In memoriam Michael Jackson

Acum 2 luni si ceva, un SMS m-a trezit in noapte. Prietena mea de culoare, din Germania, imi scria "Michael Jackson died. How sad... ". Tot ea, care intr-o alta noapte ma anunta prima ca "Obama is the new President of USA".

Stirea nu m-a marcat. In schimb, in urmatoarele 2 saptamini am fost intoxicat cu acest subiect. Nu am scris despre asta pina acum, pentru ca toata lumea numai despre asta vorbea, iar eu nu sunt genul de om care ar face totul ca sa se supuna trendurilor si turmelor.

Despre Michael Jackson, ce pot sa spun? Nu am fost niciodata un mare fan, nu am fost la nici unul dintre concertele lui, dar nu am cum sa nu recunosc meritul lui in istoria muzicii pop, si faptul ca a fost unul dintre cei care a lasat multe in urma sa. Sigur am fredonat si eu "I'm bad", "Black or White" sau "Heal the World". Sigur am dansat si eu pe "Give it to me" sau "Liberian Girl". Sigur am urmarit cu interes la diverse petreceri diverse personaje care dansau in stilul MJ pe "Smooth Criminal", "Beat It" sau "Thriller". Sigur unul din primele albume care le-am ascultat si care se auzea impecabil a fost "Dangerous". Si totusi nu mi-a placut niciodata faptul ca nu si-a asumat faptul ca e negru si a facut tot posibilul sa schimbe asta. Si nu mi-au placut niciodata povestile cu iubirea lui pentru copii. Ca au fost sau nu adevarate, ca a fost un copil abuzat de parinti, o victima a propriului succes, un megastar cu suflet de copil, nu mai conteaza acum. Cert este ca a fost un idol pentru milioane de oameni, si a lasat multe in urma sa.

Si totusi, ce m-a facut sa abordez acest subiect? Am gasit pe net un filmulet cu un omagiu adus lui Michael Jackson de fanii lui din România, "Michael Jackson Dance Tribut", care chiar m-a impresionat. O serie de 3 flash-moburi - in Piata Romana, Plaza Mall si Gara de Nord. Mi s-a parut fantastica aceasta serie si chiar daca, repet, nu am fost un fan al lui Michael, recunosc ca m-a furnicat un pic pe sira spinarii vederea acestui filmulet, drept pentru care am decis sa vi-l arat si voua:

Felicitari si respect celor implicati in organizarea acestui eveniment. Coregrafia a fost chiar excelenta, iar initiativa laudabila. Jos palaria!

Da, e viu...

Daca in week-end-ul trecut nu am putut sa ajung in Vama, la "Folk You", acum, datorita lui Mihnea, mi-am dat seama ca astazi se implinesc 2 ani de cind ne-a parasit cel mai de seama reprezentant al "generatiei in blugi" si cea mai frumoasa voce a teatrului românesc - Florian Pittis. Si daca acum 2 ani eram in Vama cind am aflat vestea trista, acum nu pot decit sa ii mai aduc un omagiu Motzului si sa imi aduc aminte ca pentru mine, el va ramine intotdeauna cel care-si scutura pletele pe scena, declamind, cu acel timbru inconfundabil: "Sunt tinar, Doamna / Sunt Pittis. Buna seara!", aprinzind astfel flacara spectacolului.

De primavara cu Tudor Gheorghe

E asa de frumos afara, primavara si-a intrat definitiv in drepturi. Si nu am chef de scris, ci doar de ascultat muzica de primavara. Iar daca v-am delectat cu Vivaldi saptamina trecuta, in meniul de azi este muzica româneasca, si anume muzica maestrului Tudor Gheorghe.

Muzica lui Tudor Gheorghe nu este altceva decit o replica la indobitocirea poporului românesc prin manelizare, spunea cineva. Mare pacat ca asemenea "bastioane" sunt din ce in ce mai putine. Melodiile sale sunt geniale, exceptional de frumoase si de relaxante. Versurile si vocea sunt incredibile, iar prin cintecele lui simti exact fericirea primaverii, dorinta de a renaste la viata odata cu natura, dupa iarna lunga si rece.

Maestrul Tudor Gheorghe s-a nascut in 1945 in comuna Podari, judetul Dolj, dintr-o familie de tarani, si a devenit exponentul Olteniei in cultura româneasca contemporana. Copilaria si adolescenta sa au fost grele, tatal sau fiind detinut politic la Aiud. Tinarul Tudor Gheorghe a mers la Liceul Nicolae Balcescu (acum Carol I) din Craiova, apoi a urmat Institutul de Teatru din Bucuresti. A absolvit clasa de actorie in anul 1966, apoi a devenit actor pe scena Teatrului National din Craiova.

In perioada comunista, Tudor Gheorghe a intimpinat foarte multe oprelisti din partea regimului, fiindu-i interzise concertele, datorita faptului ca nici una din poeziile sau cintecele sale nu il proslavea pe tovarasul ceausescu.

Artistul, un adevarat rapsod al neamului, trubadurul din Oltenia, pastreaza in sufletul sau, sub camesa olteneasca cu cusaturi de borangic alb pe alb, jale si umor, filosofie si picanterie, adica tot ce e folclorul. E impresionant cum reuseste Tudor Gheorghe sa cucereasca inimi atit de diferite, de barbati, femei, tineri, batrini, scoliti, nescoliti, bogati si saraci. La spectacolele lui gasesti oamani din toate categoriile sociale si de orice virsta. Nimeni n-a mai ajuns la o asemenea performanta. Publicul lui este format din "toti românii". Muzica sa e de mare profunzime, iar meritul extraordinar e modul in care aduce poemul aproape de public, si-l cinta pe intelesul oricui.

Muzica sa imi atinge de fiecare data sufletul. Ma face sa vibrez fie in ritmuri oltenesti, fie in zimbete de copii sau sa traiesc in citeva ore emotiile unu an intreg si a anotimpurilor sale... De multe ori mi sa face pielea gaina cind ii aud vocea puternica care rasuna de sub mustata de haiduc batrin. Ma trec toti fiorii si ma desprind de multe ori de lumea asta, grabita si rece... Intr-o perioada in care ma simt agresat de subcultura si superficialitate, orice clipa cu Tudor Gheorghe devine una de gratie.

Il consider un artist aproape complet, asa cum spunea si domnia sa daca ar putea sa exprime in versuri bogatia sufletului sau cred ca ar fi un artist complet. Unul din rarele giuvaieruri neintinate ale culturii noastre. Marin So­rescu spu­­nea ca atunci cind ii asculta muzica are confirmarea ca poezia româneasca - populara sau culta - poate misca muntii.

Sa-i dau acum cuvintul Maestrului. Au innebunit salcimii si tu vrei sa fiu cuminte ?

In Romania se moare pe pirtie

Tocmai l-ati vazut pe Mircea Mocanu (aka Bobo), un tinar de 23 ani din Constanta, pasionat de skateboard si snowboard. Din pacate nu o sa il mai puteti vedea niciodata, pentru ca a murit.

Am gasit prima poveste despre asta pe blogul lui Cabral:

Acum o saptamina, Mircea Mocanu a murit, fiind victima indiferentei si nesimtirii celor care administreaza pirtiile din Sinaia; simbata a vrut sa coboare pe snowboard de la cota 2000 la cota 1400 pe Drumul de Vara; ajungind intr-o zona in care, pentru a se mentine pe drumul bun, trebuia sa o ia la stinga, neexistind niciun fel de marcaj care sa indice acest lucru, a tinut drumul inainte, ajungind intr-o vilcea al carei inceput arata precum continuarea unei pirtii. In momentul in care nu a mai recunoscut imprejurimile, si-a dat seama de eroarea comisa, s-a oprit, si-a dat placa de snowboard jos si a incercat sa urce dealul si sa ajunga la locul in care a ales calea gresita. In urcare, folosind drept sprijin placa de snowboard, a provocat o avalansa de al carei risc de producere turistii nu erau informati.

INTREBARE: S-ar fi intimplat oare toate acestea daca cei (i)responsabili de administrarea pirtiei, pirtie care apare pe toate hartile concepute de catre Primaria si Salvamontul din Sinaia ca fiind omologata si avind dificultate medie, si-ar fi facut treaba si ar fi instalat niste amarite de panouri care sa indrume turistii pe drumul corect?

In plus, nu a existat niciun fel de atentionare in legatura cu riscul ridicat de producere a unor avalanse in zona (cu toate ca autoritatile au recunoscut dupa producerea tragediei ca acest pericol exista deja de ceva timp). Acestea sunt intrebari care nu s-au pus la televizor; in schimb, vina s-a aruncat asupra mortului: s-a spus ca el s-ar fi aflat intr-o zona interzisa turistilor(total FALS), ca s-a aventurat constient intr-o zona nepermisa, transformindu-l intr-un cautator de senzatii tari in afara zonelor destinate practicarii acestui sport; realitatea este total opusa, lucru dovedit de felul in care a fost gasit (placa nu mai era in picioare, el o folosea in urcare pentru a ajunge pe drumul corect). Daca incercarea de a schimba ceva din administrarea aproape inexistenta a pirtiei esueaza, oamenii sa fie avertizati de pericolul la care se expun in momentul in care indraznesc sa practice un astfel de sport in Romania, un sport din care NU se moare pe o pirtie dintr-o tara normala. Simbata i s-a intimplat lui Mircea, oricind i se poate intimpla oricaruia dintre noi. Ideea este ca in media se discuta atat de mult de bataia cocalarilor la mall cind s-ar putea discuta despre lucruri mai importante. Avem nevoie de ajutor pt a face cunoscuta adevarata poveste.

Un al doilea loc in care am gasit povestea a fost pe site-ul derdelusului digital:

Acum 4 ani un baiat de 26 ani a murit in Predeal infipt in resturile acoperite de zapada ale vechiului telescaun. Citi stiu de intimplarea asta? A aparut Catalin Radu Tanase indignat pe post? Nu, caci cartelul mogulilor din media functioneaza. (pentru cine nu stie proprietarul instalatiei si administratorul domeniului este domnul Sarbu). A fost atunci un protest organizat de boarderii de la 961. Atit, nici el mediatizat.

Iar acum in Sinaia a murit un om. Da, stirea s-a dat si din pacate nu a facut inca vilva mare. Si nici nu va face probabil. Cu cca 4 ani in urma a mai fost un mort pe o pirtie deservita de instalatiile d-lui Sarbu si cazul s-a fisiit repejor. La fel se va intimpla si de data asta, caci nu-i asa, interesele sint prea mari iar siguranta turistului valoreaza exact cit un scuipat inghetat.

