In memoriam Michael Jackson

Acum 2 luni si ceva, un SMS m-a trezit in noapte. Prietena mea de culoare, din Germania, imi scria "Michael Jackson died. How sad... ". Tot ea, care intr-o alta noapte ma anunta prima ca "Obama is the new President of USA".

Stirea nu m-a marcat. In schimb, in urmatoarele 2 saptamini am fost intoxicat cu acest subiect. Nu am scris despre asta pina acum, pentru ca toata lumea numai despre asta vorbea, iar eu nu sunt genul de om care ar face totul ca sa se supuna trendurilor si turmelor.

Despre Michael Jackson, ce pot sa spun? Nu am fost niciodata un mare fan, nu am fost la nici unul dintre concertele lui, dar nu am cum sa nu recunosc meritul lui in istoria muzicii pop, si faptul ca a fost unul dintre cei care a lasat multe in urma sa. Sigur am fredonat si eu "I'm bad", "Black or White" sau "Heal the World". Sigur am dansat si eu pe "Give it to me" sau "Liberian Girl". Sigur am urmarit cu interes la diverse petreceri diverse personaje care dansau in stilul MJ pe "Smooth Criminal", "Beat It" sau "Thriller". Sigur unul din primele albume care le-am ascultat si care se auzea impecabil a fost "Dangerous". Si totusi nu mi-a placut niciodata faptul ca nu si-a asumat faptul ca e negru si a facut tot posibilul sa schimbe asta. Si nu mi-au placut niciodata povestile cu iubirea lui pentru copii. Ca au fost sau nu adevarate, ca a fost un copil abuzat de parinti, o victima a propriului succes, un megastar cu suflet de copil, nu mai conteaza acum. Cert este ca a fost un idol pentru milioane de oameni, si a lasat multe in urma sa.

Si totusi, ce m-a facut sa abordez acest subiect? Am gasit pe net un filmulet cu un omagiu adus lui Michael Jackson de fanii lui din România, "Michael Jackson Dance Tribut", care chiar m-a impresionat. O serie de 3 flash-moburi - in Piata Romana, Plaza Mall si Gara de Nord. Mi s-a parut fantastica aceasta serie si chiar daca, repet, nu am fost un fan al lui Michael, recunosc ca m-a furnicat un pic pe sira spinarii vederea acestui filmulet, drept pentru care am decis sa vi-l arat si voua:

Felicitari si respect celor implicati in organizarea acestui eveniment. Coregrafia a fost chiar excelenta, iar initiativa laudabila. Jos palaria!

Bucharest freeze

Si inca un flash mob dragut, de data asta intimplat in Gara de Nord din Bucuresti, pe 15 martie 2008, cind o gasca a "inghetat", transformindu-se in statui pentru 5 minute, dupa care si-au vazut de treaba ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat. E interesanta reactia personajelor din jur, ca deh, românul nu e obisnuit cu chestii din astea.

La clubul taranului

De multa vreme cautam un loc in care sa pot iesi seara, la o bere, in aer liber, in centru, cu oameni prietenosi, preturi normale si muzica buna. La „Motoare” nu am mai calcat de vreo citiva ani, de cind preturile au ajuns nesimtite, si locul s-a populat cu urbani trendy, care au luat locul boemilor rockeri sau hippioti de acum 10 ani.
Auzisem de el, de la unii si de la altii, si numai lucruri de bine, si totusi nu ajunsesem niciodata pe acolo. Pina acum 2 saptamini, cind am vorbit cu mai multi prieteni si am hotarit sa ne vedem acolo. Mi-a placut si am mai fost, si o sa mai merg.
Terasa imi place foarte mult, atmosfera este una foarte relaxanta si usor boema. In racoarea serilor de aprilie, poti vedea aici lumea boema pe care o vezi de obicei pe plajele pustii sau in golfurile izolate. Libertatea inca mai exista, iar de aici si pina la fustele hippie, usoare, de voal imprimat, mai e doar putin. Terasa asta are un aer hippie in ea, si ma astept ca atunci cind ma ridic de la masa, sa simt un miros de alge si sa aud zgomotul valurilor.
Locul se numeste Clubul Taranului si este in curtea Muzeului Taranului Roman, cu intrarea prin strada Monetariei. Asta ma oftica si mai mult, e la mai putin de 50 de metri de job-ul meu si nu ajunsesem niciodata in cei aproape 2 ani de cind s-a deschis. Locatia are un interior decorat in stil rustic românesc. Linga terasa este curtea muzeului, un loc plin de verdeata, bancute si o bisericuta frumoasa din lemn, in stil maramuresean. Terasa este retrasa, ferita de circulatia bulevardului printr-o perdea de verde.
Clubul Taranului este un spatiu multicultural, unde poti gasi modalitati multiple de petrecere a timpului liber. Clubul gazduieste concerte de rock sau jazz, cenacluri literare, lansari de carte sau chiar spectacole de teatru. Traditia s-a mutat de pe ulita satului la Sosea.
Meniul este interesant, si pot recomanda mincarurile traditionale românesti foarte gustoase. Platourile reci, cu nume sugestive – platoul haiducului, al boierului sau al taranului, sunt consistente si satioase, iar preturile sunt chiar atractive. Salata orientala pe care am incercat-o a fost excelenta, iar placinta cu brinza avea multa brinza in ea si era deosebit de gustoasa. Si, am uitat sa spun, servirea este extrem de prompta.
In meniu mai poti gasi (dar nu am incercat) un bors zdravan de puicuta, dres cu ou si taietei de casa, sarmalute in cuib, cu smintina si mamaliguta, pastrama de berbecut, piept de rata afumat, pastrav in cetina, cu mujdei de usturoi si placinte poale-n briu.
Iar la asta poti asezona o bere rece (spre bucuria mea, au si Silva bruna) sau vin – Frincusa de Cotnari se potriveste foarte bine cu atmosfera.
Clubul Taranului a aparut, la ideea directorului Muzeului Taranului Român, Vintila Mihailescu, ca o prelungire a muzeului, pe strazile orasului, ca un mix intre urban si traditional, un amestec de modern si vechi, un pirleaz intre spatiul spiritual românesc si ce se intimpla la oras, un spatiu de granita intre strada si muzeu.
Lumea care iese la Clubul Taranului e pestrit: copii care vin la atelierele muzeului si se opresc la un suc la terasa, tinerii care vin sa tina ritmul alaturi de vreo formatie rock care concerteaza acolo, dar si batrinei amatori de muzica clasica sau dornici sa bea un vin de tara, din ulcica. Nu neaparat lumea trendy-cool de prin alte locuri, dar oameni cu un anumit grad de cultura.
Clubul isi propune sa reactualizeze traditiile, cit a mai ramas din ele, fara sa le idilizeze, pe fondul unei atmosfere boemo-urbane, iar ceea ce rezulta nu e o struto-camila hidoasa, ci una placuta, prietenoasa si primitoare.
Daca vrei un loc in care sa stai cu prietenii la taclale pina tirziu, unde sa nu se uite ospatarul urit la tine ca nu mai pleci acasa, daca nu te deranjeaza zumzetul vocilor din jur si o muzica buna in surdina, du-te cu incredere la o bere pe terasa Clubului Taranului, intr-o atmosfera boema, libera, cu miros de mare si vise de vama.

Alternativa la Google Earth

Gigantii Microsoft si Google lucreaza independent la reproducerea digitala a Pamantului, adica la transpunerea in spatiul virtual a ceea ce vedem in realitate. In acest scop investesc sume uriase in dezvoltarea aplicatiilor de explorare a Terrei, anume Live Maps, respectiv Google Earth/Maps.

Microsoft si Google isi imbunatatesc continuu propriile servicii de harti digitale. Platforma Microsoft Virtual Earth (cea care sta la baza Live Maps) ofera deja vizualizarea in imagini tridimensionale a 200 de orase din SUA, in care traiesc 80% din nord-americani, iar Live Maps (maps.live.com, echivalentul Google Earth/Maps) permite utilizatorilor sa creeze cladiri in varianta 3D.
Google anuntase cu citeva saptamini inainte ca orice utilizator al Google Maps (maps.google.com) poate crea harti cu locurile vizitate si include informatii despre acestea, sa le recomande altora si sa le salveze in pagina profilului personal. Ultima versiune Google Earth (5.0) vine cu citeva chestii noi - acum poti sa vezi si imagini din trecut si poti sa le compari cu cele prezente, prin intermediul unui fel de "timeline", te poti scufunda in adincul marilor si oceanelor sau poti sa creezi tururi virtuale si sa le salvezi pentru a le revedea. Si sa nu uitam de Google Street View. Sau linkurile la Panoramio - care iti permit sa vizualizezi poze cu locul respectiv sau Wikipedia - care iti afiseaza informatii despre locatii. Google Weather iti arata si cum e vremea in fiecare locatie. Oricum ai lua-o, e foarte fain, si modul de organizare a informatiilor si interactiune cu alte aplicatii il face foarte util si interesant.

