Am votat

Da, am fost si am votat. De ce? Nici eu nu stiu de ce... Poate pentru ca am ramas in Bucuresti, poate din obisnuinta, poate de dragul de a-mi exercita dreptul democratic (macar gindindu-ma ca acum 19 ani niste oameni au murit pentru ca eu sa am acum dreptul sa aleg…), sau poate dintr-un stupid sentiment de vinovatie. Pentru ca politica e jenanta, iar cei dintre care aveam de ales sunt cei pe care ii stim, fara bun simt, fara caracter, fara cultura, fara simt civic, cu gindul doar la cum sa se incropeasca pe spinarea celor care ii voteaza, si cum sa imparta ciolanul intre ei. Iar noi… ii toleram. Din comoditate, din lehamite, din constiinta faptului ca suntem prea mici si nu facem nimic. Iar cind ni se da ocazia sa alegem, tot dintre ei trebuie sa alegem. Nu iesim in strada sa protestam ca parlamentarii nu isi fac treaba, sau ca cei din guvern mai mult fura decit sa faca ceva pentru noi. Ne mai arunca oscioare in campaniile electorale, ne promit marea cu sarea, impozite mici, salarii mari, metrou in Drumul Taberei. Ne dau pixuri, umbrele, calendare si alte asemenea promotionale, sperind sa ne cistige votul cu asta. Iar noi mergem mai departe cu “Las-o, ba, ca merge-asa!“ pe buze. Societatea civila nu exista, iar tentativele ei de-a exista s-au politizat demult. Oamenii care mai au coloana vertebrala isi exprima opinia prea rar, iar atunci cind o fac sunt ignorati. Iar omul de rind creste ratingul la OTV, la Nasul si alte asemenea emisiuni unde vin toate scursurile politicii romanesti sa isi toarne pahare de apa in cap. Asta e… Am votat fara sa cred ca voi schimba ceva. La Camera Deputatilor, unde am avut o paleta mai larga de optiuni, am votat un om fara nici o sansa, doar pentru ca reprezinta un concept care ma atrage – partidul verde-ecologist. Iar la Senat, unde lista era mult mai mica, m-am uitat 2 minute si intr-un final am ales ceea ce am crezut eu ca este raul cel mai mic. Si imi doresc sa nu avem iar un guvern PSD, si din nou impozite de 40%. I-am inteles pe cei care nu au mers la vot, din cauza unui argument de genul “Pe cine sa votez? Am doar nume nevotabile la mine in colegiu. Nu imi vine sa pun stampila pe nici unul dintre candidati”. Iar votul alb mi se pare o prostie, cita vreme poate deschide drumul unor noi fraude. Si totusi, sa nu uitam ca toti avem dreptul, dar si obligatia de a avea o optiune. Cine nu s-a dus la vot, poate spune ca a pierdut o sansa de exprimare a opiniei. De ce e important acest exercitiu de exprimare a opiniei? Pentru ca e un drept democratic, pentru ca fara acest drept ar fi dictatura. Pentru ca au murit oamenii aceia la Revolutie (poate un prieten sau un parinte de-al tau, poate o ruda a unui prieten de-al tau, tu care citesti acum) ca noi sa avem acest drept. Cine a avut dreptul sa-si exprime opinia si nu si l-a utilizat este un om care se complace in mizeria actuala. Si eu, chiar daca sunt constient ca nu pot schimba nimic, am fost de fiecare data si mi-am exercitat acest drept. Am ales raul cel mai mic, am votat si sunt mindru de asta. Hai ai nostri!

Obama

Acum 50 de ani, parea de neconceput. De ieri e realitate. Barack Obama, un afro-american fara vreo radacina pe noul continent, preia Casa Alba. Candidatul democrat a devenit primul presedinte de culoare din instoria Statelor Unite, victoria sa fiind sarbatorita de americani pina dimineata.

Victoria lui Obama, asteptata cu nerabdare in numeroase state ale lumii, survine celor opt ani petrecuti la Casa Alba de republicanul George W. Bush, care si-a indepartat opinia publica din strainatate printr-o politica apreciata deseori drept agresiva si unilaterala, devenind unul dintre cei mai antipatizati oameni din lume.

Cu un ecart substantiial de voturi, datorat mai ales noii ge­neratii, care vrea pentru SUA o noua cale, vrea iesirea dintr-un trecut nu întotdeauna onorabil si de prea multe ori belicos, vrea depasirea cit mai rapida a gravului impas economic. Si care crede in virtutile solutiilor gasite prin dialog, nu prin forta. Acestor comandamente, tipice clasei de mijloc, dar si tinerilor, le-a raspuns in campania electorala, cu inteligenta si cu abilitatea de a se prezenta drept omul providential, Barack Obama. Care n-a uitat sa adauge ca, prin politica sa fiscala, va da prioritate clasei de mijoc. Si ca va aseza "America inainte de toate": ce american, care are la usa drapelul instelat, nu vibreaza la asemenea slogan?

"Am parcurs un drum lung, dar in aceasta seara, datorita a ceea ce noi am facut azi, in acest moment istoric, schimbarea a venit in America“, a declarat Obama in fata a peste 200.000 de simpatizanti care s-au strins in Grant Park din Chicago.

Sloganul electoral al lui Obama "Yes, we can" ni se potriveste perfect si noua, pentru ca este universal valabil si exprima importanta votului in democratie. Cam aceeasi energie au degajat-o Emil Constantinescu in 1996 si Traian Basescu in 2004. Multe sperante si asteptari. Oamenii au sperat. La fel ca in cazul lui Obama, tinerii au iesit ca niciodata sa voteze un om care intruchipa vointa de a face adevarata schimbare a sistemului corupt, incapabil sa genereze si sa rasplateasca performanta.

Acum Obama a cistigat,sloganul s-a transformat din "Yes, we can" in "Yes, we did" si ramine de vazut in ce masura Obama va reusi sa schimbe America si in ce masura America va reusi sa il schimbe pe Obama.

Plesu si nebunul

L-am vazut la circotasi pe un ciudat cu un laptop dindu-se cu capul de pereti pe acorduri de "Spargatorul de nuci". M-a intrigat si am incercat sa ma uit odata la emisiunea acestui mascarici cu laptop. Am aflat si cum il cheama. Valentin Stan, desi are un nume care aspira la celebritate, fiind foarte multi Stani extrem de cunoscuti (uitati-va la Stan si Bran), nu face nimic pentru a desfasura activitatea sa de comentator politic de comedie si la alte posturi TV. Daca Seinfeld l-ar fi vazut la televizor, l-ar fi scos din serial si pe Kramer, si pe George, si l-ar fi bagat pe Valentin. Care si-ar fi luat instantaneu doua laptopuri. Dupa atitia ani de viata, singurul lucru care il deosebeste de Ion Cristoiu este un laptop care se poate strica oricind.

S-a constatat, de mai multa vreme, ca sintem o tara de analisti. De la analistii militari la cei media, de la analistii culturali la cei sportivi, toti se straduiesc sa ofere intelegerii noastre reperele adevarului absolut. Redactiile ziarelor, dar si maidanele de tot felul au devenit centre de certificare pentru analistii nostri de azi. Ei duc, acum, in fiecare seara, poporul roman la analiza, si isi etaleaza acum competente pe care, inainte de Revolutie, dictatura i-a silit sa le ingroape in locuri tainice, in cariere greu de suspectat ca ar adaposti viitori analisti democrati. Ce conteaza ca ai la baza facultatea de constructii, principalul e ca ai devenit un analist beton. Ai inventat gaina care naste pui vii, esti tatal analistilor! Spui niste "atrocitati vioaie", vorba cuiva, inseamna ca faci rating. Faci rating, asta iti da un abonament de invitat permanent. Si uite asa se dezvolta cercul vicios al analistilor permanenti.

