Apara Ducadaaam!!! Suntem finalisti! Am cistigat cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucuresti!

Au trecut 23 de ani de la cea mai frumoasa zi a fotbalului romanesc. De fapt cea mai frumoasa seara, o seara de mai in indepartata Andaluzie, seara de 7 mai 1986 la Sevilla. Atunci, Steaua Bucuresti a reusit cea mai mare performanta din istoria fotbalului românesc, reusind sa cistige cel mai important trofeu inter-cluburi al Europei - Cupa Campionilor Europeni. Ziua de 7 mai 1986 a lasat pentru totdeauna in inimile stelistilor si ale tuturor românilor amintirea unei echipe extraordinare si a unor jucatori care dupa acea zi au devenit adevarate legende si idoli pentru toti conationalii lor. Numele acestor jucatori vor fi mereu asociate cu extraordinara seara de 7 mai si cu visul iplinit de care vom fi intotdeauna mindri - STEAUA Bucuresti - Campioana Europei.

Nici o ehipa mare nu se naste peste noapte, din senin, iar Steaua, campioana campioanelor europene, nu a facut nici ea exceptie de la regula. In sptele superbei impliniri de la Sevilla au stat ani de munca, de straduinte si cautari. Din toamn lui 1983 stelistilor li se spunea "vitezistii", termen datorat lui Dan Claudiu Tanasescu, cronicarul de fotbal al revistei "Saptamina". Pornind de la acest alint, jucatorilor de la Steaua li s-a recunoscut prima calitate cistigata in acea perioada - viteza de joc, viteza de deplasare, cu sau fara minge, viteza contraatacurilor, viteza de transmitere a mingii sau viteza de construire a atacurilor. Iar Jenei si-a invatat elevii sa deseneze fotbalul pe teren, sa teasa fiecare faza, sa opreasca minga foarte rara, sa declanseze morisca unor combinatii de pase - incintare pentru public si infern pentru adversari. Si jocul acelei echipe m-a facut pe mine, la 9 ani, sa devin suporter al acestei echipe, chiar daca Dinamo juca in semifinalele Cupei Campionilor Europeni in acel an.

Drumul catre cucerirea celui mai rivnit trofeu al Europei a inceput pentru Steaua in Danemarca, unde campioana României avea sa intilneasca campioana acestei tari, Vejle Bold Klub. Steaua s-a intors acasa cu un 1-1, iar la Bucuresti nu le-a dat nici o sansa de calificare danezilor, ros-albastrii impunindu-se cu 4-1. Urmatorul adversar intilnit de Steaua a dat trupei pregatite de Emerich Jenei primele emotii, campioana Ungariei, Honved Budapesta, impunindu-se cu un nedrept 1-0. Nedreptatea a fost reparata la Bucuresti, ungurii plecind cu acelasi rezultat obtinut si de danezi, 1-4. Steaua accede în turul III. Aici românii dau de un adversar aparent mai accesibil decit in primele două tururi, campioana finlandei, Kuusysi Lahti. Nu a fost deloc asa, iar meciul tur, disputat pe stadionul Steaua, avea sa se incheie cu scorul de 0-0. Acest rezultat obliga Steaua sa obtina, pentru prima data in aceasta campanie europeana, o victorie in deplasare. Cu gindul la o semifinala, Steaua se impune la limita, 1-0, prin golul lui Piturca din minutul 86 si se califica in primele patru echipe ale Europei. In aceasta faza, sortii au decis ca Steaua sa fie adversara puternicei campioane a Belgiei, Anderlecht Bruxelles. Meciul tur avea sa fie adjudecat de belgieni, cu 1-0. Atit trebuia sa remonteze Steaua pentru a merge mai departe. Meciul al doilea, disputat la Bucuresti, avea sa intre in istorie. Dupa un meci de vis, Steaua trecea de campioana Belgiei cu un rasunator 3-0 si ajungea in finala Cupei Campionilor Europeni, o finala care avea să fie un triumf care a trecut pentru totdeauna numele Steaua în istoria fotbalului... Va amintiti ? 'notre respect, Anderlecht"...

Finala Cupei Campionilor Europeni, editia 1985/1986, s-a disputat pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, din orasul Sevilla. Practic, FC Barcelona evolua in ultimul act al competitiei pe teren propriu. Peste 50.000 de suporteri ai catalanilor au luat cu asalt orasul din Andaluzia pentru a asista la, credeau ei, cistigarea trofeului de catre favoritii spanioli. Cu citeva zile inainte de marele meci, oficialii echipei bucurestene au fost instiintati ca nu pot evolua in echipamentul traditional, ros-albastru, acestea fiind si culorile Barcelonei, si ca trebuie sa joace intr-un alt echipament. S-a ales culoarea alba, una neobisnuita pentru suporterii echipei.Partida propriu-zisa a fost marcata de miza incredibila, jucatorii ambelor echipe fiind crispati in multe momente. Poate si de aceea a ales Jenei sa-l introduca in teren pe veteranul Iordanescu, antrenorul secund al Stelei din acea perioada.

Echipa Steaua (din rindul careia lipsea tocmai capitanul Tudorel Stoica) arata asa: Duckadam - Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu - Balan (72 Iordanescu), Boloni, Majearu, Balint - Lacatus, Piturca (112 Radu II).

Românii au controlat totusi meciul, atragind simpatia si admiratia celor prezenti pe stadionul din Sevilla. Meciul s-a incheiat asa cum a inceput, cu scorul de 0-0, si invingatoarea urma sa fie decisa in urma executarii loviturilor de la 11 metri. A fost un duel al portarilor, Urruti versus Duckadam.