In schimb varianta Microsoft am descoperit-o mai de curind, dar sunt fascinat de imaginile care, la nivelul Bucurestiului, sunt foarte clare, atunci cind este selectat modul "bird's eye". Iti poti recunoaste masina in fata casei / linga serviciu. Toate strazile sunt trasate si denumite corect, ceea ce e un mare avantaj. Iar ce e cel mai misto (mai ales la "bird's eye") ca poti sa rotesti imaginea cu cite 90 de grade, si astfel poti sa vezi locul care te intereseaza din toate punctele cardinale (nu te mai intereseaza ca te impiedica umbre sau cladiri inalte). Din pacate la nivel de detalii, din ce am incercat eu doar Bucurestiul si o parte din DN1 suporta "bird's eye", dar oricum la nivel de Bucuresti il bate clar pe Google. Cei de la "Asociatia Prietenii Muzeului National de Istorie al României" au pornit de la motorul Virtual Earth si au adaugat monumente istorice, cu text si fotografii, in ceea ce au numit "Harta monumentelor istorice din Bucuresti". Am pus mai jos Palatul Cotroceni, asa cum se vede el in Virtual Earth si in Google Earth.

Se pare ca momentan, ambele platforme, la nivel de Bucuresti, sunt undeva prin a doua parte a anului 2008, ramine sa vedem cit de dese vor fi update-urile de acum incolo. Pentru functia "History" a noului Google Earth, e foarte interesant sa vezi cum aratau cartierele rezidentiale, periferiile capitalei sau zonele cu centre de afaceri in 2001 si cum au ajuns sa arate acum.

De ce Microsoft si Google isi saracesc bugetele cu sume uriase, de ordinul zecilor de milioane de dolari, pentru a imbunatati niste harti? Simplu. Isi doresc ca replica 3D/virtuala a Terrei, cea la care fiecare companie munceste, sa devina un fel de „superportal" (totodata, o platforma web pentru dezvoltatorii de soft), unicul la care apelezi pentru a face orice pe net: sa discuti online, sa cumperi, sa-ti citesti stirile, sa vezi clipuri etc. Si, lasind la o parte atit de discutata problema a intimitatii sau a desecretizarii unor obiective strategice, cred ca pentru noi, ca utilizatori, rezultatul va fi extraordinar.

Chiar daca mai e mult pina acolo, fiecare imbunatatire, update sau functie noua aduagata uneia dintre cele 2 platforme iti poate aduce informatii utile si calatorii virtuale din ce in ce mai complete si mai placute.

iar eu va urez calatorii virtuale placute cu ambele aplicatii, si sa nu uitati ca Google nu are monopol pe aceasta piata, ci exista si Microsoft, fiecare dintre ele avind "feature"-uri extrem de interesante.

Pe Arcul de Triumf

Simbata am fost pe Arcul de Triumf. Trecusem de sute sau chiar mii de ori pe linga el, dar nu il vizitasem niciodata. Ideea e ca, dupa o logica pe care o stiu doar astrele, mama Omida si dispozitia celor din administratie, Arcul de Triumf este deschis publicului larg citeva zile pe an. Care sunt alea, greu de zis. Doar se anunta cu citeva zile inainte in presa si daca ai norocul sa fii in Bucuresti, sa nu ai alt program si sa fie si vreme frumoasa, chiar merita. Astfel, Primaria, printr-un departament numit Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic a decis ca Arcul de Triumf sa fie deschis simbata 7 si duminica 8 martie, oferind astel publicului posibilitatea sa admire o serie de expozitii amenajate in interior.

Arcul de Triumf este un monument situat in partea de nord a Bucurestiului, la intersectia Soselei Kisselef cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu si Alexandru Constantinescu. Monumentul a fost inaltat in 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii si a victoriei României in Primul Razboi Mondial, in contextul incoronarii regelui Ferdinand si a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Din cauza timpului scurt, doar scheletul constructiei a fost turnat in beton armat, basoreliefurile exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat o degradare progresiva a aspectului exterior. In perioada 1935-1936, arcul este inlocuit cu unul din piatra, opera a arhitectului Petre Antonescu, basoreliefurile au fost inlocuite cu unele din marmura de Ruschita, iar edificiul a primit o nota mult mai sobra din punct de vedere al finisajului exterior.

Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii ‘80. In locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat locul.

Arcul de Triumf se numara printre monumentele care comemoreaza participarea României in Primul Razboi Mondial, la finalul caruia toate teritoriile locuite de români s-au gasit pentru prima data reunite. Din aceasta serie de monumente mai fac parte Catedrala Incoronarii de la Alba Iulia, Mausoleul de la Marasesti, Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman si Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.

Arcul este construit în stil clasic, dupa modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este de paralelipiped, cu o temelie de 25 x 11.5 m si o inaltime de 27m. Stilpii, pe care se sprijina onumentul au scari interioare, care duc spre terasa acestuia.

Acum ca Arcul de Triumf a scapat de schelele de anul trecut, e mai curat, dar... la fel ca inainte, poate fi si vizitat, ceea ce chiar e o experienta interesanta. Niciodata nu am crezut ca in arc se afla ceva, credeam ca e doar o constructie din piatra. Ei bine, in el este un fel de muzeu de istorie. In el sunt prezentate mai multe expozitii, precum „Marele Razboi al Reintregirii Neamului” (fotografie si film), „Arcul de Triumf in imagini” (fotografii si machete). Sunt expuse coroanele Regilor Romaniei Ferdinand si Maria si sceptrul regal. De asemenea au fost aduse efigiile din bronz care au apartinut marilor familii boieresti ale Bucurestilor. Incaperea de la ultimul etaj chiar este remarcabila. In tot acest timp din difuzoare rasuna muzica militara.

Am vrut sa urc pe Arc, sa imi vad orasul de sus si sa-l imbratisez cu privirea. As fi spus ca se ajunge sus foarte usor, dar al naibii Arc, desi nu pare, e foarte inalt si are o groaza de scari care parca nu se mai terminau. Desi in interior este destul de ingramadit, Arcul tinde sa para mai mare pe dinauntru decat de afara.

Am ajuns sus si am facut ochii roata, profitind de urma ultimei raza de soare a zilei. Am lasat istoria un urma, am uitat de expozitie, razboaie, regi si uniri, si mi-am concentrat atentia spre terasa arcului, unde tricolorul filfiia in vintul de dupa-amiaza, iar panorama orasului era spectaculoasa. Am vazut Manastirea Casin cu acoperisul cel verde infect (a cui o fi fost ideea sa-si bata asa joc de ea?), Casa Presei Libere, parcul Herastrau, Televiziunea, noile cladiri din Piata Charles de Gaulle si Piata Victoriei. In zare, hotelul Howard Johnson si apoi Intercontinentalul. Se vedea o mare parte din oras, privelistea mi s-a parut chiar fascinanta si am facut o gramada de poze, incercind sa surprind orasul dintr-un unghi inedit. Iar Arcul de Triumf este un loc fain pentru asta, fiind proiectat la vreme alui astfel incit de pe terasa superioara sa poată fi admirata in intregime capitala

Mi s-a parut fain sa am ocazia sa vad orasul de sus, sa il pot admira si prin obiectivul aparatului foto,

Este ceva deosebit sa vezi Bucurestiul de la inaltime. Un colt de istorie si Bucurestiul vazut de sus - cred ca a fost o alegere inspirata pentru dupa-amiaza de simbata.

Si acum, nemultumirile. Nu inteleg de ce zilele in care Arcul de Triumf este deschis sunt atit de aletoare, ca si cind ni s-ar face un favor. Si inteleg ca mereu e legat de cite o ocazie, fie 1 decembrie, fie Valentine’s Day (intr-adevar, o sarbatoare de traditie a poporului român), 8 Martie etc. Cred ca ar fi mult mai bine pentru toata lumea, daca el tot este amenajat ca muzeu, sa aiba un program clar de vizitare (fie si doar in week-end, dar macar sa fie in fiecare week-end), sa se perceapa o taxa de intrare (nu cred ca din cei care au fost, s-ar fi zgircit cineva la 5 RON) si sa fie promovat mult mai mult ca atare.

Iar alta chestie care mi se pare inimaginabila – Arcul de Triumf este un monument istoric al Bucurestiului, care este izolat. Nu exista nicio cale de acces legala pentru pietoni pina la intrarea in acesta, Niciun fel de trecere de pietoni, semafor, pasaj sau pasarela. Nimic. Doar 2 politisti care, atunci cind Arcul este deschis, ii dirijeaza pe pietoni astfel incit ei sa poata traversa atunci cind masinile care vin dinspre Televiziune sau dinspre Manastirea Casin au rosu. Intii te invirti in jurul Arcului, cautind trecerea de pietoni, dar iti dai seama dupa citeva ture, ca a fost doar o fata morgana, si ca nu exista asa ceva. Si chiar daca Arcul de Triumf nu poate fi vizitat in fiecare zi, eu cred ca nu ar fi mare lucru de amenajat o trecere de pietoni, eventual cu un semafor pe galben intermitent (sau care sa functioneze doar atunci cind monumentul este deschis). Altfel, ne facem naibii inca o data de ris, cind o veni turistul englez si cu cel german sa ne viziteze noua minunatia de Arc de Triumf si s-or trezi facind jaloane printre masini ca sa ajunga in mijlocul intersectiei.

