Wake me up when September ends!

I'm back! Am lipsit ceva vreme de aici, dar intr-un final, am reusit sa imi fac timp sa mai ajung si pe aici. Luna August a trecut, intr-un ritm foarte alert, si pentru mine a insemnat o nebunie totala.

In primul rind am terminat cu santierul si acum am o casa locuibila, renovata, zugravita, completata, ce sa mai... o nebunie...

In al doilea rind, am avut timp si pentru mine si am fugit in concediu. Dupa 2 week-end-uri cu surprize prin Vama, m-am suit in masina si am fugit unde am vazut cu ochii. Am vrut sa ajung prin locuri faine din tara asta, fie ele locuri in care am mai fost si care imi plac foarte mult, fie ele locuri de care nu auzisem si le-am descoperit acum.

Iar daca in prima jumatate de vara, am mai furat ici-colo cite o zi sau cite un week-end, acum, tragind linie, pot sa zic ca in jumatatea mea de vara departe de orasul gri, am gasit locuri frumoase, oameni frumosi, amintiri frumoase si am facut mii de poze - imagini care sa-mi aduca aminte si de vara lui 2009.

Despre concediu, pentru cine nu a urmarit pe Facebook, pot sa spun ca a fost un tur de forta, a insemnat un week-end in Vama Veche, apoi 2.500 kilometri pe drumuri mai mult sau mai putin batute din Ardeal, Moldova sau Bucovina, dupa care un pic de adrenalina descarcata la festivalul de offroad din Maramures.

Am vazut un nou rasarit de soare in Vama, am dormit din nou in cort si, dupa aproape 10 ani, m-am intors de la mare cu trenul, traind senzatii noi si imprietenindu-ma cu vagonul-restaurant.

M-am suit in masina si cele 4 roti m-au dus intii la Turnul Chindiei din Tirgoviste, apoi la o gura de aer curat si tare in Cheile Dimbovicioarei. M-am bucurat ca s-a asfaltat drumul dintre Rucar si Bran si am putut sa vad si peisajele superbe din jur, nu doar sa fiu atent la toate gropile de pe drum. Am ajuns in Cheile Risnoavei si mi-am propus sa incerc si eu o data macar o tiroliana, daca nu un rapel. Am ajuns in Cheile Gradistei - frumos loc lasat de Dumnezeu pe pamint. Nu puteam sa nu ajung in idilica Sirnea, frumosul meu sat de munte care arata absolut superb in orice anotimp, am schimbat citeva vorbe cu strutii si mi-a parut rau ca nu pot sa stau mai mult. M-am urcat din nou in cetate la Risnov si am constatat ca a devenit un loc prea plin, prea comercial, cu oameni prea multi si prea prosti. Am urcat in cetate la Rupea si am vazut orasul de sus, dintr-o fereastra deschisa spre cer. Am ajuns intr-un sat minunat si uitat de lume, la Viscri, si am ramas marcat de frumusetea si pustietatea locurilor, dar si de minunata cetate taraneasca si biserica fortificata de aici. M-am oprit la Saschiz, sa vad turnul geaman cu turnul cu ceas de la Sighisoara. Am trecut in fuga pe linga Sighisoara mea iubita, doar ca sa ajung pe lumina la Biertan. Am avut parte de un festin cavaleresc la restaurantul medieval de aici, am dormit la superba pensiune din curtea cetatii, apoi am vizitat din nou cetatea (poate cea mai frumoasa cetate fortificata din tara), biserica si faimosul turn in care erau inchise cuplurile care vroiau sa se desparta, si care intotdeauna ieseau de acolo impacate. Am ajuns in alt loc uitat de timp - pe mosia printului Charles la Malincrav, am baut un suc de mere, am admirat conacul Apafi si biserica evanghelica din sat, dar si livada de mere. Am vizitat biserica evanghelica de la Richis, unde l-am cunoscut pe Herr Johann Schaas - curatorul bisericii, un batrinel hitru, intelept, simpatic si cu o desaga plina de povesti, care mi-a povestit despre "omuletii verzi" (Grunemann) din biserica. Am ajuns la biserica-hala din Mosna, o alta cetate fortificata superba din tinutul sasilor. Si mi-am propus ca, cindva, sa petrec mai mult timp pe aceste plaiuri de legenda, si sa vad si celelalte cetati fortificate din zona, sa aflu povestile lor si istoria sasilor din aceste meleaguri.