Primii au executat stelistii. Majearu a sutat in partea dreapta, dar Urutti a ghicit coltul aparind primul penalty. Duckadam nu se lasa mai prejos si "scoate" si el penalty-ul catalanilor. A urmat experimentatul Loti Boloni, care a sutat in partea stinga, insa Urruti a respins si aceasta minge. Duckadam se pregatea totusi sa intre in istorie, scotind al doilea penalty. Tinarul, pe atunci, Marius Lacatus a fost cel care a deschis scorul la a treia serie de lovituri de departajare, cu un sut puternic, care a izbit mai intai transversala. Lacatus trebuie sa inscrie, Lacatus va inscrie! Sut si gool! Citeva minute mai tarziu, Duckadam "scotea" inca un penalty, al treilea. Gabi Balint si-a luat un elan mare si a inscris cu un sut plasat, in coltul sting. 2-0. O liniste impresionanta cuprinde stadionul pentru citeva clipe, dupa care publicul aplauda cu fair-play pe Steaua. Deja, toata lumea asteapta un nou "numar' al lui Duckadam si doar Marcos, virful Barcelonei, se mai gindeste ca il poate invinge. Cum anume? Schimbind coltul, adica sutind in stinga lui Duckadam, care va anticipa din nou senzational, aparind sigur si facind inutila executarea celei de-a cincea perechi de penalty-uri. Duckadm culege mingea si porneste cu ea intr-o alergare frenetica spre centrul terenului, de unde intreaga echipa a pornit deja in intimpinarea lui. La televiziunea romana, Teoharie Coca Cosma izbucnea bucuros strigind celebra replica "Apara Ducadaaam!!! Suntem finalisti! Am cistigat cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucuresti!"

Cu totii stim ca in 1986 o tara intreaga a suferit si s-a bucurat pentru aceasta echipa care a aratat Europei ca stim si noi fotbal, ca suntem si noi acolo pe harta. O echipa care a adus bucurie in casele atitor oameni care stim, multi dintre noi, cum traiau in acele vremuri. O echipa care ne-a facut mindri sa fim români. Iar acum, dupa 23 de ani, ne gindim ca parca a fost ieri. Sa ne amintim...

Moartea unei pasiuni

Primul meu contact cu fotbalul a fost prin anul 1984, cind, la 7 ani si ceva, auzeam de echipa Dinamo care ajungea in semifinalele Cupei Campionilor Europeni. Era un motiv bun sa tin cu ei, dar cum eram eu intotdeauna Gica Contra, am decis sa tin cu Steaua. Aveam un motiv bun - eram acolo, in cartier, la 3 statii de tramvai de stadionul Ghencea.

Prima mea bucurie adusa de fotbal a fost fireste parcursul noii mele echipe de suflet, Steaua, in anul competitional 1985-1986, cind, dupa ce a batut pe rind, pe BK Vejle, Honved Budpesta, Kuusysi Lahti si Andrelech Bruxelles, a urmat noaptea de vis de 7 mai 1986, cind, la Sevilla, Steaua batea la penalty-uri pe FC Barcelona si devenea noua campioana a Europei. Si trezit din somn la ora 3 noaptea pot recita lotul Stelei din acel an: Duckadam (Stingaciu) - Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu (Weissenbacher) - Majearu, Tudorel Stoica (Balan), Balint, Boloni - Lacatus, Piturca (Radu II).

Au urmat citiva ani in care Steaua a dominat Europa, a mai ajuns o data in semifinale si o data in finala Cupei Campionilor, au fost citeva meciuri pe care mi le aduc aminte si acum cu multa placere, norma de 5 goluri cu Sparta Praga, Spartak Moscova, IFK Goteborg sau Galatasaray.

In timpul acesta, la inceputul anilor 1990, cind eu eram elev de scoala generala, iar clanul Becali facea bisnita cu bilete in fata cinematografului Patria, iar George Copos isi facea veacul prin UTC, imi amintesc cum ascultam in fiecare duminica etapa la Radio România Actualitati, ii ascultam pe Ilie Dobre, Sebastian Domozina, Ion Ghitulescu, Dumitru Pelican sau Nicolae Secosan. Si ma uitam la meciurile transmise in direct de TVR, comentate de vocea incomparabila a maestrului Cristian Topescu si ma bucuram enorm de fiecare victorie a echipei nationale a României, formata pe atunci din Hagi, Popescu, Lacatus, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu si altii, jucatori care in anii ce au urmat aveau sa formeze "Generatia de Aur". Cu majuscule.

Anii treceau, echipa nationala a devenit din ce in ce mai valoroasa, România a inceput sa conteze in fotbalul mondial, iar pasiunea mea pentru acest sport crestea pe masura ce victoriile asupra unor adversari puternici se inmulteau. A fost intii ziua de 15 noiembrie 1989, cind, in fata a 30.000 de spectatori pe stadionul Ghencea, România invingea Danemarca cu 3-1 (prin golurile lui Balint - 2 si Sabau) intr-un meci decisiv pentru calificarea la turneul final al Cupei Mondiale care urma sa aiba loc in Italia. Tricolorii au cistigat o grupa si mergeau la un Campionat Mondial dupa o pauza de 20 de ani.

A venit prima vara de dupa 1989. A venit Coppa del Mondo, Italia 1990. Va mai amintiti imnul cintat de Gianna Naninni - "Un estate italiana" ? Sau reclama de la Adidas Torsion - "Daca vrei, poti" ? A fost un turneu final cu România printre participante, cu români in tribunele stadioanelor din Italia, care ii incurajau pe "tricolori". Iar România, descatusata de comunism, a invins marele vecin de la rasarit, URSS, cu 2-0, prin golurile lui Lacatus. Dupa "blatul" cu Camerun, a urmat egalul, 1-1 (gol Balint), cu viitoarea vicecampioana mondiala, Argentina, si, pentru prima data, calificarea in optimile de finala. Apoi a venit partida de trista amintire, in care România a mers cap la cap cu Irlanda pret de 120 minute si 4 serii de lovituri de departajare. A ratat decisiv Daniel Timofte si visul italian se termina.