In rest, o initiativa laudabila si care consider ca ar trebui nu repetata cit mai des, ci ridicata la rangul de obicei, pe baza unui program saptaminal fix, dinainte stiut si afisat la diverse puncte de informare si in mass-media. Unul dintre cele mai importante monumente ale Capitalei trebuie sa devina un centru cultural deschis publicului.

Cam asta a fost povestea Arcului de Triumf, poate o sa mai revin si cu alte poze.

Mi-e dor sa mai merg la un ceai

Atmosfera intima si aromata din ceainarii ne atrage din ce in ce mai mult, in conditiile in care in gusturile si mentalitatea noastra ceaiul de musetele si de menta a fost inlocuit cu ceaiuri asiatice, aromate.

“Ceaiul a inceput ca doctorie si a ajuns cu vremea o bautura”, scrie Kakuzo Okakura in “Cartea Ceaiului”. Si, intr-adevar, eu sunt unul dintre cei care a inlocuit la birou cafeaua cu ceai. Poate sa fie de vina gustul ingrozitor al cafelei de la automat, poate dorinta de a incerca si altceva, cert e ca de vreo 3 luni, imi incep dimineata acasa cu o ceasca de ceai, apoi inca una la serviciu. Iar cafeaua apare in peisaj doar in week-end. Mai e putin de luptat cu mentalitatea, in conditiile in care mai am inca unii colegi care ma intreaba daca sunt bolnav, de fiecare data cind ma vad facindu-mi un ceai.

Marii producatori de ceai din intreaga lume au invadat, în ultimii ani, si hipermarketurile din România. Ceaiuri precum cele din marca Twinings si Teekanne au luat fata celor românesti si am descoperit si ca o mare parte din ceaiurile comercializate la noi sunt poloneze.

Incerc sa nu intru acum foarte profund in istoria ceaiului si in detalii ale ceremoniei servirii ceaiului, pentru ca sunt convins ca pe tema asta s-au scris mii si mii de pagini. Pot doar sa amintesc ca ceaiul are o istorie indelungata in Japonia (unde preotii budisti au dezvoltat o ceremonie - "Chanoyu" bazata pe credinta ca ceaiul era legat spiritual de idealurile pasnice promovate de budism, care a devenit un act mult mai elaborat si s-a stabilit ca un important aspect al culturii japoneze), China (unde exista o metoda speciala de preparare a ceaiului, care poate produce rezultate remarcabile, numita metoda Gongfu, aceasta insemnind „indemanare si grija” sau „sa faci lucrurile bine”), Rusia (unde ceaiul e la fel de omniprezent ca si vodca, rusii bind ceai in orice moment al zilei, si aproape orice rus avind un samovar, piesa care s-a identificat cu bautul ceaiului in Rusia) sau Anglia (unde five o'clock tea reprezinta un aspect important al vietii britanice de sute de ani. In mod traditional, clasele inalte ale societatii servesc un ceai, alaturi de sandvisuri, biscuiti si prajiturele. Traditia dateaza de la inceputul secolului XIX).

Desi bautul ceaiului isi are originea in Asia, moda „ceaiurilor” cu ocazia unor intilniri de ordin social, este cu siguranta o conventie europeana. Doamnele bogate din inalta societate engleza se adunau dupa-amiaza la ceai, in special pentru a se intilni cu prietenii, pentru a birfi, pentru a discuta despre ultimele tendinte in materie de moda, scandaluri, pentru a fi vazute in locurile potrivite printre persoanele potrivite, si doar in treacat pentru a bea ceai sau pentru a manca mici sandvisuri sau dulciuri. Odata ce trend-ul a fost fixat, societatea la moda a inceput sa tina petreceri de ceai cu aproape orice ocazie. Se organizau ceaiuri cu ocazia vreunei galerii de desene pentru grupuri de 10-20 de vizitatori, ceaiuri mici intime pentru 3 sau 4 prieteni, ceai in gradina, ceai acasa, receptii la ceai pentru pina la 200 de persoane, ceai la tenis, ceai la crochet, si ceai la picnic. Clasa mijlocie in plina dezvoltare a inceput sa ii imite pe cei bogati si a descoperit ca ceaiul este o metoda foarte economica de a distra mai multi prieteni, fara a trebui sa cheltuiasca prea multi bani. Cani de ceai si citeva sandvisuri, piine prajita cu unt fierbinte si biscuiti, fursecuri, si o prajitura sau doua, erau tot ce se cerea si se astepta.

Arborele de ceai, camelia sinensis, unica planta ale carei frunze le folosim in producerea ceaiului, a aparut intii in China, inainte de a se raspindi in toata Asia si in jurul lumii. Ca multe alte bauturi, nasterea sau cel putin descoperirea ceaiului de catre om este un mit. Trei legende hotarasc originea ceaiului ori in China, ori in India ori in Japonia.

In anul 2737 i.e.n., imparatul chinez, Shen Nong, isi incalzea apa pentru a-si potoli setea. S-a asezat la umbra unui arbust pentru a se proteja de soare si a profita de umbra unei zile calduroase. Citeva frunze din arbust au cazut in acea apa iar imparatului i-a placut foarte tare gustul noii bauturi. Arbustul bineinteles era un arbore de ceai…

Legenda indiana difera un pic de verisoara sa chineza. Printul Dharma plecase in China pentru a raspindi religia budista. Isi facuse un juramint de a nu dormi noua ani. Totusi, dupa trei ani de zile, starea de oboseala si somnolenta l-au rapus si l-au obligat sa isi incalce juramintul. A cules atunci citeva frunze de ceai si le-a mestecat. Efectul a fost imediat. Printul Dharma s-a trezit brusc si a reusit sa ramina treaz urmatorii sase ani. Arbustul era bineinteles un arbore de ceai…

In Japonia, Bodhi-Dharma, a adormit in timpul rugaciunilor sale. Si-a refulat furia impotriva sa si si-a taiat pleoapele si aruncindu-le pe pamint. Trecind prin acelasi loc peste citiva ani, a descoperit ca a crescut un arbore in acel loc. Gustind frunzele, a ramas inmarmurit de efectele lor tonice. Arbustul era bineinteles un arbore de ceai …

Ceaiul are o traditie veche de 3000 de ani, s-a schimbat foarte putin ca forma si ca functie. Ceaiul este a doua bautura consumata in lume, cantitativ, dupa apa. Pe langa faptul ca hidrateaza, ceaiul are si alte beneficii asupra sanatatii, cum ar fi protectia impotriva bolilor cardiace si a cancerului, datorita antioxidantilor pe care ii contine.

Deja si in vocabularul curent, iesitul "la un ceai" incepe sa prinda din urma intilnirile “la o cafea”. Numarul ceainariilor a crescut foarte mult in ultimii doi-trei ani in Bucuresti. In timp ce medicii recomanda sa inlocuim cafeaua cu ceaiul, marii consumatori de licori calde din plante regasesc o atmosfera speciala in ceainariile intime ce ofera sute de sortimente de ceaiuri.
In Bucuresti exista vreo cinci-sase ceainarii mari, toate oferind sute de sortimente de ceai verde, negru, rosu, mate, dar si ceai fara teina. Atmosfera este foarte boema, iar in jurul unei cani de ceai se pot naste o mie si una de povesti.

Intr-una din serile astea, am reusit sa ajung si eu, pentru prima data, intr-o ceainarie. Raminea sa descopar daca ma pot regasi intr-un asemenea loc, in care sa nu pot fuma, in care sa nu vin pentru o bere sau un vin fiert ci pentru un ceai. Cumva, sa imi abandonez pentru o seara viciile. Si trebuie sa recunosc ca a meritat.

Am ajuns in ceainaria Green Tea, aflata pe niste sradute vechi, intre Calea Calarasilor si Calea Mosilor, aproape de Hala Traian. Am descoperit un loc deosebit, o casa superba cu parfum interbelic, linistita, cu o atmosfera calda, impartita in 4 saloane care probabil te lasa sa descoperi putin din farmecul a 4 culturi diferite: Salonul Clasic, cel Japonez, cel Indian si mansarda Micul Paris.

Mansarda era foarte intima, linistita, cu o muzica superba in surdina (am deslusit Louis Armstrong, Nina Simone si Sade), cu mobila destul de veche, carti aruncate prin rafturi, oglinzi vechi si ceainice. Meniul a fost o prima mare lovitura - aveam in fata o lista cu peste o suta de sortimente de ceaiuri din care imi parea imposibil sa pot alege ceva. Imi faceau cu ochiul atit mate-ul din America Latina, atit de drag lui Che Guevara, cit si tot felul de combinatii de plante si fructe, primavaratice, de vara, de toamna sau de iarna. Pina la urma, cu greu, am ales un "Christmas herbs" sau ceva de genul asta, cu scortisoara, cuisoare, hibiscus, martipan si inca vreo 5 ingrediente care nu imi mai vin acum in cap, si a fost excelent. Modul in care se imbina aroma de scortisoara/cuisoare cu cea de martipan chiar m-a dat gata. Partea proasta e ca sunt convins ca ar mai fi fost cel putin 30 de ceaiuri din meniu la fel de bune sau poate chiar mai bune, ceea ce ma face sa imi doresc sa revin si sa mai incerc si alte specialitati.

