Blow your job

Am primit azi un e-mail care m-a adus (daca mai era nevoie) cu picioarele pe pamint. Nu stiu daca articolul chiar este scris de Mihai Dobrovolschi, asa cum sustine mailul, insa oricine l-a scris, mare dreptate a avut. Trist, dar adevarat. Ce face cultura corporate din noi...

"Te trezesti dimineata cu telefonul pentru ca trebuie sa ajungi la serviciu si traficul iti ia oricum o ora din viata. Ajungi la serviciu, iti bei cafeaua, iti permiti niste telefoane personale, mai faci o gluma cu un client sau cu cineva de la vreo agentie ca sa nu vorbiti chiar numai si numai business. La pranz daca esti tare-n functie, iti permiti sa te intalnesti cu niste amici. Dar suna telefonul si te intreaba o colega daca ai trimis oferta si pana unde sa mearga cu discountul. Si prietenii te intreaba “da’ voi cat dati discount la peste zece mii ?” si incepe o discutie despre job. Apoi te intorci si trimiti mailurile. Te certi cu un coleg, cum ma-sa poate sa incurce lucrurile asa ? Te suna prietena si ii dai sms ca nu poti vorbi, ca esti in sedinta. De fapt poti dar, desi o iubesti, chiar nu ai chef de discutii normale, umane, calde - te scot din priza si e atata nevoie de tine lucid in companie. Las c-o vezi diseara. Apoi vezi niste cifre si te ia cu ameteala, nu credeai ca-i chiar asa. Apoi te cheama ala la un mic meeting. Si vorbeeeeste si vorbeeeste si daca vrei sa pleci o sa spuna ca nu-ti pasa de job si tre sa stai. Si e tarziu. Sa spunem ca scapi pana la urma. E sapte ceasul ! Nu mai ai chef sa iesi pe nicaieri. Te arde stomacul de nervi neexplodati si strangi putin din ochi, ai praf in ei de la monitor. Ajungi acasa la opt si ceva. O pupi. Te intreaba ce-ai facut la serviciu. Ii povestesti de idiotul ala. Pur si simplu i-a zis el primul, dar a fost ideea ta. Cazi greu in fotoliu. Mananci numai bunatati pentru ca iti permiti. Te uiti la stiri, filme, aiurea, asa. Faci un dus ca poate faci dragoste. Poate faci dragoste. Dormi. Te trezesti cu telefonul.”

Of doamne, in cite din cliseele astea ma recunosc si eu... Unde o sa ajungem in ritmul asta? Cind o sa mai avem timp si de noi? Cind o sa avem chef de discutii normale, umane si calde, si o sa ne doara in pix ca e nevoie de noi in companie? Cred ca e timpul sa imi iau aparatul foto de git si sa fugim undeva, doar noi doi, sa cautam locuri noi, frumuseti ascunse, perpective interesante. Oameni, fapte, intimplari... Nu feedbackuri, biduri, preturi de transfer si deficit de cont curent...

Videoclip in excel - AC DC

Niste fani AC/DC s-au gindit sa se joace un pic cu codul ASCII si sa lanseze un videoclip al celebrei formatii scris in totalitate in acest cod ASCII Rezultatul il puteti gasi intr-un fisier Excel pe care il puteti gasi aici sau il puteti viziona pe youtube in caz ca nu sunteti utilizatori Microsoft Office.

Si asa ajungem la clipul in varianta Microsoft Excel al piesei "Rock'n Roll Train" de pe ultimul album AC/DC, "Black Ice", lansat saptamina trecuta si prin care fanii incearca sa invinga "firewall-urile corporatiste". Daca pe youtube, trilulilu sau metacafe nu avem voie, atunci sa ne jucam cu excelul, ca e voie la job.

Sau, dupa cum am citit pe undeva, AC/DC propune un medicament rock pentru durerile de cap date corporatistilor de criza financiara :)

Oricum, atit ideea, cit si efortul, dar mai ales bucuria reintilnirii cu AC/DC merita din plin...

