Blow your job

Am primit azi un e-mail care m-a adus (daca mai era nevoie) cu picioarele pe pamint. Nu stiu daca articolul chiar este scris de Mihai Dobrovolschi, asa cum sustine mailul, insa oricine l-a scris, mare dreptate a avut. Trist, dar adevarat. Ce face cultura corporate din noi...

"Te trezesti dimineata cu telefonul pentru ca trebuie sa ajungi la serviciu si traficul iti ia oricum o ora din viata. Ajungi la serviciu, iti bei cafeaua, iti permiti niste telefoane personale, mai faci o gluma cu un client sau cu cineva de la vreo agentie ca sa nu vorbiti chiar numai si numai business. La pranz daca esti tare-n functie, iti permiti sa te intalnesti cu niste amici. Dar suna telefonul si te intreaba o colega daca ai trimis oferta si pana unde sa mearga cu discountul. Si prietenii te intreaba “da’ voi cat dati discount la peste zece mii ?” si incepe o discutie despre job. Apoi te intorci si trimiti mailurile. Te certi cu un coleg, cum ma-sa poate sa incurce lucrurile asa ? Te suna prietena si ii dai sms ca nu poti vorbi, ca esti in sedinta. De fapt poti dar, desi o iubesti, chiar nu ai chef de discutii normale, umane, calde - te scot din priza si e atata nevoie de tine lucid in companie. Las c-o vezi diseara. Apoi vezi niste cifre si te ia cu ameteala, nu credeai ca-i chiar asa. Apoi te cheama ala la un mic meeting. Si vorbeeeeste si vorbeeeste si daca vrei sa pleci o sa spuna ca nu-ti pasa de job si tre sa stai. Si e tarziu. Sa spunem ca scapi pana la urma. E sapte ceasul ! Nu mai ai chef sa iesi pe nicaieri. Te arde stomacul de nervi neexplodati si strangi putin din ochi, ai praf in ei de la monitor. Ajungi acasa la opt si ceva. O pupi. Te intreaba ce-ai facut la serviciu. Ii povestesti de idiotul ala. Pur si simplu i-a zis el primul, dar a fost ideea ta. Cazi greu in fotoliu. Mananci numai bunatati pentru ca iti permiti. Te uiti la stiri, filme, aiurea, asa. Faci un dus ca poate faci dragoste. Poate faci dragoste. Dormi. Te trezesti cu telefonul.”

Of doamne, in cite din cliseele astea ma recunosc si eu... Unde o sa ajungem in ritmul asta? Cind o sa mai avem timp si de noi? Cind o sa avem chef de discutii normale, umane si calde, si o sa ne doara in pix ca e nevoie de noi in companie? Cred ca e timpul sa imi iau aparatul foto de git si sa fugim undeva, doar noi doi, sa cautam locuri noi, frumuseti ascunse, perpective interesante. Oameni, fapte, intimplari... Nu feedbackuri, biduri, preturi de transfer si deficit de cont curent...

Clisee mioritice

Vorbeste si Ion, ca si el e om, pe un ton neaparat demn: suntem aici de doua mii de ani ; cu revolta resemnata si privirea indreptata spre cer: toata lumea fura ; intelept si bonom, pe picior de plecare: istoria se repeta; cu obida: e o conspiratie universala; clipind jucaus din ochi si gesticulind: asa-s unguroaicele, focoase; grav si magistral: lucru nemtesc, nu cirpeala de-a noastra; plin de furie nestapinita si necanalizata: ne-ar trebui inca un Tepes; intr-o discutie culta printre cutite si pahare: Luceafarul poeziei romanesti; mingiios si profesoral: viata e grea, in viata trebuie sa lupti; cu Romania mare pe masa, linga berea conviva: sigur, uite cum se cunoaste singele de jidan; picurind lacrimi in paharul de vodca, linga difuzorul care urla: "Magdaleeena...", "Pe la spate, pe la spate" sau "Mariana vrea banana": cum se spunea Napoleon, toate femeile-s curve, in afara de mama si sora mea, dar si ele-s tot femei; cu mina pe buzunar, privind chioris la o ceata care se inghesuie la usile autobuzului: tiganii care au mincat lebedele in Austria; vezi mai sus (cutite si pahare): Ceahlaul literaturii romane; la o tribuna ad-hoc, de cartier sau de uzina in prag de faliment: toti am fost comunisti...
Sabloane. Deseori cu functie de morala la fabula, la capatul unei povesti despre traiul greu, despre emigrantul stabilit in Canada, Australia sau Israel, despre americanii ticalosi, despre iubita plecata de doua luni, despre evrei in general, tigani in general, unguri in general, nemti, rusi, sirbi, in general despre toti si toate, in realitate despre nimic. Sabloane. Greu cu ele, greu fara ele. Sentinte definitive, simplificatoare, ne dau iluzia ca putem ordona lumea din jur. Ele sunt uneltele. Cu cit creste haosul, cu atit creste si nevoia de cliseu. Si creste. Radicale, chiar tiranice, ele fixeaza lumea in bolduri; un insectar imens. Fiecare cu insectarul lui. Si de ce nu? Prea mult relativism strica. Cliseul lingvistic ofera avantaje imense: impune limite oricarui act de comunicare. Spune-mi ce cliseu comun folosim ca sa stiu cine esti si despre ce sa vorbim. Putem denigra aceste marunte ticuri de gindire, dar fara ele n-ar exista comunicarea.

Radu Pavel Gheo - "Romanii e destepti"