In ceainarie exista o camera, numita "Camera cu de toate" care de fapt este un magazin de unde se pot cumpara tot felul de ceaiuri, accesorii pentru ceai, ceainice, carti mai vechi sau mai noi. Foarte multe lucruri frumoase, care au darul de a crea o atmosfera cu totul speciala.

Nu stiu de ce, dar m-am simtit cumva ca in "La tiganci" a lui Eliade, poate fiindca eram intr-o casa de pe vremea lui, si din zona respectiva a orasului. Chiar este un loc foarte dragut, in care m-am simtit bine si in care vreau sa mai merg, chiar daca asta inseamna sa stau citeva ore fara sa fumez. Aromele din ceainarie au un anumit farmec, si parca e bine citeodata sa ajung acasa cu hainele mirosind a betisoare parfumate si nu a tutun.

“A bea ceai este cea mai buna modalitate pentru om de a se intoarce la el insusi din haosul ce-l inconjoara, este acel timp cind printul si taranul impart aceleasi ginduri, aceeasi bucurie, dupa care se pregatesc sa se intoarca la destinul lor. “ ( Lu Yu – poet chinez )

Bucurestiul vechi - remember Uranus

Tot plimbindu-ma pe net, am descoperit ceva senzational. Pe o pagina de flickr, Dan Vartanian ne arata Bucurestiul anilor 1975-1980 vazut prin obiectivul aparatului sau de fotografiat. Fotografiile originale au fost facute pe film alb-negru ORWO si reprezinta o retrospectiva sentimentala a unor locuri care au disparut din peisajul bucurestean, odata cu sistematizarea fortata a capitalei si punerea in practica a tendintelor megalomane ale lui Ceausescu, dupa vizita in Coreea de Nord.

Cartierul Uranus era un cartier discret si linistit, cu strazi in panta, rare in Bucuresti si curti. O fresca excelenta a acestui cartier se regaseste intr-un articol excelent scris de Traian Ungureanu in Revista 22.

"Pina la sfirsitul anilor '70 a existat in Bucuresti un loc extraordinar. Cartierul Uranus. Nu e singurul loc distrus, scos din Bucuresti cu buldozerul si dinamita. Alte cartiere vechi au fost, de asemenea, demolate si, probabil, am pierdut odata cu ele ceva ce nu vom mai intilni vreodata.

Ceva sentimental, sudic si mahalagesc, neinsemnat si cuceritor dormea noaptea peste tot cartierul si pornea de la cap, dimineata, odata cu primii papuci tirsiiti prin curti. Era Paradisul. Timpul se oprise, in sfirsit, la adapost de framintarile care munceau alte parti ale orasului. Strazi inguste, cu piatra lustruita de biciclete vechi, coborau in panta, coteau deodata ca un izvor strins de munti si se intretaiau cu alte strazi in piete mici, ascunse sub lumina vreunui felinar cu frunza mereu ruginita. Pe margini, peste peretii caselor, balustrade lungi de fier curgeau iedera. Oamenii locului se tineau cu o mina de ele si urcau treptele marunte ale strazii cu priceperea si cumpatarea serpasului.

Cartierul Uranus a fost demolat si cred ca acest lucru nu mai are cum sa ajunga la cunostinta noastra in toata gravitatea sa istorica. Orasele se schimba, desigur. Timpul macina pina la pulbere. Dar Uranus n-a fost acoperit de lava, nici abandonat si ingropat apoi de nisipuri. Uranus n-a avut o moarte onorabila. Si nici oamenii care l-au locuit. Locuit? E vorba de mult mai mult. Oamenii care au “locuit” in Uranus au dat vietii o calitate pe care noua Romanie a pierdut-o.

Demolarea cartierului Uranus a fost o crima istorica. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici in razboaie: stiinta de a trai, asa cum am invatat-o prin istorie. Problema e ca asemenea lucruri nu se pot recupera. Istoria nu poate fi derulata si traita in reluare.

Armonia vietii in cartierul Uranus era atit de izbitoare tocmai din cauza acestei intelegeri netulburate. Nici o constringere si nici un viitor obligatoriu nu apasau aceste locuri care erau foarte sigure de rostul lor. In jur insa, in concentrarile de blocuri numite prin abuz cartiere, spatiul era si este dominat de constringeri si obiective zdrobitoare."

Din pacate cartierul Uranus s-a dus, stradutele acelea frumoase si casele boieresti cu curti mari si flori multe nu mai exista decit in fotografii, iar amintirile si locul de bastina a zeci de mii de oameni au fost distruse de buldozerele ceausiste, pentru a zgindari orgolii megalomane si a ciunti din trupul Bucurestiului una din cele mai frumoase si boeme parti. Din fericire, mai avem citeva marturii ale acelei perioade, pastrate de fotografi precum Dan Vartanian, care vin acum sa ne incinte ochii si sufletul, sa trezeasca amintiri si nostalgii si sa determine regrete eterne.

Cele mai interesante seturi de imagini sunt acestea:

http://flickr.com/photos/danvartanian/sets/72157594191815554/ - imagini din vechiul Bucuresti

http://flickr.com/photos/danvartanian/sets/72157594166834095/ - odiseea comunista

http://flickr.com/photos/danvartanian/sets/72157594569589984/ - imagini de dupa cutremurul din 1977

Enjoy !

C&A in Romania

Octombrie 1998, Madrid. Prima iesire mai lunga din tara. Intr-o luna de zile, am apucat printre altele, sa ma invirt si prin zeci de magazine. Si asa am descoperit C&A. A fost doar un prim contact, dar mi-a placut.

Iunie 2002, Munchen. Prima iesire in Germania, alaturi de cei mai buni prieteni. Stiam de acasa ca aici voi gasi geci de piele misto si incomparabil mai ieftine decit la noi. Nimeresc un magazin mare de tot, plin cu haine. C&A. Ma invirt, ma uit, probez, pina la urma gasesc. Prima mea haina de piele, marca "Angelo Litrico". Foarte faina, din piele "napa". Doar 69 de EUR (vreo 2 milioane pe vremea aia, la noi nu gaseam ceva de calitatea aia sub 5 milioane decit de furat...). Mi-a placut foarte mult si am fost multa vreme foarte mindru de ea. Si mi-a placut foarte mult brandul C&A.

Mai 2006, Bucuresti. Descopar Miniprix Otopeni. Un loc in care, daca ai timp sa cauti, gasesti lucruri faine. Gasesc o promotie la blugi - reducere 50%. Si intr-un final gasesc 2 perechi care imi plac. 30 RON bucata. Ma gindesc ca de la 60 la 30 chiar e o afacere, si sunt marca Clockwise, unul din brandurile C&A. Cind ajung la casa, constat cu stupoare ca mi se cer 30 RON. Eu insist, arat, voiciferez. Sunt 2 perechi. Aflu ca reducerea se aplica pretului de 30 RON care era pe eticheta. Si asa, cu 30 RON mi-am luat 2 perechi de blugi C&A.

August 2008, Heidelberg. Fericit ca am ajuns iar intr-un C&A, dau iama in el. 6 tricouri si 3 camasi din colectia de vara. Total - 45 EUR. Calitate - super. Imi plac foarte mult hainele de la C&A, iar raportul calitate/pret, mai ales la promotii, este excelent. Constat ca nu pot sa trec nepasator pe linga un magazin C&A. E clar, am devenit fan. Oare de ce nu or veni si in Romania?

Februarie 2009, Bucuresti. Conform Business Magazin, retailerul olandez de imbracaminte C&A, care face parte din grupul Cofra, opereaza peste 1.000 de magazine si ruleaza afaceri de circa sase miliarde de euro, isi face intrarea pe piata romaneasca in luna aprilie, odata cu deschiderea primului magazin in Militari Shopping Center. Compania si-a planificat ca la sfirsitul lui 2009 sa numere cinci magazine pe piata locala - 2 in Bucuresti (Militari Shopping Center si Sun Plaza), Buzau, Galati si Oradea.

Firma C&A a fost creata de fratii Clemens si August Brenninkmeijer in 1861 in Olanda, face haine pentru toate virstele si ocaziile si este prezenta in Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg Spania, Portugalia, Elveţia, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Rusia, Turcia, Slovenia, Argentina, Brazilia, Mexic si China. Cred ca era totusi si rindul Romaniei. Intrucit am constientizat ca sunt un fan C&A, si ca este unul din magazinele mele preferate, nu pot decit sa ma bucur.

Depinde cum vin cu preturile, daca fac tot ca si Zara, care la noi vinde totul de 3 ori mai scump decit afara, nu va fi mare brinza, ci doar o alta hotie/teapa. Sper ca totusi venirea lor in Romania sa continue linia pe care s-a mers peste tot - produse de calitate, preturi ok, diversitate. Fara pretentiile lui H&M, Zara sau Mark&Spencer si la preturile corecte. Nu pentru pitzipoance, cocalari, fitosi, trendinezi si altii pentru care brandul face haina si haina face omul.

Om trai si om vedea...

Cea mai mare avere

Cautind prin sertarele mintii ceva despre care sa scriu azi, si in acelasi timp plimbindu-ma pe diverse bloguri, am gasit pe blogul lui Alex Mihaileanu un text. O poveste in care se impletesc 2 povesti diferite de viata, 2 persoane dintre cele pe care le intilnim in fiecare zi pe strada, si care compun realitatea cotidiana din Romania. Textul mi s-a parut genial, dincolo de tristetea lui, si mi-a placut la nebunie. Mi-a dat o stare asa, de tristete si totusi de suflet impacat, dar nu resemnat.

