Share one with your friends

Si daca tot vorbeam ieri de Irlanda, St. Patrick's Day si bere Guinness...

Berea Guinness are in spate o istorie de 250 de ani, fiind produsa in prezent in 50 de tari si comercializata in mai mult de 150, peste 10 milioane de pahare de din acest sortiment fiind consumate zilnic.

In decembrie 1759, un tinar hotarit, de 34 de ani, Arthur Guinness pe numele sau, a preluat o fabrica de bere veche, ruinata, cu o tehnologie depasita, situata pe o fisie de pamint in James Street din Dublin. A luat afacerea in concesiune petru 9 ani la modicul pret de 45 de lire irlandeze pe an. Prietenii lui au privit cu neincredere investitia, intrucit fabrica respectiva de bere fusese pe piata timp de 10 ani, dar cu o notorietate foarte scazuta. Strada cu pricina era deja plina de fabrici de bere, toate atrase de zona respectiva datorita rezervelor foarte mari de apa (cu totul, in Dublin existind cam 70 de mici fabrici de bere la vremea aceea). Fabrica nou-achizitionata de domnul Guinness nu era mai presus, dar Arthur avea sa schimbe aceasta stare de fapt. El stia ca produsele acestei industrii aproape domestice erau mai mult decit nesatisfacatoare. Afacerile fabricilor de bere au avut o perioada extrem de nefasta atunci cind au fost introduse legile pentru import care favorizau berea bruna londoneza. La acea vreme, berea era aproape necunoscuta in zonele rurale, unde whisky-ul, ginul si whiskey-ul irlandez distilat ilicit erau bauturile alcoolice cele mai la indemana.

Arthur Guinness a produs o bere relativ noua pentru Irlanda, care continea malt prajit, ceea ce ii dadea o culoare inchisa caracteristica. Acest tip de bere a fost denumita "porter”, datorita popularitatii ei printre portarii si docherii din Convent Garden si Billingsgate. "Porter” aparuse in Londra cu citiva ani inainte si era importata in Dublin in detrimentul berilor locale. Arthur Guinness a fost nevoit intr-un final sa aleaga intre a produce bere neagra sau berea traditionala din Dublin. Luind decizia sa ii bata pe producatorii englezii cu propriile lor arme, Arthur a mizat pe berea bruna. Productia sa a fost atit de fructuoasa incit a inlaturat importurile pe piata irlandeza, a preluat o parte din schimburile englezesti si a revolutionat industria producerii de bere.

Numele de familie Guinness a devenit un substantiv comun. In 1825, Guinness se putea gasi si in afara granitelor, iar pina in 1838, Guinness St. James Gate Brewery a devenit cea mai mare fabrica de bere din Irlanda. In 1881, productia anuala a fabricii a depasit un milion de butoaie pe an, iar in 1914, St. James Gate era cea mai mare fabrica de bere din lume. Exista mitul conform caruia Guinness este produsa folosind apa din raul Liffely, care trece prin Dublin, aproape de St James Gate. De fapt, apa provine din Muntii Wicklow, mai exact cascada Lady.

Guinness contine patru ingrediente naturale: apa, orz, hamei si drojdie. Orzul este prajit pentru a da berii culoarea inchisa si gustul ei caracteristic. Chiar daca in aparenta pare o bere neagra, energizanta si greoaie, Guinness este de fapt destul de slaba si poate fi savurata in combinatie cu majoritatea mancarurilor. Guinness se diferentiaza de celelalte beri prin aroma distincta de malt prajit si este unul dintre cele mai cunoscute branduri, cu o concentratie de alcool de 4,3%, facind parte din segmentul de piata al berilor premium.

Si o sa termin cu o reclama foarte interesanta la berea Guinness, care ne invita sa impartim o bere cu prietenii nostri, in momentele de care dorim sa ne aducem aminte cu placere:

Casa Warsteiner

Germania 2002. Fac cunostinta cu berea Warsteiner - una dintre cele mai bune beri premium din Germania. Berea Warsteiner este facuta in padurea Arnsberger, linga orasul Warstein, si a apartinut familiei Cramer inca din 1753. Warsteiner este cea mai mare fabrica de bere detinuta de o persoana privata.
De ceva vreme, am vazut si prin hipermarketurile din Bucuresti aceasta bere si mi-am luat si eu, tinind minte cit de buna mi s-a parut atunci cind am baut-o in patria ei.
Aseara am fost la Casa Warsteiner, o berarie deschisa anul trecut in cartierul Militari, undeva pe Bulevardul Uverturii. La nr 132, mai precis. 2 statii cu autobuzul 178 de la Lujerului, pentru cazul in care nu aveti sofer (ca de mers cu masina chiar nu merita...)
Locul mi-a placut, chiar duceam dorul unei berarii adevarate in Bucuresti. Becker Brau de cind s-a mutat nu mai este ce era inainte, Carul cu Bere este restaurant si nu berarie, iar alte localuri din Bucuresti poarta cel mult numele de berarie, dar nu si-l si merita. Ma intreb cum ar fi daca cineva ar investi in cladirea Gambrinus de linga parcul Cismigiu si ar face acolo o berarie adevarata, ce vad ar avea si ce renume ar capata.
Pina atunci, trebuie sa recunosc ca singura berarie adevarata din Bucuresti nu se afla in centru ci undeva in Militari, dar este un loc care chiar merita vizitat. O recomandare buna din mai multe puncte de vedere. Dar si cu minusuri inerente si, din pacate, cam evidente.
Atmosfera este faina, de berarie, cu mese lungi si scaune sau banci din lemn. Un ecran mare pe care este proiectata muzica de MTV, gen Black Eyed Peas. Din fericire este suficient de incet sonorul, cit sa nu deranjeze. Locul e curat, berea e multa si senzatia este de un pic de Oktoberfest. Pe pereti sunt reclame la Warsteiner, inclusiv traditionalul "Save water, drink beer".
Berea este excelenta, in special cea nefiltrata. Preturile sunt maricele - o halba de 1 litru de bere normala este 14 RON, iar de bere nefiltrata - 17 RON. Halba de bere nefiltrata este de portelan si mi s-a parut excelenta pentru ca este tinuta la frigider, iar berea este foarte rece, asa cum trebuie. Halba de bere pilsner este de sticla, dar are o forma foarte prietenoasa (cea de 1 litru), care te imbie s-o golesti si sa mai iei una. In meniu mai exista si o bere la 1.66 litri, dar din pacate nu exista. Iar senzatia locului sunt cizmele de 2 litri, care arata intr-un anumit fel.
Orice berarie care se respecta iti ofera tot felul de specialitati nemtesti, care merg cu berea. Oferta de cirnati este incitanta, dar in mod ciudat, aseara nu mai existau de nici un fel. Micii, desi cam scumpi (5 RON) sunt mari si arata bine. Snitele, ficatei, pui shanghai si alte asemenea, sunt chiar ok. Specialitatea casei sunt tigaile - tigaia incinsa de pui (care nici ea nu exista aseara) sau tigaia Wagner (de vita). Altceva spectaculos sunt maslinele pane - o specialitate la care nu m-as fi gindit niciodata, dar care merg atit de bine la bere, una dupa alta, de parca ar fi alune.
Servirea nu a fost ireprosabila, chiar am citeva chestii de comentat, dar chelnerul s-a scuzat zicindu-mi ca este in prima sa zi de lucru. Iar nota de plata a fost gresita, in favoarea noastra. Lipseau citeva beri, lucru de care i-am atras atentia, si am primit un supliment de nota, pentru a reflecta versiunea corecta.
Una peste alta, adunind cele bune cu cele rele, avantajul atmosferei cu dezavantajul distantei, calitatea berii cu preturile cam mari pentru cartier, gustul bun al mincarii cu lipsa unei parti consistente din meniu, parerea mea este ca totusi se merita. Locul este placut, berea foarte buna, iar lipsurile sunt remediabile, beraria pare pe drumul cel bun. Duceti-va odata, daca aveti drum prin Militari sau daca vreti sa beri o bere nefiltrata fara sa va doara burta a doua zi. Nu o sa regretati !