Simbata dupa amiaza Mocanu Mircea aka Bobo, s-a pierdut din Drumul de Vara (sa fim sinceri, citi dintre noi n-am patit-o macar o data?). A vrut sa se intoarca, a incercat sa urce inapoi in drum si s-a rup o placa de vint. A fost gasit a 2-a zi, ingropat complet.
Stau si cuget si eu, este Drumul de Vara pirtie omologata? Daca da, unde-i balizarea, unde-i marcare zonelor periculoase? Daca nu, de ce este tratata drept pirtie? Cine raspunde de incalcarea flagranta, vizibila si repetata a legilor care guverneaza functionarea si amenajarea pirtiilor?
Si mai stau iar sa cuget. Dupa 3 zile de ninsori si vint puternic ANM a atentionat prin Buletinul de Avalanse asupra riscului ridicat in masivele Bucegi si Fagaras, emitind o atentionare de grad 4 (se traduce prin “risc mare”; scara este de la 1 la 5; mai multe detalii aici). Cum naiba de in Sinaia nu se stia despre treaba asta? Cum naiba ca Adi David de la Salvamont Sibiu a reusit sa faca ceva placute de avertizare pe care sa le monteze la cabina si pe care sa puna riscul estimat? Cum naiba ca la diverse intilniri si consfatuiri noi astia din zona “consumer” am tot strigat in van sa se preia modelul Sibiului si in Busteni/Sinaia. E atit de greu sa vopsesti niste tablite si sa schimbi niste placute cu riscul estimat?
Ce dracu (nu ma pot abtine sa nu folosec cuvinte chiar mai dure) este Carpul si Drumul de Vara? Cine este administrator? Primaria Sinaia ori Teleferic SA? Oameni buni, pustiul din Constanta n-a murit nici pe Valea Costilei nici pe la dracu pe coclauri!! A murit in Sinaia pe Drumul de Vara, pirtie de dificultate medie in administrarea cuiva!! (nush de ce, as paria pe Primaria Sinaia)
Ce ar trebui sa se intimple sa se ia masuri? Am spus-o p-aici pe derdelus.ro de zeci de ori. Am scris de ni s-au tocit deshtele despre pirtii, incalcarea legilor si siguranta. Apar sefi de la Salvamont la TV si ne vorbesc in doi peri despre inconstienta si “snaubordishti”. Despre indolenta lor cine ne vorbeste insa?
Cadavrul tinarului a fost descoperit într-o zonă în care accesul turiştilor este interzis. Salvamontistul Dan Trif a declarat ca, in zona, s-au produs trei avalanse: una de proportii mari si doua mai mici. Trif mai spune ca doar una dintre cele doua avalanse mici, ar fi putut fi fatala pentru baiat.
Cum este interzis domnule Trif accesul acolo? Baiatul se deplasa pe pirtia pe care dvs o patrulati iar Primaria (ea oare?) o administreaza. Era marcata zona periculoasa? Era balizata conform legii pirtia Drumul de Vara din care copilul s-a ratacit? Ati adus in atentia autotitatilor faptul ca exista zone periculoase care nu sint marcate corespunzator? Cine raspunde pentru moartea unui om pe un domeniul schiabil? Sunteti raspunzator pentru accident?
Nu stiu, as asterne aici toata furia adunata in ani de zile in care am tot fost ignorati. Noi astia de platim 30 euro pentru o zi de schi de toata jena. Cred ca s-a ajuns la o limita a suportabilitatii, trebuie facut ceva. Dupa schiuri rupte-n pietre si oase zdrelite-n santuri acum murim pe pirtii. Mai stam oare cu miinile-n sin?

Am scris si eu despre aceasta tragedie pentru a nu ne mai lovi de nepasarea autoritatilor si a celor implicati, pentru a nu mai sta cu miinile in sin si pentru a populariza intimplarea, astfel ca tot mai multa lume sa afle ce s-a intimplat. Poate cineva va face totusi ceva. Iar daca nu, macar sa fim cu totii avertizati despre calitatea pirtiilor din Romania si sa nu mai acuze nimeni de lipsa de patriotism pe cei care isi fac vacanta in Austria la schi, si nu pe scirboasele si periculoasele meleaguri mioritice.

Lacrimi si imunitate

Acum citeva zile, pe aceeasi Sosea Kiseleff unde nenorocita asta a dat peste o studenta din Republica Moldova, Tatiana Duplei, pe trecerea de pietoni si a omorit-o pe loc, s-a intimplat din nou. Lumea a mai pierdut un inger. Un angajat al Ambasadei Austriei, diplomat cu imunitate, a spulberat pe trecerea de pietoni o tinara de 22 de ani. O chema Laura Buiac, era din Calarasi. Era in anul terminal la master in cadrul Facultatii de Comert din ASE, lucra in Bucuresti la BRD si isi dorea un viitor mai bun alaturi de toti cei dragi ai sai. Desi nu am cunoscut-o personal, eram colegi. Iar joi seara am primit un e-mail sec prin care eram anuntati de trecerea ei in nefiinta. “Mereu cu zimbetul pe buze, un om deosebit si o colega minunata, Laura va ramine vesnic in amintirea si in sufletele noastre”. Era o fata zimbitoare si mereu optimista, si avea toata viata in fata. Iubea viata si era plina de viata. Ii placea muzica... Kylie Minogue, Coldplay, Lenny Kravitz, Robbie Williams, U2. Ii placea marea. Ii placea soarele tocmai pentru ca era ea insasi o raza de soare in viata celor din jurul ei. Acum nu mai e... In locul unde ea adusese zimbete si fericire acum e gol, e tacere si o durere imensa.

Acum am descoperit pe net site-ul www.laurabuiac.ro, unde prietenul ei a pus niste poze cu ea, cu ei doi, cu cei dragi. Un folder, numit “clipe fericite”. Iar deasupra, realitatea dureroasa si nedreapta: “Laura Buiac 15.06.1986 – 31.01.2009”

3 februarie, iarna, soarta nedreapta, destin implacabil. Asa arata sfirsitul unei vieri pamintene si inceputul uneia de inger. Tot viitorul sau este acum pregatit undeva in cer de Dumnezeu. Pe ultimul sau drum a fost condusa cu multa durere- durerea despartirii- de colegii sai de facultate, de serviciu, fostii colegi de liceu, prieteni, rude, dar mai ales de familia sa, a carei durere este de nedescris. Dumnezeu sa te odihneasca in pace, colega!

Desi cunoscuta ca fiind de extrem de periculoasa, si desi multe voci au cerut de mult timp montarea unor semafoare la trecerea de pietoni cu pricina, nimeni dintre cei vizati nu s-a sinchisit sa ia o masura care ar fi putut evita asemenea tragedii. A trebuit ca si Laura sa plateasca cu viata, pentru ca, intr-un final, cineva sa hotarasca ca ofranda e suficienta si sa semneze o hirtie si acum a aparut un semafor acolo.

Pentru angajatul ambasadei Austriei, trecerea de pietoni e un fel de ruleta ruseasca, iar viata si tineretea Laurei nu au valorat nici cit o ceapa degerata. Fiarele si viteza Skodei Octavia s-au dovedit mai puternice. Se spune ca masina avea 130 de km/h, dar nu s-a dovedit inca. Oricum, stau sa ma intreb ca viteza ar fi putut avea criminalul, astfel incit sa o loveasca pe Laura si sa o arunce peste 20 de metri in aer ? Sigur mult peste 100 km/h. Iar daca nimeni nu a putut inca dovedi asta, sigur este dovedit ca ucigasul are imunitate in România. Ancheta va putea fi desfasurata de români, insa cetateanul austriac nu va putea fi audiat, iar autoritatile române sunt obligate sa formuleze o cerere de transfer de procedura in Austria inainte de a fi sesizata instanta de judecata. Si va fi judecat in tara sa.

La fel cum a fost judecat si puscasul marin Christopher Van Goethem, ucigasul lui Teo Peter, basistul trupei Compact si care a fost scos basma curata de americani. La fel cum a fost achitat Ali Imran, cel care a trecut peste taxiul in care se aflau regizorul Cristi Nemescu, inginerul de sunet Andrei Toncu (“Otto” – fost coleg de liceu de-al meu).

Si nu numai. Care este diferenta dintre ‘asasinii rutieri’ straini sau români ? Nici una. Toti scapa de condamnari reale. Pe unii ii salveaza si imunitatea diplomatica. Asa cum a fost condamnata cu suspendare Carmen Paunescu, nevasta porcului din parlament, care a omorit o familie intreaga. La fel cum a fost achitat Cornel Nistorescu, care a omorit un motociclist intorcind pe interzis si cum ar fi fost achitat nenorocitul de Mircea Stanescu, spaima soselelor bucurestene, care a omorit si el un om pe trecerea de pietoni. Mare minune, acesta din urma a fost sinucis. Asta daca nu functioneaza teoria conspiratiei si a plecat intr-o tara cu mult soare si cu multe plaje si noi nu o sa mai auzim de el niciodata. La fel cum nici nenorocita despre care scriam la inceput, dar care este in cercul de apropiati al fostului premier Tariceanu, nu a patit nimic . Toate aceste cazuri au un numitor comun. Au omorit oameni, si ei acum sunt bine-merci, nu i-a intrebat nimeni de sanatate, nu au suportat rigorile legii si merg mai departe cu citeva vieti pe constiinta (desi nu cred ca au asa ceva). Din pacate in urma vor ramane doar lacrimile si durerea celor care i-au cunoscut si i-au iubit. Iar criminalii astia nenorociti nu vor pati nimic. Si chiar daca vor da vreodata socoteala, nici o pedeapsa nu este suficienta pentru o viata distrusa atit de repede. Or putea japitele astea sti ce e in sufletul parintilor Laurei ?

Pentru ca asa functioneaza tara asta si nenorocitii astia s-au prins. Daca ai bani, ai si imunitate (de orice fel ar fi). Daca nu, esti doar o balta de singe linga trecerea de pietoni si o stire de 1 minut la Stirile ProTV si la Observatorul de seara. Faceti loc, va rog! Trec baetii jmekeri!

Dor de Eminescu

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;

Pururi tinar, infasurat in manta-mi;

Ochii mei-naltam visatori la steaua Singuratatii.“

Nu e dificil de recunoscut. Sunt versurile poeziei „Oda in metru antic“, de Mihai Eminescu.

Astazi se implinesc 159 de ani de la nasterea celui ce a fost un poet, prozator si jurnalist român, socotit de cititorii români si de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura româna. Ziua lui Mihai Eminescu a devenit prilej de readucere-aminte a celui despre care am invatat ca este cel mai de seama nume al poeziei românesti. Despre Eminescu s-au spus si s-au scris multe. Cel ce este socotit "poetul national" nu lipseste din nicio biblioteca, din niciun manual al elevilor, dintre poeziile invatate inca din primele clase.