Fuga de primavara

Nu imi place sa copiez de pe blogurile altora, dar imi place la nebunie ce am gasit pe blogul Viata si acordeoane al lui Mihai Morar, si, plin de invidie ca nu am putut scrie ceva la fel de frumos, il copiez pur si simplu:

O sa fug. Orasul miroase a zambila, a dat coltul ierbii, magnoliul e in standby, nu mai am niciun motiv sa stau. Vreau sa minii Timpul si sa sfintesc Soarele. Oricum, afla ca Soarele nu s-a avut nicicand pe bune cu Timpul. Curgerea Lui ne-a tinut mereu departe, la ani lumina, de Astru.

Plec fara sa-mi iau bagaje. Doar cu ce am pe mine o sa-mi incalec caii, o sa-mi stabilesc cuplul ideal la 4000 de rotatii pe minut. O sa-i dau blana pe Bucuresti-Pitesti, o sa mestec in mamaliga pe Valea Oltului si-o sa tensionez prima oara pedala de frina abia pe la Cisnadie. Acolo ma asteapta cafeaua din gradina de la Apfelhaus si-un ciobanesc mioritic, jandarmul prispei, sa-l smotocesc. Nu-mi pregatiti asternuturile, azi vreau sa dorm trintit sub mar. Iar cand ma trezesc sa ma urc in virful lui, acolo unde e semnal, si sa va sun. Voi sa fiti in meetingurile voastre plicticoase din carcerele patrate cu plasma, proiector si flipchart, eu sa va va dau strategiile peste cap: ‘’Bai, puscariasilor, a inmugurit marul. Asa, de capul lui. Anul asta ati uitat sa-l briefuiti!’’ Dupa mintea voastra marul ar trebui sa aiba fluorescente doar pe crengile orientate catre Soseaua Principala, este total antibusiness sa cheltuim resurse si pentru cracile din spate care oricum nu aduna GRP-uri fiind aplecate catre fatada pensiunii.

Hai, pa, tre’ sa inchid, mi-a venit supa de pui la ceaun. Rup o brandusa din gradina si o invirt in palma cum faceti voi cu memory stick-ul cand CEO-ul strimba din nas la Powerpoint-urile voastre de 80 de slide-uri la care ati muncit atitea zile si atitea nopti incit n-ati avut timp sa vedeti ca a inflorit salcimul de sub fereastra. Sunt in treapta a patra deja si serpuiesc lenes prin padure, scot bass-ul si-l las pe Leonard Cohen sa-mi ingane ‘’Alexandra Leaving’’. Vreo trei raze de soare insinuate printre crengi imi vineaza irisii, fac balet pe sosea, alerg mai mult pe contrasens ca nu cumva sa strivesc sub roti umbra copacilor care se tolaneste pe banda mea.

Merg linistit, cu ochii inchisi, pe contrasens pentru ca stiu sigur ca voi n-aveti cum sa apareti de dupa curba strinsa. Voi sunteti acolo si va luptati cu boala. Eu iubesc fugind. De aia-i fuga sanatoasa.

We're all in it together. Portretul corporatistului la tinerete. (Wikiexperiment)