Iar ciudatul cu pricina, intr-adevar, este riguros documentat si pare ca stie ce spune, dar intotdeauna manipuleaza datele doar in directia a ceea ce vrea sa demonstreze. Am urmarit atent emisiunea si am constatat ca de fiecare data domnul Stan are aceeasi strategie: pleaca de la date concrete, de necontestat, adauga ceva din carti de specialitate, iar la sfirsit trage o concluzie halucinanta, care tine de o interpretare partinitoare a datelor din premise si sfideaza orice regula a logicii.

Am gasit un articol scris de Andrei Plesu si mi s-a parut excelent, asa ca il impartasesc cu voi:

Cu laptopul pe maidan

de Andrei Plesu (2008-04-02)

Spectacolul analizelor de politică externă livrat de dl Valentin Stan la emisiunile dlui Gâdea merită un premiu special pentru entertainment. Asistăm, de fapt, la o mică tragedie naţională, dar o tragedie drapată în hohote de rîs: rîde şi telespectatorul, rîde şi dl Gâdea, şi dumneata, şi eu, dar mai ales rîde dl. Valentin Stan, unul dintre cei mai fericiţi inşi din cîţi ştiu.

Portretul lui e simplu: la antipodul lui Socrate, dl Stan, ştie că ştie: n-are dubii, n-are lacune, n-are ezitări. E informat, „se prinde" repede, umblă la dedesubturi sibilinice. Memorie nu trebuie să aibă. Are laptop. Dar pînă la urmă nu contează ce şi cît ştie. Fabulos e stilul, vocabularul, mizanplasu’. Dl Stan vorbeşte cam aşa: „Domnu’ Gâdea, băieţii de la Washington negociază cu rusul fără să ne spuie, iar noi suntem fraierii tîrgului. Da’ nici ruşii nu-s proşti. Fac mişto de Condy Rice cît cuprinde.

Nu e prima dată cînd americanii şi-o iau în freză de la ruşi. Dnu’ Gâdea, mă urmăriţi? Fiţi atent aici! Aţi văzut ce zic americanii de turci şi de Marea Neagră? N-aţi văzut! Păi să vă spun eu: zic pe dos decît ambasadorul nostru la Washington. Ăla nu-nţelege nimic. Îl îngînă pe Cioroianu. De ce? Fiindcă toţi sunt proşti. Proşti făcuţi grămadă! Mai avem unu’ pe-aici, un băiat, Băsescu, care în ultima clipă a schimbat macazul, l-o fi învăţat careva: bă, las-o mai moale, că altfel ai terminat-o cu băieţii. Păi cine conduce lumea dnu’ Gâdea? Aud? (Dl. Gâdea, luat repede, se bîlbîie, încearcă o glumiţă şi zice „Bush?"). Nu tăticu’. Putin! Ce zice el? Să le tragem cu turcii în mufă la români!

Pe americani, chestia asta îi lasă rece. Problema lor e că nu mai au levier la ruşi. Că altfel ştii cum le-ar cînta? (Dl Stan cîntă: Good bye, my love, good bye...), după care imită valurile mării şi se strîmbă de rîs. Dar hai să vedem ce zice viceconsilierul pentru apărare al lui Bush. Dnu’ Gâdea, eşti cu mine? (decalc după engleza trans-atlantică a dlui Stan: Are you with me?). Ia ascultaţi! (Urmează un zgomot de laptop. Dl Stan ascultă euforic ceva ce noi nu auzim. Rîde. Comentează: „Poftim? Cum? Ce-a zis?" adică: „Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi, bă, boilor?!").

După această avalanşă retorică, în care tehnologia de vîrf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de şpiţer nevrotic, e musai să-ţi pui cîteva întrebări:

1. Cum reuşeşte dl Cristoiu să rămînă atît de serios şi deferent cînd monologhează dl Stan?

2. Cum de nu-şi dă seama dl Gâdea că, ales de dl Stan pe post de mînă moartă („Alo! Dnu’ Gâdea, mă urmăreşti?"), nu-i rămîne decît să facă figură de tăntălău?

3. Cum de nu-şi dă seama dl Stan că, vorbind aşa cum vorbeşte, ratează doi iepuri deodată? Pe cei care vorbesc ca el îi doare în cot de politica externă. Iar cei care se ocupă de politica externă nu vorbesc niciodată ca el şi nu-l pot urmări decît înmărmuriţi. Dl Valentin Stan face parte din categoria (destul de răspîndită) a acelora care nu se pot convinge de inteligenţa proprie decît tratîndu-i pe toţi ceilalţi drept imbecili. Va sfîrşi perorînd ghiduş, scuturat de orgasmul propriei competenţe, dinaintea unei mulţimi de umbre, cărora să le poată spună, din cînd în cînd: „Bă, prostănacilor, are you with me?"

Si ca sa trag si eu o concluzie... multi nebuni pe lumea asta, iar securistii inca nu se dau deloc la fund... Si noi raminem bataia lor de joc. Iar specimene din astea ratate, gen Vadim, Paunescu sau acest Stan, a caror inteligenta si cultura nu o contesta nimeni, dar al caror caracter e stricat rau, ramin si ne infecteaza retina si ne zgirie urechile. Si nici sa schimb programul si sa dau la un meci nu mai pot, ca si acolo dau de gigi, borcea, copos si toata sleahta... Asa ca mai astept o "Cronica Circotasilor" sau "Mondenii" macar sa ii vad pe altii cum fac biza si haz de necaz. Sa traiti bine !

La o tabla mica

Si daca tot a venit vremea frumoasa, si e martie, coltul sahistilor din Cismigiu e plin. Mese libere nu mai sunt de dimineatza, in schimb batrineii si-au pus hainele cele bune si au iesit la "talk-show". Am vazut ca adevaratii sahisti sunt mai putini, acum predominau cei iesiti la rummy si bineinteles la o tabla mica. Din decor nu lipsesc sticlele de bere la 2 litri, sau chiar un vin sau o tuica "de casa", contra frigului. Dialogurile sunt pestrite, dar daca stai 10 minute sigur vei afla ce replici i-a mai dat Basescu lui Tariceanu, care dintre Pepe Moreno si Habibou e mai nimerit ca titular la Steaua, de ce a pierdut Rapidul din nou acasa, cine e mai bun dintre Obama si Hillary, cine e de vina pentru cresterea inflatiei, a deficitului bugetar si a cursului EUR/RON, cum a fost la botezul fetei Andreei Marin si a lui Banica Jr, unde este Elodia, cite medalii va lua Romania la Olimpiada din China, pe ce loc ne vom clasa la Campionatul European, daca Florentin Petre va juca titular si daca accidentarile lui Mutu si Chivu sunt de durata, cine va cistiga primaria Bucurestiului si ce va face Videanu cu bordurile...

Povestea mocofanului

Si daca tot m-am apucat sa pun chestii care mi-au placut de pe alte bloguri, am gasit ceva deosebit pe blogul subiectiv.ro al lui Alex Mihaileanu. Radiografia mitocanului sau a mocofanului este atit de bine surprinsa incit mi-am dorit sa v-o impartasesc si voua, celor care nu ati apucat s-o cititi in original:

Povestea mocofanului. Viata si opera
Pe la vreo 50 de ani, mocofanul se simte împlinit. N-a făcut mare brînză toată viaţa, dar e bine. Încă lucrează, iar la serviciu are un program cît se poate de lejer: stă şi doarme trei ore, ia o pauză de o oră, cam cît i-ar lua să treacă pe la cantină să mai rumege cîte ceva la preţ de doi lei, după care se întoarce în bancă lui şi mai rupe trei ore de somn. Cînd i se pare mocofanului c-a stat destul, se ridică din bancă, iese pe uşă, se suie-n gipan şi-o şterge acasă. Unde, iarăşi, mai bagă un somn de vreo 12 ore.
Se trezeşte pe la cît îi tună, se duce să facă prezenţa, şade în şedinţă şi nu scoate-un cuvinţel toată ziua, ba chiar se lasă pe spate în fotoliul de la muncă, nu uită să caşte de mama focului de cîte ori apucă, bineînţeles, uitînd să pună mîna la gură, după care lasă capul pe spate şi adoarme cu gura deschisă, horcăind.
Începuturile
S-a născut pe la capătul unei uliţe dintr-un cătun uitat de lume şi a ajuns, pe la vreo 10 ani, la oraş. Lui îi era bine în sat, numai că, ai dracu’ comunişti, i-au luat părinţii la muncă, la oraş, i-au pus să bage normă în fabrică. A crescut bătînd mingea-n faţa blocului, lipsit de orice ocupaţie serioasă, a trecut pe la şcoala profesională şi a învăţat o meserie, după care l-au aruncat, la fel ca pe părinţii lui, în fabrică. Se gîndeşte că liceul n-ar fi chiar rău, că doar nu degeaba dă mai bine să ai diplomă de bacalauriat, aşa că îl termină la seral.
Ajuns pe la vreo 38 de ani, comunismul s-a dus naibii. 36 de salarii compensatorii pentru ieşirea în şomaj nu sună chiar aşa de rău. Aşa că mocofanul nostru devine şomer, bagă jumate din bani la CEC, iar cu ceilalţi se gîndeşte să facă ceva. Nu prea ştie ce, aşa că pleacă în Turcia. E 1994 şi, după un an jumate de muncit într-o fabrică de cauciuc din Istanbul, mocofanul vine acasă cu două buzunare ticsite de dolari, două genţi de haine şi un pumn de aur de proastă calitate, luat la subpreţ din bazar.
Dezvoltarea carierei în management
Mocofanul închiriază patru metri pătraţi de teren în talciocul din oraş, primeşte în grijă -din pură întîmplare - o tarabă din tablă care îi oferă o privelişte de nedescris la mitingul cu Petre Roman de peste două luni şi se pune pe vîndut ţoalele aduse de la turci. Dă vestea-n vecini că are aur de vînzare, pe care-l vinde pe sub mînă şi îşi scoate de trei ori banii pe care i-a băgat.
Lunar, face drumuri în Turcia după marfă. Chioşcul începe să se mişte, aşa că închiriază 30 de metri pătraţi din fostul magazin Romarta din buricul tîrgului, unde mai bagă la vînzare şi covoare aduse de la Istanbul. Se simte inspirat, mai ales după discursul lui Petre Roman din talcioc, singurul loc unde ar fi încăput fără să-şi tragă ghionturi vreo patru-cinci mii de români.
Debutul în politică
Se înscrie în partid. Cotizează lunar, vociferează, îi înjură pe cei de la putere, se ia la harţă cu colegii în camera de-alături, locaţie pentru cîrciuma de lîngă sediul partidului, îşi bagă cît de adînc poate. Colegul Ionescu, om cu şapte ani mai mic, absolvent de facultate, e un visător, prostu’ naibii! Nu-l învaţă nimic în şcoala aia, la ce dracu’ o mai fi făcut-o, numa’ naiba ştie. Viaţa, bă, viaţa nu se învaţă la facultate! Viaţa se învaţă aici, dînd cu pumnul, pişă-te pe ele de studii, fraiere! Vezi? Vezi? Ce bani ai făcut tu în facultate? Ia uită cît căcălău de bani am eu!, zice mocofanul, scoţînd din buzunarul pumnul de bancnote albastre, cu chipul lui Tudor Vladimirescu pe ele.
Acum, că are bani, îşi permite şi el să bage mai mult la partid. O şpagă colo, una dincolo, cu gura mare, colegii îl votează doar ca să scape de înjurăturile lui. Acum e secretar general al filialei judeţene. Tiii, ce tare e, îşi spune-n barbă, în trei ani a devenit mare, frate, mare!
E 1998, a dat nişte şpăgi pe la primărie, şi-a făcut prieteni în rîndul consilierilor locali - că deh!, aşa-i în provincie, unde toţi se cunosc - şi a cumpărat tot spaţiul care, odată, adăpostea Romarta. Îl închiriază la suprapreţ şi negociază printre înjurături de mamă la adresa porcilor din conducerea ţării, ţapul naibii, că n-a făcut nimic şi atîta speranţă ne-am pus în el! Cheia e la tine!, fir-ar ea de cheie, că n-a descuiat lada în care e ascuns cornul abundenţei, mama lor de împuţiţi! Uite în ce sărăcie trăim! Uite ce impozite dau, cum să nu-ţi cer atîta pe chirie, bă?
Ascensiunea carierei politice
1999 e un an frumos. De gura lumii, un consilier judeţean şi-a dat demisia. Prostu’ naibii, n-a ştiut să fure mai cu cap! Aşa că mocofanul, conform algoritmului negociat la nivel de judeţ, devine consilier. Doar nu degeaba a pompat atîţia bani în partid! Şi dacă tot are funcţie, de ce să nu profite de ea? Ia să mai cumpere vreo două spaţii, că tot e mai uşor acuma. Şi, la anul, după ce mai pompează nişte bani în partid, ia să fie ales pe listele de vot pentru Senat!
Lumea s-a săturat de demagogi. Să anunţăm asta! Votaţi-l pe mocofan, vă va scăpa de sărăcie! Sloganul electoral merge pe principiul “experienţa mea, în slujba dumneavoastră”. Adică, îmbrăcat în costum nou - după ce tot anul, la Consiliul Judeţean, l-a purtat pe cel de mire, că altul n-a mai avut -, se laudă cu cît de mare afacerist a ajuns el în vremi de oprelişte, sărăcie şi hoţie a guvernanţilor. Aşa că-şi pune în slujba cetăţeanului toate cunoştinţele: judeţul nostru va înflori ca o floare! Roz îl facem!
Prezentul şi viitorul
Mocofanul e ştiut drept bişniţar ordinar, da’ na!, se gîndeşte omul, dacă el a făcut bani, poate aduce ş-aici nişte fonduri, mai face-un loc de muncă. Cine ştie? Aşa că-l votează, iar mocofanul ajunge senator.
În 2008, lungit în fotoliul din Plenul Parlamentului, mocofanul e bătut pe umăr de colegul de-alături: “Auzi, bă, du-te şi suflă-ţi mucii, că sforăi! Lasă-mă şi pe mine să dorm, ce mama dracu’!”. Are vreo 55 de ani şi a muncit o viaţă-ntreagă. Acum are parte de binemeritata odihnă. Deh, concediu de opt ani. N-a luat măcar o dată cuvîntul în Parlament, în schimb a muncit la biroul din judeţ. Unde a trebuit să asculte toate miorlăielile fraierilor pe care nu i-a dus capul să fure la timp.
Acum e timpul să fie calm, să se odihnească. Îl mai stresează fi-su, că iar a boţit BMW-ul şi tre’ să scoată bani din buzunar, da’ nu se plînge. Nici cu fi-sa, care-i cere bani de dus în mall-uri. Îl mai doare capul cînd se gîndeşte că nu l-a plăcut pe fiul senatorului din judeţul vecin, că i s-a părut prea bădăran, da-i trece. În fond, prea îşi bate capul. Ia să mai doarmă un pic, dă-l naibii pe fraierul de-alături, să schimbe fotoliul dacă nu-i convine sforăitul!

Mineriada mea

Intr-o viata de om sunt multe lucruri pe care le uitam repede, dar si imagini, intamplari, personaje de care nu ne vom desparti niciodata. Nu putem sterge din memorie - oriunde ne-ar duce valurile vietii - imaginea parintilor ori a bunicilor aplecati asupra-ne, intinzandu-si aripile de closti ocrotitoare, suferind la durerile noastre, lacrimand in locul nostru.Nu putem uita boacanele copilariei ori vorba blajina a primului dascal. Vom pastra pentru totdeauna intr-un coltisor de memorie privirea dulce a fetei care ne-a facut sa ne infioram intaia oara, prizonieri in dulcea capcana intinsa de viata celor indragostiti.