Pardon Cafe

O sa mai dezgrop din arhiva si o sa mai povestesc de locul unde-mi pierd eu serile... Toate dupa-amiezele de vara cind nimic nu merge mai bine dupa o zi de munca decit o (in fine...2..3..5..) Silva bruna rece sus pe terasa la Pardon... sau serile de iarna in care vinul fiert cu multa scortisoara iti desfata papilele gustative.... Si asta in timp ce pe fundal cinta Cesaria sau Lhasa... Buena Vista Social Club... sau poate doar Radio Romantic.
Zice-se ca aici e cea mai buna cafea din Drumul Taberei (cum se face ca pina acum n-am baut niciodata o cafea aici?). De fapt asta e sloganul acestui local: "Cea mai buna cafea din Drumul Taberei. Ne scuzati ca nu suntem in centru.”
Daca stai prin Drumul Taberei si centrul ti se pare prea departe, nu ai chef nici sa iei masina (ca sa nu poti bea linistit o bere), nici sa dai banii pe taxi si nici sa o arzi aiurea prin mijloacele de transport in comun, sa transpiri sau sa dirdii prin statii si sa faci mai mult de jumatate de ora doar ca sa bei o bere cu prietenii la o circiuma fitoasa din centru… Exista o solutie. Centrul e departe, berea e scumpa (si n-o sa te limitezi doar la una). OK, uneori merita plimbarea, gasesti acolo tot ce vrei, ai muzica pe care o cauti si esti inconjurat de oameni cool, cu tot felul de aere si outfit-uri. Daca ajungi in centru, oamenii din jurul tau sunt totul, imbracati din magazinele cele mai colorate, cu un life-style trendy. Dar daca vrei sa fii trendy fara sa parasesti cartierul, e foarte simplu. Poti, de exemplu, sa te trezesti in week-end de dimineata, te imbraci lejer, iti iei un ziar (sau chiar laptopul) si iti bei cafeaua la Pardon. Ajungi aici, comanzi cafeaua, deschizi ziarul (sau chiar laptopul…), te faci comod si de bucuri de muzica, de verdeata si de ciripitul pasarelelor.
Atitea si atitea seri petrecute la Pardon Cafe alaturi de atitia prieteni (evident de unul in mod special)... seri calde de vara sub tei... ploi marunte de toamna... zapezi minunate de ianuarie... primele zile calde de primavara... si inca o Silva bruna te rog... poti sa mai pui te rog Cesaria ?
... incit unii prieteni cu greu ma cred ca nu sunt shareholder nici macar minoritar... Lumea se simte bine, e relaxata. Muzica e buna, berea rece sau vinul fierbinte... Decorul din interior are un farmec al lui aparte... Si totusi ce fain e vara cind infloreste teiul, stai la terasa si din cind in cind te mai trezesti cu cite o floare de tei in cupa de bere...
Pentru ca vara, dupa ora 18, se deschide si terasa de sus, de deasupra barului, acoperita de crengile tailor din zona. E ora la care ti se cam face chef de o bere rece si Pardon mi se pare locul ideal in care sa te stringi cu niste prieteni deasupra citorva sticle sis a tot povestiti si dezbateti amintiri, sa faceti planuri, sa rezolvati probleme… De servire nu pot sa comentez nimic, in nici un caz nu avem de-a face cu aroganta de pe alte terase, iar fetele stiu ce le place clientilor fideli.
Clientela e destul de diversa, de la cupluri cu verighete care si-au serbat deja nunta de argint, pina la grupulete tocmai iesite de pe bancile liceului, de la pletosi cu tricouri negre pina la economisti, analisti sau finantisti rasi in cap :) Dar si domnisoare versate cu tricouri mulate sau freelanceri. Anumite specimene (numite generic "cocalari" sau "manelisti") nu prea ajung aici...
Ziceam de muzica. Aici nu se aud hituri comerciale de radio de o vara, gen Akon sau 50 Cent. Nicicum manele. Oldies but goldies este expresia care defineste cel mai bine muzica din Pardon. Si daca nu e Cesaria, poate fi Leonard Cohen sau Joe Cocker, Bary White sau Rolling Stones, Radio Romantic, tot ce inseamna anii ’60,’70,’80 si jazz.
Nu e departe. Daca treci prin intersectia de la Favorit nu ai cum sa-l ratezi; in spatele complexului, inconjurat de copaci, sigla mare portocalie spre galben pe care scrie: Pardon Café. De afara nu ai cum sa nu observi steagul cu Che Guevara, Citroenul 2CV galben-verde al lui Cristi de acum 50 de ani (ca in filmele cu Louis de Funes) plin de sute de abtibilduri, cuferele de la intrare, catargul de pe terasa de sus, tablourile cu poze de epoca, motocicleta taiata in doua de pe terasa de jos (o parte agatata in copac, iar o parte pe jos ca suport de steag). Inauntru este plin de obiecte de vechi, de anticariat – samovare, schiuri de lemn pe tavan, radiouri sau telefoane de prin anii ’20, poze sepia, o masina de scris si tot felul de alte obiecte a caror intrebuintare este demult uitata. Iar de curind s-a rezolvat si problema frigului inerenta unui local cu peretii din geam – au aparut 2 incalzitoare de terasa care au crescut temperatura interioara la limita minecii scurte. Seara, vara, pe linga luminari si betisoare parfumate, se mai pot aprinde si torte..
Deci, daca vrei sa te simti central si totusi sa ramii in cartier, la zece minute de casa si sa te intorci tirziu, pe intuneric, pe jos, cu o alcoolemie care nu-ti mai permite sa sofezi, sau daca vrei sa vezi cum arata o dupa-amiaza local, in inima cartierului Drumul Taberei, oriunde ai locui, merita sa dai o tura pe aici.
As mai scrie... dar am chef de un vin fiert... asa ca... ma duc la Pardon :)

Romania - Franta

In direct din mijlocul unei navete de bere, unde am fost teleportat simbata seara.

Imnul - "Iar se fac astia ca stiu versurile, cinta si stau cu mina la inima... Ce mari patrioti..."
Minutul 1 - "Doamne ajuta ! Sper sa nu ne-o traga mai rau decit Lituania"
1-0 - "Esteeee ! Ce le-a dat-o asta micu', bai ! Poate iese macar de un egal"
2-0 - "Goooooollll ! Ba, esti nebun, ce bine se gasesc astia... Bine Goian ! Se vede ca au fost bine pusi in teren. Nu putea Piturca sa faca asa si la celelalte meciuri?"
Minutul 30 - "Mai vreau si eu o bere !!!"
Pauza - 'Nu stiu ce sa zic, mi-e ca totusi ne-o luam... Desi, uite ce bine joaca Muresan ala de la Cluj..."
2-1 - "Baga-mi-as..."
2-2 - "Asta e antrenor? Ce idioti... Nimic nu stie. Cine dracu il tine acolo ? Ce-o mai face nea Imi?"
Minutul 75 - "Buna tuica asta. Chiar are 29 de ani ? E supercurata, sper sa nu ma doara capul miine..."
Minutul 90 - "Cit s-a terminat ? Tot 2-2 ? Mare lucru ca nu ne-au batut... Bun Ribery ala, frate... Nu mai e bere, ia o tuica din sticla aia de Ice Tea..."

A sasea scoica

Nu stiu cum fac, dar mereu ramin dator cu povesti... Si, desi au trecut mai bine de 2 saptamini de atunci, o sa ajung azi la povestea celei de-a sasea scoici. Poveste care putea sa inceapa vineri seara, dar a inceput simbata dimineata, din cauza unei petreceri corporatiste :)

Este o poveste despre libertate, despre un week-end cu multi prieteni, dar in care fiecare a facut ce a vrut si nu am reusit sa ne intilnim cu totii, ci doar pe bisericute. Povestea a inceput frumos, cu niste oameni iubitori de Vama pe care i-am cunoscut la mine in masina, a continuat cu o autostrada nesperat de goala, cu o inghesuiala totala intre Cernavoda si Constanta, cu muzica din Satra dar si cu Vama Veche.