Si totusi, ar trebui sa incercam sa ne detasam de clisee. "Luceafarul poeziei românesti", "poetul national si universal" sunt etichete care au parazitat imaginea lui Eminescu, fiind bagate pe git de programele scolare si de manifestarile populiste si invatate pe de rost de zeci de generatii. Luceafarul a devenit mai degraba un Bu-hu-hu al literaturii romane, in fata caruia toti cadem pe spate si pe care toti il comentam cu aceeasi cumplita limba de lemn fara sa avem habar nici ce zice el nici ce zicem noi.

Dupa cum spunea si Cartarescu, e absolut straniu paralelismul dintre cultul lui Emineascu si cel al lui Ceausescu in epoca - amindoi fiind genii nationale, amindoi se pricepeau la de toate si amindoi aveau sarbatoarea in ianuarie. Daca acest cult faraonic ii venea ca o manusa lui Ceausescu, in schimb nici o soarta posibila n-ar fi fost mai trista, mai absurda, mai revoltatoare pentru poetul Eminescu. Cum, tocmai el, care nu-si dorea nimic mai mult decit un sfirsit anonim "la marginea marii", care voia, in loc de "sicriu bogat, covoare si flamuri" doar intoarcerea in pamint si neant, sa fie proslavit in cel mai indecent, mai bombastic si mai comunistoid stil cu putinta. Eminescu a fost sacrificat ca poet si batjocorit ca om de cei care l-au transformat, cu un cinism nemaivazut (pe el, omul durerii, omul unei dragoste nefericite, omul care cauta doar in sinea lui adevarul personal, omul unei ingrozitoare agonii fizice, dar si morale, care l-a dus spre mormint la jumatatea vietii), intr-un Ceausescu al poeziei românesti.

Ca Eminescu e un autor de insemnatate nationala, e dincolo de orice discutie. Ca scrisul sau inglobeaza mult din spiritul si sufletul românesc e incontestabil. Dar e tot atit de adevarat ca acel articol hotarit, din "poetul national", poate inhiba sau crispa, dind impresia ca vrea sa spuna "cel unic si oficial", pozitie care si pe Eminescu l-ar fi miîhnit peste masura... Nu e mai "national" Eminescu decit Arghezi, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga.

Eminescu trebuie citit cu spirit critic si respect, nu in transa. Eminescu e mare nu pentru ca spunem noi ca e mare. Si trebuie citit in liniste, cu umilinta, ca o ruga si o meditatie. Asa ca haideti sa ne amintim si noi de el, sa il recitim si sa il respectam. Cel mai bun mod de a-l omagia pe marele poet este sa-i citim opera, sa-i cunoastem poeziile nemuritoare, caci dincolo de toate cele, va ramine intotdeauna Eminescu al nostru.

"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par înfiorate
Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cint
Singuratece izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rinduri-rinduri."

Mihai Eminescu - Dorinta

Surse: Mircea Cartarescu, George Pruteanu

A muri inseamna a pleca putin

Am fost o singura data la un festival de offroad, in aceasta toamna, la Maramures Offroad Fest 2008. A fost doar un prim contact al meu cu fenomenul, am luat un prim microb, am cunoscut citiva oameni faini, toti animati de ginduri frumoase si uniti de acelasi hobby. De atunci m-am inscris si eu pe forumul club 4x4 si mai urmaresc ce se intimpla pe acolo, in speranta ca la un moment dat o sa imi pot lua si eu o jucarie din asta si voi invata sa ma dau cu ea.

Nu vreau sa incep anul 2009 cu un post trist, dar intrind astazi pe forum, am gasit o veste foarte trista. Unul dintre cei mai entuziasti offroaderi, Bogdan 4x4, a fost rapus de un cancer la plamini. A trait doar 40 de ani, dar i-a trait cum a stiut si mai ales, cum a vrut. Desi nu l-am cunoscut personal, am parcurs cu tristete cele 23 de pagini ale topicului, si l-am cunoscut prin prisma povestirilor celorlalti, a conversatiilor purtate cu el pe messenger, a fotografiilor postate si a multor intimplari haioase... Si mi-am dat seama ca a plecat dintre noi un om cu o mare dragoste de viata, pe care imi pare rau ca nu am avut onoarea sa il cunosc personal.

In memoria lui Bogdan, "lupul" 4x4 care a plecat dintre noi, iata o melodie care lui ii placea mult si care descrie exact cum ar fi vrut el sa primeasca cei apropiati lui vestea:

Si pentru ca nu l-am cunoscut incit sa imi permit sa scriu despre el aici, iata ce au spus cei care l-au cunoscut. Cuvintele camarazilor lui de offroad si de forum spun totul: A muri inseamna a pleca putin - bogdan4x4.

Pace tie, Bogdane! Odihneste-te in pace si sper sa gasesti un traseu fain de offroad printre stele.

Adevarata poveste a Emiliei Popescu

O cheama Emilia Popescu. Inalta, osoasa, cu o privire de pisica scarpinata intre urechi. Barbatu-sau, si nu numai el, ar fi in stare sa-i aduca si luna de pe cer ca s-o vada cat mai des. Numai ca Emilia Popescu nu are nevoie de luna de pe cer, ci de niste lapte praf pentru ala micu'. De un pui dolofan, in loc de tacamuri, de o ruda de salam, una de parizer, macar un kil de branza, daca nu chiar doua, de un sapun Rexona, sa-l puna intre bluze, ca de spalat s-a obisnuit deja cu Cheia, de un sac de cartofi si unul de varza pentru iarna, de hartie igienica, de niste prezervative pentru barbatu-sau, ca are deja doi copii, Dumnezeu sa le dea noroc. Desi alt noroc decat sa moara Ceausescu de cancerul ala din gat de care vorbeste toata lumea, nu vede. De niste salata verde, banane, portocale, vin, un brad pentru Craciun, niste chiloti de dantela si multi, cat mai multi pampersi sau macar de Perlan pentru scutece. De un felinar cu gaz pentru serile de lunea si joia, cand la ei in cartier se taie lumina, de o plapuma mai groasa, ca resoul nu mai face fata, de niste vata pentru cand ii vine ciclul, de Purfix pentru geamuri, de ceai verde. Emilia Popescu e o norocoasa. Toata lumea zice asa.

E frumoasa, a terminat o facultate, ce conteaza ca voia la Litere in loc de Politehnica, are un serviciu bun si sigur, un barbat la fel, doi copii sanatosi, o soacra la Partid, parintii la tara, mai pica niste carne, o fructa, un zarzavat, are apartament, bani la CEC, rate la Arctic. Se descurca, cum s-ar zice. Ce dracu' mai vrea?! Cu toate astea, Emilia Popescu e mereu nemultumita. Nefericita. Nici ea nu stie prea bine de ce. Privirea ei e tot mai artagoasa. Or fi astenizat-o cozile, isi spune barbatu-sau cand o vede mereu trista, spaima de a nu ramane iarasi gravida. Autobuzul 168, tixit, duhnind a transpiratie si nesimtire sau poate seful care o tine dintr-o raportare in alta si ii taie din salariu cand nu vine la sedintele de partid, baiatul cel mare care intr-o zi i-a spus din greseala "tovarasa", administratorul care a reclamat-o la Militie cand a venit matusa din Grecia, aparatul de radio care s-a stricat si nu mai prinde Europa libera.

Emilia Popescu se sufoca. Nu mai poate. Nu-i mai suporta pe Ceausescu, pe Mitu care prezinta stirile la televizor, pe secretarul de partid, pe seful de la cadre, pe vecina de la doi care sta toata ziua la coada. Nu mai vrea sa vorbeasca doar in soapta despre toate astea ca sa nu auda ala micu' si sa spuna la scoala. Simte ca plesneste. Vrea sa se termine. Vrea sa stie cand. O sa se termine. Emilia Popescu s-a dus la revolutie cu taxiul. La Universitate, chiar in centru, in intersectie, era o hora. S-a inghesuit si ea intre un tigan tinerel si o doamna la vreo cincizeci de ani care mormaia intr-una fi-r-ati ai dracului de comunisti. Se invarteau bezmetici, urland jos Ceausescu, se calcau pe picioare, radeau, plangeau. Rand pe rand. Cu ghetele ingreunate de noroi s-a dus spre baricada, dar chiar atunci un Tab a trecut in viteza pe langa ea. Huo criminalilor, a urlat cineva si s-au repezit cu totii sa inchida bresa din baricada cu niste tomberoane aduse de nu se stie unde. Emilia Popescu tremura de frig, de frica, ochii ii lacrimeaza de la gazele lacrimogene, dar nu se da dusa. A ramas acolo. Pana la sfarsit.

P.S.

Peste 17 ani, cu ochii scosi din orbite Vadim Tudor urla si flutura un cartonas rosu. L-ar vrea pe Ceausescu inapoi. Emilia Popescu continua sa strige "jos comunismul!". Glasul ei insa nu se mai aude. E la vreo doi metri sub pamant, alaturi de alti cativa ca ea care nu s-au dat dusi.

Romania Libera, Andreea Pora, 22 dec 2006

Luminari imporiva uitarii

Dragos Bucurenci a venit cu o idee foarte faina. Pentru ca acum 19 ani in Bucuresti s-a murit pentru libertate, el propune initiativa "Luminari impotriva uitarii", care nu se vrea nici flashmob, nici mars, nici protest, ci doar o comemorare din partea unor oameni simpli, care inca mai cred ca cei care au cazut la Revolutie au facut-o pentru a ne croi noua, celorlalti, un viitor mai bun. Pentru ca toti sa fim liberi sa ne urmam propriul drum spre fericire. Ideea e simpla: lumea se aduna pe 22 decembrie la ora 8 seara la Fintina de la Universitate pentru a aprinde candele pe ghizdul fintinii. Mai multe detalii aici: "Daca vrei sa ni te alaturi, te aştept luni, la ora 8 seara, la fintina de la Universitate. Adu o candela cu tine, aprinde-o pe ghizdul fintinii, pastreaza 5 minute de tacere şi mergi acasa." Sper ca timpul si oboseala sa imi permita sa ajung si eu acolo.