Am iesit din tinutul sasilor si, trecind prin Medias, am ajuns la Turda, am vazut cum se lucreaza de zor la autostrada Transilvania, am ajuns putin in capatul nordic al Cheilor Turzii si apoi am plecat sa caut Rimetea. Am ajuns in vechea comuna secuiasca de la poalele Pietrei Secuilor si am aflat ca a fost inclusa in patrimoniul UNESCO pentru conservarea exemplara a caselor, portului si obiceiurilor. Este ca un muzeu in aer liber. Am mincat senzational la pensiunea lui Demeter Bela. Am fugit apoi spre Coltesti si am gasit Conacul Secuiesc - un colt de rai. Cum arata locul asta si pozitia lui e ceva ce trebuie neaparat vazut, trait, simtit. Am admirat lacul cu pestisori portocalii si nuferi galbeni, intinderea nesfirsita de gazon verde si muntele, apoi am plecat si spre cetatea medievala Coltesti. Am ajuns intr-un final si in Cheile Turzii, pe latura sudica, si am facut o plimbare de citeva ore prin ele pina aproape de celalalt capat si inapoi, prilej de reincarcat bateriile. Seara am ajuns la Sovata - un prim contact cu lumea dezlantuita, o imagine de litoral (poate Eforie Sud) a anilor '80. Oameni multi, restaurante ca bufetele din gari, "guristi" cintind la fiecare terasa, aglomeratie totala. Dimineata am vazut mii de oameni cu prosoape de baie, colaci si ratuste, si, luindu-ma dupa ei, am descoperit un lac imens, si plin de oameni. Aglomeratia m-a alungat din nou, asa cum a facut-o si citiva kilometri mai incolo, la salina Praid. Am ajuns la Lazarea, un alt loc despre care nu stiam nimic, si am vizitat superbul castel familiei Lazar - una dintre cele mai impunatoare resedinte nobiliare din Ardeal, cu niste minunate ziduri crenelate, si care adapostea si o expozitie de pictura si sculptura. M-am extras din frumusetea acestui loc si am ajuns la Lacu Rosu si in Cheile Bicazului, locuri de legenda, dar in care cu greu mai puteai sa arunci un ac in multimea de oameni si masini. Maretia acestor Chei m-a coplesit dintotdeauna, dar de data asta aglomeratia m-a gonit repede inspre tinutul Neamtului. Am vazut minastirea de la Bistrita, am trecut pe sub telegondola din Piatra Neamt si am ajuns la Tirgu Neamt la timp pentru a vizita Cetatea Neamt - proaspat renovata ca fortareata-muzeu, frumoasa cetate medievala din vremea lui Stefan cel Mare, care a rezistat apoi atacurilor polonezilor lui Sobieski. Rind pe rind am ajuns la Minastirea Agapia, la Varatec, la Minastirea Neamt, la Secu si la Sihastria - semn al bogatei experiente spirituale a locuitorilor acestor meleaguri. Am vizitat casa memoriala Alexandru Vlahuta, casa memoriala Mihail Sadoveanu si am ajuns si la Humulesti, sa caut pupaza din tei alaturi de Ion Creanga si am vazut si rezervatia de zimbri. Am mers mai departe spre Bucovina, unde dupa ce am fost la festivalul medieval din Cetatea de Scaun a Sucevei, am ajuns rind pe rind la Minastirea Humor, la Dragomirna, la Patrauti (unde mi-am cautat si originile bucovinene intr-o discutie cu preotul de acolo), la Arbore, la Volovat si la Solca (unde ghid mi-a fost un copil de clasa a doua), la Slatina, la Probota si la Risca, am vizitat casa memoriala Nicolae Labis (habar nu aveam ca a murit la 21 de ani...), si bineinteles am vazut si celebrele minastiri de la Voronet, Moldovita (care mi s-a parut cea mai frumoasa dintre toate), Sucevita si Putna, ba chiar am ajuns si pina la Sihastria Putnei si la chilia lui Daniil Sihastrul. Frumoase drumurile prin dulcea Bucovina, intre obcine domoale, cu paduri falnice de brad si molid. Iar dupa tot acest periplu prin biserici sasesti, tinuturi secuiesti, minastiri moldovene si bucovinene am venit putin acasa.