A continuat seria fabuloasa de calificari ale unei generatii pe care daca nu o aveam trebuia sa sapam adinc dupa ea. Cardiff '93, victoria din Tara Galilor, bara lui Bodin. România in strada, desi afara fulguia. Primul Revelion al fotbalului romanesc.

World Cup, mondialul din SUA din 1994. Parcursul de legenda al unei echipe mature a României, in anul de glorie al generatiei de aur, condusa de Hagi - "Maradona din Carpati" care ne-a dus pina in sferturile World Cup. Totul a inceput in ziua de 19 iunie, ziua care gazduieste una dintre cele mai frumoase amintiri ale fotbalului românesc - meciul contra Columbiei (echipa pe care marele Pele o vedea favorita la cistigarea Campionatului Mondial), cu Asprilla, Rincon, Valderrama si Valencia. Din cauza diferentei mari de fus orar, transmisia meciului a inceput, in tara, tirziu in noapte. In fata a 100.000 de spectatori, pe Rose Bowl, tricolorii au facut un meci de poveste. Au deschis scorul prin Raducioiu, l-au majorat prin Hagi, care a marcat golul Campionatului Mondial, o diagonala-lob magnifica si imposibila de la 35 de metri in vinclul portii lui Cordoba. Dupa golul de 2-1 al columbienilor, Raducioiu a inscris pentru 3-1 dupa o pasa de 50 metri de la Hagi. A urmat infringerea amara cu Elvetia, de la Detroit, din care am retinut doar golul lui Hagi si cele 2 minute jucate de Vladoiu pina la gestul lui necugetat. A fost apoi o noua noapte frumoasa, meciul de pe "Rose Bowl" cu SUA, in afata a 100.000 de spectatori potrivnici, golul din unghi al lui Dan Petrescu, care purtase bermudele norocoase pe care i le adusese sotia superstitioasa si calificarea in optimi de pe primul loc in grupa.

A urmat meciul cu Argentina. 3 iulie 1994. Eu eram in concediu in Grecia, la Kalambaka, la poalele Meteorei, un loc superb de care m-am indragostit cu acea ocazie. Si in care m-am si indragostit in acea seara. Un meci vazut printre sute de greci care nu puteau uita ca doar cu citeva zile in urma, Argentina umilise Grecia cu 4-0. Si care nu puteau sa nu tina cu România. Argentina parasita de starul Maradona, gasit dopat cu efedrina. Raducioiu, suspendat. La miezul noptii, Ilie Dumitrescu era anuntat ca va fi titular, cu Hagi linga el. Meciul vietii lui Ilie Dumitrescu si poate, meciul competitiei. Ce spectacol! Tot pe "Rose Bowl". 1-0 Ilie Dumitrescu min. 11, 1-1 Batistuta din penalty min. 15, 2-1 Ilie Dumitrescu min.18. Ce inceput... Fantastic... Ilie Dumitrescu senzational... 3-1 Hagi min. 58, 3-2 Balbo min. 73. Poate cel mai frumos meci al Mondialului. Bucurie maxima. Extaz. Eu fericit intre sute de greci si apoi citeva ore de plimbat cu o fata din Constanta pe strazile micului orasel grecesc. In timpul acesta, desi meciurile se jucau la 2 noaptea, la Bucuresti si in tara, sute de mii de români erau in strada. "N-avem bani, n-avem papica, dar l-avem pe Hagi Gica", "Iliescu minte, Hagi presedinte", "Hagi e regele, Maradona unde e?", "Jos Vacaroiu, prim-ministru Raducioiu". Va mai aduceti aminte?

Am aliniat pe rind Columbia, SUA si Argentina si urmau sferturile de finala cu Suedia. un meci pe care nu mi-l amintesc cu placere. Un joc echilibrat pina spre sfirsit, cind Brolin l-a invins pe Prunea dupa o lovitura libera. Mondialul parea incheiat, insa, cu 2 minute inainte de final, Raducioiu a trimis meciul in prelungiri. Tot el a adus România in avantaj in mintul 100, facindu-ne sa ne simtit tot mai aproape de semifinala cu Brazilia. Dar a venit faza din minutul 114, care mi-a bintuit mult timp de atunci somnul, si cred ca multor oameni. O centrare a suedezilor de pe partea dreapta, Prunea a iesit gresit, facind eroarea carierei, iar Kenneth Anderson a marcat cu capul de peste toata apararea noastra. 2-2 si urmau penalty-urile. Seriile au inceput promitator, cu suedezul Mild ratind primul sut. Din pacare a fost singurul suedez care a ratat. De la noi, Gica Popescu nu a batut, avind o intindere la inghinali. Nu au reusit sa inscrie Dan Petrescu si Belodedici. Pentru a doua oara consecutiv, un campionat mondial se termina pentru România dupa loteria penalty-urilor. Imprudenta lui Prunea si sutul extrem de slab al lui Dan Petrescu ne-au readus cu picioarele pe pamint, omorind visele de ajuca o semifinala contra Braziliei. Tin minte ca am plins dupa acel meci. Si nu cred ca am fost singurul. Toata lumea a plins. Si Hagi, si Popescu. Toti. Am plins pentru ca se termina visul unei nopti de vara.

