Iarna ca-n povesti

Cind mi se face dor de iernile albastre ale copilariei, le caut la poale de Piatra Craiului, pe soseaua care urca de la Rucar spre Bran, apoi cobor in vale spre Sirnea, 5 kilometri care ma duc intr-o alta lume.

Stau pe terasa pensiunii lui nea Buzatu si privesc roata, de jur-imprejur, la superbitatea peisajului. La o palma in fata sunt strutii cei poznasi, carora nu le place frigul, dar acum au iesit si ei la soare. Mai in spate se vad crestele lustruite ale Pietrei Craiului. In rest, cit vezi cu ochii, paduri, coline si vai, casute de lemn din care ies rotocoale de fum, capite, tarcuri de oi, tptul poleit cu o zapada neatinsa, scinteietoare. Cit de nesuferita imi e iarna cea murdara si rece din Bucuresti, aici, intre munti, la Sirnea, ea seamana cu o poveste pictata cu un soare adevarat pe un sevalet alb care are darul de a iti intra in suflet. Ma las fermecat si-i prezint omagiile mele.

Luni la amiaza, soarele bate din plin. Este stapin pe cerul de un albastru ireal, fara nici o urma de nori, si face zapada sa arda, sa iradieze ca o pulbere de argint. In jur este o liniste incredibila, de parca timpul a inghetat si el. O liniste calma, mingiietoare, imbietoare la lene si contemplare, nu o liniste apasatoare de duminica dimineata in orasul gri. Daca inchizi ochii, poti auzi muntii cum respira sub invelisul de nea. Si poti auzi satul, cu viata lui. Talangile vacilor, o sanie trasa de un cal, un magar incarcat cu desagi. De ce venisem eu asa de agitat de la Bucuresti, din orasul gri? Raspunsul e cenusiu si el: ceva legat de stres, de mii de claxoane care iti urla in cap, de aerul toxic pe care abia il poti respira, de nesimtirea si mitocania generalizata, de prostit poporul cu televizorul, de consumerism, de hiper-super-mega marketuri... Si toate astea par la ani-lumina distanta aici, intre munti. Si totusi sunt doar la 170 km de cotidianul meu citadin, agresat de toate cele de mai sus.

Micul meu satuc de munte, linistit si cu peisaje superbe, stia ca o sa vin din nou sa il vad, ca in fiecare februarie, si s-a pregatit. Si-a pus hainele cele noi, albe si sclipitoare, si m-a intimpinat cu peisajele sale idilice care m-au cucerit de prima data cind l-am vazut. Mi-a zimbit complice, m-a impins de la spate sa iau aparatul de fotografiat cu mine si sa merg pe niste poteci pe care nu i le descoperisem inca.

Am mai scris despre Sirnea. Aici. Aici. Si aici. Am mai spus ca feeria, linistea si superbitatea peisajului m-au cucerit din prima. L-am definit ca un mic satuc de munte, o asezare cu o suta si ceva de familii, la 1200 de metri altitudine,cu peisaje bucolice, case imprastiate peste dealuri, animale pascind in virful dealului. Veche asezare de pastori, iti ofera o deschidere magnifica, atit spre creasta Pietrei Craiului cit si spre Bucegi. Am mai spus ca in Sirnea, toate distantele isi pierd masura lor omeneasca. Ca simti c-ai putea lua in palma casele de pe versantul celalalt, ca cirezile de vite atirnind de marginea padurii din orizont s-ar putea intoarce acasa pe scurtatura, incolonate prin cer. Ca daca ai fugi pe coamele acelea alungite, ai putea sa plutesti, macar si pentru citeva clipe, deasupra pajistilor.

Am mai spus ca pasarile zboara pe aici doar pentru a privi peisajul. Ca ceata ascunde parti ale imaginii doar pentru a o face credibila. Ca razele soarelui se ingramadesc printre nori pentru a alerga pe dealuri. Ca frunzele se urca in copaci pentru a privi muntii din zare. Ca florile privesc norii si le dau forme. Ca zapada cade iarna doar pentru a contrasta cu cerul de un albastru infinit. Ca in Sirnea timpul s-a oprit in loc doar pentru a ne astepta pe noi.

Si daca acum mi-e greu sa mai spun si altceva despre acest loc, sunt convins ca nu am spus inca totul, ca nu am gasit inca toate frumusetile lui, si ca vreau sa mai vin, sa il mai vad si atunci cind primavara il va face sa renasca si albul va fi inlocuit de verde crud. Si atunci cind macii de mai ma vor calauzi spre el, iar linistea si racoarea unei seri de vara va fi tulburata doar de un sunet de talanga de pe dealul invecinat. Si atunci cind toamna va desena simfonii de culoare prin copacii de pe dealuri, oferind incintare ochiului dar si sufletului.

Si pina atunci sunt multumit ca am reusit din nou sa fug citeva zile intr-o alta lume, printre altfel de oameni, intr-o altfel de viata, mult mai simpla si mai linistita, undeva unde mi-am putut bucura atit ochii cit si sufletul.