Rick Wright, eroul blind

Un text de pe blogul lui Cristian Geambasu. E atit de bine scris, incit nu imi mai ramine nimic altceva de spus decit sa il redau in continuare:
Plouă urît, gurile de canal s-au sufocat de noroaie. Telefon de la un bun prieten. A murit Wright, mă anunţă sec. Tac. Apoi întreb prosteşte: Wright? Simt că am îmbătrînit, zice amicul. Dintr-o dată, tu nu simţi la fel? Ba da, la naiba! Închid, mă uit prin CD-uri, să văd dacă îmi lipseşte ceva din Pink Floyd. Mă simt furat. Nu suport să pierd şi deja am pierdut prea mult. Mai întîi Syd, acum Rick Wright. Sună iar telefonul. Un alt bun prieten. Altul pentru care muzica înseamnă Pink Floyd. A murit Richard Wright, îmi spune cu o voce spartă. Avea cancer, adaugă. Ştiu, adică nu ştiam că e bolnav, tocmai am aflat că nu mai e. Nu ştiam nici că el a compus “Great gig in the sky”. Şi “Us and them”, şi “Time”. A compus pasaje esenţiale din “Echoes”, din “Shine on you crazy diamond”.
Nu ştiam multe, l-am neglijat întotdeauna. Făcea parte din peisaj într-un mod foarte natural. Nu epata, nu era un virtuoz. Atingea clapele cu o delicateţe nefirească. Îi spun toate astea prietenului cu ochii la Piţurcă, pe B1. Ce mai zice?, întreabă excedat. Se ceartă cu lumea. E altă lume, un loc în care dacă trişezi eşti bărbat. Trebuie un antidot. Îmi pun “Live at Pompei”. Un amfiteatru roman, patru tineri, nişte boxe pe care scrie “Pink Floyd, London”. Vreau să mă spăl, să-i văd iar tineri, strălucitori, frumoşi. Nu-mi plac bătrîni, graşi, puhavi. Nu îi suport cînd se gîndesc să moara.
Pe net curg ştirile. Marile agenţii de presă lucrează prompt. Google pompează. Date biografice, referinţe muzicale. Carieră, familie, discografie. Avea 65 de ani, a suferit cumplit şi scurt. Purtătorul de cuvînt al familiei a produs un anunţ laconic. Discreţie. În viaţă şi în moarte. Rick a fost personajul cel mai puţin vizibil al galaxiei Pink Floyd. O spune David Gilmour, omul care a crezut mereu în el, prietenul. Cel care nu l-a trădat nici atunci cînd părea pierdut pentru muzică. David l-a readus în grup după ce fusese concediat de Roger Waters în timp ce lucrau la “The Wall”. Waters ajunsese la putere în acea perioadă şi nu se mulţumea să-şi transporte fantasmele pe scenă ori pe portativ. Au terminat de înregistrat dublul album cu Wright pe post de salariat, nu de membru Pink Floyd! La “Final Cut”, de la un capăt la altul opera/nebunia lui Waters, Rick era şomer. Acelaşi lucru îl putea păţi Nick Mason, bateristul, dar furia lui Roger s-a topit deasupra bîndului Wright. Îi considera pe amîndoi muzicieni mediocri, instrumentişti de duzină. Gilmour rămăsese singurul pe care îl mai respecta. Gilmour i-a recuperat ulterior, înviind Floyd-ul. “Momentary lapse of reason” şi “Division bell” au arătat că Pink Floyd exista şi dincolo de geniul pustiitor al lui Waters. Reveniseră la filonul psyhedellic, lăsîndu-l pe Roger să se lupte cu nedreptăţile Universului.
Acum gata! Nu o să-i mai vedem niciodată pe scenă, ne-am născut prea tîrziu. Cînd ei erau liberi şi tineri, noi eram prea mici, prea departe. Nu atît de departe încît să nu fi rămas dependenţi de ei. Nu atît de mici încît să nu fi înţeles că tristeţea muzicii lor e tristeţea lumii noastre. Nu atît de departe încît să nu fi băgat de seamă că pe “Meddle” se aude la un moment dat “You’ll never walk alone” cîntat de galeria lui Liverpool. Cel mai frumos omagiu adus celei mai frumoase galerii din lume de cea mai mare trupă a tuturor timpurilor. Uite că am devenit melodramatici şi lacrimogeni! Iar el a plecat tiptil, aşa cum atingea şi clapele. Proastă impresie îi facem probabil.

A murit cel mai iubit dintre paminteni

Inca o veste trista. Inca un mare nume ne paraseste si pleaca de pe lumea asta intr-una, poate, mai buna. Dupa Pintea, Pittis, Ilarion Ciobanu si Ovidiu Iuliu Moldovan, a venit si rindul lui Stefan Iordache.

Stefan Iordache a incetat din viata duminica, intr-o clinica din Viena, in urma unui stop cardiorespirator. Actorul a fost internat saptamina trecuta la Spitalul Elias din Bucuresti, de unde a fost transportat apoi in Austria.

Nascut în 1941 la Calafat, Iordache a copilarit in Rahova, cartier pe care il considera adevarata sa „patrie“, Stefan Iordache a dat la 16 ani examen la Medicina, examen pe care, din fericire pentru teatrul românesc, nu l-a luat. In 1959 a intrat la Institut ultimul si l-a absolvit printre primii, cu 10, la Actorie. Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprita“, de Brecht, in care l-a întruchipat pe Hitler.

A debutat in film in 1964 cu rolul titular din filmul „Strainul“. Dupa incheierea filmarilor ar fi trebuit sa plece in armata, dar a scapat de ea, pentru ca a primit un rol in pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj. Atunci s-a imprietenit cu Sebastian Papaiani. Atit de tare, ca si-au taiat cu furculita incheietura miinii stingi si s-au facut frati de cruce.

Timp de aproape jumatate de secol a interpretat roluri memorabile in teatru si film: „Glissando“, pelicula ce a facut furori in epoca, apoi „Editie speciala“, in regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitica?“, realizat de Lucian Pintilie, „Hotel de lux“, „Concurs“, „Noiembrie, ultimul bal“, in regia lui Dan Pita, film al cărui titlu a fost considerat o prevestire a caderii comunismului, „Cel mai iubit dintre paminteni“, in regia lui Serban Marinescu. In teatru a jucat mult sub bagheta Catalinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic. Printre rolurile sale memorabile se numara Titus Andronicus in regia lui Silviu Purcarete, Hamlet, in regia lui Dinu Cernescu, si Barrymore, in regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit si Premiul UNITER.

Casuta de pamint, cu prispa, de la Gruiu, oaza sa de liniste, si-a cumparat-o cu onorariul primit pentru rolul din filmul „Glissando“. Cu mina lui a pus acolo porumbul, rosiile, via. Ii placeau oamenii si viata. Si circiuma, pentru ca, spunea el, la circiuma se dezleaga limbile si ies la iveala caracterele. Intr-o vreme, In special in perioada „Sarpele Rosu“, mergea singur la circiuma, sa stea la o masa, sa priveasca oamenii. La teatru ajungea cu trei ore inainte de spectacol. In cabina juca de unul singur poker american. Ulterior a renuntat la obicei, pentru a repeta rolul inca o data, in minte, inainte ss urce pe scena. După reprezentatie, in drum spre casa, il mai juca o data. Dupa fiecare rol isi spunea ca e ultimul, dar nu l-a lasat niciodata sufletul sa-l refuze pe urmatorul. Si niciodata nu s-a plins de cit este de grea meseria de actor. Recunostea insa cit de tare il consuma: „De asta se si moare mai de tinar in meseria asta“.

Stefan Iordache a fost mai mult decit un actor – a fost un fenomen social. Numele lui era motivul pentru care românii ieseau din casa in plina iarna sau lasau totul si deschideau televizorul. Dragostea lui de viata era aproape transmisibila, iar bunatatea lui de om - atit de mare incit putea sa transpara fie si numai printr-un simplu raspuns la salut insotit de un zimbet.

Oamenilor le placea sa fie in preajma lui, iar sentimentul era acelasi pentru cei din breasla, dar si pentru toti ceilalti. Stefan Iordache stia sa povesteasca, sa cinte, sa te incinte, vorbea despre trecut ca si cum acesta ar fi fost viu, in fata ochilor lui, iar oamenii pe care ii pomenea prindeau viata prin el, ca si cum le-ar fi dat din viata lui. Dincolo de omul Stefan Iordache, faima actorului Stefan Iordache se bazeaza pe date concrete: a fost cel mai mare actor shakespearian pe care l-a avut teatrul românesc.

Stefan Iordache inca este si nu a fost, spun cei care i-au fost alturi in cei aproape 50 de ani de cariera, cel mai mare actor din ultimele cinci decade, un geniu modest, care desi a vrut sa fie "ingropat in pamint românesc, sa creasca peste el iarba româneasca, sa calce pe el un român care sa spuna "Aici se odihneste un actor: Stefan Iordache", a murit la Viena.

Stefan Iordache facea parte din acea categorie de actori, de artisti, carora daca le atasezi epitete simple ca "mare", suna prost. Talentul sau nu incapea intr-un epitet. Totusi, era de o modestie aproape scandaloasa. Spunea ca a ajuns la actorie din intimplare, ca a ajuns cunoscut din intimplare si ca, de fapt, parintii il doreau medic. Dar, desi modest, avea acel orgoliu "desuet", pe care numai la artistii de o anumita virsta si, mai ales valoare, il mai gasesti: isi respecta munca si admitea ca incercase mereu sa fie aproape perfect.

Nici macar nu este nedrept, trist sau amar. Este inspaimitator. Ne uitam in jur si vedem ca oameni ca ei sunt din ce in ce mai putini. Si mai vedem ca ceilati sunt din ce in ce mai multi.

Disparitia actorului Stefan Iordache reprezinta o imensa pierdere pentru teatru, pentru cinematografie, pentru cultura româna. Stefan Iordache va ramine in amintirea tuturor, o figura luminoasa, un simbol al talentului si al profesionalismului si un model de daruire, decenta, discretie si seriozitate.

Cu fiecare mare actor disparut se pierde ceva din sufletul acestui neam.

Drum bun, maestre! Sa va odihniti in pace!

Pruteanul copilariei mele

Ca de obicei, imi este foarte greu sa scriu despre cineva care nu mai este. George Pruteanu ne-a parasit ieri. Si vrind totusi sa-i aduc un omagiu acestui personaj contorversat, am gasit un articol pe hotnews.ro care exprima exact ceea ce am simtit si eu, asa ca imi permit sa il reproduc intocmai. Autorul este Cristian Pantazi.