Nu vom uita insa nici scenele tragice in care destinul ne-a rezervat rolul de martori. De exemplu, mineriadele anilor ‘90. In fiecare vara, cand se apropie 13-15 iunie, imaginile de atunci ne ravasesc memoria, la fel de proaspete si de vijelioase ca in zilele acelea bolnave. Am vazut multe atunci, acolo, in Piata Universitatii.Dintre toate barbariile - pe care le revad ca intr-un film manevrat cu telecomanda, inainte-inapoi -, trei povesti zguduitoare s-au fixat pe primul raft al memoriei. Doua le-am depanat in anii trecuti: „Femeia cu salamul” si „Copilul mineriadei”.

In prima, o bucuresteanca traia clipe de extaz cand minerii spargeau capete si trosneau oase („Scoteti-le ochii!”), dar a ramas impietrita cand a descoperit ca unul dintre tinerii stalciti in bataie era fiul ei...In cea de-a doua, o femeie insarcinata incerca sa-si apere pruncul din pantece, chircindu-se sub ploaia de lovituri. Dupa multi ani, am jubilat crezand ca i-am descoperit - pe femeie si pe copil - supravietuitori in jungla Capitalei, dar nici acum nu sunt sigur ca a fost o realitate pura sau una dintre multele iluzii ale vietii.Cea de-a treia imagine este legata tot de o femeie. Avea, probabil, in jur de 35 de ani. A facut imprudenta sa se revolte in preajma unui grup ce doborase la pamant un tanar: „Mai, oameni buni, nu-i mai dati in cap, ca-l omorati! Mai, oameni buni, sunteti crestini, aveti si voi copii...”.Desi o mana de om, a incercat sa-l prinda de brat pe un haidamac ce cauta pozitia ideala sa loveasca decisiv, cu coada sa de tarnacop. Fatala eroare: dupa o clipa de uluire, barbatul machiat strident cu praf de carbune si-a schimbat tinta.A incercat s-o izbeasca pe femeie peste cap, dar bata a zburat prin aer. Simtind, brusc, ca devenise tinta, femeia a luat-o la fuga. Din mijlocul Pietei s-a indreptat glont spre restaurantul „Dunarea”. Fuga sa le-a deschis multora pofta de haituiala. Simtisera mirosul prazii.Loviturile se succedau din toate pozitiile, iar grupul urmaritorilor se ingrosa precum bulgarele de zapada. La fiecare pas te asteptai ca femeia sa se prabuseasca. A rezistat insa eroic, pana pe scarile de la „Dunarea”.A mai apucat sa-i vada pe cei ce pazeau intrarea, din spatele usilor din sticla transparenta: inalti, prezentabili, imbracati la patru ace. O bestie a prins-o de umar. Femeia s-a smuls, disperata, lasandu-si camasa alba in mainile vanatorului.A urcat treptele, cu sanii goi si cu vanatai oribile la vedere, si i-a implorat pe barbatii eleganti, la patru ace, sa-i deschida usa. Nu i-au deschis-o! Si nici n-au schitat vreun gest cand femeia s-a prabusit sub ploaia de lovituri care - multumim, domnule Iliescu! - instaurau democratia...

Evenimentul Zilei, Grigore Cartianu, 14 iun 2007

... si am cistigat

44,45% dintre romanii cu drept de vot au participat la referendumul din 19 mai, adica 8.135.272 din totalul celor 18.301.309 persoane inscrise in listele electorale.

• 74,48% au votat NU, conform rezultatelor finale furnizate de BEC
• 24,75% au votat DA, conform acelorasi rezultate finale.

Se pare ca romanii nu sunt atit de multi si prosti ca pe vremea lui Lapusneanu !

Si cu asta as vrea ca subiectul politic sa fie din ce in ce mai putin abordat pe acest blog, si sa predomine celelalte. Pe unde am mai fost, ce mai merita vazut, pe unde mai merita umblat, un articol bun, o povestioara faina... Si mai putina politica, si asa suntem agresati cu ea mult prea mult.

Am votat

La revedere oligarhilor !

"NU" 322 !

Betivul transpirat, noutati la dosar

Pot sa depun marturie: Basescu bea si transpira. Intr-o seara torida a lui iunie 2003, la o terasa din Cismigiu, Basescu a baut o bere, eu doua. Si, raportez cu precizie: s-a sters cu batista pe frunte de trei ori.

Lumea vorbelor are un imens dosar secret, depozitat intr-un CNSAS psihologic si pazit de ofiterii Atematoritei si Ipocrizescu. Intre copertele lui zac faptele. Lasitati si eroisme, demnitati si mizerii, intregul inventar de gesturi si cuvinte care fac lumea reala sa arate asa de prost.

Deghizarea ei patologica in vorbe e profesiunea de baza a politicianului si insulta curenta pe care el o vinde in profit.

Sint cazuri, insa, cind ruptura nu-i completa, cind intre gestul real si discurs exista o legatura fizica. Exista astfel de oameni, chiar daca locuiesc doar in manuale si chiar daca faptele au fost, pe nesimtite, inlocuite de legenda. La rigoare, proba criminalistica „de la vorba la fapta“ e imposibil de ridicat.

Ramine, asadar, intuitia, o uitatura anume, un verb, o metafora, o povestire a unui anonim.

Am chemat, prin urmare, transpiratia si betia lui Basescu din memoria colectiva si marturisesc ca au venit cu o promptitudine rara. Iata citeva fapte:

Sintem la Strasbourg, in 25 ianuarie 2006. Konstantin Kosacev, seful delegatiei ruse la Adunarea parlamentara a Consiliului Europei, intreaba cum se impaca acordul de amplasare a bazelor americane pe teritoriul Romaniei cu tratatul privind fortele conventionale si cu angajamentul NATO de a nu trimite forte combatante substantiale pe teritoriul noilor state membre UE.

Sub politetea formala a intrebarii se ascunde miriitul insuportabil al cosmarului sovietic. Raspunsul lui Basescu: „Din cite am inteles, dumneavoastra reprezentati Federatia Rusa. Ati stat 30 de ani in Romania. Nu v-am intrebat niciodata de ce“. O fraza care rascumpara cincizeci de ani de diplomatie romaneasca pe coate si genunchi.

Nu exista martori, dar presupun ca dupa sesiune Basescu a golit citeva pahare. Deci, bea.

Anvers, anii ‘80. Nava Argesul, realizare de virf a bietei industrii de la Galati, ia foc de la un incendiu declansat in port. In panica generala a autoritatilor belgiene care cer evacuarea, capitanul Basescu isi organizeaza echipajul si incepe lupta cu focul. Curaj sau spaima de represaliile socialismului? Nimeni nu stie. Pina la elucidare: Basescu a ramas ultimul pe punte.

A tinut cu mina lui furtunul de apa pina cind, din cauza flacarii, camasa de plastic a comandantului, cu trese si epoleti, s-a topit si i-a intrat in piele. Martorii oculari depun marturie ca a transpirat. Deci da, transpira.

Dardanele, anii ‘80. Biruinta, vaporul-mamut care leagana megalomania lui Ceausescu, traverseaza strimtoarea pe timp de noapte. De la scufundarea Independentei, sora geamana a Biruintei, dictatorul nu mai suporta naufragii cu impact la imagine.

O circulara a Navrom interzice mersul prin strimtori pe intuneric. De la tarm vine amenintarea unui telex de interdictie si amenintare. Raspunsul lui Basescu: „Daca trimiteti telexul am sa trec inapoi, fiindca, intre timp, s-a facut ziua“. Martorii spun ca, din cauza tensiunii, comandantul transpirase. Iar!

Constanta, anii ‘80. O furtuna goneste nava Biruinta. Ca sa intre in port, are nevoie de pilot. Capitania nu risca, sint valuri prea mari. Basescu trece la timona si, in timp ce pe mal partidul si securitatea stabilesc programul de tortura, el parcheaza mastodontul la chei. Insubordonarea devine performanta si Basescu e iertat. A si transpirat tot. Se zice ca si de data asta a baut un pahar.