Bere rece la Ovidiu, papanasi la Mitocanu, saorma la Turcu', un Volkswagen "broscuta" decapotabil, un pas in Bulgaria, o ora de stat la povesti cu granicerii, aflat povestea epavei (un vas grecesc care a esuat in februarie sau martie 1982), fotografiat soarele prin ochelari de soare, baut vin si Silva bruna in fata casutei, luat o mica lectie de salsa, povestit cu sotia unui amic gravida in 6 luni admirat stelele si pozat carul mare, rasaritul de luna, povestit cu seful la o sticla de whisky pe nisip (din ciclul "Se intimpla numai in Vama"...). Din nou rasarit, mai clar ca niciodata (nu eram eu atit de clar dar asta e alta poveste...), socializat cu Francisco - un mexican simpatic, culcat la 8 dimineata...

A doua zi... o bere si multe cafele (avatarurile soferului...), socializat din nou cu toata lumea cunoscuta de prin Vama, facut citeva ture pt a-i intilni pe toti, gasit o noua scoica, mincat din nou in 2 Mai la "Micul Golf" (excelente icre...) si plecat mult prea tirziu spre casa. Obosit, dar multumit. A fost un week-end frumos, am mai cunoscut niste oameni, am mai aflat niste povesti... Trenul de Vama are citeva vagoane noi...

Ma intrebam daca oare Vama mai exista sau mai rezista doar ca stare de spirit care se naste, zilnic, din pietrele digului din 2 Mai si din epava care s-a inmormintat singura in nisipuri. Oare mai rezista trecerii prin sita timpurilor tulburi, pina la falezele albastre din zare, pina la digurile albe din iarna cotidiana, pina la hotarele oricarei melancolii si dincolo de ele, sau sunt numai amintirile noastre la mijloc ?

Din pacate, Vama de altadata nu mai exista. Ea a fost ingropata de vie, sub modernizarile repetate, sub dezvoltarea haotica, dorinta de imbogatire a tuturor celor cu afacero pe acolo, sub hoardele de snobi care vin acolo pentru ca e de "bon-ton", sub masinile de 100.000 de euro din care rasuna manele si rasar miini cu ghiuluri la degete. Si totusi, dincolo de straturile de fard ale zidariei multicolore, dincolo de muzicile amestecate si peisajele care se schimba de la an la an, exista totusi nisipul fierbinte, exista algele verzi mirositoare, exista scoicile ciobite care iti intra in talpi si te inteapa in spinare, cind lenevesti la soare. Aceasta este Vama cea incomoda, cea care iti cere mult, dar stie sa daruiasca insutit, in schimbul unei fotografii cu tine, pe care o va pastra cu ea pina la Sfirsit. Vei supravietui in fotografia aceasta, mereu acelasi, dar intotdeauna altfel...

Vama Veche ramine locul in care totul depinde de oameni. Se poate intimpla totul sau la fel de bine se poate sa nu se intimple nimic. Cu amintirile si reveriile noastre, gata oricind de orice pentru a ne salva micul nostru colt de rai liber de la disparitie, o parte din istoria Vamii Vechi suntem noi. Cind vom uita cine suntem, ea va muri un pic.... Dar pina atunci, vor trece multe veri, soarele va rasari de multe ori din mare, pescarusii vor dansa haotic pe plaja pe acorduri de Beatles, Led Zeppelin si Rolling Stones, Ovidiu va mai face multe cafele la ibric, iar soarele, marea si vintul din Vama ne vor ramine prieteni vesnici.

Descoperind 2 Mai

Din pacate nu am mai ajuns de ceva vreme in fata calulcatorului si sunt dator cu multe povesti. Dar azi am platit netul si sunt back, alive and kicking. Nu puteam sa nu reincep cu concertul "Rolling Stones" si cu blogul lui Tudor Chirila. Iar acum, incerc sa imi platesc datoriile si recunosc ca intre timp au mai fost 3 weekend-uri in Vama si numarul scoicilor a ajuns, deocamdata, la 7...

Primul dintre ele a fost un pic altfel. Am plecat spre Vama vineri seara, dar ora tirzie si amicul Alex au facut sa ajungem in 2 Mai si sa raminem acolo. Si, desi cea mai mare parte a timpului tot in Vama am petrecut-o si a existat vesnica problema a trambalatului dintr-o parte in alta, pot sa recunosc ca a meritat. Nu mai fusesem de mult in 2 Mai si nu mai stiam cum e acolo. Si am fost pus in situatia de a-l redescoperi intr-un week-end de sfirsit de iunie si inceput de iulie (sau Revelionul verii, cum l-am denumit eu simbata la 12 noaptea pe plaja in Vama, cu un pahar de whisky in fata, constientizind ca ajunsesem exact la mijlocul anului).