Excelent wikiexperimentul lui Mihai Morar si imi permit sa il citez din nou.
Zece ani e masura noastra. Plus sau minus zece la suta. Daca privesc in urma imi vad momentele cheie. 1. Prima suta de dolari/luna; prima casatorie; 2. Primii cinci sute, primul copil; 3. Prima mie, primul divort; 4. Primele trei mii, a doua sotie, prima amanta; 5. Primele cinci mii, primul pas lateral. Unde ma va duce urmatorul deceniu?
Sunt group brand manager si la mine la ”multinationala” toate discutiile incep cu “din punct de vedere marketing” intr-o sedinta in care marketingul nu are nici cea mai mica implicatie. Dau vina pe colegii de la “sales” ca nu mi-a iesit campania publicitara ca “nu au inteles mesajul reclamei” sau ca “nu sunt in target”. Ii urasc pe cei de la HR. De zece ani ma indobitocesc cu termenul lor de ”We are a big family!”
Intre timp, sotia a divortat de mine, iar fi-miu din prima casatorie stiu ca locuieste cu bunicii si imi trimite cate un SMS de ziua mea. Ultima oara l-am vazut in ajunul Anului Nou, radea in hohote. Am apucat sa ma joc cinci minute cu el. Si se agata de joaca asta ca un flamind care zareste o farfurie cu ciorba. 5 minute…Trebuia sa fug pana la birou. Aveam un ”memo” de predat…31 decembrie. Prima zi a anului trecut cand reuseam sa plec spre casa la 6.30. Imi amintesc si acum, cu jind, statusul lasat pe YM!: ”Nou record personal! 6:30 PM!” 31 decembrie.
Dimineata iar m-am trezit intr-un pat de hotel fara sa stiu macar in ce oras ma aflu. M-am mutat acum o luna intr-un duplex dintr-un Residential Park, platesc lunar rata la banca, dar nici macar o noapte n-am dormit acolo. ”Acolo”, pentru ca ”acasa” nu-i pot spune unui loc strain. Dar ma mandresc ca am o casa cuminte, amenajata corect, a la Elle Decoration. Peste noapte iar s-a revarsat un fluviu de mail-uri in Inbox. Jumatate sunt de la sefu’ care iar vrea sa-mi dovedeasca ca a stat mai mult ca oricine din companie peste program. Nimic neobisnuit. Vreo trei sunt de la prieteni. Am uitat sa-ti spun ca intalnirile cu prietenii le notez in agenda ce are pe coperta logo-ul firmei…Doar le notez. Nu ajung la niciuna. Habar n-am daca am rezervat bilete pentru zborul din seara asta. Dar e ceva mai important decat asta: cand ma urc in avion, sa nu uit sa optimizez calea de ajungere la locul meu - la fereastra, bineinteles (sa nu ma urc, ca ieri, pe la coada avionului, cand locul e in fata).
… n-as raspunde la telefon. Imi tiriie in cap, impreuna cu miorlaitul sefului, grimasele clientilor, piriitul sistemului de operare, vijiitul motorului, sunetul Excel-ului -ca un clopot de catedrala. Laptopul este cea mai inteligenta parte a corpului meu. Legat prin cordon ombilical de telefon. Raspund, totusi. Sunt lacrimile unei colege. Uitase sa scrie cu font Arial de 18 si scrisese cu 12. Au trecut-o pe lista urmatorului training pe teme de corporate ID, la un loc cu noii veniti in firma.
La dracu! Unde era, atunci, Ingerul Meu sa ma traga de guler: ”Inainte de a intra intr-o multinationala, ai grija ce-ti doresti ca poate ai deja, dar nu iti dai seama!” Atunci priveam de la fereastra caminului din Regie, cu nesfarsita pofta, lumea de dincolo de gunoaie. Acum, dupa ani, apuc arareori sa privesc pe fereastra office buiding-ului cu aceiasi ochi ( poate un pic mai incercanati), incercand sa-mi amintesc de ce atunci simteam atata pofta de viata. Intr-o dupa-masa ma uitam la doi muncitori care lucrau in gradina din fata cladirii. Tundeau iarba. Doamne, ce mi-as dori si eu sa tund iarba! Ce job bun trebuie sa fie asta! Nu ai deadline asa strict la tuns iarba. In plus, daca ploua, te poti opri…Respiri aer adevarat. Eu, aer reciclat din ventilatia cladirii…
Cand o sa-mi deschida cineva sufletul o sa descopere inauntru intreaga rezerva strategica de cizme a celor linga care am trait. Noroaie, lacrimi, singuratate si o cantitate considerabila de dezamagire pe care - cu greu vor intelege - ca nu am stocat-o pentru contabanda. Deocamdata, imi traiesc existenta de caricatura corporatista. Ca in acea dimineata cand aleragam sa verific standul nostru de la Romexpo. La intoarcere, am vazut ca inverzisera copacii. Eu eram in ghetele de iarna de la Pollini si in palton. Iar oamenii, pe strada - am fost surprins sa-i vad - nu se grabeau. Unii. Eu si cand sunt la shopping alerg.

…Am adormit tinand in poala singurul suflet din casa: MacBook-ul de 2.0 Ghz. Mi-am luat MacBook ca sa nu-mi reprosez ca n-am deschis o carte de luni de zile. In fond, munca n-a omorat pe nimeni.