Basescu a spus multe prostii, a mintit de multe ori, a facut gesturi ridicole si imorale, iar acum, in campanie, practica un patetism potrivit mai degraba cu o betie reala. Dar intre el si turma care il acuza e o diferenta certa de substanta. Basescu nu e doar norul autosuficient al vorbelor sale, ci are un plan doi, incarcat de real. In spatele lui sint fapte. E viata.

Gesturi brutale, imprudente, ridicole uneori, dar viguroase, inteligente si curajoase altadata. Asa ca mie transpiratia si bautura mi-l fac simpatic.

Cotidianul, Doru Buscu, 14 mai 2007

Un pliant PSD pentru un mic

De "sarbatoarea noastra", asa cum si-au asumat cu tarie in voce liderii PSD ziua de 1 mai, Parcul Izvor a aratat ca provincia Kosovo intr-o zi proasta. Gratarele cocosate de mici fumegau mai rau ca niste cratere de obuz, acoperind fara discriminare si miile de membri PSD, adusi cu autocarele din toate colturile tarii, si sutele de pensionari veniti sa inhate micii si berea gratis.
Pana la ora 14.00, cand au sosit in parc liderii partidului, in fruntea cohortelor de sustinatori adunati de-a valma din organizatiile de sector ale Capitalei, din Ilfov, Sibiu, Slatina, Galati sau Neamt, principala grija a celor prezenti la "sarbatoarea cImpeneasca" era reprezentata de bonuri. Fara ele, nu primeai gratis patru mici si o doza de bere. La orice cort rosu era buluc de lume, care spera la magicul petic de hartie.
"Stau si eu la coada asta, ca sigur se da ceva. Nu stiu ce, frunze", da din umeri o batrina cind o intrebi de ce se inghesuie. Cand ajungeau in fata, insa, primeau doar un vraf de pliante cu doctrina PSD. Bonurile de mici se dadusera de dimineata la sediul partidului si doar membrilor PSD, ai sindicatelor sau ai asociatiilor de pensionari.
Pentru restul lumii, micul era 1,5 lei si berea 2 lei. "Sa va ramana micii in gat daca nu dati bonuri", n-a mai suportat nedreptatea sociala un batran.

(Andrei Luca Popescu - Romania Libera)

Monstruoasa coalitie de la Universitate

Si tot de pe blogul lui Mihai Morar:
Nu trebuie sa fi trecut printr-o Universitate ca sa faci legaturile. Trebuie doar sa fi trecut pe linga Universitate… Sediul celor doua se afla in spatele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu. E ramas in memoria colectiva ca ”La Coada Calului”. Insa, este evident, de 2 saptamini, ”cele doua” se afla din nou ”La Botu’ Calului”. Infruptati-va monstruos! Cum va sta in obicei…

Basescu, presedinte!

Contrarevolutia a avut loc. Si a esuat. Ce nu inteleg parlamentarii, fii ai listelor aruncate de la centru peste alegatori, e ca nu il pot suspenda pe presedintele Basescu. Mai intii, pentru ca ura moseste acte de vandalism, nu indreptari intelepte. Iar dezbaterea parlamentara asupra adevarului despre presedinte a adunat la un loc tot ce are mai urit si mai josnic Romania: o limba incarcata de bube („Sintem alesi directi!“ - a tipat, vinat, Crin Antonescu), insulte, bascalie, aluzii groase si rinjete vulgare. Sarbatoarea mahalagismului nu trebuia sa aiba loc in Parlament. A avut loc acolo, pentru ca Parlamentul e in arest. Parlamentul e controlat de corpul de garda al oligarhiei. Echipa care face de serviciu cu fata la credite si cu spatele la popor. Parlamentarii au umilit si au desfigurat numele bun al institutiei in care au fost trimisi la munca grea, nu la dezmat. Pe perete, deasupra tribunei Parlamentului, nu se mai vede stema de stat a Romaniei, ci o inscriptie huliganica, mutata cu mascari cu tot, dintr-o latrina de gara. Si, pentru asta vreti respect? Il veti primi, curind, la urne.
In al doilea rind, presedintele Basescu nu poate fi suspendat, pentru ca nimeni nu poate suspenda o aspiratie populara. Aspiratia simpla si clara spre alte vremuri, spre alt fel de a trai in Romania, cu capul sus si cu dreptul la viitor. Aceasta stare nu mai e in dezbatere. E, deja, o idee comuna si are, pentru prima oara, forta. Aceasta dorinta nu mai e o ipoteza indepartata. Ea a devenit presentiment istoric. Milioane de romani simt ca timpul se misca. Cine i-a numarat? Intrebarea corecta e: de ce se tem ingerii regulamentari ai Parlamentului sa numere? Milioane de oameni au adunat faptele si au inteles ca pot crede. Se va vedea. La vot. In doi ani si jumatate, Traian Basescu, nu presedintele, nu omul de la Palat, ci politicianul fidel natiunii sale, a devenit inamicul inamicilor justitiei generale. Presedintele Traian Basescu nu s-a schimbat, nu s-a indoit, n-a renuntat si nu s-a ascuns in spatele vorbelor. A dovedit, de unul singur, ca marea indrazneala e posibila in viata reala, nu in gindul rostit pe la colturi. A evadat din limba de lemn cu incrustatii avocatesti si a cerut alegeri, lege activa, institutii cojite de carton, dezbatere deschisa, opinie directa. Acesta e miezul si sensul vietii democratice, pe care parlamentarii vor sa ne-o vinda drept taifas procedural. Si exact in acest fel de a fi autentic si deschis cred romanii, in calitatea lor de mari amatori de democratie. E ceva in neregula cu foamea de democratie directa, dupa atita amar de surogate? Isi inchipuie parlamentarii ca multimile sint seduse de politica de culise, de virajul pe creasta legilor sau de manevrele de palpare din penumbra comisiilor? E o iluzie. Actualii parlamentari o vor afla la alegeri. Aspiratia generala duce in alta directie si, de data asta, nu mai stie sa se bilbiie. Ea poate fi nesocotita, aminata, inselata, dusa cu vorba si cu procedura, dar nu suspendata. Caci, intre timp, aceasta energie si stare de spirit au facut jonctiunea cu persoana politica a presedintelui. Nu fiindca romanii sint programati pentru cultul personalitatii, ci pentru ca Traian Basescu a fondat increderea in importanta si puterea legii, in sansa de dezrobire a multimilor care tot afla ca nu inteleg si ca sint depasite de obiective complexe. Ce spune Basescu e simplu: ba se poate, aici si acum! Acesta e punctul fix pe care politica romaneasca l-a evitat indelung. Acum, punctul fix si-a facut drum la putere si poate rasturna sistemul. De aici teama pe care parlamentarii au filtrat-o birocratic in suspendarea presedintelui. Si tot de aici increderea care il va confirma, din nou, prin vot, pe presedintele Basescu. Nu mai e timp de iluzii. Romania e la rascruce. Cine crede, in continuare, ca sintem, pur si simplu, o tara in dezordine se insala. Sintem, in sfirsit, o tara care isi cauta ordinea viitoare. Nu aduceti turistii! Nu se joaca o farsa. Nu sintem scena pe care se bat Republica Palavramentara si Constitutia Voda. Sintem tara care a prins nadejde si se bate cu minciuna din spatele vorbelor. Sintem tara care vrea fapte si, pentru ca asta nu s-a inteles bine, il va vota, inca o data, pe Basescu.