Anii au trecut, dar amintirile despre Generatia de Aur au ramas. Unii au devenit antrenori, unii inca mai joaca, altii s-au implicat in conducerea forurilor tutelare ale fotbalului, iar despre altii nu am mai auzit nimic. Numele lor merita enumerate, macar pentru faptul ca au scos un popor intreg pe strazi dupa miez de noapte, au dat un sens si un ideal unei parti a acestui popor, si ne-au bucurat sau ne-au facut sa plingem. Stelea, Prunea, Dan Petrescu, Prodan, Mihali, Belodedici, Selymesi, Dorinel Munteanu, Gica Popescu, Lupescu, Sabau, Hagi, Ilie Dumitrescu, Panduru, Lacatus, Raducioiu, Viorel Moldovan.

Din acel moment, valoarea echipei nationale a inceput sa scada incet dar sigur, la fel si pasiunea mea pentru fotbal. Jucatorii care evoluau in campionatul national se transferau in strainatate dupa primele goluri marcate iar fratii Becali isi sporeau averea cu fiecare jucator transferat. Performantele din cupele europene ale echipelor romanesti de club au devenit mediocre si sub-mediocre, numarul spectatorilor la meciuri s-a redus drastic insa, pe masura ce fotbalul românesc devenea tot mai mult o umbra a ceea ce a fost odata, steaua lui Gigi Becali devenea tot mai luminoasa iar conducatorii echipelor au devenit mai importanti decit jucatorii.

Fotbalul s-a manelizat, „vedetele” din teren au capatat salarii tot mai mari si au inceput sa-si masoare valoarea in numarul de cuceriri si in preturile masinilor cu care umblau, au devenit tot mai fitoase si mai lipsite de valoare, facindu-se cunoscuti mai mult prin ispravile din cluburile de fite decit pe teren, iar scandalurile de coruptie deveneau tot mai dese. Am inceput sa urmaresc tot mai rar fenomenul.

Dar cum România ca natiune are uneori noroc cu carul, pe la inceputul anilor 2000 se parea ca o noua generatie de fotbalisti crescuti in mizeria campionatului intern dar perfectionati in campionatele puternice din Europa, va calca pe urmele Generatiei de Aur iar locul cuplului Popescu-Hagi va fi luat acum de Mutu-Chivu. Din pacate a fost doar o iluzie.

Mutu s-a dovedit a fi un figurant drogat si nimic mai mult. Iar majoritatea celor din jurul sau erau dupa chipul si asemanarea sa, ii gaseai in cantonament in bamboo sau prin alte localuri de fite, isi expun Bentley-urile, Ferrari-urile si alte masini de fite, umbla cu gine pistol, bamby, alexandre dinu sau alte pitzipoance. Bani multi, caracter putin. Si atunci cind talentul e cultivat doar cu jack daniels si nu cu munca asidua, el nu se transforma in valoare. Si asa au fost multi care s-au nascut talente si au murit sperante.

Am inceput sa consum tot mai rar fenomenul. Nu mai suportam ca in emisiunile de sport sa fie vorba numai de Gigi Becali, Borcea, Copos, Mititelu, Pinalti, Penescu, Paszkany si alti sponsori cu "mina larga" care de fapt, de-abia asteapta sa se imbogateasca pe seama fotbalului. Nu mai suport ca echipa mea de suflet cu care tin de 25 de ani sa se balaceasca in mizeria becaliana, in care sponsorul este si selectioner, si antrenor, si tactician, calcind in picoare diversi antrenori care au incercat sa faca ceva la echipa asta. Nu mai suport aerele de figurant ale marii vedete Mutu si ale prietenilor sai care cad morti prin baruri, vezi Lobont, sau se bat prin circiumi, vezi Tamas, si toti ceilalti pentru care a pune mina la inima atunci cind aud imnul national a devenit doar o chestie trendy. Nu mai suport atita lipsa de valoare pe teren, compensata cu atitea mondenitati in afara lui, Si o mare vina mi se pare ca o are si presa tabloidala, amatoare de scandaluri si mondenitati, dar si federatia de fotbal care a tolerat atita vreme blaturile, meciurile cistigate cu arbitri sau cu valize, pentru ca adevarata valoare a echipelor românesti sa se vada in cupele europene, in duelurile pe viata si pe moarte cu celebrele echipe 17 Nentori sau Knattspyrnufelag.

As fi vrut sa ma uit iar la fotbal din placere, pentru a urmari spectacol, si nu doar ca pretext al unei beri cu prietenii,. Personal identific o miza mai mare decit una legata de performanta. As vrea oameni noi, as vrea o ultima sansa ca fotbalul românesc sa-si recapete stralucirea de altadata, onoarea de echipa ce nu se murdareste. As vrea posibilitatea ca suporterii sa-si reintre in dreptul de posesori ai echipei mele de suflet.

Pina atunci, am hotarit sa nu ma mai uit la fotbal. Nu mai vreau sa vad meciurile unei echipe Steaua , sufocate de ipocrizia si fatarnicia becaliana, si nici ale unei echipe nationale a României aflate sub semnul vedetismului drogatului Mutu si a prietenilor lui. Dupa meciul penibil cu Olanda de asta-vara de la Campionatul European, nu am vrut sa mai aud de nationala tricolora. Si nu din lipsa de patriotism, ci din scirba. La meciul cu Lituania am preferat sa merg la o bere cu un amic din Cehia care ajunsese prin Bucuresti, la meciul cu Feroe chiar nu imi amintesc ce am facut, cred ca eram chiar acasa, dar nu am avut nici o tragere de inima sa il vad, meciul cu Franta l-am vazut cu niste prieteni doar ca pretext de spritur, iar in a doua parte am stat in alta camera decit cea cu televizorul, la meciul cu Serbia am preferat sa sting lumina, iar meciul cu Austria l-am petrecut revazind piesa "Hipioti si bolsevici".