De ce-uri cu un singur raspuns. Raluca

O tanara de 31 de ani, manager de audit la filiala romana a multinationalei Ernst&Young, a fost gasita moarta, la sfirsitul saptamanii trecute, colegii sustinand ca dupa mai multe zeci de zile de munca fara pauza, cadavrul avind sub 40 de kilograme greutate. In citeva zile, numarul de menţiuni ale numelui Ralucai Stroescu indicate de o cautare Google a crescut de la 13.000 pe 27 aprilie la 650.000 acum (2 mai ora 19.00) !!! E subiectul pe care l-am intilnit si l-am discutat in toate cercurile, subiectul care i-a miscat pe toti cei cu care am vorbit.
Intr-o asociatie a workoholicilor anonimi as putea spune "si eu am fost Raluca Stroescu!”. La fel ar putea s-o facă multi dintre colegii, prietenii si cunostintele mele. Cu totii am privit rasaritul de soare de la birou vreodata, cu totii am strins din dinti si am mers mai departe in fiecare zi, gindindu-ne ca putem trece riul prin vadul cel mai periculos, fara sa ni se poata pune un circel. Cu totii am mizat pe „whatever doesn’t kill you makes you stronger”, ne-am imbatat cu el incercind sa demonstram si sa ne demonstram asta in fiecare zi, acumulind tot mai multe responsabilitati, acceptind fiecare proiect nou cu resemnare, cu convingerea ca, daca nu-l facem noi, nimeni pe planeta nu-l va putea duce la bun sfirsit. De o saptamina incoace am aflat brusc ca „whatever doesn’t kill you ... may kill someone like you". Am fost cu totii acolo, am acceptat mai mult si mult prea mult, nu neaparat pentru bani ci pentru ca asa credeam ca sunt regulile jocului.
Morala nu e numai pentru cei care sunt in pragul epuizarii ca sa demonstreze ca sunt in stare. Ci si pentru cei care ii conduc. Whatever doesn’t kill you may kill someone else. Faptul ca exista supravietuitori nu inseamna ca o cariera este un razboi. Faptul ca noi am trecut in adolescenta noastra profesionala prin toate astea nu inseamna ca trebuie sa le perpetuam, ci ca trebuie sa le punem punct.

Mi s-a parut excelent comentariul de pe blogul lui Mihai Morar "De ce-uri cu un singur raspuns. Raluca." si mi-am permis sa-l reproduc aici.

De ce seara, dupa zece, cand ma intorc acasa de la cina cu prietenii, in office building-urile de otel si sticla, vad siluete cocosate, aplecate peste tastatura?
De ce 80 la suta din prieteni, cand ii sun sa-i intreb de viata, imi raspund: ”Dimineata nu te-am putut asculta! Am stat la birou pana la unu, noaptea!”
De ce 70 la suta din prieteni, cand ii sun in timpul saptamanii sa-i chem la film, raspund invariabil: ”Nu pot, maine am deadline la un proiect! Vorbim in weekend!”?
De ce 50 la suta din prieteni, cand ii sun in weekend sa-i chem la cafea imi raspund: ”Trebuie sa trec un pic pe la birou. Vorbim dupa!”
De ce la 500 de euro, laptop, telefon si, eventual, masina din partea companiei, sunt maxim fericiti ca fac parte din clasa medie?
De ce, cand se elibereaza o pozitie din schema organizatiei, pentru 100 de euro in plus, accepta sa indeplineasca si sarcinile postului neocupat?
De ce singurul motiv pentru care presteaza ore suplimentare este visul orb ca, intr-o buna zi, C.E.O-ul va intra la ei in birou si le va propune o pozitie mai aproape de varful piramidei?
De ce, in 4 zile din 5, nu isi iau pauza de lunch, crezand ca asa o sa termine mai repede task-urile zilei, iar seara realizeaza ca, de fapt, tot la 22 au rupt usa firmei?
De ce sunt de parere ca sindicatul este o organizatie comunistoida, nedemna pentru un angajat de corporatie multinationala?
De ce cand cer o zi libera de la HR, dupa refuz li se aminteste de favorul de a munci intr-o astfel de companie :”Sunt zece ca tine care asteapta la usa!”
De ce au ajuns sa creada ca o saptamana de concediu de odihna pe an e un moft si nu un drept?
De ce, pe copiii fostelor colege de facultate si ai prietenelor din copilarie, i-au vazut doar in jpegurile trantite in attachment-urile mailurilor?
De ce ultimul cantec pe care au dansat se numeste ”Nokia Tune”?
De ce in vocabularul lor apar mai des ”consumer insights”, ”brand equity” si ”cost per point” decat ”mi-e dor”, ”visez”, ”te iubesc” ?
De ce isi vor aduce aminte abia maine ca ieri a fost ziua mamei?
De ce raspunsul la fiecare ‘”De ce?” dintr-o multime infinita este aceeasi stire seaca: ”Raluca Stroescu, managerul de audit la filiala romana a multinationalei Ernst&Young, a decedat din cauza epuizarii dupa mai multe saptamani de munca fara pauza. Raluca avea 31 de ani.” ?

