La clubul taranului

De multa vreme cautam un loc in care sa pot iesi seara, la o bere, in aer liber, in centru, cu oameni prietenosi, preturi normale si muzica buna. La „Motoare” nu am mai calcat de vreo citiva ani, de cind preturile au ajuns nesimtite, si locul s-a populat cu urbani trendy, care au luat locul boemilor rockeri sau hippioti de acum 10 ani.
Auzisem de el, de la unii si de la altii, si numai lucruri de bine, si totusi nu ajunsesem niciodata pe acolo. Pina acum 2 saptamini, cind am vorbit cu mai multi prieteni si am hotarit sa ne vedem acolo. Mi-a placut si am mai fost, si o sa mai merg.
Terasa imi place foarte mult, atmosfera este una foarte relaxanta si usor boema. In racoarea serilor de aprilie, poti vedea aici lumea boema pe care o vezi de obicei pe plajele pustii sau in golfurile izolate. Libertatea inca mai exista, iar de aici si pina la fustele hippie, usoare, de voal imprimat, mai e doar putin. Terasa asta are un aer hippie in ea, si ma astept ca atunci cind ma ridic de la masa, sa simt un miros de alge si sa aud zgomotul valurilor.
Locul se numeste Clubul Taranului si este in curtea Muzeului Taranului Roman, cu intrarea prin strada Monetariei. Asta ma oftica si mai mult, e la mai putin de 50 de metri de job-ul meu si nu ajunsesem niciodata in cei aproape 2 ani de cind s-a deschis. Locatia are un interior decorat in stil rustic românesc. Linga terasa este curtea muzeului, un loc plin de verdeata, bancute si o bisericuta frumoasa din lemn, in stil maramuresean. Terasa este retrasa, ferita de circulatia bulevardului printr-o perdea de verde.
Clubul Taranului este un spatiu multicultural, unde poti gasi modalitati multiple de petrecere a timpului liber. Clubul gazduieste concerte de rock sau jazz, cenacluri literare, lansari de carte sau chiar spectacole de teatru. Traditia s-a mutat de pe ulita satului la Sosea.
Meniul este interesant, si pot recomanda mincarurile traditionale românesti foarte gustoase. Platourile reci, cu nume sugestive – platoul haiducului, al boierului sau al taranului, sunt consistente si satioase, iar preturile sunt chiar atractive. Salata orientala pe care am incercat-o a fost excelenta, iar placinta cu brinza avea multa brinza in ea si era deosebit de gustoasa. Si, am uitat sa spun, servirea este extrem de prompta.
In meniu mai poti gasi (dar nu am incercat) un bors zdravan de puicuta, dres cu ou si taietei de casa, sarmalute in cuib, cu smintina si mamaliguta, pastrama de berbecut, piept de rata afumat, pastrav in cetina, cu mujdei de usturoi si placinte poale-n briu.
Iar la asta poti asezona o bere rece (spre bucuria mea, au si Silva bruna) sau vin – Frincusa de Cotnari se potriveste foarte bine cu atmosfera.
Clubul Taranului a aparut, la ideea directorului Muzeului Taranului Român, Vintila Mihailescu, ca o prelungire a muzeului, pe strazile orasului, ca un mix intre urban si traditional, un amestec de modern si vechi, un pirleaz intre spatiul spiritual românesc si ce se intimpla la oras, un spatiu de granita intre strada si muzeu.
Lumea care iese la Clubul Taranului e pestrit: copii care vin la atelierele muzeului si se opresc la un suc la terasa, tinerii care vin sa tina ritmul alaturi de vreo formatie rock care concerteaza acolo, dar si batrinei amatori de muzica clasica sau dornici sa bea un vin de tara, din ulcica. Nu neaparat lumea trendy-cool de prin alte locuri, dar oameni cu un anumit grad de cultura.
Clubul isi propune sa reactualizeze traditiile, cit a mai ramas din ele, fara sa le idilizeze, pe fondul unei atmosfere boemo-urbane, iar ceea ce rezulta nu e o struto-camila hidoasa, ci una placuta, prietenoasa si primitoare.
Daca vrei un loc in care sa stai cu prietenii la taclale pina tirziu, unde sa nu se uite ospatarul urit la tine ca nu mai pleci acasa, daca nu te deranjeaza zumzetul vocilor din jur si o muzica buna in surdina, du-te cu incredere la o bere pe terasa Clubului Taranului, intr-o atmosfera boema, libera, cu miros de mare si vise de vama.