Postul merita citit. Il gasiti aici in original: http://subiectiv.ro/fragmente/cea-mai-mare-avere/ sau in cele ce urmeaza:

“Sînt căsătorit de 30 de ani, am şi două fete“, îmi zice, acum vreo lună şi ceva, un taximetrist. Nu ştiu cum a venit vorba. De fapt, nu ştiu cum se face, dar uneori dau peste tot felul de taximetrişti care simt nevoia să vorbească. Omul ăsta, în schimb, pare că suferă de Tourette, înjură foarte des, îşi bagă, trimite la origini şi o face fără nici o jenă. Izbucneşte. E ca un vulcan, îşi revarsă înjurăturile fără să-şi dea seama.
“Femeile sînt curve, bă, să ştii de la mine! Sînt cu nevastă-mea de 30 de ani, curva naibii, şi mai am două curve, una e la facultate, iar curva aia mare e profesoară universitară, curvele dracu’!“. Mă întristează omul ăsta. Nu e un fitecine, ba dimpotrivă. A lucrat în marina militară, a văzut o lume întreagă, e cultivat, cunoaşte istorie şi geografie, nu ca alţi taximetrişti care în afară de geografia străzilor Bucureştiului nu mai cunosc şi altceva.
“Trăim într-o ţară de căcat, domnule, asta facem! O ţară de căcat plină de curve şi de imbecili, îţi zic eu, că-s mai bătrîn şi ştiu! Am văzut toată lumea, nicăieri nu e căcatul aşa de mare ca la noi!“. Îmi povesteşte despre geopolitică şi despre deciziile iresponsabile luate de guvernele care s-au perindat pe la conducerea ţării. Îmi explică sinergia faptelor fiecărui român cu putere de decizie, îmi expune întreaga teorie a unui sistem utopic democrato-comunist care se contrazice nu doar prin însăşi struţocămilia sa, cît mai ales prin modul în care reuşeşte să împartă puterea de decizie într-un sistem politic de-a dreptul haotic.
Îmi explică cu lux de amănunte cum ar vedea el o societate perfectă, se pişă constant pe globalizare, dar îi ia partea atunci cînd vorbeşte despre anumite industrii desăvîrşite prin puterea lor în faţa oamenilor pe baza dependenţei pe care o provoacă, dar în acelaşi timp înjură tîmpiţii, cretinii care nu înţeleg scopul suprem al unei societăţi bazate pe principii numai de el înţelese, pe care mi le supune analizării în termeni pe care îi înţeleg doar pe jumătate, într-un limbaj lemnos-iliescian.
***
“Ai aflat, nu?“, mă întreabă fosta vecină de la patru, o femeie de vreo 60 de ani de o bunătate şi de un optimism ieşite din comun. O îmbrăţişez, nu fac asta decît foarte rar. Mi-e foarte dragă femeia, e ca o bunicuţă blîndă care dă numai sfaturi de bine şi pe care ţi-e drag să le urmezi.
“Am aflat, îmi pare foarte rău“, îi răspund. Mi se umezesc ochii, tocmai am aflat, soţul ei a murit acum două săptămîni. De cînd m-am mutat din blocul ăla, nu mai sînt la curent. Recunosc, nici nu m-au interesat vreodată detaliile, mi-am văzut strict de treaba mea. Dar mi-a părut rău să aud că a rămas văduvă, iar “Condoleanţe” sună prea rece, prea urît, prea… cavernos.
“Era bolnav, nu făcea nimic, doar stătea acolo, pe pat, dar mi-era drag, îmi plăcea să am grijă de el“, îmi spune parcă confesîndu-se. Au trecut două săptămîni şi încă nu-i vine să creadă că a rămas singură. Mai vine cîte cineva, din cînd în cînd, pe la ea, dar parcă nu-i la fel. Nu mai are cu cine să schimbe o vorbă măcar. Acum plînge. Şi mă înduioşează şi pe mine, îmi pare mie rău pentru nenorocirea care s-a întîmplat.
“A fost un norocos, doamnă dragă. A murit fericit, credeţi-mă“, îi spun. “Crezi?“, mă întreabă. “Păi v-a avut pe dumneavoastră, e suficient“. Şi nu i-aş fi spus asta dacă n-aş fi crezut. Nu are o viaţă ieşită din comun, e pensionară, soţul era pensionat pe caz de boală, suferea de ciroză, nu mai putea să muncească, abia mai putea să meargă, la unul dintre ultimele controale medicale nu i se previzionau mai mult de şase luni de viaţă rămase, iar acelea pline de suferinţă, de dureri. În ciuda medicilor, n-a avut parte de dureri şi a mai trăit încă aproape un an şi jumătate.
***
“Curva de nevastă-mea!“, asta e tot ce aud de la taximetrist. Îmi dau seama că omul, în ciuda inteligenţei care pare să-l caracterizeze, nu mai e tocmai întreg. Undeva, pe drum, s-a pierdut. Creierul său a suferit nişte transformări cumplite, pare-mi-se. Toate teoriile sale conspiraţioniste şi, în acelaşi timp, conspirative, nu pot să-mi scoată din minte “alintătura” pe care i-o administrează sec nevesti-sii.
Mă întreb cum o fi să îţi împarţi jumătate de viaţă cu o femeie şi să ajungi să o consideri o curvă. Ba mai mult, toate femeile să ajungă curve, indiferent că sînt cele de la colţul străzii, pe care le mai transportă ocazional, ori chiar fiicele tale. Este pe cît de absurd, pe atît de dement.
Se enervează cumplit povestind despre “ţara asta de căcat în care trăim şi în care ne mănîncă viermii“, taie benzile de circulaţie cu 70 la oră pe limită de 40, nu semnalizează, intră pe contrasens, dacă n-ar fi perioada Crăciunului şi traficul lejer, mi-ar fi frică pentru viaţa mea. Ajung de vreo două ori să mă agăţ bine cu mîna dreaptă de mînerul de deasupra geamului, iar cu stînga să mă proptesc în scaunul din faţă. Trece ca o maşină de raliu prin vreo două intersecţii, mai-mai să ia în plin nişte şoferi vinovaţi doar de faptul că respectă regulile de circulaţie.
Îmi dau seama că, undeva, omul s-a pierdut irecuperabil. Nu ştiu ce caută pe străzi. Trăieşte într-o lume a lui, autoproclamat geniu şi savant suprem, un dumnezeu de duzină care ştie mai bine decît oricine care e soarta omenirii şi nu oricum, ci ştie ce ar trebui să facă fiecare om în parte, poate ghici viitorul şi îţi poate spune clar că nimic nu e aşa cum crezi, ci doar cum ştie el.
***
“Îi plăceau foarte mult ăştia de la SMURD. L-am dus de mai multe ori cu ambulanţa la spital şi niciunii nu i-au plăcut mai mult. Oamenii de la SMURD erau altfel, mai calmi, parcă îşi făceau meseria cu drag, nu ca ceilalţi“, îmi spune femeia. “Cu vreo lună în urmă, cînd a căzut din picioare şi l-am dus la spital, a venit SMURD şi era aşa de fericit… I-au pus masca de oxigen ca să-şi revină şi, cînd a deschis ochii, parcă a izbucnit de fericire, i-a recunoscut imediat“, continuă să-mi povestească. “Şi ca să vezi chestie, acum, ultima oară cînd a venit ambulanţa, cînd s-a dus, parcă i s-a făcut voia, că au venit tot cei de la SMURD“, îmi spune oarecum zîmbind.
E o amintire nu tocmai plăcută, dar în acelaşi timp e o amintire care îi stîrneşte un zîmbet, e fericită că el a fost fericit, că i s-a împlinit voia, una dintre ele. “El nu purta gulerul de la haină lăsat, iar înainte de înmormîntare, băiatul care s-a ocupat de el parcă a ştiut, că i-a ridicat gulerul“. Coincidenţă sau nu, i s-a mai făcut voia o dată. Şi chiar şi a treia oară: “Avea o şapcă din aia cu urechi. Şi, să vezi, parcă ar fi ştiut, parcă i-a spus el, că băiatul i-a tras marginile alea peste urechi“.
Îmi povesteşte despre înmormîntare, despre tristeţea de pe faţa soţului ei decedat, despre cum s-a luminat la faţă după ce a venit preotul şi s-a rugat pentru el, îmi povesteşte despre lacrima pe care a simţit-o pe obrazul lui atunci cînd l-a sărutat de rămas-bun în seara dinaintea înmormîntării, “aşa, ca o bobiţă mică şi rece, de cristal“. Plînge iar.
***
“Curvele dracului!“, îşi continuă taximetristul meu epopeea. O înjură pe fiica cea mare că numai la muncă se gîndeşte, că are 40 de ani şi că încă n-a fost în stare să-şi găsească un bărbat, o înjură pe cea mică pentru că pleacă de-acasă ziua şi se întoarce noaptea (iar eu înţeleg şi de ce, doar are motive), îi înjură pe “căcaţii ăştia de români” pe care e nevoit să-i care prin oraş, că altfel n-are din ce să trăiască, pensia-i proastă, că doar a lucrat la stat, “fir-ar ai dracu’ de imbecili, că nu mai circulă cu taxiul“, înjură ca un birjar.
Mi-e milă de el. Mi-e milă de patetismul de care dă dovadă, mi-e milă de o minte bună, dar atît de decăzută. Şi nu e o milă completată de vreo urmă de compasiune, ci mai degrabă de o milă completată de un sentiment de scîrbă. E rău. E jos. Nu mai are la ce să se aştepte, e pesimist pînă-n măduva oaselor, le ştie pe toate şi e deja prea închistat în crezurile lui pentru a mai putea îndrăzni să încerci să schimbi ceva, să încerci să-i arunci ochelarii de cal.
“Le-am adus din toată lumea de toate, le-am umplut de aur, curvele dracu’! Au dus-o ca-n sînul lui Avram“, îmi urlă, de-a dreptul, de parcă eu aş fi vinovat. Şi nu îl înţeleg, e prea nervos, e prea pornit pe ele, dar nu spune şi de ce. Aşa, pur şi simplu, pentru el, femeile sînt curve.
E mai mult decît trist, e deja grav…
***
“E greu fără el“, îmi spune scăpînd un nou şiroi de lacrimi. O înţeleg, ştiu cum m-aş simţi eu. “Era acolo, mai aveam cu cine să schimb o vorbă. Acum am rămas singură. Ştii, sînt în bucătărie şi mai fac cîte ceva, îmi găsesc o ocupaţie, şi uneori mi se pare că mă strigă de acolo, de pe pat…“. Nu poate fi altfel, eu nu pot să concep să fie altfel. Pe cît de normală mi se pare reacţia, tot pe atît de dureroasă o percep.
“Cînd eram obosită, îmi aşezam capul pe pieptul lui, el era întotdeauna cald. Ştii, mie îmi îngheaţă picioarele şi uneori mă mai cuibăream lîngă el şi mă încălzeam imediat. Acum nu mai e…“, îmi povesteşte cu ochii în lacrimi. Dar e optimistă. Atît de optimistă, încît mi se pare incredibil că poate exista o persoană ca ea: “Da’ uite, acum, cînd îmi îngheaţă picioarele, mă aşez în pat, unde stătea el, şi dacă ţin picioarele acolo unde stătea el, parcă e locul cald, parcă-mi trece imediat“.
***
Trăim într-o lume a contrastelor. Trăim într-o lume în care ne grăbim nimeni nu ştie unde, în care sîntem tot timpul ocupaţi şi preocupaţi, o lume în care 90 la sută din populaţie trăieşte pentru a cheltui, se dă peste cap pentru bani, n-are încredere în nimeni şi în nimic, merg uitîndu-se doar înainte, cu ochelari de cal între urechi, trăim într-o lume care ne oboseşte, o lume în care nu ştii pentru ce anume faci aia sau cealaltă.
Sîntem înconjuraţi de oameni interesaţi de averi, de pomeni, de zgomot, de bîrfe, de nervi, de oboseală, sîntem înconjuraţi de nevoi. Vrem mai mult, tot mai mult, cît mai mult, iar uneori uităm esenţialul. Poate că, în cele mai multe cazuri, de cele mai multe ori.
Şi uităm că cea mai mare avere pe care o avem şi pe care o vom avea vreodată este inima. Asta e cea mai mare avere, nimic altceva.