de Traian Ungureanu

Inapoi in timp

In opinia lui Mircea Geoana, repetata in cor de liderii PNL, odata cu suspendarea si viitoarea demisie a lui Traian Basescu s-a incheiat tranzitia. Am fi ajuns care va sa zica la lumina din capatul tunelului imaginat pe vremuri de Victor Ciorbea. Aceasta afirmatie spectaculoasa ar merita sa fie probata cu argumente. In ceea ce priveste viata politica impresia mea este mai degraba ca ne miscam de sapteseprezece ani intr-un tunel in forma circulara si ca acum ne-am intors din nou aproape de punctul de plecare. Adica prin anii nouazeci.
Dnii Iliescu si Vacaroiu, tandemul cel mai performant din punct de vedere constitutional pe care l-am avut revine iata in forta. Primul este la originea actualului proces de suspendare iar al doilea se vede nevoit sa renunte la partidele de tenis hebdomadare pentru a deveni ditamai presedintele Romaniei. Daca tentativa de gratiere a lui Miron Cozma n-ar fi esuat, poate ca ne-am fi uitat cu ingrijorare la trenurile venind din Valea Jiului. Caci cu aceasta exceptie, nu suntem chiar asa de departe de situatia conflictuala din 1990.
Credeam ca epoca manifestatiilor si contra-manifestatiilor a apus odata cu trecerea pe linie moarta a lui Ion Iliescu, dar m-am inselat. Credeam ca, la atata timp dupa Piata Universitatii un asemenea mod de actiune a devenit caduc si numai bun pentru a fi studiat in cartile de istorie laolalta cu Revolutia din 1989. M-am inselat din nou. Fiindca, iata ca oamenii de abia s-au adunat din nou in Piata si Mircea Geoana a gasit de cuvinta sa-i numeasca “activisti de partid”. Dna deputat PRM Buruiana a supralicitat numindu-i “ciumeti” de la tribuna parlamentului. Nu suna mai bine “golani” ? Iar dl Tariceanu ne-a cerut la toti liniste pentru ca guvernul sa poata lucra. “Avem nevoie de liniste”, nu va aminteste de ceva ?
Mi se va putea replica ca vad situatia oarecum exagerat in febra evenimentelor actuale. Voi raspunde aici cu fapte obiective. Niciodata pana acum nu s-a mai amanat vreo alegere doar pentru ca majoritatea parlamentara sta prost in sondaje. Nici pe vremurile de trista amintire cand liderii partidelor istorice erau infierati cu manie proletara nu s-a pus problema interzicerii prin lege a candidaturilor lor. Or iata ca o stire hotnews spune ca parlamentarii PSD iau in calcul aceasta posibilitate. Nici macar in 1996 cand tandemul sus citat a pierdut alegerile nu s-a ajuns la asemenea extreme. Premierul Tariceanu a dat deja tonul declarand de la palatul Victoria ca Traian Basescu nu mai are dreptul moral de-a candida. Parlamentul mai nou da prin exponentul sau premier ”drepturi morale” pentru candidaturi politice. Pai atunci o sa-si dea dreptul moral unii celorlalti si nu vom scapa de ei decat prin disparitie fizica.
S-a incheiat tranzitia domnule Geoana ? Daca da, s-a incheiat prost !!

de Mihai Damian

Militienii antiprezidentiali

Mai era nevoie de avizul Curtii Constitutionale pentru a sti ca Traian Basescu nu este dictatorul si autocratul demascat de diversi oameni ridicoli pe varii canale de televiziune? Daca era, nu folosea oare politia si armata cat au fost in parohia democrata si ne dadea un decret ca tinem alegeri anticipate cand vrea el si nu se mai straduia atita sa le provoace prin demascari mediatice ale primului ministru? Basescu o avea defecte, si cred ca multa lume le vede, i-a dezamagit pe multi dupa 2005, dar dictator nu este si nu a fost. Iar majoritatea noastra antiprezidentiala a procedat ca un militian care vede trecind o masina si il opreste pe sofer sub banuiala ca e beat. Incepe procedura de suspendare a carnetului, dar intre timp vin rezultatele de la analiza cum ca alcoolul din singe este sub limita legala. Nu conteaza, spune vigilenta noastra clasa politica, noi tot ii luam carnetul, pentru ca nu ne place culoarea masinii, pentru ca ne-a jignit altadata, pentru ca era in masina cu alta femeie decat nevasta lui si asa mai departe. Se poate, dar nu putem eluda faptul fundamental ca militianul nu are temei legal sa ii ia carnetul decat daca alcoolemia este peste limita legala. si nu e. Dar militienii nostri politici, asa liberi la gura cand e vorba de a-i acuza pe altii de autoritarism, nu au realmente nici o idee despre ce e un stat de drept. Altfel nu ar spune chiar la televizor unii, ca dl vicepremier Marko Bela, ca s-a simtit jignit de presedinte si ca atare ar putea vota suspendarea.

A-l suspenda pe seful statului pentru orice altceva decat acele fapte grave de la articolul 95, paragraful 1, intre timp detaliate clar de Curtea Constitutionala, este pur si simplu un abuz. L-am auzit si pe dl Geoana spunind ca am putea fi reprezentati in strainatate mai bine decat de Basescu sau pe Cozmin Gusa spunand ca ar fi oricind un presedinte mai competent decit Traian Basescu. Nu ii contrazic. Dar nu pot sa inteleg cum acesti doi oameni politici inteligenti si pe care ii credeam democrati cred ca un presedinte ales direct poate fi suspendat fara nici un motiv legal de o majoritate parlamentara fara ca asta sa constituie un grav abuz, fara nici o legatura cu democratia si ca pe un asemenea inceput se poate cladi o relansare politica. Utilizarea unui procedeu democratic pentru un scop nedemocratic este o violare a democratiei. si dl Geoana, si dl Gusa trebuie intii sa castige niste alegeri ca sa poata face o figura mai buna decat Traian Basescu. Si faptul ca vor sa se masoare cu el pe alte cai decat cele electorale, punindu-se la caruta unor psihopati carora nu le pasa decat sa opreasca anchetele contra lor, chiar daca pentru asta ar darima toata tara, ii pune pe acesti lideri politici in cea mai proasta lumina cu putinta. Ies ca niste trepadusi ai lui Dan Voiculescu, care ne-a anuntat deja ca se cauta un unic candidat al majoritatii antiprezidentiale. Parca vad ca o sa fie Vadim Tudor, ca oricum a luat cele mai bune scoruri in alegeri dintre toti prezidentiabilii acestei majoritati si or sa ajunga Finky si trupa de consilieri ai lui Tariceanu sa munceasca pentru el. Nu alegeri prezidentiale ne trebuie noua, ci alegeri parlamentare. Presedintele are mai multi adepti in sondaje decat a avut la alegeri, deci nu avem de ce sa punem la test pozitia prezidentiala o data ce intrebarea legala a fost sortata in favoarea lui. In schimb, partidele parlamentare care au peste doua treimi din Parlamentul actual, celebra majoritate antiprezidentiala, risca toate ca impreuna sa nu ajunga la 50% in turul doi al unor prezidentiale sau al legislativelor, in parte spre castigul unor partide care nici nu sunt astazi in Parlament. In timp ce clameaza ca reprezinta electoratul, nu fac decat sa-l piarda in fiecare zi. Cum trebuie data vina pe cineva pentru tot ceea ce se intampla, raspunsul favorit zilele astea este ca e de vina Constitutia. Presedintele si adeptii sai vor sa ne faca republica prezidentiala, precum in SUA, creind un executiv foarte puternic, care nu ar fi temperat insa, asa cum a fost in viziunea constitutionalistilor americani, de institutia federalismului. Dusmanii presedintelui, dimpotriva, vor sa avem un presedinte ales de Parlament, reforma pionierata deja de Republica Moldova si care l-a promovat pe dl Voronin, primul presedinte comunist ales din toata fosta URSS. Imi permit sa nu fiu in nici una din aceste tabere constitutionale si sa sugerez sa dregem Constitutia mai cu modestie, de exemplu sa-i dam, ca in destule republici parlamentare, dreptul presedintelui de a dizolva Parlamentul si de a chema la alegeri noi. Dar as vrea sa fie limpede totusi ca asistam zilele astea nu la o catastrofa inevitabila, data de aplicarea corecta a unei Constitutii absurde, ci la o serie de comportamente abuzive si neconstitutionale, care au incercat la maximum constructia destul de precara a Constitutiei noastre. E facultativ daca schimbam sau nu legea rutiera, dar militianului abuziv trebuie sa-i luam insigna, pentru ca cine abuzeaza legea nu mai poate fi chemat sa o aplice.