Doar pentru a pleca a doua zi mai departe, la Maramures Offroad Fest 2009. Am baut palinca si am mincat placinte la Sighet, am vizitat si superba minastire Birsana, am trecut si prin Sapinta, dar nu am avut timp de vizitat Maramuresul istoric ca si turist, intrucit am participat la concurs, pe coclauri, si a fost super. Ca si anul trecut, nu am fost la categoria Open sau Extrem ci am participat la Standard, ceea ce suna mai mult a plimbare de voie pe coclauri. Dar nu a fost chiar asa, am avut parte de niste trasee foarte faine, dar destul de grele, cu urcat pe sleauri si ravene si coborit prin padure, cu check-pointuri care nu se dadeau deloc gasite, dar si cu peisaje superbe, cu oameni foarte faini si cu momente de neuitat. Spiritul concursului a fost abandonat in favoarea prieteniei si am devenit o mare echipa, care a ajuns la sosire in acelasi timp, dupa 13 ore de umblat pe coclauri, dar si de voie-buna, peisaje faine, imagini frumoase si multe bancuri si povesti. Nu mai conteaza atit de mult ca am luat doar locul 4, obiectivul nostru de a iesi in primii 10 a fost indeplinit cu virf si indesat, iar horinca si vinul de Maramures au contribuit la atmosfera prieteneasca. Si nu trebuie sa uit sa mentionez frumusetea locurilor unde am stat, la Suior, atit la complexul unde am stat anul trecut cit si la noul complex de la cota 1000, facut numai din lemn, de un rustic extraordinar. Si da, am mers cu telescaunul intre ele si a fost foarte fain. Iar intoarcerea din Maramures a fost, surprinzator, tot prin Bucovina, pentru o ciorba radauteana si o ciulama de pui cu ciuperci la Gura Humorului.

Cam asta a fost istoria a doua saptamini de august, din care m-am intors obosit, dar multumit, plin de bogatie sufleteasca si cu retina si cardul de memorie pline de amintiri frumoase, de un mare lant de locuri superbe si de povesti interesante.

Acum, din pacate, e septembrie. Afara ploua trist. O ploaie rece si trista ce parca iti fixeaza privirea undeva departe si te face sa te gindesti la multe lucrurile ce te framinta. Ca pentru a-mi aduce aminte ca astazi se implinesc doi ani de la un moment foarte trist. Doi ani de cind a aparut o linie neagra in viata mea, separind-o in doua: viata mea de pina atunci si viata mea de dupa. Umbra grea a mortii a venit si mi-a rapit pe cineva drag, lasindu-ma debusolat si facindu-ma sa-mi caut un nou drum prin viata.

Timpul a trecut, dar durerea ramine. Si ascult melodia "Wake Me Up When September Ends" a celor de la Green Day, de pe albumul "American Idiot". Vocalul si chitaristul trupei, Billie Joe Armstrong, a confirmat faptul ca acest cintec a fost scris in memorial tatalui sau, un cintaret de muzica jazz, care a murit de cancer cind Armstrong era copil. In aceasta balada, Armstrong isi reaminteste copilaria si ziua in care si-a pierdut inocenta atunci cind tatal sau a murit. Ca si multi altii care au trecut prin asemenea traume, el nu si-a revenit inca in totalitate si nu isi poate imagina cum au trecut anii de la acea zi de septembrie. Armstrong asociaza luna septembrie cu durerea, preferind sa nu mai aiba de a face cu nimic legat de aceasta luna si de aceea isi doreste sa fie trezit la viata atunci cind aceasta luna se va termina.

Imi doresc si eu, ca si Armstrong, ca aceasta luna aducatoare de amintiri triste sa treaca cit mai repede. Luna septembrie e o luna care pe parcursul vietii a adunat atitea intimplari, atitea sentimente pe care nu ai putea sa ti le exprimi doar scriindu-le pe o hirtie, o luna care imi aminteste ca orice inceput are si un sfirsit si ca cel mai important lucru din viata este tocmai acest drum dintre aceste doua stari.

Afara ploua in continuare si ti-ai dori... nici nu mai stii ce ti-ai dori... Poate doar sa nu te mai gindesti la nimic, sa privesti doar imagini care iti plac, sa navighezi doar printre amintiri frumoase, sa te incarci din nou cu suficienta tarie interioara, sa te pregatesti e o noua zi si o noua incercare.