Si nu am pierdut nimic. Doar am trait o mare si ultima dezamagire. Datorita infringerilor cu Serbia si Austria, echipa nationala nu numai ca a pierdut calificarea la Mondialele din 2010, dar actuala generatie de fotbalisti milionari care petrec mai mult timp rin cluburi decit la anrenament, a irosit ultima sansa de a mai demonstra ceva. Iar eu, desi poate ma voi mai uita la vreun meci al echipei nationale, sau voi mai incerca sa fiu la curent cu ultimele stiri din domeniu, o voi face fara nici un fel de pasiune. Voi astepta urmatoarea generatie.

Si cel mai rau nu imi pare de rezultate. Acestea vin si se duc, si peste ani nu o sa mai tinem minte cit a fost scorul cu Serbia si cit cu Austria. Cel mai rau imi pare de miile de suporteri români care se string meci de meci in orice colt al Europei, ca sa se distreze, sa ia un pic de aer, sa mai uite de orele suplimentare prin pizzeriile si berariile Italiei, Austriei sau Germaniei. De zece mii de români, de marea galbena de asta-vara din Zurich, sau de tribunele pline de români de la orice meci jucat in Europa civilizata. Imi aduc aminte cit de socat am fost cind am auzit acum multi ani, pentru prima data pe un stadion din strainatate, o galerie care striga "Luptam, luptam, luptam si cistigam", acoperind sonor galeria gazdelor... Mare pacat de suporteri, as mai fi mers si eu pe un stadion, dar pentru ce? Pasiunea a murit de mult. Si pasiunea lor de a juca, si pasiunea mea de a-i incuraja. Pe ei ii intereseaza mai mult banul, iar eu voi gasi altceva de facut in timpul meciurilor. Hai România!

Romania - Franta

In direct din mijlocul unei navete de bere, unde am fost teleportat simbata seara.

Imnul - "Iar se fac astia ca stiu versurile, cinta si stau cu mina la inima... Ce mari patrioti..."
Minutul 1 - "Doamne ajuta ! Sper sa nu ne-o traga mai rau decit Lituania"
1-0 - "Esteeee ! Ce le-a dat-o asta micu', bai ! Poate iese macar de un egal"
2-0 - "Goooooollll ! Ba, esti nebun, ce bine se gasesc astia... Bine Goian ! Se vede ca au fost bine pusi in teren. Nu putea Piturca sa faca asa si la celelalte meciuri?"
Minutul 30 - "Mai vreau si eu o bere !!!"
Pauza - 'Nu stiu ce sa zic, mi-e ca totusi ne-o luam... Desi, uite ce bine joaca Muresan ala de la Cluj..."
2-1 - "Baga-mi-as..."
2-2 - "Asta e antrenor? Ce idioti... Nimic nu stie. Cine dracu il tine acolo ? Ce-o mai face nea Imi?"
Minutul 75 - "Buna tuica asta. Chiar are 29 de ani ? E supercurata, sper sa nu ma doara capul miine..."
Minutul 90 - "Cit s-a terminat ? Tot 2-2 ? Mare lucru ca nu ne-au batut... Bun Ribery ala, frate... Nu mai e bere, ia o tuica din sticla aia de Ice Tea..."

Fluier final pentru Giscan

Mi-e foarte greu sa mai scriu despre moartea cuiva. Mi-e foarte greu sa ma mai gindesc la moarte, la nedreptatea ei si la modul in care ni-i rapeste pe cei dragi si golul pe care il lasa in loc. Inca mi-e foarte greu sa imi revin dupa socul pe care l-am trait acum aproape 2 luni, cind mi-am pierdut tatal. Inca nu inteleg acest an blestemat in care pe linga pierderea pe care am suferit-o eu, ne-au parasit pe toti atitia oameni mari: Pittis, Pintea, Paler, Pavarotti, Gil Dobrica, David Ohanesian, Jana Gheorghiu. Din pacate, lista nu s-a incheiat si sfirsitul de octombrie l-a luat si pe cel mai mare fotbalist roman al tuturor timpurilor: Nicolae Dobrin, zis "Gicu", zis "Giscanul"...

"Ce ne facem, oameni buni/ Cu acest Dobrin/ Care-ascunde mingea/ De n-o mai gasim?"

Copiii care umplu astazi peluza din Ghencea sau deturneaza tramvaie pe Stefan cel Mare nu l-au vazut jucind. Ei isi striga iubirea pentru fotbal, dar nu l-au vazut pe Gicu Dobrin jucind. Iar asta e o mare nedreptate.

Nicolae Dobrin s-a nascut in august 1947 la Pitesti, oras pe care avea sa il reprezinte ca fotbalist in aproape toata cariera. De la bun inceput pina spre retragerea de pe gazon, Dobrin a jucat la FC Arges, cistigind singurele doua titluri din istoria clubului (1972 si 1979). In 1980, s-a "retras" la Tirgoviste, unde a mai jucat doi ani. A refuzat sa plece la alte cluburi, pentru ca nu putea trada dragostea de Pitesti. Exista insa un club pentru care ar fi plecat - Real Madrid. In 1972, dupa un meci cu echipa madrilena (cistigat de Arges cu 2-1), presedintele Santiago Bernabeu a cerut conducerii de partid din Romania dezlegarea pentru un transfer, contra unei sume imense pentru acea perioada - se vorbeste de 2 milioane de dolari plus costul montarii unei instalatii de nocturna la Pitesti. Dar partidul comunist nu a acceptat, pentru a nu crea un precedent si astfel Gicu nu a ajuns la Real.