2 Mai ne-a intimpinat absolut spectaculos. Am oprit direct linga dig, la o terasa pe care nu o stiam, numita "Micul Golf". De cazare urma sa ne ocupam mai tirziu, oricum intelesesem ca un prieten ne rezervase deja o camera, trebuia doar sa ajungem la un moment dat acolo. Marea superba si linistita ne facea sa admiram un spectacol absolut magnific. O luna plina rasarise de curind si acum isi facea drum tot mai sus pe cer, luminind totul aproape ca ziua si reflectindu-se magnific in oglinda linistita a marii. O imagine superba, greu de descris doar in cuvinte. iar la terasa muzica alterna excelenta unui Beatles sau Rolling Stones cu superbitatea trompetei lui Louis Armstrong. Chiar o seara perfecta, in care am descoperit si cele mai bune icre din 2 Mai (dupa citeva incercari la Dinamo si nu numai...), am retrait senzatia uitata a rasaritului de luna plina si a reflectiilor in mare si am auzit o muzica superfaina... si bineinteles am baut Silva Bruna. Si chiar daca am ajuns acolo setat sa fug in Vama, nu m-am mai dezlipit de locul acela pina la momentul plecarii spre camera. Mi-am pus ceasul sa sune la ora 5 si am ajuns inapoi acolo la timp pentru un rasarit de soare. Care rasarit a reusit sa fie unul din cele mai frumoase vazute vreodata, genul acela de rasarit in care soarele iese direct din mare, fara sa se impiedice de nici un nor. A lipsit Bolero-ul din Vama dar si muzica valurilor care se spargeau usor de mal, glasul ei, al Marii, care imi arata ca si muzica ei este cel putin la fel de frumoasa ca si cea a lui Ravel, au acompaniat de minune acel rasarit. A doua zi pe seara ma mai avut parte de un rasarit de luna, in acelasi loc, pe care de data asta l-am prins de la inceputul inceputului, de cind mi s-a parut mie ca vad o pata portocalie in zare pe mare si am sarit cu aparatul pe mal sa imortalizez minunea.

Iar in restul acelui week-end, a fost Vama Veche... cu multi prieteni, cu o sticla de whisky, cu o furtuna pe mare dar si cu un curcubeu imens si superb. La un moment dat, nori negri si amenintatori au pus stapinire pe 2 Mai si parea ca se petrece o furtuna naprasnica acolo, iar norii inaintau cu repeziciune spre noi. Din fericire, directia vintului s-a schimbat si norii cei amenintatori au luat-o spre vest si ne-au ocolit, iar la noi au ajuns doar cei mai mici, albi. Oricum, marea a capatat o culoare turcoaz pe care nu am mai vazut-o absolut niciodata, a plouat cam o ora cu soare, iar in acest timp si-a facut aparitia pe tot cerul un curcubeu pictat, imens, unind epava de macaralele de pe santierul din 2 Mai. De fapt a fost chiar cazul fericit in care curcubeul mare si intens era inconjurat, concentric, de un altul, ceva mai sters. Si citeva beri cu Toni si cu sotia lui, cu Jimmy, dar si cu oameni pe care i-am cunoscut atunci. Am descoperit o noua gazda in Vama, descoperire de care am profitat si eu in weekend-urile urmatoare, am fost partas la un nou rasarit pe Bolero, am terminat pentru a nu stiu cita oara bateriile aparatului foto incercind sa imortalizez minunea cea zilnica dar mereu altfel in cit mai multe feluri. Si fireste, am gasit o noua scoica... A cincea...

Betivul transpirat, noutati la dosar

Pot sa depun marturie: Basescu bea si transpira. Intr-o seara torida a lui iunie 2003, la o terasa din Cismigiu, Basescu a baut o bere, eu doua. Si, raportez cu precizie: s-a sters cu batista pe frunte de trei ori.

Lumea vorbelor are un imens dosar secret, depozitat intr-un CNSAS psihologic si pazit de ofiterii Atematoritei si Ipocrizescu. Intre copertele lui zac faptele. Lasitati si eroisme, demnitati si mizerii, intregul inventar de gesturi si cuvinte care fac lumea reala sa arate asa de prost.

Deghizarea ei patologica in vorbe e profesiunea de baza a politicianului si insulta curenta pe care el o vinde in profit.

Sint cazuri, insa, cind ruptura nu-i completa, cind intre gestul real si discurs exista o legatura fizica. Exista astfel de oameni, chiar daca locuiesc doar in manuale si chiar daca faptele au fost, pe nesimtite, inlocuite de legenda. La rigoare, proba criminalistica „de la vorba la fapta“ e imposibil de ridicat.

Ramine, asadar, intuitia, o uitatura anume, un verb, o metafora, o povestire a unui anonim.

Am chemat, prin urmare, transpiratia si betia lui Basescu din memoria colectiva si marturisesc ca au venit cu o promptitudine rara. Iata citeva fapte:

Sintem la Strasbourg, in 25 ianuarie 2006. Konstantin Kosacev, seful delegatiei ruse la Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, intreaba cum se impaca acordul de amplasare a bazelor americane pe teritoriul Romaniei cu tratatul privind fortele conventionale si cu angajamentul NATO de a nu trimite forte combatante substantiale pe teritoriul noilor state membre UE.

Sub politetea formala a intrebarii se ascunde miriitul insuportabil al cosmarului sovietic. Raspunsul lui Basescu: „Din cite am inteles, dumneavoastra reprezentati Federatia Rusa. Ati stat 30 de ani in Romania. Nu v-am intrebat niciodata de ce“. O fraza care rascumpara cincizeci de ani de diplomatie romaneasca pe coate si genunchi.