Summer has come and passed
the innocent can never last
wake me up when september ends
like my father's come to pass
seven years has gone so fast
wake me up when september ends
here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are
as my memory rests
but never forgets what i lost
wake me up when september ends...

Ploua, ploua. Vreme de betie.

Ploua intr-una de citeva zile. Ploua, ploua. Cum ar zice Alifantis, "vreme de betie, si s-asculti pustiul". Ce melancolie... Ploua de cind a inceput saptamina asta. Se mai opreste din cind in cind, sa faca loc cetii. Cind nu ploua, e ceata, iar cind nu e ceata, ploua. Afara e un noiembrie urit travestit intr-un ianuarie innoroiat. Ploua afara ca si cind nu ar mai exista iarna, iar din septembrie am intrat in anotimpul ploios care tine pina in martie. Ploua in draci, ploua a toamna in suflete, orasul gri devine si mai gri, oamenii din orasul gri devin si mai morocanosi, masinile din orasul gri devin si mai multe, oamenii morocanosi din masinile din orasul gri devin si mai nervosi. Ploua in dusmanie, totul e ud, totul e murdar, totul e trist. Afara e criza, inauntru e criza, la masina s-a aprins becul rosu, benzina s-a scumpit din nou, cursul euro este inca sus, pentru cei cu credite a venit nota de plata, nimeni nu mai vinde nimic, nimeni nu mai cumpara nimic. Piata imobiliara este inghetata, salariile sunt inghetate, pensiile sunt inghetate, numai ploaia de afara nu vrea sa se inghete. Stropii reci de ploaie de toamna se incapatineaza sa nu se transforme in fulgi pufosi de zapada, iar noiembrie se incapatineaza sa nu devina ianuarie.

Este vreme de baut. De baut o cana de vin fiert si de visat la intinderi albe nemarginite, la munti cu crestele pline de zapada, la citeva cristiane pe o pirtie din Elvetia, la un om de zapada ridicat in fata cabanei si la un foc cu lemne care trosnesc in soba. Asta trebuia sa fie iarna, asta trebuia sa fie ianuarie. Sau de baut o sticla de vin rosu si dulce, cu un suflet iubit linga tine, intr-un parc cu ghiocei si zambile, undeva, linga un castel vechi din Franta, pe un soare caldut de primavara. Asta trebuia sa fie primavara. Sau de baut un cocktail cu o umbreluta multicolora, cu multa gheata si cu gust racoritor de rodii, undeva pe o insula exotica, poate Fiji sau poate Seychelles, pe o plaja cu cel mai fin nisip din lume, la malul unui ocean transparent si perfect. Asta trebuia sa fie vara. Sau de baut un whisky cu gheata, plimbindu-te pe niste cararui de munte undeva intr-o tara rece, dar cu frunze cintind o intreaga simfonie a culorilor, si cu un soare cu ultimele lui raze calde. Asta trebuia sa fie toamna.

Dar nu, afara ploua urit si rece, trage la somn si la lene. Si ploaia de noiembrie se incapatineaza sa ne acapareze, sa patrunda in toate gindurile si toate simtirile. Sa nu ne lase sa facem nimic, doar sa visam la anotimpuri mai frumoase si la o iarna adevarata, cu zapada multa si cu pofta de vin fiert.

And I wonder who'll stop the rain...

Depresii de toamna

Toamna - ploaie, vint, noroi. Nimic nu poate fi mai sumbru decat acest anotimp rece, cu ploile lui nesfirsite. Si daca toamna are si partea ei frumoasa, cu peisajul bogat in nuante de galben, portocaliu, rosu sau aramiu, ploaia de azi ma indispune. E o ploaie tipica de toamna, rece, intunecata, patrunzatoare pina in maduva oaselor. Geamul ud, usor aburit, arata o priveliste lacustra. Imi e ciuda, de ce mereu se intimpla la fel ? Toata saptamina a fost frumos, chiar usor caldut, soarele de toamna chiar a aparut in fiecare zi, incercind sa ne arate partea frumoasa a toamnei. Dar cind muncesti, si e sfirsit de noiembrie, la 4.30 e deja intuneric, iar soarele il vezi doar in pauzele de tigara. Si acum e week-end, si ploua... November rain.... Cred ca de cel putin o luna de zile scenariul e acelasi - frumos in timpul saptaminii, soare, chef de viata, iar in week-end e frig, ploua, e ceata, e o vreme in care nu iti vine sa iesi din casa.