Amestec de Bucuresti. Ploaie, imagini si concerte.

A mai trecut o luna, se termina ianuarie. De fapt eu sper sa se termine noiembrie asta care a pus stapinire pe noi de vreo 2 saptamini. Ploua mult, enervant de mult. Ploile de toamna, si acum si de iarna, mi se par atit de deprimante si de consumatoare de pofta de viata. Sunt lacrimi de tristete ale cerului, jelind parca disparitia cuiva drag. M-am saturat de ploile de toamna/iarna. Vreau, daca tot ploua, sa fie o ploaie de primavara, proaspata, curata, cu stropi grabiti si miros de flori. Sau o furtuna de vara, care sa spele tot ce e rau, sa calmeze arsita asfaltului din orasul gri (sau poate totusi, a nisipului din vama...) si sa te faca sa dansezi descult, pe nisipul ud, in fata valurilor si a pescarusilor.

Pina atunci, ramin incuiat in orasul gri, cu vreme de noiembrie, ucigatoare de vise si aducatoare de depresii. Si imi doresc sa fi fost in orasul de acum 45 de ani, cu oameni care nu se grabesc apocaliptic spre nicaieri, cu un trafic de placere si curat, mai ales curat.

Si tot din Bucuresti, am gasit ieri un blog cu o colectie impresionanta de fotografii, vederi si imagini de arhiva din Bucuresti, atit din perioada comunista, cit si cea interbelica, dar si de sfirsit de secol XIX. Nu am prea multe de spus, decit ca orasul gri a fost foarte frumos cindva si noi, oamenii, il stricam, il murdarim, il distrugem, il poluam, ii omorim identitatea si il transformam intr-un amalgam de cladiri gri, inalte si urite. Iar pina vom ajunge sa avem autostrazi suspendate si nu cel mai mare cirnat din lume, pina vom avea un trafic civilizat si nu cei mai multi Mosi Craciuni din lume, pina atunci va recomand sa redescoperiti Bucurestiul de altadata si aici, in Orasul lui Bucur.

Si daca tot veni vorba de orasul gri, am descoperit ieri norc.ro, primul site care aduce Bucurestiul la nivel de street view. Desi cindva nene Cata zicea ca a vazut prin Bucuresti o masina cu un dispozitiv pe ea care pare a face un street view si care avea si un logo google, se pare ca cei de la eXtreme Soft Group au fost primii, reusind sa transforme in realitate un proiect la care au lucrat un an si jumatate. Si acum avem serviciul norc, primul serviciu de "street-level imaging" 100% românesc, permitind vizitatorilor sa realizeze plimbari virtuale prin Bucuresti, dar si alte orase din Europa centrala si de Est, utilizind acest sistem de navigare intre imagini panoramice realizate la nivel de strada. Norc.ro mi se pare o chestie foarte utila, unul din cele mai prietenoase feluri de a gasi o locatie, in special intr-un oras in care indicatoarele cu numele strazilor nu sunt chiar cum si unde ar trebui sa fie.

Inca o chestie misto - poti sa te plimbi pe deasupra Bucurestiului, mai clar decit din Google Earth, avind un "bird eye view", cu ajutorul lui Live Search Maps, care prezinta in 3D strazile cu denumirile lor si imobilele din Bucuresti. Imaginea se obtine centrind pe Bucuresti si apoi click dreapta si "Center Map here", apoi zoom pe zona dorita din Bucuresti si clic pe „Bird’s eye”.

Altfel, tot ieri am aflat ca pe site-ul oficial al Madonnei, a aparut un comunicat care zice ca, in continuarea turneului sau Sticky&Sweet, Madonna a inclus si opriri in Romania, Ungaria si Serbia, in 2009. O veste foarte buna, deja o multime de oameni din jurul meu au frematat de emotie ca vine Madonna. Showurile ei sunt fantastice, iar ea inca e faina, chiar daca a implinit 50 de ani. Pentru generatia Madonna si Michael Jackson se ofera posibilitatea inchiderii cercului, la 17 ani de la primul concert M.J. in Romania. Eu imi amintesc cind eram la cercul de informatica de la Casa Pionierilor si Soimilor Patriei, prin 1989, si la casetofoanele alea rusesti, Electronica 302, cu ajutorul carora incarcam sau salvam ceea ce faceam noi acolo pe casete audio, din cind in cind mai aparea cite o caseta audio cu Madonna si intotdeauna melodia "La Isla Bonita", mare hit pe atunci, imi va aduce aminte de cercul de informatica.

Si daca tot vorbeam de concerte, sa spun cite ceva si despre B'ESTFEST. Daca Iggy Pop a declinat participarea, dupa moartea chitaristului trupei, vestile bune pentru cei initiati continua. Cel mai nou nume confirmat pe agenda festivalului este Moby, care va cinta pe 2 iulie, continuind o lista ce cuprinde The Killers, Manowar, Motorhead sau Franz Ferdinand. Pentru cine nu stie, a treia editie B'EST FEST va avea loc intre 1 si 5 iulie, in complexul Romexpo. Iar pentru noutati, mai aruncati din cind in cind cite un ochi pe site-ul B'ESTFEST.

Bucuresti, 1964

Tot alergind dintr-un blog in altul, am gasit astazi micuta comoara descoperita de Alex Galmeanu, care m-au facut sa ma intorc in timp cu 45 de ani, cu mult inainte de a aparea si eu pe lume. Alex a postat azi pe blog o serie de fotografii ale unui cetatean american in Bucurestiul anului 1964. Si cum mie imi place tot ce tine de trecutul acestui oras, si sunt un mare consumator de imagini cu Bucurestiul vechi, fie el interbelic sau comunist, le-am apreciat foarte mult. Comentariile extrem de pertinente ale lui Alex fac aceste documente istorice extrem de interesante. Vedem un Bucuresti de acum aproape jumatate de secol, cu strazi largi si fara masini, cu troleibuzul 84 din alte vremuri, cu tramvai pe Magheru, cu oameni eleganti, relaxati, si cu bun-simt, un oras frumos, curat, aerisit si modern, un oras care inca nu il cunostea pe Ceausescu. Ce mi-ar fi placut sa traiesc acum intr-un Bucuresti ca cel de atunci... orasul nostru chiar a fost cindva frumos, si nu doar in anii interbelici ci si dupa.