Am 30 de ani. La fel ca multi cititori ai HotNews.ro. Si, la fel ca multi dintre ei, am simtit ceva nedefinit la moartea lui George Pruteanu. Dincolo de emotia umana, dincolo de stire, mai e ceva: moartea unuia dintre primii oameni vii, cu adevarat vii, ai spatiului public de dupa 90. Caci Pruteanu asta a fost. Cu celebra sa emisiune despre nesuferita gramatica a adus un stil nou in televiziunea copilariei mele.Era - va mai amintiti? - o televiziune care nu scapase inca de inhibitiile comuniste. Era populata de figuri triste, vesnic suparate, de prezentatori decrepiti, de emisiuni care azi ne-ar da fiori. Pina si culorile erau sterse. Atunci a erupt Pruteanu la Tele 7 abc cu emisiunea lui jucausa, muscatoare, antrenanta. Interesanta, pe scurt.A avut un succes fabulos tocmai pentru ca era altceva. Transferul emisiunii la PRO TV a validat perceptia ca Pruteanu schimbase paradigma televiziunii: un one-man show de succes.Acea emisiune mi-a demonstrat ca televiziunea nu trebuie sa fie mereu morocanoasa. Si stiu ca multi dintre colegii mei de generatie au perceput-o la fel. Dovada stau multe dintre comentariile postate la articolul despre moartea lui Pruteanu.Mai tirziu, Pruteanu s-a demonetizat. A intrat in jocurile politice, mai mereu neinspirat, si-a agatat de coada etichete. Si-a pierdut farmecul? Nu stiu. Ce stiu e asta: gramaticul cu verb piscator ramine pentru mine omul care a schimbat ceva in mersul televiziunii.

Omagiu lui Pavarotti

Si daca tot sunt la capitolul acesta, nu pot sa uit ca in ziua cea mai trista pentru mine din acest an, pe 6 septembrie, inca de cind m-am trezit si am dat drumul la televizor pe Realitatea TV am citit pe banda ca marele tenor italian Lucian Pavarotti s-a stins din viata. Din pacate, o zi inceputa cu o veste despre moarte, pentru mine a continuat tot asa. Iar tatalui meu chiar ii placea mult Pavarotti.

Am vrut sa-i aduc in acest loc un omagiu si celui supranumit "Cel mai mare tenor din toate timpurile", "Cel mai popular tenor de la Caruso incoace", "Regele acutelor" sau "Big Luciano", dar nu am gasit momentul pina acum, deoarece similitudinea cu ceea prin ce am trecut ma durea prea tare. Acum, dupa ce s-a stins si Dobrin si de citeva zile vad la televizor doar luminari, lacrimi, preoti, poze in chenar negru si inmormintari, imi dau seama ca acesta este mersul normal al vietii si ca, pe linga tragediile prin care trece fiecare, ne parasesc si oameni de valoare inestimabila, pe care ii regreta mii sau chiar milioane de "fani".

Pavarotti s-a stins la resedinta sa din Modena. Diagnosticat cu cancer pancreatic in timpul turneului sau mondial de adio (intrerupt din aceasta cauza), Luciano Pavarotti petrecuse in luna august trei saptamini la un spital din Modena pentru diverse investigatii. Se internase din cauza febrei si dupa externare fusese trimis acasa. "Dorea sa moara acasa", spunea primarul Modenei. "L-am vazut saptamana trecuta. Era incercat de boala, dar cu chef de vorba. Ne-am conversat chiar in dialect local." Pavarotti era adorat in orasul sau de bastina.

Luciano Pavarotti s-a nascut pe 12 octombrie 1935. Tatal sau era brutar, iar mama sa muncitoare la fabrica de tigari din oras. Marea sa pasiune era fotbalul, si i-ar fi placut sa devina fotbalist profesionist, dar mama a insistat sa nu lase cartea din mina. A descoperit insa muzica, devreme, a cintat intr-un cor din Modena alaturi de tatal sau, dar a cochetat o perioada cu invatamantul pina sa realizeze, in 1961, ca destinul i-a rezervat alt drum. Dupa ce luase lectii de canto de la 19 ani, platindu-le din banii luati pe orele de predare de la scoala si din asigurarile incheiate prin oras, Luciano cistiga in 1961 un concurs la opera din Regio Emilio. Premiul include un angajament pentru rolul Rodolfo din opera "Boema" de Puccini, fiind platit cu 50 de dolari pe spectacol. In 1963, concertul de la Covent Garden il pune definitiv pe orbita.

Luciano Pavarotti e vazut de colegi si de criticii de specialitate ca un fenomen. Nici unul, insa, nu poate separa vocea pe care o recunosti din primele secunde, datorita blindetii sale, dar si elasticitatii si fortei (putea inlantui noua do-uri de sus, asa cum a facut in 1972 la Metropolitan Opera) de personalitatea lui Pavarotti, despre care toti cunoscutii spun ca era un om extrem de cald, de vesel si de altruist. "Au existat tenori si a existat Pavarotti", spune Franco Zeffirelli. "A fost unul dintre putinii artisti care au influentat viata atitor oameni de pe glob, in atit de multe feluri", spunea un comunicat dat de Royal Opera House din Londra la aflarea vestii disparitiei sale. Criticul muzical britanic David Mellor marturisea site-ului dailymail.co.uk : "Pavarotti a avut cea mai grozava voce posibila. Era dulce ca mierea, un dar de la Dumnezeu." Iar prietenul sau, Placido Domingo, isi aduce aminte de turneele lor alaturi de José Carreras. "I-am iubit simtul umorului, si de multe ori in timpul concertelor ne distram atat de bine incit trebuia sa ne aducem aminte ca urma sa cintam in fata unor oameni care au platit ca sa ne vada. (...) Mereu i-am admirat extraordinara voce data de Dumnezeu, acel timbru cu totul special care acoperea, de la baza si pina in varful cel mai de sus, toata gama unui tenor."

Initiat in 1990 pentru a sarbatori vindecarea lui José Carreras de leucemie, proiectul "Trei tenori" a fost cea mai ampla si mai eficienta actiune de popularizare a artei lirice la nivel mondial. Luciano Pavarotti, José Carreras si Placido Domingo - toti trei microbisti - au cantat in 1990 la Termele lui Caracalla de la Roma, cu ocazia finalei Campionatului Mondial de fotbal. Concertul a fost un mare triumf (6000 de spectatori au aplaudat 20 de minute in sir), inregistrarea lui devenind cel mai vindut album de gen din istorie. Deschiderea fusese facuta. Patru ani mai tarziu, cei trei tenori cintau in fata a 56.000 de microbisti, la Los Angeles. Vor urma, cu acelasi succes, campionatele mondiale din Franta (1998) si Japonia (2002), dar si alte turnee internationale care au adus francizei nu numai faima, dar si bani. Dintre cei trei tenori, Luciano Pavarotti ajungea cel mai repede la inima spectatorilor, gratie fizicului sau bine construit (avea 1,90 m, iar greutatea varia intre 85 si 130 kg), zimbetului deschis si bucuriei pe care o imprastia la fiecare aparitie. Iubea fripturile in sange si vinurile bune. Avea patru copii, trei din prima casatorie, cu Adua, care durase 37 de ani, si unul, o fata, din cea cu fosta sa asistenta Nicoletta Mantovani, cu care s-a casatorit in 2003 si care era mai tinara si decat copiii lui. Nicoletta Mantovani declara recent agentiilor ca sotul ei "se lupta ca un leu". Dupa ce a iesit din spital, pe 25 august, managerul sau, Terri Robson, declara ca "ramane optimist si increzator ca va birui boala, fiind hotarat sa-si termine turneul de adio". De altfel, cu cateva saptamini inainte de a muri si dupa cinci sedinte de chimioterapie care nici nu l-au facut sa slabeasca dar nici nu l-au vindecat, Pavarotti a continuat sa predea citeva ore pe zi elevilor sai veniti la resedinta sa de vara. Acum doi ani el infiintase la Modena o academie destinata tinerilor interpreti. Vroia, de asemenea, sa termine inregistrarile pentru un nou album si sa se ocupe de Pavarotti International Voice Competition.
Desi acuzat uneori ca a facut din opera o manifestare pop care i-a umplut conturile, Luciano Pavarotti si-a pus de multe ori vocea si renumele in slujba unor cauze nobile. Pentru multe dintre ele a colaborat cu prietena sa, Printesa Diana. A sustinut concerte pentru ajutorarea oamenilor din Bosnia, Cambodgia, Kosovo, Irak sau Afganistan. A coborit din turnul de fildes al artei lirice pentru a canta alaturi de vedete pop, rock sau soul - Sting, Bono, James Brown, Zucchero, Stevie Wonder, Elton John, Eurythmics - cu multi dintre acestia cantand incepand din 1993 la concertele anuale caritative "Pavarotti and Friends".
"Sper ca oamenii isi vor aduce aminte de mine ca de un reprezentant al unei forme de arta care si-a gasit cea mai puternica expresie in tara mea", scria Luciano Pavarotti pe site-ul sau in 2004, cand pleca in turneul de adio pe care nu il va mai termina niciodata.

S-a stins Luciano Pavarotti, tenorul care a incantat lumea cu timbrul solar al vocii sale, cu stralucirea sa mediteraneana, cu virtuozitatea de care a dat dovada mai ales in prima parte a unei glorioase cariere, si a carui popularitate, datorata deopotriva acelei voci minunate ca si figurii lui uriase si joviale, depasea imaginabilul. Ramin in sufletul nostru aura luminoasa a cintului sau si marturia unor inregistrari de incomparabila valoare.
Speram ca Domnul sa te aseze in apropierea Lui, printre vocile pe care ii va placea si Lui, oricind, sa le asculte. Si sper ca, daca l-ai intilnit pe tata acolo, sa-i cinti si lui odata, ca tare mult ii mai placeai...

Fluier final pentru Giscan

Mi-e foarte greu sa mai scriu despre moartea cuiva. Mi-e foarte greu sa ma mai gindesc la moarte, la nedreptatea ei si la modul in care ni-i rapeste pe cei dragi si golul pe care il lasa in loc. Inca mi-e foarte greu sa imi revin dupa socul pe care l-am trait acum aproape 2 luni, cind mi-am pierdut tatal. Inca nu inteleg acest an blestemat in care pe linga pierderea pe care am suferit-o eu, ne-au parasit pe toti atitia oameni mari: Pittis, Pintea, Paler, Pavarotti, Gil Dobrica, David Ohanesian, Jana Gheorghiu. Din pacate, lista nu s-a incheiat si sfirsitul de octombrie l-a luat si pe cel mai mare fotbalist roman al tuturor timpurilor: Nicolae Dobrin, zis "Gicu", zis "Giscanul"...

"Ce ne facem, oameni buni/ Cu acest Dobrin/ Care-ascunde mingea/ De n-o mai gasim?"

Copiii care umplu astazi peluza din Ghencea sau deturneaza tramvaie pe Stefan cel Mare nu l-au vazut jucind. Ei isi striga iubirea pentru fotbal, dar nu l-au vazut pe Gicu Dobrin jucind. Iar asta e o mare nedreptate.