Ploua noiembric. Sarcastic si pesimit. Vazduhul gri-mohorit miroase a alb de zapada. Ploua cu stropi de speranta ucisa, caci ce n-a apucat sa fie, nu se va mai implini vreodata. Ploua smechereste, doar ca sa se afle in treaba. Mereu la fel, inutil si tern. Vreau o ploaie lucida si divina, in stare sa ne curete sufletul de dor, gindul de prostii si trupul de vinatai. Ploua nedrept, si ploua a dragoste ranita. Naiva faptura, iubirea indraznise sa se inalte in zbor, sa incerce sa ajunga catre soare. Din seninul inselator de toamna, norii s-au zburlit si i-au risipit aripile, iar iubirea s-a prefacut in neant. Nici locul in care a fost ucisa nu s-a pastrat, pentru ca omenirea sa nu isi aduca aminte si sa se tulbure. Va fi data uitarii, pentru ca uitarea e cel mai bun leac, care vindea toate bolile muritorilor, toate betesugurile lumesti, toate cicatricile sufletului.

Toamna e in sufletele noastre. Uneori toamna din suflete e mai deasa decit razele calde de soare care ne ard obrajii si sufletele. Uneori in suflete e toamna. O toamna cu parfum discret, aramiu. O toamna cu frunze risipite de vint, cu dimineti racoroase si seri pline de singuratate. Sau o toamna cu ploi marunte, epuizante, nevrotice. O toamna cu petale de trandafiri, imbatate de vint si aruncate in bratele minciunii.

Toamna e o stare de suflet. Ea vine pe neasteptate, fara sa tina cont de cicluri cosmice sau de miscari astrale. Toamna din suflete e un anotimp uneori viclean, alteori melancolic. Ea iti da ieri ziua cu soare, iar azi te copleseste cu lacrimi grele din nori. Toamna din suflete e bogata si generoasa, te infioara cu firimituri de sperante, te imbata cu buchetul vinului visarii. Toamna din suflete e uneori ispititoare. Ea ne cheama sa o luam de brat si sa colindam, muti, pe cararile infinite ale dorului si amintirilor. Iar noi nu o putem refuza, caci e singura tentatie care ne sta alaturi.

Uneori, din toamna se scutura frunze ingalbenite, frunze moarte, ce se vor risipi in vint si se vor pierde. Uneori, din toamna se ridica ceata, o perdea opaca, plina de necunoscut. Uneori, din toamna se revarsa norii, iar lacrimile grele ale ploii ne vor uda sufletul. Uneori, din toamna se naste, paradoxal, primavara.

Dar, pina atunci... ploua. Incepe sa-mi devina antipatica ploaia, precipita lucrurile, le grabeste. eu vreau o toamna calda, una colorata, vreau sa privesc coroana copacilor, dar... sunt fricos, ma ascund sub umbrela, si... ea nu e transparenta. Oare ploaia a vazut un curcubeu de toamna, un curcubeu alcatuit din multitudini de frunzulite multicolore? E a treia simbata la rind imi care imi doresc sa imi iau aparatul foto si sa ma duc sa ma plimb prin parcurile tomnatice ale Bucurestiului, sa imortalizez rapsodia culorilor toamnei mingiiate de soarele pierdut de noiembrie. Iar in loc de asta, am parte de frig, ceata, ploaie. Nu imi place asa, eu vreau caldura, vreau emotii, vreau sa stau in parc, vreau sa revad oameni veseli.