Dobrin a fost unul dintre marii creatori ai jocului: tehnica sa poate fi data si astazi ca exemplu - dribling, pasa, viziunea jocului, finalizare, toate faceau din el un jucator complet. Talent si capricios deopotriva, Gicu Dobrin a facut parte din generatia care a calificat Romania la Mondialul din Mexic 1970, dar nu a jucat la Guadalajara. Versiunea oficiala a fost ca Dobrin nu era conectat la pregatirile echipei, dar se pare ca adevaratul motiv isi are radacinile in refuzul lui de a fi transferat la echipa militienilor - Dinamo. Indiferent de motive, absenta lui Dobrin din teren ramine unul dintre cele mai mari mistere din fotbalul romanesc, iar regretul unui duel Dobrin-Pele ramine unul imens. Pentru echipa reprezentativa, Dobrin a jucat 48 de meciuri.

Acum Dobrin e acasa, in pamintul din "tara prunilor", visind la un dribling pe "Bernabeu". Zimbeste ingaduitor, pentru ca, n-ati aflat?, el joaca inca, intr-un meci de mult terminat, pentru cei care nu s-au desprins de gradene, pindindu-i emotionati scamatoriile. Singurii care l-au iubit, singurii care l-au incurajat si dincolo de minutul 90...

A parasit aceasta lume subit, undeva pe un pat de spital din Pitesti. S-a stins rapid, lasind in urma familie, prieteni, sustinatori. Dar in primul rand o parte a fotbalului romanesc s-a stins o data cu el. In urma legendelor mereu vor ramane povesti nemuritoare care ne vor aminti de ele pentru totdeauna. Pe Dobrin nu l-am vazut niciodata jucind. Am prins doar Steaua 1986, generatia de aur si pe cea contemporana. Insa am auzit si eu una din acele povesti nemuritoare despre “Giscan” : “Iti incurca picioarele, te ametea, trimitea mingea acolo unde era imposibil. Parca nu era din lumea noastra, stia sa faca orice cu mingea. Din putinele vorbe pe care le-am schimbat mi se parea si un om de exceptie. Pacat ca nu a scapat de comunisti.”. Aceste vorbe m-au facut sa-mi dau seama de adevarata sa valoare. Prototipul fotbalistului perfect, un caracter de exceptie si o valoare inestimabila.

Probabil nu voi reusi sa povestesc si eu cindva la fel de frumos si despre Mutu sau Chivu. Generatia actuala nu joaca pentru frumusetea fotbalului. Joaca pentru a mari greutatea pungilor cu bani si pentru a-si cistiga faima in fata suporterilor care le striga numele. Dobrin nu s-a bucurat niciodata de teancuri de bani si nici de faima. Si totusi a lasat in urma doar povesti frumoase, care automat iti trezesc sentimentele de respect pentru ce a facut.

Ai murit la 25 de ani distanta de la acel memorabil meci in urma caruia Real Madrid isi dorea sa te aiba pe Santiago Bernabeu. 25 Octombrie 1972. FC Arges - Real Madrid 2-1. Sa nu iti para rau ca ai plecat “Giscane”. Ai facut pentru Romania mai mult decit mult altii. Acolo sus iti vei intilni prietenii si idolii. De acolo de sus iti vei veghea favoritii. Suntem mindri de tine si fericiţi ca putem vorbi numai de bine de Nicolae Dobrin. Vei dribla ingerii, insa ce bonus mai frumos iti putea rezerva destinul, decit o intrare triumfala în rai?

Pentru el fotbalul era o eterna piesa de teatru, iar cand era pe scena nu gresea niciodata. Stia sa joace totul perfect, conform scenariului, dar adauga si elemente neasteptate. De aceea a fost si va fi iubit mereu. A iscalit multe pagini din arhivele fotbalului nostru, iar acum citeva zile a avut puterea sa o scrie si pe ultima. A incadrat-o intr-un chenar negru. Vesnic. Dobrin omul nu mai este, dar Dobrin fotbalistul, asa cum a fost cunoscut mereu va ramane mereu in fata, va fi mereu o adevarata piesa de rezistenta a motivatiei si a performantei.

E timpul sa intelegem ca valorile nu se pretuiesc doar atunci cind se sting.
Si e timpul sa facem o plecaciune si sa spunem “Multumim pentru tot!”.

Old Number Seven Is Back !!!

In sfirsit o veste buna! In sfirsit ai facut ceva bun, Gigi!
Lacatus este Regele nostru, al stelistilor! Este un simbol, un idol, este intreaga istorie ros-albastra.
Am asteptat atit de mult aceasta clipa, incat nu mai stim cum sa ne bucuram. Cum sa ne exteriorizam fericirea.
Am asteptat noi, fanii. Dar ma intreb, oare cit ai asteptat tu, Laca?
In sfirsit ti se face dreptate!

Intr-un moment in care dezamagirea este starea de baza in sinul fanilor Stelei, tu readuci speranta.

Parca ne saturasem sa te vedem in Ghencea numai ca adversar.
Desi iubesti atit de mult Steaua, mereu doreai sa o invingi!
Asa cum ai dorit si acum citeva etape, la Arad.
Acum insa lucrurile redevin la normal.
Tu vei ajuta Steaua sa invinga! In campionat, in Cupa sau in Champions League.
E datoria ta, Laca!
E datoria ta sa ne salvezi de sub jugul becalian.
E datoria ta sa ne readuci acolo unde ne este cu adevarat locul.
Si o vei face! Pentru ca, in primul rand, vei avea sprijinul nostru, al suporterilor!
Mult succes, Lacatus!
Welcome back!