Nicolae Dobrin s-a nascut in august 1947 la Pitesti, oras pe care avea sa il reprezinte ca fotbalist in aproape toata cariera. De la bun inceput pina spre retragerea de pe gazon, Dobrin a jucat la FC Arges, cistigind singurele doua titluri din istoria clubului (1972 si 1979). In 1980, s-a "retras" la Tirgoviste, unde a mai jucat doi ani. A refuzat sa plece la alte cluburi, pentru ca nu putea trada dragostea de Pitesti. Exista insa un club pentru care ar fi plecat - Real Madrid. In 1972, dupa un meci cu echipa madrilena (cistigat de Arges cu 2-1), presedintele Santiago Bernabeu a cerut conducerii de partid din Romania dezlegarea pentru un transfer, contra unei sume imense pentru acea perioada - se vorbeste de 2 milioane de dolari plus costul montarii unei instalatii de nocturna la Pitesti. Dar partidul comunist nu a acceptat, pentru a nu crea un precedent si astfel Gicu nu a ajuns la Real.

Dobrin a fost unul dintre marii creatori ai jocului: tehnica sa poate fi data si astazi ca exemplu - dribling, pasa, viziunea jocului, finalizare, toate faceau din el un jucator complet. Talent si capricios deopotriva, Gicu Dobrin a facut parte din generatia care a calificat Romania la Mondialul din Mexic 1970, dar nu a jucat la Guadalajara. Versiunea oficiala a fost ca Dobrin nu era conectat la pregatirile echipei, dar se pare ca adevaratul motiv isi are radacinile in refuzul lui de a fi transferat la echipa militienilor - Dinamo. Indiferent de motive, absenta lui Dobrin din teren ramine unul dintre cele mai mari mistere din fotbalul romanesc, iar regretul unui duel Dobrin-Pele ramine unul imens. Pentru echipa reprezentativa, Dobrin a jucat 48 de meciuri.

Acum Dobrin e acasa, in pamintul din "tara prunilor", visind la un dribling pe "Bernabeu". Zimbeste ingaduitor, pentru ca, n-ati aflat?, el joaca inca, intr-un meci de mult terminat, pentru cei care nu s-au desprins de gradene, pindindu-i emotionati scamatoriile. Singurii care l-au iubit, singurii care l-au incurajat si dincolo de minutul 90...

A parasit aceasta lume subit, undeva pe un pat de spital din Pitesti. S-a stins rapid, lasind in urma familie, prieteni, sustinatori. Dar in primul rand o parte a fotbalului romanesc s-a stins o data cu el. In urma legendelor mereu vor ramane povesti nemuritoare care ne vor aminti de ele pentru totdeauna. Pe Dobrin nu l-am vazut niciodata jucind. Am prins doar Steaua 1986, generatia de aur si pe cea contemporana. Insa am auzit si eu una din acele povesti nemuritoare despre “Giscan” : “Iti incurca picioarele, te ametea, trimitea mingea acolo unde era imposibil. Parca nu era din lumea noastra, stia sa faca orice cu mingea. Din putinele vorbe pe care le-am schimbat mi se parea si un om de exceptie. Pacat ca nu a scapat de comunisti.”. Aceste vorbe m-au facut sa-mi dau seama de adevarata sa valoare. Prototipul fotbalistului perfect, un caracter de exceptie si o valoare inestimabila.

Probabil nu voi reusi sa povestesc si eu cindva la fel de frumos si despre Mutu sau Chivu. Generatia actuala nu joaca pentru frumusetea fotbalului. Joaca pentru a mari greutatea pungilor cu bani si pentru a-si cistiga faima in fata suporterilor care le striga numele. Dobrin nu s-a bucurat niciodata de teancuri de bani si nici de faima. Si totusi a lasat in urma doar povesti frumoase, care automat iti trezesc sentimentele de respect pentru ce a facut.

Ai murit la 25 de ani distanta de la acel memorabil meci in urma caruia Real Madrid isi dorea sa te aiba pe Santiago Bernabeu. 25 Octombrie 1972. FC Arges - Real Madrid 2-1. Sa nu iti para rau ca ai plecat “Giscane”. Ai facut pentru Romania mai mult decit mult altii. Acolo sus iti vei intilni prietenii si idolii. De acolo de sus iti vei veghea favoritii. Suntem mindri de tine si fericiţi ca putem vorbi numai de bine de Nicolae Dobrin. Vei dribla ingerii, insa ce bonus mai frumos iti putea rezerva destinul, decit o intrare triumfala în rai?

Pentru el fotbalul era o eterna piesa de teatru, iar cand era pe scena nu gresea niciodata. Stia sa joace totul perfect, conform scenariului, dar adauga si elemente neasteptate. De aceea a fost si va fi iubit mereu. A iscalit multe pagini din arhivele fotbalului nostru, iar acum citeva zile a avut puterea sa o scrie si pe ultima. A incadrat-o intr-un chenar negru. Vesnic. Dobrin omul nu mai este, dar Dobrin fotbalistul, asa cum a fost cunoscut mereu va ramane mereu in fata, va fi mereu o adevarata piesa de rezistenta a motivatiei si a performantei.

E timpul sa intelegem ca valorile nu se pretuiesc doar atunci cind se sting.
Si e timpul sa facem o plecaciune si sa spunem “Multumim pentru tot!”.

Sfirsit de vara - sfirsit de viata

Am lipsit ceva de timp din blogging. A fost o vara frumoasa, cu locuri frumoase, cu oameni frumosi, cu amintiri minunate, cu mii si mii de fotografii. M-am indragostit din nou. Am stat de vorba cu vintul si i-am admirat pe Alifantis si Andries in duet la Folk You in Vama Veche, am mincat icre proaspete in 2 Mai si suberec la Constanta, am bolborosit cu Vulcanii Noroiosi, am mincat gulas si papricas in Secuime, am admirat superbul lac Sfinta Ana, am fost coplesit de maretia Cheilor Bicazului, am aflat legenda Lacului Rosu, am gasit linistea in dulcele grai bucovinean si m-am desfatat cu placinte "poale-n briu", m-am recules in minastirile din Moldovita si Sucevita, am alergat veverite in Vatra Dornei, am purtat clop morosenesc in Pasul Prislop, am petrecut citeva nopti ca in Muzeul Satului intr-o pensiune superba din Maramures, am reconstituit istoria comunismului in muzeul din Sighet, am ris in fata mortii in cimitirul din Sapinta, m-am minunat in fata manastirilor de lemn din Birsana, am inconjurat lacul Mogosa, am baut o limonada la Cluj, am ratacit prin Cheile Turzii, am poposit in inima Apusenilor, am vazut urmele de ursi in Pestera Ursilor si am inghetat in Ghetarul Scarisoara, am fost impresionat de eforturile unui om simplu de a crea un muzeu la Chiscau, m-am ascuns de potera in pestera precum haiducul Ionele, am rememorat nasterea Romaniei in Alba Iulia, am descoperit ca eternitatea s-a nascut la tara in Marginimea Sibiului, am respirat aerul tare de Paltinis, am fost mindru ca Sibiul e capitala culturala europeana a anului 2007 si am alergat printr-un labirint de traditii, obiceiuri si cultura, udat cu bere si limonada in frumosul oras din inima tarii, am vazut alaturi de Jules Verne Castelul din Carpati, la Hunedoara, am umblat printre ruinele Sarmisegetuzei, am trecut muntii prin Defileul Jiului, am sarutat sub Poarta Sarutului si am stat la Masa Tacerii, an contemplat Coloana Infinitului, am fost coplesit si de maretia Cheilor Sohodolului, m-am recules la minastirea Tismana, am cautat frumusetea anilor interbelici in Herculane, am vazut Dunarea fierbind in Cazane si chipul lui Decebal sculptat in piatra. Iar dupa 2 saptamini de vis si 3.500 de kilometri m-am intors acasa, mai sarac poate material, dar mult mai bogat sufleteste, si cu retina plina de un impresionant sirag de locuri frumoase, obosit dar fericit, iar cind timpul imi va permite voi incerca mici descrieri ale fiecaruia din aceste locuri.

Dupa o saptamina de munca, am simtit nevoia sa ma regasesc, sa ma odihnesc, sa-mi caut linistea. A fost un imbold interior, care vroia parca sa ma pregateasca pentru momentele grele ce vor urma. Si cum sufletul meu isi poate gasi linistea doar pe malul marii, am fugit din nou in Vama, sa culeg a unsprezecea scoica, sa tainuiesc cu valurile si cu pescarusii, sa ma uit pe mine pe nisipul de-acum rece si sa chem soarele sa iasa din nou si din nou din mare.

A venit timpul sa ma intorc, si am facut-o trist, presimtind parca ceva. Am venit acasa, dar caldura de acasa era inlocuita de o atmosfera apasatoare. Nori negri se invirteau pe deasupra, iar linistea era cea de dinaintea furtunii.

A doua zi s-a intimplat. Ziua a inceput trist. Pe banda de la Realitatea am citit ca s-a stins cea mai mare voce a lumii - Luciano Pavarotti. Deja devenisem nelinistit. Nu mai intru in alte detalii. Joi 6 septembrie, la ora 17.15, tata s-a stins din viata in spitalul Matei Bals, dupa ce il dusesem la prinz acolo pe picioare, pentru un control de rutina si un RMN. Ne-am dus acolo cu el si ne-am intors fara. Un complex de probleme de sanatate (fara ca vreuna sa para sau sa fie atit de grava), dublate de incompetenta si indolenta unor asa-zisi medici au facut ca ziua de joi sa fie ultima pentru el, iar inima lui sa nu poata face fata eforturilor la care a fost supusa acolo. A tusit de 3 ori si a adormit. Pentru totdeauna. Cu mine si cu mama de fata. Nu pot sa va spun expresia de pe chipul mamei mele atunci cind am fost nevoit sa-i spun ca, oricit de mult au incercat sa-l resusciteze, lupta a fost zadarnica si el ne-a parasit. Poate nu a fost chiar tatal perfect, poate nu tineam la el suficient de mult ca la un parinte, dar judecatorul vietii si faptelor lui nu puteam fi eu. Parintii nu ti-i alegi, ci ti-i da Dumnezeu si tu ai datoria sa fii un bun fiu, sa-i respecti si sa-i ajuti atunci cind neputinta ii biruieste. Totusi, parca mintea mea nu poate cuprinde moartea. E drept ca pe masura ce trece timpul, incepe sa-i apese durerea de oase, parca si tusea le e uneori enervanta, parca uneori se misca prea incet sau iuteala gindului nu mai e ceea de cind erau tineri, dar in mintea mea exista o lege nescrisa: "parintii sunt nemuritori". Buni sau rai, ei trebuie sa fie aici pe pamint. Ei sunt radacinile mele, ei sunt cei care m-au ajutat sa fac primii pasi. Ei sunt aripile care m-au ajutat sa ma inalt in zborul meu prin lume si prin viata. Ei ma ajuta sa ma ridic cind cad si sa merg mai departe. Nu am fost prea apropiati, dar intre parinti si copii nu e loc de suparare sau orgolii. Durerea s-a lasat peste noi, si am ramas in viata asta doar doi - mama si cu mine, sa avem grija unul de celalalt, sa ne sprijinim si sa incercam sa ne invatam unul pe celalalt ca viata trebuie sa mearga mai departe.