Nu exista martori, dar presupun ca dupa sesiune Basescu a golit citeva pahare. Deci, bea.

Anvers, anii ‘80. Nava Argesul, realizare de virf a bietei industrii de la Galati, ia foc de la un incendiu declansat in port. In panica generala a autoritatilor belgiene care cer evacuarea, capitanul Basescu isi organizeaza echipajul si incepe lupta cu focul. Curaj sau spaima de represaliile socialismului? Nimeni nu stie. Pina la elucidare: Basescu a ramas ultimul pe punte.

A tinut cu mina lui furtunul de apa pina cind, din cauza flacarii, camasa de plastic a comandantului, cu trese si epoleti, s-a topit si i-a intrat in piele. Martorii oculari depun marturie ca a transpirat. Deci da, transpira.

Dardanele, anii ‘80. Biruinta, vaporul-mamut care leagana megalomania lui Ceausescu, traverseaza strimtoarea pe timp de noapte. De la scufundarea Independentei, sora geamana a Biruintei, dictatorul nu mai suporta naufragii cu impact la imagine.

O circulara a Navrom interzice mersul prin strimtori pe intuneric. De la tarm vine amenintarea unui telex de interdictie si amenintare. Raspunsul lui Basescu: „Daca trimiteti telexul am sa trec inapoi, fiindca, intre timp, s-a facut ziua“. Martorii spun ca, din cauza tensiunii, comandantul transpirase. Iar!

Constanta, anii ‘80. O furtuna goneste nava Biruinta. Ca sa intre in port, are nevoie de pilot. Capitania nu risca, sint valuri prea mari. Basescu trece la timona si, in timp ce pe mal partidul si securitatea stabilesc programul de tortura, el parcheaza mastodontul la chei. Insubordonarea devine performanta si Basescu e iertat. A si transpirat tot. Se zice ca si de data asta a baut un pahar.

Basescu a spus multe prostii, a mintit de multe ori, a facut gesturi ridicole si imorale, iar acum, in campanie, practica un patetism potrivit mai degraba cu o betie reala. Dar intre el si turma care il acuza e o diferenta certa de substanta. Basescu nu e doar norul autosuficient al vorbelor sale, ci are un plan doi, incarcat de real. In spatele lui sint fapte. E viata.

Gesturi brutale, imprudente, ridicole uneori, dar viguroase, inteligente si curajoase altadata. Asa ca mie transpiratia si bautura mi-l fac simpatic.

Cotidianul, Doru Buscu, 14 mai 2007

Vama in mai

O idee aparuta cu citeva zile in urma s-a transformat in realitate. Nu am fost de 1 Mai in Vama - si nici n-am simtit nevoia, dar, pe principiul "ciinii latra, caravana trece", am mers pe premisa ca a trecut nebunia, au plecat neavenitii, iar vama a ramas la fel de salbatica si de frumoasa ca inainte de trecerea hoardelor de 1 Mai. Am studiat un pic vremea pe net, am constatat ca simbata urmau sa fie 33 grade in Bucuresti si numai 23 la mare, dar peste tot soare si frumos, asa ca am insistat suficient cu ideea cit sa o concretizam.
Mi-am adus aminte de vremurile bune cind mergeam vinerea un pic mai casual decit de obicei la serviciu, iar in portbagaj ma asteptau sandalele, slipul, pantalonii de in, cutiile de bere, rucsacul si toate cele. Ce dor imi era de Vama, pe care o lasasem in septembrie un pic zguduita de un "StufStock" mult mai pasnic decit anii trecuti, si desfasurat intr-o locatie mult mai propice evenimentului. Imi era dor sa vad marea, imi era dor sa ascult Bolero la rasarit, imi era dor sa dansez descult, cu picioarele pe nisip, la Ovidiu, imi era dor de cafeaua lui Ovidiu, imi era dor de nisip, apa, pescarusi si soare deopotriva...
Uraaa ! A venit ora 5 si jumatate si suntem gata de drum... Cu cita nerabdare... Ne suim in Meggy si facem o ora pina la iesirea din Bucuresti. Apoi, surpriza placuta, autostrada e deschisa si se circula pe 2*2 benzi pina la Cernavoda, ceea ce reduce drastic timpul pierdut pe acolo. Si totusi, parca mi-e dor si de satele noastre "Ileana", "Florica" sau "DorMarunt", de cafeaua de la Drajna si de nebunia de pe drumul mortii - Drajna-Fetesti. O ora si un pic pina la Cernavoda, apoi ceva mai putin de ora si iata, dupa 2 ore vedem vaporul lui Mazare pe dreapta - am ajuns la Constanta si marea e la 2 pasi ! Pina in Mangalia a mai fost un fleac. 2 Mai era pustiu, pustiu, pustiu, cu 2 masini parcate pe sosea... Ritualul meu de intrat in Vama a urmat inevitabil, si pe masura ce masina ne ducea singura spre intrarea in Vama, prin geamul deschis total mirosea a mare... Am urlat ca intotdeauna de fericire: "AM AJUNS!!!"...
Si chiar am ajuns in Vama... in parfum de mare, de scoici, de nisip, si mai ales de eliberare. Superb ca intotdeauna... Si ce era cel mai frumos - era goala, fara fitze si fitzosi, fara ghiuluri si manele, fara 4x4 pe plaja... Puteai numara vreo 10 oameni la Ovidiu si inca vreo 5 la Soni. Minunat, incepea sa fie Vama aceea care imi place mie si de care sunt indragostit, Vama linistita si salbatica de la capatul tarii, in care oamenii pe care ii intilnesti sunt ok si unde mergi sa te relaxezi, sa meditezi, sa te distrezi si sa iti dai friu liber, dar fara a deranja pe cel de linga tine... A fost ca pe vremuri, vrind sa maninc la Popas am descoperit ca nu erau prea multe din meniu disponibile, dar tanti facuse o salata de icre dementiala pentru ai casei si mi-a adus si mie, si chiar a fost dementiala ! Nu am dat de copii betzi veniti la cersit de bani de o bere, nici de oameni aroganti cu teancul de milioane afisat cit mai ostentativ. Doar noi, un grup de prieteni, o sticla de whisky si o muzica excelenta la Ovidiu.... Aaa, si un rasarit superb de luna. Din pacate oboseala si-a spus cuvintul si nu am rezistat decit pina la ora 4, nu am avut ocazia sa vad si rasaritul de soare pe acorduri de Bolero.... Si tot in noaptea asta s-a iscat o alta idee, care s-a concretizat si ea a doua zi... o plimbare pina la Balcik (dar despre asta, intr-un blog viitor)
In concluzie, a fost un week-end minunat... am fugit de caldura, praful si prostia din Bucuresti si am redescoperit locul meu de suflet de la capatul hartii, m-am reintilnit cu marea, am dansat din nou pe nisip, am cunoscut oameni noi si foarte ok, am vazut cum Ana-Patricia, la cele nici 5 luni ale ei a devenit cea mai tinara vamaioata pe care o cunosc... (si nu zic aici nimic de Balcik, e un blog dedicat Vamii). Am uitat de cele rele, am uitat de o oaresce tristete si am lasat in urma amintiri un pic dureroase si imaginile unui sfirsit. E un nou inceput, e o noua vara, e un nou an in Vama ! M-am intors schimbat, mai linistit, cu mai mult chef de viata, cu dorinta de a trai o noua vara nebuna si evident, cu o dorinta nebuna sa ma intorc.
Am fost in Vama, am dat de o Vama Veche cu oameni vechi, nu cu oamenii noi care au fost de 1 Mai, din pacate se construieste in continuare, termopane peste tot, cladiri cu multe etaje si hidoase, dar spiritul Vamii a ramas si va ramine mereu acelasi. Si mi-e dor in continuare de rasaritul pe acorduri de Bolero, dar vara e abia la inceput (de fapt e inainte de inceput, calendaristic vorbind inca e primavara)... Asa ca...
Ne vedem in Vama ! La coada la cafea la Ovidiu, dupa rasarit !