Vreau ca ploaia sa se opreasca, iar toamna bogata si rosiatica sa ma invite la plimbare si sa imi arate frumusetile ei. Vreau sa imi aduc aminte ca toamna inseamna gutuile pufoase care strepezesc dintii cu gustul lor prafuit, linistit si tonic de toamna. Ca toamna inseamna strugurii din vii, inseamna paharul de must si pastrama consumate cindva la Hanul lui Manuc. Ca toamna inseamna incredibila simfonie de culori ale frunzelor din copacii de pe Valea Oltului. Ca toamna inseamna fumul de la frunzele arse, mult si laptos, cu miros de toamna, pe care le ardea tata in fata curtii. Ca toamna inseamna mirosul de otet fiert pentru gogosari si castraveti, sau zacusca pe care o face mama in fiecare an. Ca toamna inseamna castane sau nuci adunate pe furis. Ca toamna inseamna placinta cu dovleac pe care o face mama de cind am importat si noi Halloween-ul. Ca toamna inseamna crizantemele - ultimele vedete ale spectacolului mut si acuns de vegetatia moarta.

Vreau ca ploaia sa se opreasca. Vreau o raza de soare. Vreau ca in suflete sa revina primavara. Si bineinteles, vreau un rasarit de soare la malul marii...

Ploaia si retarzii

Prima ploaie din toamna asta, si s-a dat totul peste cap. In orasul acesta nu te mai poti bucura nici macar de o simpla ploaie, fie ea si o ploaie rece de noiembrie, pentru ca odata cu ea auzi claxoanele disperate ale soferilor blocati in trafic. Isteria este cuvantul care poate descrie starea generala.

Luni, 17 noiembrie 2008.

17.15 - plec din birou, bucuros ca a mai trecut o zi de luni

17.20 - ma urc in masina, in Piata Victoriei

17.45 - am traversat Piata Victoriei !

18.20 - am ajuns la intersectia Strirbei Voda - Calea Plevnei, unde nimeni nu pare ca se mai misca

18.30 - apare o creatura stupida, in verde fosforescent, care incepe sa dirijeze circulatia

19.00 - sunt cu 5 metri mai in fata decit cu 40 de minute in urma

19.05 - cedez nervos, fac dreapta pe Calea Plevnei

19.20 - sunt in fata Palatului Cotroceni, fac dreapta pe o straduta

19.45 - Razoare

19.50 - finally home

Cum e posibil ca in Bucurestiul anului 2008, la prima ploaie din toamna asta, sa fac 5.5 km in 2 ore si jumatate ? E plin de bizoni, pentru care aglomeratia inseamna o noua ocazie de a desconsidera pe toti, de a o lua pe contrasens, sau in stinga celor care o iau pe contrasens, depasind coloana de fraieri care stau acolo de minute sau ore. E plin de retarzi pentru care culoarea rosie a semaforului inseamna un motiv de a apasa pedala de acceleratie. E plin de cretini care se baga, blocheaza toate intersectiile, si apoi claxoneaza isteric, neintelegind de ce nu te dai la o parte din calea neuronului lor. e plin de pitipoance blonde sau brunete care nici nu ajung la volanul gipanului pentru care au prestat examene orale dese, care nu au nici o legatura cu stiinta de a conduce si care iti taie calea cind ti-e lumea mai draga. Pe ploaie ies toti idiotii in trafic, ca deh, sa nu le ude neuronul ala stingher...

Azi pe la ora 16 ma uitam pe geam si am vazut un Renault rosu stationat cu avariile pornite pe linga cladirea unde lucrez, in dreptul unei alte masini, astfel incit era un pic pe linia de tramvai. Evident, tramvaiul nu a avut loc sa treaca, iar vatmanitza, mai slaba de inger, a asteptat sa se rezolve situatia. In spate, se facuse un sir de vreo 10 tramvaie si se blocase circulatia pe tot bulevardul Mihalache, probabil din cauza vitei aleia, coada era pina in Chitila... Daca eram vatman, pe cuvintul meu ca treceam, ii personalizam un pic masina retardei si o lasam sa se descurce, sa isi gaseasca alt loc de parcare. Am sunat din birou la Politia Rutiera, ne-au cerut numarul masinii, pe care evident nu il puteam vedea de la etajul 6, si au zis ca trimit un echipaj, ceea ce nu s-a intimplat. Dupa vreo 10 minute, in care cred ca nervii celor blocati pe Mihalache atinsesera apogeul, vine si nenorocita, se uita ciudat la vatmanita, se suie in masina si pleaca. Rau imi pare ca nu am coborit pina jos sa ii dau o palma peste ceafa, sa ii iau cheile de la masina, sa o parchez pe undeva si sa i le arunc in canal, sa nu ii mai trebuiasca creaturii masina cit o trai.