De cind a incetat munca sa mai fie munca ?

Unul dintre cliseele care inca se mai vehiculeaza pe la noi e acela ca romanii muncesc putin. Desigur ca afirmatia e adevarata pentru multi dintre noi. Dar nicidecum pentru toti. Adeseori ea e infirmata masiv de realitate.
Exista foarte multi romani, am cunoscut chiar eu o multime, care muncesc mult mai mult decit majoritatea europenilor. Si numarul lor e in crestere. Acum ceva vreme ma aflam la sediul unui client din Viena, unde aveam o misiune de consultanta. Am iesit la un moment dat din biroul pe care mi-l alocasera ca sa cer secretarei sa-mi caute un document si am constatat cu stupoare ca in sediu nu mai era nimeni. M-am uitat la ceas si era sase seara. Si nu mai era absolut nimeni. Doar intr-un colt, ratacit, am mai vazut un baiat maruntel care scria ceva la un calculator. M-am dus sa-l intreb ce s-a intimplat cu restul lumii si am constatat cu surprindere ca era roman. Mi-a explicat ca austriecii nu lucreaza dupa ora 17.30 nici un minut. O vreme mi-am amintit acest episod ca pe o dovada ca noi nu sintem asa de lenesi si ingalati cum ne crede lumea. In ultima vreme insa am inceput sa-mi reconsider opinia pentru ca constat ca se accelereaza o spirala furibunda a devenirii, a succesului. Oamenii par sa se fi angrenat intr-o cursa catre nimic, dar care a devenit brusc mai importanta decit orice altceva. In vara asta a avut loc un festival al filmelor de superamatori in care au fost invitati sa concureze oameni obisnuiti din companii. Tema era sa faca o parodie de 15 minute despre un film celebru. Cam jumatate dintre ei au ales ca parodia sa fie despre firmele sau produsele lor. Atit de preocupati sint despre ceea ce fac incit nici atunci cind se distreaza nu se mai pot distra decit in modelul corporatiei. Au aparut jargoane de corporatie, in romgleza, de o barbarie infioratoare pe care oamenii le folosesc fara nici cel mai mic sentiment de stinghereala. Pe scurt, toata viata lor a ajuns sa graviteze in jurul unei firme sau al unui produs pe care firma respectiva il fabrica sau il vinde. Iertat fie-mi sexismul, dar constat ca fenomenul e de-a dreptul ingrijorator la femei. Probabil din cauza presiunii puse asupra lor de o cultura care a considerat multi ani femeile inferioare in afaceri, acum simt nevoia sa demonstreze, inca in plus fata de barbati, cit sint de dedicate si de capabile. Am cunoscut mame care au venit la serviciu pina cu doua saptamini inainte de nastere si apoi si-au lasat copiii in seama bonelor si s-au intors dupa trei luni. Daca le intrebi ce le mina, spun ca se plictisesc acasa, ca nu se implinesc si ca au nevoie sa faca ceva important. Ce fel de societate sintem pe cale sa cream in care mamele cred ca e important sa vinzi detergent la gospodine si neimportant sa-ti cresti copiii? Asa ca, din ce in ce mai des, am inceput sa ma gindesc ca austriecii aia nu erau chiar prosti. Sa nu uitam, totusi, ca munca e o servitute al carei rol este sa ne asigure traiul. Sigur ca, de vreme ce sintem acolo, e bine si energizant si pentru noi sa o facem cit mai bine si sa avem cit mai mult succes. Dar viata noastra cea de toate zilele incepe, totusi, o data ce am inchis in urma noastra poarta pravaliei. In mod paradoxal, o astfel de atitudine ajuta chiar institutia in care lucram. Vom fi mai relaxati, mai productivi, mai putin predispusi la conflicte si rivalitati interne, mai echilibrati si, mai presus decit orice, mai umani.