de Alina Mungiu-Pippidi

Ticalosii

Am reusit sa-mi fac timp saptamina trecuta sa vad si eu "Ticalosii". Noul film al lui Şerban Marinescu e un film despre clasa politica româneasca. Filmul lui precedent, "Magnatul", era tot un film despre clasa politica româneasca. Deci s-ar putea crede că Marinescu are multe de spus despre clasa politica româneasca. Eroare! Tot ce are el de spus despre clasa politica româneasca este: "'re-aţi ai dreacu' de hoţi!". Printre ticaloşii din Ticalosii se numara un alt magnat, un prim-ministru, un consilier prezidential, un consilier de-al primului-ministru, inca un magnat (candidat la presedintie) si inca un candidat la presedintie. Toti acestia isi petrec tot timpul spunindu-si unii altora chestii ca: "Esti lacom?" "Nu. Sunt capitalist."; sau: "În politica, toata lumea are la mina pe toata lumea."; sau: "Nu mai imi place democratia."; sau (cel mai adesea): "Hai sa mincam!". Adevarul e ca maninca, nu se incurca; si bineinteles ca Marinescu ne prezinta in prim-plan fiecare bunatate care li pune pe masa, invitindu-ne sa le uram: "Huo! Sta-v-ar in git!" la fiecare imbucatura.

Subiectul e simplu, fara prea multe inflorituri: Clasa politica aflata la putere urmareste prin intermediul Serviciilor Secrete atat pe membrii si finantatorii sai, cat si pe cei din opozitie. Primul Ministru si Presedentia ii inregistreaza cu ajutorul unor camere ascunse atat pe pe General, pe Senator cit si pe Magnat, in ipostaze cit mai compromitatoare.Politica nu suporta devieri de comportament. Premierul nu este de acord cu jocul dublu al Magnatului, care finanteaza atat puterea cat si opozitia. Dupa incercarea esuata a Consilierului Prezidential de a realiza o reconciliere intre Magnat si Putere, Premierul comanda arestarea cu mascati si televiziune a Magnatului. In timpul unei intrevederi cu Presedintele, Consilierul ii cere acestuia eliberarea Magnatului, deoarece acesta detinea informatii compromitatoare pentru toata lumea. In paralel, Puterea cauta un alt Magnat care sa produca bani pentru partid. Acesta apare in emisiune la "Nasul". Se organizeaza o partida de vinatoare unde sunt invitati Generalul, cei doi Magnati, Consilierul, Premierul si oamenii lor. Premierul incearca sa ii propuna o colaborare Generalului, insa acesta refuza sa coopereze si il ameninta pe Primul Ministru, spunind ca ii va demasca jocurile si ca va infaptui a doua Revolutie in Romania. Premierul arata ca Senatorul a fost deja cumparat. Magnatul este la a doua avertizare, fiind scos de pe tusa definitiv. Premierul ii pofteste pe toti la vinatoare si da ordinul de asasinare al Generalului ( camuflat sub forma unui accident de vinatoare ). A doua zi, Consilierul Prezidential ( "Creatorul" tuturor personajelor post-revolutionare ), "ingroapa Revolutia Romana" la groapa de gunoi Glina, facind un parastas pentru saraci, filmat in direct pentru emisiunea realizata de Dan Diaconescu.

O radiografie dulce-amara a clasei politice romane de dupa revolutia din ’89, in care banii fac politica si politica face banii. O productie in care joaca unii dintre cei mai mari actori romani. Filmul se deschide cu un motto-avertisment: „intimplarile si personajele din aceasta poveste nu au legatura cu realitatea, dar ca in orice poveste daca n-ar fi nu s-ar povesti“. Regasim aici obisnuita premisa-prezumtie de nevinovatie: este o fictiune (atunci cind nu recunosti nimic din ceea ce se intimpla pe ecran), dar care poate fi desprinsa din realitate (daca anumite personaje sau situatii ti se par familiare, cu atit mai bine!). Ticalosii e „inspirat din romanul Ciocoii noi cu bodyguard de Dinu Sararu“.
O buna parte din film, spectatorii ar putea crede ca adevaratul scop al lui Serban Marinescu este de a face reclama unor localuri, muzicieni, posturi si moderatori de televiziune. Ce-i drept, exista vreo duzina de personaje care se plimba pe ecran, dar intirzie sa capete consistenta. Tot ce aflam este ca au bani si putere – elemente de altfel indisociabile, mai ales intr-o „lume in care banul hotaraste“. In film, se vorbeste mult despre „legea importurilor“, despre ordonante si licente, se fac si se desfac aliante, iar cei care devin incomozi pentru Putere sint fie santajati, fie arestati preventiv, fie, in ultima instanta, eliminati.

Un film fara o poveste care sa valorifice logica elementara a scenaristicii, lipsit complet de ritm si de tensiune. Pina la urma, poate ca Serban Marinescu nu a dorit altceva, decit un tablou al „ticalosismului“ autohton, in care portretul de grup este mai important decit figurile individuale. Dar oare publicul mai doreste asa ceva ? Ce ne ofera filmul, in afara privilegiului de a-i vedea pe toti "monstrii sacri" mincind? Un thriller politic bun se bazeaza pe logica, pe imaginatie si pe o documentare serioasa pentru a reconstitui plauzibil culisele sistemului pe care-l stim; ne impresioneaza prin cantitatea de detalii, prin complexitatea şi functionalitatea structurilor pe care ni le prezinta - ne da senzatia ca pentru prima oara vedem totul. Aici nu vedem nimic - doar niste "monstri sacri" pusi sa emane coruptie intr-un vacuum. Pe linga asta, mai recunoastem reflexiile citorva subiecte de senzatie macinate intens de ziare si de televiziuni (un om de afaceri finanteaza atit puterea, cit si opozitia; un politician sufera un accident de vinatoare) - si cam atit. "Ticalosii" are si unele merite in crearea unei atmosfere de opulenta si depravare sau in zugravirea unei noi clase de parveniti, ai carei reprezentanti sint excesiv mediatizati si in realitate. Dar aceste merite firave nu izbutesc sa-l transforme intr-un film recomandabil.

Serban Marinescu e smecher. Nu a cazut prada tentatiei de a folosi reteta "ghetouri + mizerie + injurături + sex = film", ci a schimbat macazul. Nu avem sarantoci, dar avem caviar mincat cu polonicul. De fapt cele aproape 90 minute inspirate de un scenariu scris de un individ care maninca, respita si transpira comunism, se poate rezuma intr-o singura fraza: "Toti politicienii e niste nemernici". Ceea ce nici nu e foarte departe de adevar, dar daca toti stiam cu totii acest lucru, de ce mai aveam nevoie de un film cu subiectul respectiv ? Ca şi cum banalitatea temei n-ar fi fost de ajuns, Marinescu ne ofera si o abordare "originala", in cheie realista, dar realitatea nu este cea reala, ci este realitatea de la televizor. Nu intimplator, in film isi joaca propriile roluri doua dintre personajele care se lafaie zilnic pe micile ecrane. Intr-o ora şi jumatate i-am vazut pe Dan Diaconescu, pe Radu Moraru si pe cei pe care ii invita ei sa vorbeasca la televizor. Desi erau toti in prim-plan si gros-plan, ca in platoul emisiunilor celor doi, ceva nu mi se parea in regula. Parca se mai si ridicau, incercau sa umble prin cadru fara rost si imediat li se marea capul si credeam ca se vor pravali peste mine. Or' la teve nu am simţit asta. Si erau citiva pe ecran, aveam impresia ca ii ştiu; unu' semana cu Malaele... cred ca il vazusem pe undeva, dar parca nu la Dan Diaconescu. La fel, Mircea Diaconu a aparut... dar nu era "Filantropica" la cinema. Apoi Nelu Ploiesteanu a inceput sa cinte si nu o vedeam pe Teo in platou. Deci Nelu era invitat la alta emisiune. Si dupa inca o repriza in care am vazut ce era pe B1TV la stiri si la Nasu', regia a nimerit butonul care a mutat emisia intr-un studio unde Mircea Vintila interpreta o piesă despre un miel.