Ploaia din Bucuresti spala multe, dar mitocania si nesimtirea bizonilor din trafic nu o sa o spele niciodata. Si atunci, plin de nervi, le transmit tuturor celor pentru care nu exista reguli ci doar tupeu sau prostie, Multe Urari de Iubire Eterna. Sau, cum ziceau baietii de la BUG Mafia acum vreo 10 ani - "Pentru toti cei care ma irita..." (restul versurilor din melodia "Limbaj de cartier" le gasiti pe net...)

Lasa-mi, toamna, pomii verzi !

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ţi-i dau.

Ieri spre seară-n vîntul galben

Arborii-n genunchi plîngeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfîşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.

Dimineaţa bolta scurse

Urlete de ciocîrlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba,

lasă-mi Fructele şi lasă

Urşii neadormiţi, berzele neduse,

Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plînge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.

Ana Blandiana

Emotie de toamna

Ceva absolut superb... Stiu ca ma repet, dar am avut grija sa nu fiu chiar redundant...

Versuri: Nichita Stanescu

Voce: Nicu Alifantis

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

într-o dragoste mare

Ginduri de noiembrie

In lumea noastra, nu mai avem nevoie de motive sa fim tristi. Am ajuns sa cred ca avem nevoie de tristete. Ca ne rugam sa vina, in multe momente, pentru ca o asociem cu alte stari.

Cind esti trist, esti lasat in pace. Sau, dimpotriva, esti mai mult in centrul atentiei. Dupa cum iti doreste inima. Tristetea te lasa sa te gandesti la trecut si sa il regreti. Te lasa sa iti regreti chiar si viitorul. Si visele pe care nu le-ai pus inca in practica.

Sa fii trist, e o vocatie. Si e cel mai simplu lucru din lume. Am vazut putini oameni veseli in ultima vreme. Orice drum prin multimea care trece zilnic pe trotuarele bucurestene este un plonjon in lumea tristetii. N-am inteles niciodata de ce e asa. Nici nu cred ca vreau sa inteleg.

Ati vazut reactia trecatorilor carora le zambesti? Ciudat, dar cei mai multi dintre ei iti raspund cu o mutra seaca. Prefera sa fie tristi si obsedati de o stare pe care nu si-o pot defini. Pe strada, zambetul este un afront la tristetea nationala. Orice incercare firava este taxata mereu de priviri uimite ale unor oameni care pun imediat etichete. Nebunia e o boala acceptata in societatea romaneasca. Zambetul nu.

Ma gandesc la faptul ca omenirea nu a avut vreodata parte de atatia oameni tristi. Astazi, nefericirea se invata de la scoala primara si se perfectioneaza la batranete. Avem crize de adolescenti, crize pentru 30 de ani, crize pentru 40 de ani, crize de mijlocul vietii sau de prima batranete, crize de senectute.

Intr-o viata in care crizele sunt la ele acasa, tristetea ramane doar un strop de praf. Ea ne acopera fiinta cu placa grea a ignorantei. Cand esti trist, nu rezonezi cu nici un minut al vietii tale. Il ignori, asa cum ignori picaturile de ploaie. Nu stii decat ca esti ud leoarca, desi nu ti-ai privit niciodata in fata micii “inamici”. Vechii arabi spuneau ca atunci cand ploua, ingerii plang. Si lacrimile lor se scurg in lumea noastra tocmai pentru a ne face sa simtim cu adevarat un strop din lumea divina. Cand suntem tristi, uitam povestea si ramanem doar la stadiul de muratura.

Nu spun ca ar trebui sa ne intoarcem la natura si sa traim linistiti in padure, acoperiti in frunze de palmier. Nici ca ar trebui sa ne distrugem masinile si sa alergam pe jos intr-un oras prea mare ca sa iti aduci aminte daca l-ai traversat vreodata. Dar ma intriga ca alegem sa fim acri pentru ca ne place sa ne imbatam in tristete. Atunci cand ne dorim un ideal mai bun decat cel pe care l-am atins deja. Atunci cand ne imaginam ca perechea perfecta exista si nu e niciodata omul de langa noi. Cand implinirea viselor nu ne mai aduce nici o bucurie. Ori cand succesul se masoara in nopti nedormite. Cand masina perfecta nu ne insoteste decat pana acasa. Cand nu mai visam noaptea. Cand nu mai stim ca viata ne poate da si altceva.