Adrian Stanciu

Despre interviuri

In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar sunt o persoana complicata si nemultumirile inerente oricarui job la mine se amplifica in timp, pana cand, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb. Am avut pana acum patru joburi si de fiecare data am plecat pentru ca doream sa scap de ceva si nu ca sa ajung undeva, asa cum ii sta bine unui adevarat profesionist care vrea sa faca cariera. Am avut motivatii negative, cum ar spune sociologii. Am schimbat joburi precum au votat romanii din '90 incoace.
Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri. Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu. Interviul este momentul cand cineva te cheama sa vada daca esti corespunzator sau nu.
El, angajatorul, vine cu reperele, cu criteriile. El e o certitudine, tu esti un semn de intrebare. Tu te raportezi la el, nu invers. El este un mic UE in care tu vrei sa te integrezi. Esti luat la intrebari, chestionat, pus in situatii dificile. Esti pus in postura in care trebuie sa le demonstrezi lor ce grozav esti. Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea. Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).
De la terminarea facultatii am fost la atatea interviuri incat uneori ele fac parte din programul meu zilnic. La inceput aveam emotii inca de la primele ore ale zilei, cand stiam ca trebuie sa ma duc la un interviu. Acum, le reprogramez ca n-am chef sau abia imi aduc aminte de ele in ultimul moment.
Desfasurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surpins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste intalniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile. Si ca mine, probabil cei mai multi. Stereotipul interviului pentru angajare e neschimbat de atatia ani. Ma gandesc cum trebuie sa se simta intervievatorii insa, care pun aceleasi intrebari de cateva ori pe zi. Groaznic de plictisitor trebuie sa fie. Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false. Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat. El stie asta dar nu te poate contrazice. Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine.
Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta. Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista. La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani. Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt "sanatoase". Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list.
Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu "KO" in loc de cea cu "OK". Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ?

(*) Pentru a intelege despre ce vorbesc, va recomand cartea "Breviar pentru pastrarea clipelor" - convorbiri cu A. Paleologu.
(**) primita pe e-mail... autor necunoscut...