Preluare de pe blog.mysport.ro

CV-ul lui Lacatus este aproape in intregime completat la Steaua. Numai intre 1990 si 1993 a jucat la AC Fiorentina şi Real Oviedo. Are 10 titluri de campion al Romaniei (1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998), 7 Cupe ale Romaniei (1985, 1987, 1988, 1989, 1996, 1997, 1999), o Cupa a Campionilor Europeni (1986) şi Supercupa Europei (1987), Lacatus este cel mai titrat jucator din istoria clubului. S-a retras din fotbalul profesionist in 2000. Are 414 meciuri jucate in Divizia A si a marcat 103 goluri. In Cupele Europene a jucat cu Steaua in 72 de meciuri si a inscris de 17 ori. La echipa nationala Lacatus a evoluat in 84 de partide si a marcat de 13 ori. Lacatus a mai detinut la Steaua postura de presedinte al clubului in care a fost instalat in 2005 si la care a renuntat in primavara lui 2006. "Mi-am dorit dintotdeauna sa antrenez Steaua, echipa care a insemnat si inseamna totul pentru mine. Ma bucur pentru faptul ca mi s-a oferit aceasta ocazie si sper ca, impreuna cu echipa si staff-ul tehnic, sa readucem Steaua acolo unde ii este locul, in fruntea clasamentului", a declarat Marius Lacatus.

Calificati la EURO

Nu am mai abordat de mult o tema sportiva, pentru ca echipa mea de suflet se zbate in Liga Campionilor, sub papucul unui personaj grotesc care reuseste sa alunge valorile si sa mercantilizeze echipa. Pentru ca Romania parea ca nu are sanse sa se califice la Euro 2008, dupa un inceput trist la Constanta acum 1 an si ceva care a umbrit bucuria Stufstockului si in care bulgaroi cu ceafa groasa ne-au egalat in doar 2 minute. Si totusi...

Daca in 2000 cineva de la echipa nationala a spart o oglinda, acum dupa 7 ani blestemul s-a dus. Generatia lui Mutu si Chivu, strunita de Piturca, a defilat in campania de calificare pentru EURO 2008. Ceea ce parea doar o iluzie s-a indeplinit si Romania s-a calificat, dupa 3 campanii ratate in care leit-motivul a fost vorba lui Iordanescu "Olanda si Cehia porneste ca favorite" la un nou turneu final. Si daca in 2000 a fost Campionat European, in 2008 tot Campionat European va fi. Si e timpul sa ingropam in lada de gunoi a istoriei fotbalistice atit expresia lui nea Puiu cit si tristul baraj cu Slovenia care ne-au privat de calificari in 2002... 2004... 2006...

Pentru prima oara dupa multa vreme romanii nu au mai tremurat in fata televizoarelor in ultimul meci al ultimei etape dintr-o campanie de calificare. Nu am mai stat sa nu primim gol pe un final nenorocit de meci, pentru ca implacabil sa o incasam, si nici sa ne rugam pentru niste desculti sa scoata un egal pe care nu il obtineau niciodata. De data asta parca am vazut o schimbare, parca Victor Piturca si jucatorii echipei nationale au adus la echipa o alta mentalitate si o anumita maturitate. Piti si-a jucat cartea cu sabia deasupra capului, intrat la echipa nationala pentru al doilea mandat pe un teren foarte subred. Si a reusit, fara certuri, fara multe comentarii, fara nazuri, fara figuri, fara Radoi. Cu Ogararu (finally...) Nu am fost niciodata un fan al antrnorului Piturca, desi a crescut in ochii mei cind a plecat de la Steaua pentru ca nu a acceptat ca ciocoiul-ghertzoi sa-i dicteze echipa. Se pare totusi ca Piti merita toata stima si a aratat ca el a fost alegerea cea mai buna. A trecut prin momente grele, tatal lui a murit pe durata acestei campanii (ceea ce pot sa spun cu mina pe suflet ca e o incercare mult prea grea...), si totusi el a fost un om puternic, constant in atitudine si a reusit sa duca mai departe ce a inceput.

Chivu a spus frumos si adevarat ca nu mai stiam sa ne bucuram. Nici ei si nici noi. Sa speram ca a avut gura aurita cind a spus ca vom sarbatori si de acum incolo!

Felicitari Romaniei pentru o campanie reusita, ceea ce nu s-a mai vazut de ceva vreme. Avem un turneu final cu Romania in grupe si trebuie sa scoatem maxim din el. Generatia Drogatilor, asa cum a fost numita de unii, poate deveni o noua generatie de neuitat. Echipa nu poate fi numita nici generatie de aur, platina sau mai stiu eu ce metal pretios. Deocamdata, echipa nationala trebuie sa arate mai mult. O calificare nu iarta 7 ani de dezamagiri, dar cu siguranta inseamna un inceput. Sper sa nu raminem la stadiul de tatonari in evolutiile viitoare. Ne mai trebuiesc inca doua calificari la turneele finale si chiar mai mult: o figura frumoasa. Nu e de-ajuns sa mergem in Austria si Elvetia. Noi, suporterii vrem mai mult. Ar trebui ca si fotbalistii sa-si doreasca sa realizeze mai mult.

Si poate cindva, va reinvia amintirea noptilor albe din 1994, cind un oras intreg iesea in Piata Universitatii sa se bucure dupa o victorie cu Columbia sau cu SUA, sa sarbatoreasca golurile lui Hagi si Ilie Dumitrescu cu Argentina, dar si amintirea lacrimilor din meciul cu Suedia...

Hai ROMANIA !