Sfirsitul de vara a venit trist, a inchis un capitol frumos al vietii mele, dar nu s-a multumit cu atit, si a inchis si o viata intreaga. Nu e cinstit, era inca tinar, nu avea inca 65 de ani, mai avea mult de trait. Si dincolo de toate, imi rasuna obsesiv glasul mamei: "Si ne facuseram atitea planuri, abia astepta sa te insori si tu, si noi sa iti crestem copiii, sa avem si noi nepotei..."

La revedere, tata ! Dumnezeu sa te odihneasca in pace !
As vrea sa inchei cu o rugaminte: daca sunteti binecuvintati sa mai aveti parinti pe linga voi, la distante mai mici sau mai mari, incercati sa petreceti ceva timp cu ei. Mergeti la masa, iesiti la o plimbare in parc, duceti-i la pescuit, fugiti intr-o zi de week-end pina la padure sau la munte. Faceti asta pentru ei, pentru voi si pentru noi, cei care nu am facut-o suficient atunci cind se putea.

Si inca un lucru: fiti blinzi cu persoanele iubite, oricit de fiare ati fi cu ceilalti.

Enigmatici si cuminti...

Enigmatici si cuminti,

Terminindu-si rostul lor,

Linga noi se sting si mor,

Dragii nostri, dragi parinti.

Cheama-i Doamne inapoi

Ca si-asa au dus-o prost,

Si fa-i tineri cum au fost,

Fa-i mai tineri decit noi.

Pentru cei ce ne-au facut

Da un ordin, da ceva

Sa-i mai poti intirzia

Sa o ia de la inceput.

Au platit cu viata lor

Ale fiilor erori,

Doamne fa-i nemuritori

Pe parintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,

Ia priviti-i cum se sting,

Luminari in cuib de cuc,

Parca tac, si parca ning.

Plini de boli si suferind

Ne intoarcem in pamint,

Cit mai suntem, cit mai sunt,

Mingiiati-i pe parinti.

E pamintul tot mai greu,

Despartirea-i tot mai grea,

Sarut-mina, tatal meu,

Sarut-mina, mama mea.

Dar de ce priviti asa,

Fata mea si fiul meu,

Eu sunt cel ce va urma

Dragii mei, ma duc si eu.

Sarut-mina, tatal meu,

Sarut-mina, mama mea.

Ramas bun, baiatul meu,

Ramas bun, fetita mea,

Tatal meu, baiatul meu,

Mama mea, fetita mea.

Vama trista

Si totusi am plecat simbata in Vama. Chiar daca am luat niste tzepe, dorinta de a ajunge acolo a fost mai mare decit chinul de a pleca singur asa ca m-am trezit de dimineata, m-am suit in masina si am plecat. Soarele ma saluta si ma astepta, iar Cd-ul nu putea sa cinte decit "M-am saturat de patul meu de-acasa/Cearsafurile nu imi mai zimbesc/Aceleasi haine zac tacut pe masa/Si parca-mi spun ca nici nu mai traiesc/Si-atunci ies afara, e vint si este vara/Si ceru-mi spune: <<>> ". 30 minute pe 3 km de autostrada, nebunie pina la Basarabi, nebunie in Constanta, nebunie pina la iesirea din Eforie, asa ca am reusit sa fac aproape 5 ore pe drum, dar am ajuns. Am parcat masina si m-am dus sa revad marea, nisipul, o bere buna si bruna si rece. M-am intilnit cu cunoscuti, am stat la povesti si la beri cu ei, am primit revista "Photo", am fotografiat pisici, ciini, iepuri si un apus de soare. Au venit niste prieteni foarte buni. Am fost martorul intimplator al unui recital folk, intr-o curte, intre 15 oameni, o voce excelenta care a impartasit cam o ora si ceva si celorlalti valoarea sa... Si chiar a cintat excelent. O noua noapte, un pic de whisky, plimbare pe plaja, am ratat concertul Tapinarii care tocmai se termina, am ratat concertul Ada Milea pina am cautat cel cu Tapinarii. Asa ca inapoi la Stuf... si noaptea a curs lina, dar norii au aparut si am fugit la culcare la 4 si ceva, dindu-mi seama ca n-o sa am sansa unui rasarit atit de frumos ca pina acum. Am luat a noua scoica si m-am dus in camaruta pe care am gasit-o (de fapt a fost o canapea intr-o bucatarie, dar ce mai conteaza.... Vama chiar era plina).

A doua zi, Vama era trista. Soarele nu ne mai mingiia cu razele lui fierbinti. Omleta de la ora 2, intilnirea nepregatita cu o prietena foarte buna si cu mama ei, multe, multe povesti. Cafeaua la Ovidiu.... si vestea cea trista, care a cazut ca un trasnet peste toti cei care facem parte din generatia in blugi. Din momentul in care vestea s-a confirmat, soarele s-a ascuns trist in nori si parca toata Vama s-a intristat ascultind vocea lui Pittis vorbind despre Sfirsitul care nu era acolo si atunci.

"SUNT TINAR, DOAMNA!" Asa a spus Motu timp de 63 de ani. Si tinar a ramas pina duminica la prinz, cind cancerul l-a lasat fara grai. "Conceptia mea este «Carpe diem!», deci nu exista ieri, nu exista miine. Eu imi traiesc numai clipa!" Asa gindea si asa a trait. A facut exact asa cum a spus. A trait clipa pina in ultimul moment si nu s-a temut de moarte, a fost demn in fata ei. "Nu imi fac planuri niciodata, pentru ca relatia intre gind si timp e grava. Pina sa ajung sa materializez niste lucruri pe care le-am gindit, mi-au venit altele in minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obisnuit cu lucrul asta, sa stau cu picioarele in apa rece si sa fac planuri." Asa a construit "castele de gindire" pentru citeva generatii de romani care l-au iubit. Generatii care au fredonat cu el apelul lansat catre lumea condusa de idei preconcepute: "Lume, lume, soro lume / De ce esti prea rea de gura? / De ce ne privesti cu ura? / Vinovatii fara vina / Cer sa se faca lumina. //Vreau sa-nalt castele de gindire, / Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc. / Nu conteaza cit de lung am parul, / Mai presus e cit si cum gindesc". Si nu pot sa uit ca ultima oara l-am vazut chiar in Vama.... Am plecat foarte trist, am lasat in urma mea o Vama trista, oameni tristi. Si cum sa nu fiu trist cind in locul unde generatii intregi de pletosi curati la suflet au redefinit libertatea, aflu ca s-a stins cel ale carei plete au fost un simbol al dorintei de libertate in niste vremuri in care aceasta ne era interzisa ? Si cum sa nu fie Vama trista cind aici a fost sediul de rezistenta al generatiei in blugi, cind aici e locul geometric al tuturor celor cu parul lung, dezamagiti de sistemele comuniste sau oligarhice, care au fredonat macar odata "Nu conteaza cit de lung am parul..."

Si iata cum am vrut sa scriu un blog despre Vama, despre nisip, valuri, scoici, soare si libertate, si am ajuns sa scriu un blog trist despre o despartire trista. Dar disparitia giganticului Motzu m-a tulburat si m-a marcat prea mult cit sa nu mai scriu inca o data despre asta. Pentru mine, el va fi intotdeauna cel care-si scutura pletele pe scena, declamand, cu acel timbru inconfundabil: "Sunt tinar, Doamna / Sunt Pittis. Buna seara!", aprinzind astfel flacara spectacolului. Pletosii de ieri si de azi (pentru cine nu stie, si eu am avut plete o buna parte din liceu si cam toata facultatea), artistii si fanii, toti cei pe care Pittis i-a facut mai buni de-a lungul vietii lui il vor purta in suflet mereu. V-a murit Pittis, copii dragi ai tuturor virstelor nonconformiste! Si-a luat zborul spre cele celeste minunata pasare de argint din pletele lui!... Pasarea aceea neostentativa, in blugi banali, precum mierla in penajul ei modest, care devine atit de elocvent printre tot felul de codobaturi şi ciori vopsite strident, ce nu stiu decit sa ciriie, in timp ce ea se inclina cind pe aripa rock si cind pe aripa folk, spre a-si marca rotirea ca o vraja a sentimentelor pure pe care le trezea in toate sufletele, facindu-le sa uite in acea clipa ca omul mai are si latura sa de lasitate sau conformism. Pentru ca – invaluindu-ne in pletele lui pe care multi ar fi vrut sa i le tunda si daruindu-ne cu discreta aparitie tot harul sinceritatii pentru o traire estetica pe care politrucii ar fi vrut sa ne-o sugrume – orice ar vrea sa spuna unii sau oricum ar vrea sa se impauneze altii, Pittis a fost la noi adevaratul dizident, adevaratul contestatar si adevaratul consecvent pe aceasta cale. Care nu a facut nici exhibitionism atunci, nici caz dupa aceea; ci a ramas in geaca lui, cu cocul lui, cu sufletul lui curat de care n-avea cum sa se apropie compromisul. Ca un simbol de calma perseverenta in verticalitate, cu o filozofie de fond personal specifica fiecarui om ostil agresiunilor care-i incaleca valorile libertatii.

Florian Pittis ne-a parasit duminica. A lasat in urma o altfel de lume, mult saracita. Fara spiritul sau viu, fara setea lui de viata, de cintec, de joc, lumea pare amortita intr-un anotimp tern, fara culoare si lumina. Ce ne vom face fara Motu? E greu de spus. Lumea nu va mai fi la fel. Pur si simplu. Nu putem vorbi la trecut despre el. Putem doar sa-l adapostim in sufletul nostru cum putem mai bine. Pentru a fi, in continuare, bogati. Pentru a nu uita sa fim, din cind in cind macar, legati sufleteste de izvorul pur si nesfirsit al existentei, sub ce forma ar fi ea. Motule, Dumnezeu te-a primit linga el, te-a iertat si te va odihni. Tu cinta-i si incinta-l, la fel cum ai facut si cu noi, de-atita timp....

Sunt un frate tinar, care crede in dreptate,
Am ochi negri, dar am miinile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund cind mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun in balanta ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atirna greu
Teama de sinceritate...