Caru cu bere

De vreo 2 sau 3 luni auzisem ca s-a redeschis "Caru cu bere"... si de fiecare data cind auzeam pe cineva ca a fost pe acolo, feedback-ul era excelent. Toti ziceau acelasi lucru: ca arata excelent, berea e buna si la fel si cirnatii si micii si ca e o optiune foarte buna de mers acolo. Si asa am inceput sa mi doresc din ce in ce mai mult sa merg pe acolo. Dar tot nu reuseam sa imi propun asta clar... hai sa ne stringem in seara de x mai multi si sa mergem acolo la o bere... Devenise chiar frustrant cind am trecut intr o seara chiar pe linga circiuma si am vazut asa, prin geam, cit de bine arata inauntru... Dorinta continua sa creasca, ajunsesem sa zic ca "trebuie neaparat sa ajung la Caru cu bere"...

Probabil ar fi ramas pt week-end-ul asta (nu stiu cit mai puteam rezista...) cind... intr o zi saptamina asta ma suna un colaborator de la Londra sa mi spuna ca e in Bucuresti si ca ar vrea sa ne intilnim pe seara. Vorbesc si cu colegii, ei sunt de acord, la care omul propune: "Vreti pe undeva pe linga Piata Victoriei? Sau nu va e greu sa veniti pina in oras, sa mergem la Caru cu bere?"... Nu mi-au trebuit mai mult de 2 secunde sa confirm intilnirea la "Caru cu bere" :) Asa a fost sa fie, probabil imi doream prea mult asta ca sa nu se intimple cumva, independent de planurile mele.

In sfirsit acolo... Dupa ce am trecut de ditamai usa rotativa din lem masiv, am fost impresionat de arhitectura, de vitralii si de toate decorurile. Arata chiar intr-un anumit fel, iar atmosfera... Cu un mic exercitiu de imaginatie chiar reuseai sa crezi ca cineva a dat timpul inapoi si ma aflam in acea perioada pe care mereu regret ca nu am prins-o si nu am fost de o virsta cu bunicul - Bucurestiul interbelic, acel "mic Paris" de a carui apartenenta era o mindrie sa te lauzi in anii aceia. Constructia a pastrat toate elementele decorative din secolul XIX, de la lambriuri, vitralii, picturi murale, candelabre pana la elementele de feronerie, stucatruile aurite, sculpturi de lemn si chiar scaune. Nu pot decit sa recomand, daca sunteti in trecere prin centrul istoric al Bucurestiului, la cumparaturi, dupa o plimbare care v-a obosit, sau daca sunteti in cautarea unui loc placut pentru a bea o bere cu prietenii... sa intrati la Caru cu bere. Atmosfera specifica berariilor de altadata (sincer, chiar nu se compara cu Becker din punct de vedere arhitectonic si al decoratiilor interioare...), bere la halba, mici si cirnati...