Pentru toti stelistii

De data asta, au fost mai buni decit noi. Steaua nu a reusit nimic in timp ce lor, cel putin in prima repriza, le-a cam iesit totul. E usor de gasit vinovatii sau de aratat cu degetul: Radoi, care a taiat tot elanul Stelei la inceputul reprizei secunde, Baciu si Lovin, care in continuare nu inteleg ce cauta in lot, Olaroiu care insista cu baietii astia in teren si-i lasa pe banca pe Croitoru, Ochirosii sau Cristocea, Andrey care a ramas spectator la toate golurile lor. Noroc cu giumbuslucurile lui Elton care cit de cit ne-a mai descretit fruntile, cu daruirea lui Badea si insistenta lui Thereau... Iar pentru toti cei care spun ca Steaua a fost umilita, am un mic cadou... 4 aprilie 1998, o data de referinta pentru orice stelist. Asta inseamna umilinta... nu o victorie la 2 goluri... Capul sus... viata merge mai departe...

STEAUA FOREVER

Pentru ca universul vostru se invarte in jurul nostru, pentru ca traiti pt noi si nu pt echipa voastra, pentru ca fara noi ati fi mereu tristi, pentru ca zilele voastre fericite ni se datoreaza, pentru ca v-am invatat sa multumiti in engleza, INVIDIOSILOR, sa strigam impreuna: MULTUMIM STEAUA CA EXISTI!!!!!

Dumnezeu a fost roman

Rar am vazut o echipa din Romania care sa joace asa cum a jucat Steaua miercuri seara pe Santiago Bernabeu in meciul cu Real Madrid. Cu doua saptamani in urma vazusem o echipa timorata, o echipa care intrase deja invinsa pe teren, o echipa complexata si redusa la tacere de vedetele Realului. Miercuri seara am vazut-o pe Steaua metamorfozata total, am vazut o echipa cu atitudine, agresiva, o echipa cu tupeu, o echipa care a crezut in sansa ei si s-a batut pana-n ultima clipa. Jucatorii romani au uitat ca-n fata lor se afla superjucatorii de la Real Madrid, galacticii, si au jucat "de la Real la Real", vorba comentatorilor, cu adversarii lor. Am asistat asadar la "momentul zero" al fotbalului romanesc. Si, cand scriu asta, ma refer doar la fotbal, la fotbalul romanesc in Europa, la fotbalul adevarat, fara aranjamente, fara culise, fara blaturi, fara nimic altceva, doar la fotbalul in sine! Este pentru prima data dupa ’89 cand cred ca se poate. Nu numai ca Romania merita cel putin o echipa in Liga Campionilor, dar de-acum putem nu numai sa visam, ci si sa credem in sansa noastra. A demonstrat acest lucru Steaua, si nu cu oricine, ci cu Real Madrid. Jucatorii Stelei n-au mai avut motive sa alerge la finalul jocului dupa Stelele Realului pentru a face schimb de tricouri. Tricourile imbracate miercuri seara de jucatorii nostri au devenit ele, la randul lor, tricouri de colectie. Sigur, pana la urma am pierdut, dar, cu toate astea, Dumnezeu a fost de partea noastra, ne-a ocrotit, inclusiv poarta, in fata adversarilor, dar nu s-a gandit nici o clipa ca trebuie sa ne apere de noi insine. Cu alte cuvinte, miercuri seara, chiar daca am pierdut, Dumnezeu a fost roman!

Marius Tuca

Din pacate, vorba cuiva: Am jucat ca niciodata, am pierdut ca intotdeauna

Steaua - Real Madrid

Asadar, am trait s-o vedem si pe asta! Real Madrid, nimeni alta decat una dintre cele mai bogate si titrate echipe din lume, poposeste in Ghencea! Cu alte cuvinte, ceea ce in urma cu cativa ani parea o utopie, iata ca visul nostru a devenit realitate.
Steaua Bucuresti - Real Madrid...Meciul pe care-l astept de cand m-am "imbolnvit" de fotbal. In alte cuvinte o intalnire intre David si Goliat... intre o forta europeana si CEL MAI BUN CLUB AL SECOLULUI XX (n-am ziz-o eu, ci FIFA). Mentionez ca am fost (si inca sunt) fanul Realului pentru ca la ei vedeam FOTBAL....ceea ce pe la noi inca nu vedeam. Si acum am in minte unul din cele mai frumoase meciuri din cate am vazut: Real-Manchester United. Asadar pentru noi, fanii Stelei trebuie sa fie o foarte mare onoare sa putem vedea la Bucuresti , live, si nu la televizor marele Real Madrid. Sper sa vedem un meci frumos intre 2 mari echipe .
Raul... Roberto Carlos... 2 fotbalisti care joaca parca de-o viata la Real... Ronaldo si Beckham... zeci si zeci de milioane de EUR, campanii de marketing, bauturi si aparate de ras... Van Nistelrooy, Emerson, Cannavaro, Diarra... transferurile din aceasta vara ale lui Real.. Casillas... un portar care a crezut in sansa sa... Rubinho... o viitoare stea a Braziliei... Gutti... Ivan Helguera.. Sergio Ramos... galacticii sunt aici in Ghencea...
Un club cu un buget de 700 milioane de EUR. FIFA l-a desemnat „Cel mai valoros club al secolului al XX-lea“, pasaje intregi din istoria fotbalului fiind copiate, practic, din cea a Realului. Existenta centenara a madrilenilor le-a dus numele pina in cele mai indepartate colturi de civilizatie si le-a adus succese coplesitoare si opulente galerii de vedete, uneori atit de apasatoare incit a parut ca gruparea se prabuseste sub greutatea propriei faime. De 9 ori campionii Europei, cei de la Real au venit in Ghencea sa dea piept cu cei care au fost campionii Europei acum 20 de ani. FORZA STEAUA ! RESPECT REAL !