Dar de cite ori, prieteni, n-am suris cu intristare,
Cind sperantele pareau inselatoare.
Cind necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de cite ori, prieteni, i-am prins jocul.
Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vieti ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea tirziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un oras fara pacate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Sfirsitul nu-i aici

Din nefericire, printre blogurile frumoase in care incerc sa prind crimpeie din locuri frumoase prin care am fost, mi s-a ivit prea des ocazia anul asta sa scriu bloguri triste, despre oameni extraordinari care ne parasesc. Gil Dobrica, Octavian Paler, Adrian Pintea. Si acum... Florian Pittis. Cea mai frumoasa voce a teatrului romanesc a incetat din viata duminica, continuind un an atit de trist din punctul asta de vedere. Am aflat vestea la coada la cafea la Ovidiu, in Vama. Cineva l-a intrebat pe Ovidiu daca e adevarat si l-a rugat ca in caz ca asa e, sa puna citeva melodii cintate de el. Dupa 5 minute, din boxele de la Stuf de unde intotdeauna duminica dupa-masa muzica e cea mai frumoasa, a inceput sa rasune "Cind necazuri te doboara/Si prieteni n-ai sa-i strigi,/Tine minte, sfirsitul nu-i aici". Am inteles si in timp ce ma uitam la mare si imi sorbeam cu nesat inconfundabila cafea la filtru facuta chiar de Ovidiu, o lacrima a incercat sa se strecoare pe sub ochelarii de soare....

Florian Pittis. Motzu (pentru prieteni). Actor, cintaret, folkist, hippiot, rebel, pletosul care intodeauna a sustinut ca "Nu conteaza cit de lung am parul, important e cit de mult gindesc". Ziua de 5 august 2007 a insemnat sfirsitul drumului lui pe acest pamint. Un cancer la prostata, cu care se lupta de mai bine de un an, a reusit sa-l doboare. Desi fusese diagnosticat cu o maladie incurabila, Pittis nu a renuntat la stilul sau de viata obisnuit. Adept al unui program de somn „minimalist“, exprimindu-si adesea regretul ca ziua are doar 24 de ore, Pittis a lucrat si in ultimul an, cel in care a urmat un tratament impotriva cancerului, in ritmul nebunesc cu care si-a dus intreaga viata. Nici la tigari nu a fost dispus sa renunte, chiar daca fumatul era interzis intr-o stare precara de sanatate cum era a sa. 38 de ani de cariera, milioane de admiratori si imaginea unui artist memorabil. Asta a lasat in urma Florian Pittis. A ramas pina in ultima clipa asa cum a fost o viata intreaga: tinar, liber si boem.

Pittis a fost parte integranta din viata culturala, reusind sa popularizeze muzica folk si rock, mai ales prin realizarea unor emisiuni radiofonice in cadrul indragitei serii „Pittis Show“. Nonconformistul Motu’ Pittis s-a definit intotdeauna ca un rebel. Pletele, blugii, fumul de tigara si rockul l-au definit intotdeauna. Purta par lung din 1971 si a declarat intotdeauna ca nu are de gind sa renunte la el. A fost marcat de filmul „Hair“ si de Woodstock-ul din 1969, pe vremea cind se afla la Paris cu o bursa. Intilnirea sa cu muzica a avut loc in timpul scolii generale. In 1956, a inceput sa indrageasca rock-ul, pe cind mergea la restaurantul Ceahlaul, unde o formatie cinta „Rock Around the Clock“. Primele spectacole de muzica si poezie le-a sustinut in anii ‘70, la Teatrul Bulandra, alaturi de actorul Ion Caramitru si de formatia Sfinx. Dupa ce au fost interzise, a inceput, in 1981, seria „Poezia muzicii tinere“, spectacol in care prezenta marile succese ale Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitari de poezii si cu multa muzica. Dupa ce si acestea au fost interzise, a urmat „Cintec despre mine însumi“, tot la Bulandra. Infocat iubitor de muzica rock, nu si-a taiat celebrele plete nici sub comunisti, replicind mereu: „Nu conteaza cit de lung ai parul, important e cit si cum gindesti“. Tinerii se adunau cu miile in anii ‘80 la sala de la Gradina Icoanei a Teatrului Bulandra pentru a-i vedea celebrul one-man show „Cintec despre mine insumi“ in care interpreta versuri de Walt Whitman cu muzica rock pe fundal, spectacol interzis de cenzura comunista.

Pittis a fost unul dintre cei mai solicitati specialisti în rock pentru declaratii referitoare la celebrii britanici de la Rolling Stones cu ocazia venirii in România. Pentru concertul din 17 iulie, Pittis a facut tot posibilul sa fie prezent. „Sunt doua lucruri pe care un amator de rock nu trebuie sa le rateze in viata: un concert Pink Floyd si un spectacol The Rolling Stones“, spunea Motu’, adaugind ca „m-as duce sa-i vad si daca as fi in scaun cu rotile“.

In decembrie 2005, la Festivalul „Om bun“, citiva copii din public au intrat in culisele Teatrului Ion Creanga din Bucuresti. Pittis isi astepta rindul, fumind o tigara, iar o fetita l-a certat: „Tu de ce fumezi?“. „Stiu, nu e bine, i-a spus Motu’, fumatul ucide lent. Dar cine se grabeste?“. Nu era prima oara cind Pittis raspundea cu aceasta gluma celor care ii reprosau ca fumeaza sau il rugau sa-si menajeze vocea. Era insa cu cateva saptamini inainte sa afle diagnosticul fatal.

Florian Pittis si-a implinit visul de a intra la IATC din a doua incercare, dupa ce a luat lectii de dictie si a lucrat ca electrician voluntar la Teatrul Bulandra, timp in care a urmarit toate spectacolele, seara de seara, si aproape toate repetitiile. A absolvit in 1966, la clasa profesorului Radu Beligan, iar din 1969 a inceput colaborarea cu Teatrul Bulandra. Pittis a afirmat ca „norocul“ lui a fost Liviu Ciulei, care i-a propus, intr-o seara, sa inlocuiasca un actor, iar mai tirziu, cind maestrul a devenit director la Teatrul Bulandra, l-a si angajat. In prima sa aparitie pe scena teatrului, in 1961, a jucat in rolul pajului din piesa „Cum va place?“ de Shakespeare, in regia lui Ciulei, pentru ca doi ani mai tirziu sa fie deja in echipa teatrului condusa de Ciulei ca director artistic.

Ca actor la Bulandra, a colaborat cu mari regizori, printre care Andrei Serban sau Alexandru Tocilescu. A fost Alencon din „Elisabeta I“ de Paul Foster, Alioska din „Azilul de noapte“ de M. Gorki, Edmund si Jamie din „Lungul drum al zilei catre noapte“ de Eugene O’Neill si Ariel din „Furtuna“ de Shakespeare, toate în regia lui Liviu Ciulei, dar si Laertes din „Hamlet“, in regia lui Alexandru Tocilescu. De-a lungul carierei sale in teatru, Pittis a si pus in scena o serie de spectacole, printre care se numara „Cum se numeau cei patru Beatles“ de Stephen Poliacoff, „Ciinele gradinarului“ de Lope de Vega, „Meditatiile Ritei“ de Willy Russel si „Black & White“ de Keith Waterhouse si Willis Hall. Florian Pittis a si jucat in primele trei piese. S-a facut cunoscut si in spectacole de divertisment, mai ales cele de televiziune ale regizorului Alexandru Bocanet. A format un trio de succes alaturi de Anda Calugareanu si Dan Tufaru. De aici si pina la cenaclul Flacara n-a mai fost decit o scinteie. Pittis a fost unul dintre fondatori, facindu-si debutul cu “Problema spinoasa a noptilor”, a lui Geo Dumitrescu. In 1992 a intemeiat, alaturi de Mircea Baniciu si Mircea Vintila, formatia Pasarea Colibri, impreuna cu care a inregistrat citeva albume. Dupa ce a renuntat la colaborarea cu “Pasarea Colibri”, Pittis a continuat sa cinte la festivaluri de muzica folk, alaturi de vechii prieteni şi a pus pe picioare primul radio din România care emite pe Internet. Dupa caderea regimului comunist a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Romane, transformat in Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet.

Vocea lui Florian Pittis a devenit o marca a uneia dintre cele mai longevive emisiuni ale TVR, „Teleenciclopedia“, pe care a insotit-o vreme de aproape 2 decenii. Pittis a avut si citeva roluri in filme ca „Gioconda fara suris“, „Adio“, „Draga Nela“, „Veronica se intoarce“, „Innebunesc si-mi pare rau“.

Deschis intotdeauna la nou, Pittis a fost primul actor roman cu web site propriu. Intrebat de ce i se spune „Motu“, raspundea cu umor: „Pentru ca asa sint eu, mai cu mot“. De fapt, cea care l-a numit prima data Motu a fost bunica lui din partea tatalui pentru ca, fiind primul nepot, era intr-adevar „mai cu mot“. Numele sau de familie a fost scris gresit in certificatul de nastere cu doi de „t“, de un „contopist betiv“, cum povestea adesea.

Florian Pittis a fost un artist complex, o personalitate remarcabila a vietii culturale romanesti. Spirit vesnic tinar, el a adus in inimile noastre bucuria artei si a cuvintului rostit cu inegalabila expresivitate. Vocea lui inconfundabila va dainui mereu in amintirea iubitorilor de frumos, de muzica buna si de poezie.

Ultima data l-am vazut pe Florian Pittis intr-o seara de vineri de acum 2 ani, in Vama Veche, la festivalul de folk. Din pacate Motu nu mai poate zimbi si cinta cu noi ca atunci "dincolo de orice Vama, dincolo de DA sau NU, dincolo de toata lumea... FOLK YOU!!"

"Si cit as vrea acuma sa fim iar impreuna,

Pierdut intre prieteni ce visul si-l aduna

Si as da totul, totul si locul meu din rai

Ca viata mea intreaga sa fie-o zi de mai..."

Vesnic in cautare, vesnic nelinistit, vesnic creator. Florian Pittis a ramas pina la sfirsit un dizident, intr-o lume a conformismului. Si-a trait viata din plin, frumos si liber. Fara constringeri si prejudecati, doar cu muzica, poezie si prieteni dragi. Pina in ultima clipa, a ramas un actor, pe o scena pe care a umplut-o de fiecare data.

Motu va fi mereu printre noi si in noi, in chitari, in versuri, in poezii, in cintarile din jurul unui foc aprins noaptea pe plaja din Vama Veche sau in sala teatrului Bulandra. Cerul insusi pare ca a inceput sa plinga disparitia acestui imens suflet. "Hei ce ploaie si ce vint... Piesa e gata. Trag oblonul. Hei ce ploaie e afara.... Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si miine seara". Plingi soare, plingi cerule ! A plecat si Motu', chiar daca era inca tinar. S-a mai dus o stea si a ramas un nou gol, o noua gaura neagra pe harta spiritualitatii romanesti si oricit vom evoca acesti oameni nu vor fi egalati niciodata.

Fie-ti tarina usoara, Motzule !