Situat in imediata vecinatate a bisericii Stavropoleos, "Caru cu bere" este un local incarcat de istorie. Asa cum atesta si documentele, a luat fiinta cu mai bine de o suta de ani in urma, in anul 1899 fiind construit de Nicolae Mircea si de fratii Victor si Ignat, toti originali din Medias, Transilvania, fiind astfel marcat de obiceiuri sasesti. Infiintat in cladirea vechiului han Zlatari, "Caru' cu bere" a fost de-a lungul timpului un loc de intilnire si de petrecere cautat de bucuresteni, un restaurant-muzeu in care exista chiar un mic magazin de suveniruri si un orologiu foarte valoros datand chiar din 1899 (anul constructiei). El a reprezentat, de asemenea, locul de intilnire si creatie pentru cunoscuti oameni de cultura si arta romani. De-ai casei erau Caragiale sau Cosbuc, Goga sau Delavrancea. Erau cenacluri literare initiate de Cosbuc care invita aici tineri scriitori cu posibilitati materiale reduse. Existau polite cu halbe si fiecare musteriu avea halba lui pe care o stia pe de rost.

Chiar daca lumea s-a amestecat la Caru’ cu bere, traditia si vorba a la conu’ Iancu nu s-au scuturat inca de parfumul antebelic. Purtind pecetea gustului sever de la inceput de veac, "Carul cu bere" pastreaza acelasi aer senioral de castel medieval cu interior bizantin ce ascunde in spatele peretilor sai o istorie care incepe acum 2 secole.

Interiorul, cu elementelor sale specifice, a constituit cadrul natural la care au apelat regizorii pentru filmarea multor secvente din filmele "Doua lozuri", "Telegrame", "Darclee" si altele. Construit in stil neogotic, restaurantul iti aminteste, fara sa vrei, de anumite berarii din centrul München-ului. Faima cistigata de-a lungul timpului se datoreaza nu numai berii speciale care se serveste aici, la tap sau la halba, ci si preparatelor culinare cu specific romanesc. Restaurantul dispune de beraria propriu-zisa de la parter, (care este mare, am inteles ca are peste 200 de locuri) inzestrata cu mai multe saloane si balcoane si de crama, unde seara se produc diferite orchestre si solisti de muzica populara.

Daca e berarie germana atunci e rost de cirnati cu toptanul. Prin urmare meniul, nu foarte aglomerat, imbina cele doua bucatarii traditionale (romaneasca si nemteasca) cu scopul principal de a-l tine pe client satul si vesel nu neaparat de a-i pune burta la cale. Preturile mi s-au parut chiar rezonabile pentru cum arata locul asta si unde e situat.

La capitolul supe sunt patru sortimente printre care un gulas picant care e recomandat doar daca aveti stomacul tare. O supa costa 6.8 RON (gulasul e 10). Apoi vin cirnatii: Cirnati albi de vita la gratar sau fierti, Cirnati Caru' cu Bere, Cirnati Plescoi :)) Platou cu cirnati etc. 13 RON e pretul mediu la o portie de carnati - mai putin platoul care e 36 RON - la care sigur o sa vreti o garnitura. Cea mai buna e varza dulce calita, merge de minune cu orice tip de cirnati, e absolut delicioasa si costa 6 RON. Cartofii piure sau pai la 4 RON nu sunt tocmai geniali. :) Tot in zona carnivora, te mai poti lupta cu un cotlet de porc la 26 RON portia sau cu niste pulpite pui la cuptor, suculente si super-gustoase - 13 RON. Micii, faimosii mici! Pe de o parte inclin sa cred ca faimosi datorita pretului - 2.4 RON unul, insa din cate am inteles sunt de exceptie si se fac dupa o reteta traditionala, ce era la mare cinste in Bucurestiul interbelic. Desertul e pe nemteste: Apfelstrudel (Strudel de mere, exact) sau Strudel cu branza, ambele la 6 RON.

De baut... Aici in mod normal m-as fi asteptat la o lista de 2 pagini cu toate tipurile de bere. In schimb am studiat o oferta de trei sferturi de pagina in care erau mentionate cateva branduri cunoscute insa la halba sau la 330 ml. Dar am baut berea casei, care e absolut excelenta si cred ca e mai buna decit orice alta bere din meniu. Pretul unei halbe de 400ml e de 4 RON, iar cea de 1l (bineinteles ca mi am luat din asta ) e de 8 RON. Oferta de vin pe de alta parte ne-a tinut ocupati cateva minute bune. Se intinde pe trei pagini si cuprinde... tot ce va trece prin cap. Pretul: intre 25 si 70 RON o sticla. Pentru amatorii de bauturi non-alcoolice, o banala Cola e 4.2. RON, o sticla mica de Granini 6.2 iar un litru de limonada este 7.6 RON - cu zahar! Cea preparata cu miere este 10 RON.

Per total, preturile rezonabile, mincarea buna si vine destul de repede, berea excelenta, iar servirea ok... Mi-a placut foarte mult si sigur o sa mai merg, pentru atmosfera deosebita si faptul ca pot in 2007 sa ma simt ca si cind as fi in Bucurestiul anilor 1930.