Si daca mie mi-a placut, va invit si pe voi la o scurta calatorie in timp prin Bucurestiul de altadata, aruncind un ochi pe postul lui Alex: http://blog.alexgalmeanu.com/?p=1350.

Criza... la noi si aiurea...

Un scurt metraj care mi-a placut foarte mult. Si se pare ca nu numai mie. A fost prezentat in peste 100 de festivaluri internationale de film si a luat pina acum 27 de premii. Criza vine peste noi, jumatate din cei de pe Wall Street isi cauta de munca, somajul a crescut la cote alarmante, CEO de prin toata lumea renunta la bonusuri, actiunile scad, toate firmele concediaza, iar bancherii spilcuiti de la marile banci de investiti ajung sa isi caute de lucru. Iar cind un tip cu fata de mexican si cu o camioneta cu care pare ca se ocupa de contranda are nevoie de experti contabili, finantisti sau programatori ("but you must speak Java..." - geniala replica), cei alesi se simt de parca le-a pus Dumnezeu mina in cap. Nici nu stiu, sa rid sau sa pling cind vad asa ceva. Desi e trist, totusi am ris, am facut haz de necaz. E clar, se poate si mai rau, iar filmuletul-satira al celor de la Screaming Frog mai poate provoca un zimbet intre 2 rate la credit si un salariu in lei care inseamna din ce in ce mai putini euroi...

In timpul acesta, in Romania toate infloresc, nu e nici urma de criza. Salariile cresc, avem mii de kilometri de autostrazi, iar numarul de calculatoare pe cap de locuitor e in continua crestere. Am surprins o bloggerita din Piata Unirii, care se postase la umbra unei retele wireless si, in timp ce compunea un post pe tema crizei creditelor subprime in SUA si a efectelor ei asupra institutiilor financiare din Europa continentala si a pietei imobiliare din Marea Britanie, asculta la casti, pentru a nu deranja pe cei din jur dar si pentru a avea inspiratie, un concert de Mozart. BUZZ!!! O deranjeaza pe messenger Marghioala din Piata Romana, sa o intrebe de paritatea zlot/leu si de o prognoza a deprecierii celorlalte valute emergente in raport cu euro, pentru a sti daca accepta 100 de zloti de la un grup de turiste poloneze. Uite-o online si pe Maritza de la Universitate, care este putin nemultumita de faptul ca randamentul mediu la titlurile de stat emise astazi de ministerul de finante, cu scadenta de 3 luni, a scazut la 12.36% si se intreaba daca nu totusi mai bine investeste in obligatiuni municipale sau poate actiunea Transgaz o fi de cumparat daca nu sparge pretul-suport de la 100. O sa scrie si despre asta pe blog, dar intr-un post viitor, ca incepe Zeitgeist II la OTV, dupa emisiunea ei favorita cu Dezastre in aer de pe Discovery, si TV-tunerul de la laptop nu stie de ce, dar nu se intelege cu web-cam-ul. De ce nu l-or fi pus astia si pe youtube? Ca pe google video se vede cam prost, s-a obisnuit cu Hd deja. Sigur e un conflict de drivere, lasa ca trece ea pe la Georgel din Piata Victoriei sa ii rezolve el asta, poate ii defragmenteaza si hard-disk-ul, ca de cind a instalat Vista pe el, se misca al naibii de greu. Sau o fi de la antivirus ? Dar asa a citit ea pe forum, ca BitDefender e mult mai fiabil si mai eficient decit Norton Antivirus. Poate totusi mai are timp sa mai intre si pe hi5, sa vada ce poze a mai pus Marghioala, auzise ca a intrat iar la baie la Bamboo si a facut citeva poze acolo cu iPhone-ul. Sau mai bine sa i le trimita prin Bluetooth ? Nu, ca iPhone nu stie treaba asta. Lasa, fata, da-mi un MMS mai bine, ca e la oferta la Cosmote...

2009 in imagini si filme

M-am plimbat un pic pe net intr-o calatorie imaginara in jurul lumii si am selectat citeva imagini si filme despre cum au intimpinat intrarea in noul an 2009 locuitorii din citeva orase de pe mapamond. Am gasit imagini cu Revelionul plin de focuri de artificii la Londra, Paris, New York sau Moscova, in indepartatul Sydney, pe plaja de la Copacabana, la Quebec si Las Vegas, la Tokio sau Hong Kong, dar si in cele doua capitale culturale europene 2009 - Linz si Vilnius, si bineinteles nu am putut sa nu inserez si imagini cu focul de artificii din Piata Constitutiei din Bucuresti. Enjoy !