Ipocrizia bonusului de Craciun

Am citit cu surprindere un studiu recent conform caruia aproape doua treimi dintre companiile mari din Romania vor acorda angajatilor bonusuri de Sarbatori in alte forme decit cea consacrata, deci nu in bani. Mai mult, deunazi, la tv, o tinara sefa de personal incerca sa ne convinga ce bine se vor simti cei citeva zeci de angajati ai firmei sale care a decis sa-i trimita intr-o excursie de Craciun in tarile calde. Nici nu-si punea problema ca astfel de cadouri obligatorii fac mai mult rau decit bine majoritatii angajatilor, ca orice produs standardizat la extrem. Nici prin cap nu-i trecea ca poate unii angajati ar prefera sa stea de Sarbatori acasa cu familia, ca poate altii urasc sa zboare cu avionul, ca poate o buna parte dintre ei au alte prioritati imediate in viata decit sa piarda vremea pe la Antipozi, zimbind fortat ca sa nu creada sefii ca ei nu apreciaza cadoul facut de firma.
Ca multe alte forme fara fond importate orbeste din Occident, fara a tine cont de specificul etapei actuale de dezvoltare a Romaniei si de tipicul cultural al romanilor, goana aceasta corporatista dupa recompense extravagante confirma vechea zicala cu chelul si tichia de margaritar.
Cu riscul de a fi acuzat de primitivism managerial dar avind si eu in spate vreo doispe ani de lucru in diverse multinationale o spun din nou raspicat: recompensele, altele decit cele monetare, in bani sau echivalent, sint o prostie invelita in poleiala amagitoare a feluritelor teorii motivationale.
Banii au aparut istoric din nevoia de a optimiza schimbul de produse si de servicii in societate. Este unanim recunoscut faptul ca orice alta forma de schimb in natura, popularul troc, este un semn de inapoiere economica si o dovada de ineficienta. Exact acest lucru se intimpla in prezent cu plata in natura a serviciilor prestate de angajati, asa numitele pachete extra-salariale sau bonusuri de Sarbatori. In afara faptului ca sint mai eficiente fiscal pentru companie, diversele giumbuslucuri bagate pe git angajatilor sub forma de recompense nu au decit doua categorii de beneficiari reali: sefii de personal, care se pot lauda cit de inventivi sint, si companiile care organizeaza asemenea actiuni.
Astfel de activitati voluntar-fortate ma duc totdeauna cu gindul la un destul de puternic manager bucurestean care-si tira firma de doua-trei ori pe an in istovitoare excursii auto prin Europa din banalul motiv de a petrece el cit mai mult timp cu secretara, fara a fi nevoit sa dea explicatii jenante sotiei.
Vreau sa fiu bine inteles: nu sint impotriva ideii de recompensare a angajatului, dimpotriva cred ca in interiorul fiecarei companii diferentierea intre angajati pe baza performantelor individuale trebuie facuta cit mai rapid, cit mai vizibil si cit mai transparent.
Recompensarea eforturilor unui angajat se face, in opinia mea, pe doua paliere: in primul rind, cea mai buna recompensa este atmosfera de lucru pe care tu, manager sau actionar, i-o creezi in fiecare zi, nu numai de Craciun. Ii acorzi flexibilitatea programului de lucru ca sa-si poata trai si viata personala? Are usa deschisa la tine la orice ora, pentru orice problema? Ii apreciezi rezultatele atunci cind se impune? Il intelegi cind are probleme, il ajuti cind are nevoie? Am cunoscut nenumarati manageri care se poarta cu angajatii ca niste badarani tot anul iar apoi ii forteaza sa vina in excursii de Craciun cu firma, sa faca “team building”, un alt import HR recent de toata jena.
In al doilea rind, presupunind ca palierul motivational anterior e acoperit, recompensarea periodica a activitatii deosebite a angajatilor trebuie facuta exclusiv in forma baneasca. Banul este marfa-marfurilor si totodata cel mai potrivit cadou cu care angajatul isi va procura ce-si doreste. In plus, recompensa baneasca rezolva si problema delicata a inegalitatii satisfacerii nevoilor personale: ce sa faca omul cu o excursie in Mexic, daca el vrea sa-si cumpere casa ori sa-si schimbe masina? De ce sa-l fortezi sa faca echitatie alaturi de colegi – cadou, chipurile, de la management – daca el prefera sa-si petreaca putinul timp liber in familie? Fiecare dintre noi ne aflam la un anumit moment pe o alta treapta a piramidei maslow-iene a satisfacerii nevoilor, prioritatile mele sint in mod cert diferite de ale colegului de birou.
Lasati angajatii sa-si aleaga cum isi petrec Craciunul si pe ce isi cheltuiesc banii, nu-i mai inghesuiti la bou-vagon pe coclauri, nu-i mai puneti sa se impuste cu vopsea prin paduri sau sa se catere pe munti – au sau n-au chef - in numele noilor mitologii motivationale, majoritatea inventii de doi lei pe care tinerii nostri directori de HR le inghit pe nemestecate! Ce dovada mai mare de esec a unei astfel de abordari simplificatoare decit faptul cert ca marea majoritate a excursiilor cu firma sau a iesirilor in oras, de “multumire la sfirsit de an”, sfirsesc lamentabil in betii cu lautari, forma suprema de frustrare individuala?!
Astept cu nerabdare momentul in care un sef de personal va avea curajul sa recomande CEO-ului cel mai de bun simt bonus de Craciun pentru angajati, parafrazind celebra replica de film:“Show them the money, the rest is conversation!”
Doru Lionachescu