Au fost voci, nu putine, care au laudat prestatia excelenta a actorilor ("monstrii sacri" - oare o reteta de succes pentru orice film prost postdecembrist ? unde sunt filmele cu Brigada Diverse sau Operatiunea Monstrul? ), ceea ce ar putea compensa - zic ei - celelalte carente. Total fals! Horatiu Malaele a fost distribuit intr-un rol total inadecvat - de prim-ministru, iar eventuala idee de caricaturizare a personajului este anulata de interpretarea exagerat de serioasa. Gheorghe Dinica si Mircea Albulescu sunt cvasiinexistenti, iar Dorel Visan - egal cu sine insusi, deja manierist. Monica Davidescu a declarat ca uraste personajul pe care l-a interpretat (un fel de Maria Callas mioritica, doar ca Onasiss-ul lui Sararu e un surogat sinistru), ceea ce s-a vazut si pe ecran - inadmisibil pentru o actriţa profesionista. Mircea Diaconu a primit un nou rol de papagal, de data asta "cu staif", iar restul chiar nu mai conteaza. Dar ce folos ca Malaele-i Malaele, si Diaconu, Diaconu, cind rolurile sunt complet nule si neavenite? Clişeatice, superficiale, neverosimile - si foarte cabotine! Construite in tuse groase, ba chiar grosiere, scotindu-ţi ochii cu demonstrativismul lor. Singura floare printre atitea buruieni ar fi Stefan Iordache, dar a carui prestatie incintatoare a fost pusa grav in umbra de faptul ca personajul sau depasea suparator de mult cadrul fictional si numele personajului sau Didi Sfiosu este o transparenta anagrama a unui nume de fost erou al revolutiei si consilier din viata reala (dupa cum si magnatul care finanteaza atit puterea cit si opozitia, jucind la doua capete, se numeste la fel de transparent Dandu Patricianu)...Deja dupa atitea "calitati", practic nici nu mai conteaza ca filmul este si prost facut din punct de vedere tehnic. Scena din final, in care Iordache ingroapa Revolutia la Glina, este singura memorabila, cu menţiunea ca, in locul Revolutiei, in sicriu ar trebui puss cinematografia noastra. Ticalosii este un film facut parca pentru a-l unge la suflet pe Ceausescu, intr-un mod pur si simplu ticalos.

(in acest blog am folosit mai multe fragmente din comentarii postate pe http://agenda.liternet.ro)

Fotografie cu testiculele lui Felix

Felix Motanul traieste la inchisoare, intemnitat de imaginatia limitata a ofiterului de caz. Numele de cod il imbraca fix, ii lasa loc de burta, de gusa, si atit. E un sarcofag cusut pe vecie, teribil si exact. Atentie, va zimbeste mumia!
In pauzele ei de publicitate, istoria merge la toaleta. Atunci conductele prezentului se infunda cu clovni, derbedei si desene animate. Numele lor e anagrama batjocurii, iar numarul lor mare - semn ca traim o noua invazie. De la inaltimea demnitatii de turnator, Dan Voiculescu il someaza pe presedintele Romaniei. Pentru ca timbrul sau de fost delator sa se faca mai bine auzit, colegii de idealuri de la PSD, PNL, PRM si UDMR si-au pus la dispozitie spinarile. Pe ele a urcat Dan Voiculescu pina in fruntea acelei comisii parlamentare de ancheta privind suspendarea din functie a inamicului comun. Cuvintul-cheie al actiunii si baza tropismului voiculescian e ANCHETA, tableta cu valoare afrodiziaca pentru o intreaga generatie de slugi violente. Perspectiva de a-l regula, in sfirsit, pe Basescu in public trezeste in securistul recuperat un fel de erectie tirzie, imposibila fizic, dar cu atit mai pretioasa pentru palmares.

Cine e Felix? Raspunsul trebuie cautat undeva intre nota informativa si navalirile barbare. Nasterea lui statistica acopera etnogeneza poporului roman. Inzestrati cu talentul de incolacire al speciilor nevertebrate, felicsii pindesc rabdatori, dupa perdea, momentele de oboseala nationala, cind normalitatea incepe sa caste. Atunci ei scot din fiset tupeul, numele conspirativ si devin voiculesti. In cazul de fata, la baza revirimentului stau banii dictatorului, iar in virf, legitimatia de turnator. Pe pirtie, acolo unde sint desfasurate jaloanele Crescent, mitologia fondatoare ocoleste raspunsurile cu indeminarea unui schior - in cazul de fata, a unui hocheist. Dar, spre deosebire de colegii de promotie, Felix Motanul are slabiciuni umaniste. El nu s-a oprit doar la sume mari, nedemonstrabile, fiindca albirea cosmarului din care provine nu cere doar resurse imorale. Era nevoie urgenta si de impostura, iar Felix s-a dat de trei ori peste cap si a devenit dom’ profesor. Ei, aici incepe sectiunea lirica a povestii, cea in care monstrul plinge si creste in secret canari. In adincul sufletului, fostul informator tinjea, de fapt, dupa spirit. Dorinta lui cea mare, barata temporar de trasul cu urechea si de redactarea cu greseli a notei, a fost sa ajunga intelectual. Si, cind acumularile cantitative au permis-o, saltul calitativ s-a produs. Sa-l rasfoim: „Atributele fiintei umane nu pot fi privite decit din perspectiva capacitatii sale cognitive calitativ diferite de cea a oricarei alte fiinte vii, rezultat al activitatii encefalului prin opozitie cu activitatea nervoasa a cerebelului, bulbului rahidian, maduvei spinarii, activitate de tip inferior pe care omul o poseda in mod nespecific, la fel ca si o serie de alte animale“. Pina sa-si revina celelalte animale din lectura Societatii umaniste, dom’ profesor insista pe om: „Consideram activitatea nervoasa a unui creier mare hipertrofiat in raport cu celelalte organe ale activitatii nervoase ca reprezentind diferenta specifica si atributul definitor pentru fiinta umana, indiferent daca concepem creierul mare ca pe un organ autonom sau ca pe un «vehicul» mai mult sau mai putin performant, condus mai mult sau mai putin bine de un «sofer»“.
Din respect pentru clasele a V-a si a VI-a ne oprim aici, nu fara a aprecia framintarile autorului. Efortul lui de a-si gasi locul oscileaza, aspirational, intre capetele frazei. Adica intre „un creier mare hipertrofiat“ si pregatirea de sofer.
Din fericire, exista o lege universala a repetitiei care ne pune la indemina toate exemplele necesare. Cazul Voiculescu se regaseste pe undeva prin Rusia anilor ‘30. E imaginat, parca, de Danilo Kis. In vremea terorii staliniste, un dramaturg sovietic lipsit de talent dorea din rasputeri sa intre in istoria literaturii ruse. Scria zi si noapte piese inchinate biroului politic, si nimic. Nu-l publica nimeni, iar visul lui de a intra in istoria literaturii raminea de neatins. Intr-o zi, scriitorul a murit de inima rea si, la autopsie, medicul a observat ca mortul are testicule uriase. Prin urmare, dramaturgul nu a intrat in istoria literaturii. In schimb, i s-a facut loc, pe merit, in istoria medicinei. Lucru avantajos, fiindca, din eternitatea borcanului cu formol el zimbeste azi mai trainic decit un intreg curent literar.
Intelectualul Felix, nume de cod Voiculescu, e, la rindul lui, avid de nemurire. Dupa ce si-a tot jucat comedia autobiografica, vrea sa intre in borcanul cu valori. Atit ca nu incape cu impostura tinuta in curmezis. Ii mai ramine, asadar, istoria medicinei. Dar si pentru aia, s-a dovedit, iti trebuie coaie.

by Doru Buscu