Bucuresti



Londra

New York

Paris



Madrid



Sydney

Rio de Janeiro

Quebec

Las Vegas

Mexic

Berlin

Linz

Viena

Munchen

Atena

Edinburgh

Moscova

Minsk

Vilnius

Tokyo

Hong Kong

Taiwan

Malaezia

India

Sursa filmelor: youtube
Sursa imaginilor: MSN

Serbia - pasarea Phoenix

Am o teorie interesanta, potrivit careia decalajul istoric dintre tari (da, acei 20 de ani pe care ni-i prevestea sec si dispretuitor Silviu Brucan in anii 1990) se poate masura foarte clar prin prisma domeniului meu de activitate – piata valutara. Am citit, am studiat si am inteles cum ca, ca si dezvoltare si adincime a pietei, ca si instrumente existente si interes al investitorilor straini, noi suntem undeva, cu 3-4 ani in spatele Ungariei si al Poloniei, si cu vreo 5 ani in spatele Cehiei, ca sa vorbesc doar de cele mai apropiate piete emergente mari din regiune. Fireste, fiecare tara are particularitatile ei, si comparatiile sunt greu de facut, dar Romania anilor 2006-2007 (cu intrarea in UE) a descris aproape identic traiectoria Poloniei si a Ungariei din 2003-2004. Chiar daca, aparent, polonezii si ungurii au intrat in UE ceva mai bine pregatiri, traseele au fost asemanatoare, din punct de vedere economic si financiar. Atit zlotul, cit si leul s-au intarit foarte mult in primul an de apartenenta UE, pietele s-au dezvoltat similar, cu acest delay, de 3-4 ani. Si a aparut un trend, in care multi erau trimisi la on-the-job traininguri in aceste state, pentru a vedea, cumva, unde o sa fim peste acesti 3-4 ani. Citiva colegi ai mei au fost la Praga, am auzit ca de prin alte parti au fost trimisi la Budapesta sau Varsovia. Mi s-a parut o abordare foarte interesanta. Decit sa mergi la Londra, Paris sau Amsterdam, care sunt cu zeci de ani inaintea noastra, mai bine incerci sa cunosti fenomenul unei istorii si a unei dezvoltari mai recente, pentru a putea intelege si imagina mecanismele viitorului mai apropiat.
Acum vreo luna, un prieten foarte bun a participat la o conferinta in Belgrad. Vorbind cu el la telefon cind eram pe-acolo, i-am expus si lui aceasta teorie a mea, a decalajelor si am devenit foarte curios – cam in ce stadiu or fi sirbii cu piata valutara, ca sa incerc sa ii asez undeva pe scala evolutiei si ca natiune…
In anii socialismului, in tarile de dupa cortina de fier, regimurile au fost mai mult sau mai putin deschise la schimbare. Preluarea puterii de catre Gorbaciov la Moscova, in 1985, a insemnat o schimbare de proportii in situatia regimului comunist. In raport cu noua politica a Moscovei, in blocul sovietic s-au format 2 tabere – cea a conservatorilor – Ceausescu in Romania, Jivkov in Bulgaria, Honecker in RDG si Husak in Cehoslovacia, si una a reformatorilor, formata din Kadar in Ungaria si Jaruzelski in Polonia. Ungaria si Polonia devin tarile cele mai deschise la schimbare din blocul sovietic.
In acest timp, Iugoslavia a avut o evolutie contradictorie, inceputa de pe vremea lui Tito. Iugoslavia titoista se deosebea printr-o politica externa independenta si echidistanta de pozitiile marilor puteri. Acest fapt, precum si ”erezia” anarho-sindicalista pe plan economic, a atras minia lui Stalin, care a excomunicat Iugoslavia din miscarea comunista internationala (in care pe urma ea singura nu a mai vrut sa revina, in ciuda avansurilor insistente din partea lui Hrusciov si Brejnev). Dupa ce fusese prima tara din est care sfidase Moscova si experimentase un stil diferit de comunism, care beneficia de suportul maselor si nu accepta neconditionat sustinerea si protectia Moscovei, SUA si celelalte puteri occidentale priveau Iugoslavia ca pe o portita in lagarul socialist inchis etans cu ajuorul ”cortinei de fier”.
Desi Tito a folosit politia secreta pentru a inlatura adversarii politici, iugoslavul obisnuit se bucura de mai multe libertati decit locuitorii oricarei alte tari comuniste din Europa de Est. Desi controversat inca din timpul vietii, Tito este plins sincer de majoritatea iugoslavilor. In primii ani de dupa moartea lui Tito, mitul conducatorului atotputernic este intens cultivat incercindu-se astfel sa se gaseasca un suport ideologic pentru mentinerea unita a Iugoslaviei. Ceea ce mi-a ramas si mie in memorie este ca in ultimii ani de comunism, Iugoslavia traia un socialism cu fata umana, cu mai multe libertati, cu mai multa deschidere spre vest. Am stat o perioada la Turnu Severin in anii 1985 si tin minte ca peste tot era plin de produse iugoslave aduse in cadrul traficului de mica frontiera (si imi amintesc in special bomboanele Pez si ciocolata Cipiripi, iar toate blocurile de acolo aveau antena pentru a receptiona programele televiziunii iugoslave. Cei care au trait in comunism in zona de granita cu Iugoslavia stiu ca tara aceea reprezenta Occidentul, avind un nivel de trai inimiaginabil pentru comunism. Iugoslavia se deosebera de restul tarilor socialiste printr-un belsug de bunuri materiale si de servicii a caror calitate si cantitate se apropiau de standardele occidentale. Prin exemplul iugoslav, Occidentul indemna restul tarilor comuniste la cooperare si desprindere de blocul sovietic. Iar in termeni de decalaj istoric, probabil Iugoslavia anilor 1980 era cu cel putin 10 ani in fata unei Romanii infometate, in bezna, sacrificate de dragul platii tuturor datoriilor externe si a realizarii casei megalomaniace a poporului si a centrului civic ceausist.
Dupa prabusirea comunismului din 1989, tensiunile etnice au reaparut. Republica Socialista Federativa Iugoslavia avea in componenta 6 republici - Serbia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Slovenia si Muntenegru, iar in cadrul Serbiei erau organizate 2 provincii autonome – Kosovo si Voivodina. Un conglomerat de state cu situatii economice inegale si cu valori traditionale si culturale diferite. Croatia si Slovenia sunt tari catolice, occidentale, Serbia si Muntenegru apartin sferei spirituale slavo-bizantine, in timp ce Bosnia-Hertegovina face parte din sfera musulmana. Ca atare, incepind cu 1991, federatia iugoslava a inceput un proces de destramare, fiecare din republicile componente dobindindu-si independenta (Slovenia si Croatia in iunie 1991, Macedonia in septembrie 1991, iar Bosnia-Hertegovina in martie 1992). In aprilie 1992, s-a format o noua federatie iugoslava, care cuprindea doar Serbia si Muntenegru.
Destramarea fostei Iugoslavii a fost singeroasa, in 1992 izbucnind razboiul civil, din cauza incercarilor presedintelui sirb Slobodan Milosevici de a mentine zonele cu etnici sirbi din alte republici sub conducerea Iugoslaviei. Pina in 1995 in Croatia s-au desfasurat lupte puternice intre etnicii croati si cei sirbi. Bosnia-Hertegovina a cunoscut si ea durerea razboiului civil, prin confruntarea a 3 comunitati etnice – sirbii, croatii si musulmanii. Pacea instaurata in cele 2 zone de conflict a fost posibila doar dupa interventia internationala. Noua federatie iugoslava a intimpinat numeroase greutati, trebuind sa faca fata embargoului si sanctiunilor impuse de ONU si UE. In 1999, Iugoslavia a fost bombardata de NATO (fara autorizarea ONU) in urma acuzatiilor de incalcare de catre sirbi a drepturilor albanezilor din Kosovo, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari). Au urmat 78 de zile de bombardamente crincene asupra infrastructurii Iugoslaviei, inclusiv cu proiectile pe baza de uraniu saracit. Bombardamentele si loviturile cu rachete aplicate asupra principalelor intreprinderi industriale si energetice, de asemenea asupra podurilor peste Dunare si Sava, au aruncat economia acestei tari cu zece ani in urma, provocind pierderi de peste 100 de miliarde de dolari.
In 2003 numele Iugoslavia a fost abolit si statul a devenit o confederaie numita Serbia si Muntenegru. Dupa proclamarea independentei Muntenegru, in 2006, Serbia a ramas ca tara de sine statatoare, iar ultima consecinta a fost proclamarea unilaterala a statului Kosovo, in 2008. Paradoxul a constat in faptul ca cel mai bogat si mai liberal stat socialist nu numai ca a ratat tranzitia catre democratie si economia de piata, dar a si disparut de pe harta.
Si ca sa fac legatura intre teoria mea, conferinta amicului si mica istorie a Iugoslaviei si Serbiei de mai sus, ce s-a intimplat saptamina asta: banca-mama are o sucursala si la Belgrad si a trimis saptamina asta un baiat si o fata de acolo la noi, sa vada cum merge treaba in Romania. Mi s-a parut foarte interesant ca, dupa cei veniti de la Chisinau acum vreo 2 ani, am ajuns sa primim si oameni venind din vest ca sa le aratam despre ce e vorba. Evident, am vrut sa-mi verific teoria si sa imi dau seama cam pe unde sunt ei, asa ca am stat de vorba destul de mult cu ei, atit in cele 4 zile in care au stat la noi in birou, cit si la o bere la ”Caru cu bere” dupa job. Mi-am dat seama – au recuperat cite ceva, dar, ca si piata valutara, sunt cu 3-4 ani in urma noastra. Am simtit o oarecare mindrie prin faptul ca oamenii astia au fost trimisi in Bucuresti, Romania, sa vada un crimpei din viitorul lor. M-am bucurat ca s-a intors un pic roata si ca nu numai noi trebuie sa mergem in Ungaria sau Polonia sa simtim asta, ci si cei din Moldova si Serbia pot sa vina aici. M-am simtit mindru facindu-i o poza cu cladirea CEC pe fundal, apoi m-am simtit ciudat aratindu-i Casa Poporului. Pe de alta parte, am simtit un soi de mila. Ce a fost in Serbia inainte de 1989, cit de liberi erau si cit de bine o duceau fata de noi, si prin ce au fost nevoiti sa treaca. Bombardati de NATo, fututi din toate partile, la ani-lumina de o posibila intrare in UE, si totusi cu o istorie atit de bogata si cu amintiri atit de luminoase. Am stat de vorba cu sirbul al carui nume mi s-a parut imposibil de pronuntat (Srdjan) si am incercat sa imi dau seama unde sunt ei in viata de zi cu zi. Criza a lovit si acolo, astfel incit dinarul s-a depreciat si a ajuns la o minima de 90 de dinari la un euro, iar piata de capital s-a prabusit si acolo, scazind cam cu 80%. In schimb, piata imobiliara e inca in crestere, iar preturile in centrul Belgradului sunt asemanatoare cu Bucurestiul. Rezervele tarii sunt secatuite de razboi, iar industria este la pamint, dar Serbia trebuie sa renasca din propria-i cenusa, precum pasarea Phoenix. Traficul e mult mai lejer, iar un drum de 5 km prin oras la o ora de virf nu dureaza mai mult de 15 minute. Se pare ca inca nu exista atitea masini, leasingul si creditul auto inca nu au explodat. Amicul sirb conduce o Mazda din 1991. Nivelul general al preturilor este similar cu Romania, un pachet de tigari costa 1.5 EUR, iar o bere de 0.5 litri cost 0.5 EUR la magazin. Infrastructura este destul de jalnica, in afara autostrazilor construite inca de pe vremea lui Tito. Am inteles ca nu se recomanda de nici un fel mersul cu trenul – obositor de lent, cu vagoane degradate si niciodata punctual. Turismul a fost redus drastic dupa conflictele din anii 90, insa acum este in curs de dezvoltare, revenindu-si la normal. Belgadul are o zona boema, un fel de ”Montmartre”, numit ”Skadarlija”, unde totul a ramas asa cum era acum 150 de ani, atunci cind orasul avea o viata boema si artistica. Belgradul este impinzit de mii de cafenele si restaurante, iar viata de noapte este plina. Circiuma traditionala sirbeasca se numeste ”Kafana”. Bucataria sirbeasca nu difera cu mult de a noastra, poate cu mai multe influente turcesti. Poti minca ”cevapi” care sunt mititei sau ”sarma”. Versiunea autohtona a hamburgerului se numeste ”pljeskavica”, ciorba se numeste ”corba”, iar de baut se indeletnicesc cu ”slibovica” si ”rakija”. In materie de shopping, strazile sunt impinzite de ”fashion boutiques”, gazduite de case construite la sfirsitul secolului 19. Si in Serbia exista imbogatitii recenti – atit speculatori din imobiliare, cit si alti oameni care au stiut sa profite de perioada razboiului, asa ca au aparut si aici statiuni de munte cu vile de lux, colonizate de noii magnati.
Una peste alta, povestile lui Srdjan m-au impulsionat si mi-am propus ca sa pun si Belgradul pe lista destinatiilor mele turistice viitoare, sa vad cu ochii mei un stat devastat de razboi care incearca sa-si revina, si sa pricep cum e sa mergi in vest, dar sa te intorci in timp in Romania anului 2003.