Pentru ca viata are multe de oferit. Cu conditia sa ajungi sa o respecti asa cum e ea, cu lucruri bune si cu lucruri rele. Tristetea poate sa fie o parte din viata noastra doar in masura in care nu ne defineste ca fiinte. Alaturi de bucurie, e un sentiment firesc, daca le experimentam pe amandoua la fel de mult.

La inceput de noiembrie, imi place sa cred ca viata e acel lucru care se intampla atunci cand nu dormim. Iar tristetea e un fel de somn fortat pentru sufletul nostru. Depinde doar de noi sa ne trezim.

Adaptare dupa un text de pe WallStreet.ro

November Rain

When I look into your eyes
I can see a love restrained
But darlin' when I hold you
Don't you know I feel the same
'Cause nothin' lasts forever
And we both know hearts can change
And it's hard to hold a candle
In the cold November rain
We've been through this such a long long time
Just tryin' to kill the pain
But lovers always come and lovers always go
An no one's really sure who's lettin' go today
Walking away
If we could take the time to lay it on the line
I could rest my head
Just knowin' that you were mine
All mine
So if you want to love me
then darlin' don't refrain
Or I'll just end up walkin'
In the cold November rain

Do you need some time...on your own
Do you need some time...all alone
Everybody needs some time...on their own
Don't you know you need some time...all alone
I know it's hard to keep an open heart
When even friends seem out to harm you
But if you could heal a broken heart
Wouldn't time be out to charm you

Sometimes I need some time...on my
own Sometimes I need some time...all alone
Everybody needs some time...on their own
Don't you know you need some time...all alone

And when your fears subside
And shadows still remain, ohhh yeahhh
I know that you can love me
When there's no one left to blame
So never mind the darkness
We still can find a way
'Cause nothin' lasts forever
Even cold November rain

Don't ya think that you need somebody
Don't ya think that you need someone
Everybody needs somebody
You're not the only one
You're not the only one

Guns N'Roses

Toamna la munte - must si pastrama

Un week-end de aer curat la munte... presarat cu gratare, dar si cu efortul creator de a face must si pastrama...
Must şi pastramă - un vechi simbol al toamnelor româneşti. Cu datini străbune, sădite de veacuri în fiinţa acestui neam: culesul viilor şi al livezilor, bătutul nucilor cu haraci, strânsul recoltei, bâlciurile şi târgurile de toamnă, cu larma, farmecul şi ineditul lor. Acestor sărbători li se spunea cândva Cârstovul sau Slobozirea viilor şi nu exista curte de gospodar să nu organizeze petrecerile vinului: sfinţirea viilor şi a butoaielor, culesul primilor struguri, pomana vinului, urmate de chiote, dans şi lăutari, degustarea mustului dulce, sărbătoarea vinului cel tânăr, numit "tulburel". În dogoarea timidă a toamnei, animaţia se strămuta la sate, iar viaţa românească pulsa pe dealuri şi podgorii, în curţile vechilor conace sau în bătătura hanurilor, unde bucătarii nu mai pridideau în jurul batalilor la proţap sau al rândurilor de pastramă, mici şi fudulii puse pe jar şi stropite din belşug cu must şi scrâşnet de lăutari. Marele Păstorel, mai citadin, elogia şi el "Plăcerile toamnei româneşti: tulburelul, mititeii şi mititelele..." Poate că tradiţiile şi-au pierdut farmecul de altădată. Dar mustul va rămâne întotdeauna prima chintesenţă a viilor renumite de pe aceste meleaguri. In cartea de versuri "Cantecele vinului", Vasile Militaru aduce elogiul vinului, dar nu uita nici mustul: "Mustul e copil in leagan... Dupa ce-a’mplinit un an,/ Vinul bunelor podgorii e ca pruncul dolofan". De pe la inceputul lui septembrie, in targurile din Bucurestii de altadata, incepea vremea poamelor, a dovleacului copt in spuza si a mustariilor cu gratare pe care sfaraiau momite, fudulii, sferturi de pastrama de capra, de berbec, colace de ghiudem... Din peisaj nu puteau lipsi lautarii, care cantau muzica de petrecere si voie buna. Dar vremea a trecut, Bucurestii s-au schimbat, iar mustariile de odinioara au disparut.