The Absinth bar - povestea unui loc si a unei bauturi

Simbata seara, cu chef de iesit prin oras. Amicul Andrei imi propune un loc despre care mai auzisem, dar in care nu fusesem niciodata. Si iata-ne la The Absinth Bar – unul dintre cele mai cochete locuri ale perzaniei, un bar bine ascuns, initiatic, pe stradutele din spatele Mitropoliei, intr-o casa veche (care probabil are si ea o poveste), pe Ienachita Vacarescu.
Interiorul are o patina destul de bine facuta de secol aristocratic disparut, cu seminee, tapet, reclame vechi si tablouri simboliste, dintre care se desprinde “Bautorul de Absint” – o replica dupa Viktor Oliva. Un tablou fara rama, dar cu poveste. Un decor “creepy” si un barbat trist la o masa, care isi sprijina capul cu o mina, iar in cealalta tine strins un pahar. Este clar ca a gustat din licoarea interzisa, caci la masa lui s-a infiripat zina stravezie. I se spune “la Fee Verte” si este imbracata mereu in culoarea verzuie a absintului. Mai exista si o reproducere dupa Degas – "Bautorii de absint".
Tapetul este fenomenal – decoratorii au avut fericita idee de a pune pe pereti un tapet “vintage”, de pe vremea strabunicii plecate in America, cu flori mari pe un fond bleumarin. Semineele raspindite prin fiecare camera, sfesnicele vechi si lumina stravezie intregesc senzatia unui loc boem si placut. Reclamele vechi raspindite pe peretii incaperilor sunt de mare efect – fie reclame care te invata cum se bea absintul, in care se vad flacarile si cubul de zahar ars deasupra paharului de “Vieille Absinthe Francaise. Fabrique en 1913”, fie doar un simplu “en vente ici”. De asemenea sunt postere din vremurile cind absintul era ilegal in multe tari.
Programul muzical este diferit, in functie de seara. Din pacate, mergind simbata, am nimerit o seara house, care nu a fost chiar pe placul meu. Si nici o parte dintre clienti nu erau chiar ce trebuie – pustani cocalaro-manelisti care se imbatau acolo inainte de a merge sa se sparga in figuri prin vreun club. Totusi, atmosfera era suficient de interesanta, incit sa pot ignora atit specimenele respective, cit si muzica, care a devenit mai digerabila dupa ceva absint. Am fost asigurat ca exista si seri de oldies, de rock si alternativ, sau chiar de bossanova sau jazz, ceea ce m-a facut sa vreau sa revin pentru a incerca si asta. Sunt convins ca absintul merge mult mai bine cu rock-ul. Oricum, pot sa spun ca the Absinth bar e un loc ideal pentru a petrece o seara mai altfel, relaxanta si plina de povesti intre prieteni. Bautorii rafinati vad in absint un excelent revitalizator social...

Primul meu contact cu absintul a avut loc la Praga, acum 3 ani. Am aflat atunci frinturi din istoria acestei bauturi a pierzaniei in Europa artistilor postromantici, am baut un shot si am luat o sticla si pentru acasa. Inevitabil vine intrebarea “De ce as incerca vreodata vreun pahar de absint?”. Iar raspunsul simplu pe care l-am primit a fost “Are vise inauntru”. Iar in acest bar, visele au venit odata cu atmosfera create prin decor. Controversat si puternic, astfel e caracterizat absintul, a carui popularitate este data de artistii europenin din La belle epoque a secolului XIX.

Primind meniul, am ignorat bauturile clasice si am ajuns direct la specialitatile cu absint (Absinth Delights). Am incercat intii un Bohemian Summer Dreams (cu curacao, suc de portocale si de lamii), a fost usor, racoros si intr-o prezentare de senzatie. Apoi am trecut la un Absinth Frappe (cu nescafe si lapte), care a fost foarte bun si aromat, iar absintul era destul de bine ascuns, abia la sfirsit iti dadeai seama ca nu ai baut un simplu frappe. Alte specialitati erau Afterburner (cu lime si energizant), Death in the afternoon (cu sampanie, in stil Hemingway), Bitter taste of victory (cu Jagermeister si suc de grapefruit, in stil Grecia antica), Dancing with a green fairy (cu snaps si suc de piersici), Osiris Adiction (cu vin rosu, in stil Egiptul antic), Amnesia (cu sambuca si curacao) sau From Hell (cu vodca si suc de rodii). Barmanul recomanda The most horrible thing in the world (sau in stil Oscar Wilde), care contine 3 shoturi de absint pur, dupa celebrul citat al lui Oscar Wilde: "Dupa primul pahar de absint, vezi lucrurile asa cum ti-ai dori sa fie. Dupa al doilea - le vezi asa cum nu sunt, de fapt. Dupa al treilea, vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, si asta este cel mai ingrozitor lucru din lume". La categoria pentru initiati sunt trecute specialitatile Absinth Green Fairy, adica Absinth Old Style Promo 70° sau Pernod Paris 1805 40°. Eu am incheiat seara cu un Old Style ca la carte. Preturile nu sunt mari, toate acestei cocktailuri sau specialitati sunt in gama 10-20 RON, majoritatea cocktailurilor fiind 16 RON.

Exista doua metode celebre de a bea absintul, ambele presupunind existenta unei lingurite speciale, perforate si a unui cub de zahar nerafinat (pentru a atenua gustul amar)
Metoda clasica, brevetata la Paris, in secolul XVIII: se toarna putin absint pe fundul paharului. Deasupra se tine lingurita, pe care se aseaza cubul de zahar. Exista un vas mare, de 5-6 litri, umplut cu apa si gheata (fintina de absint), cu 4, 8 sau 16 robinete prin care curgea apa rece. Sub acestea sunt asezate paharele de absint. Se picura apa rece, iar firicelul de apa cu gheata va dizolva zaharul care se prelinge si el in pahar. Lichidul final ar trebuie sa contina itre o treime si o cincime de absint. In cursul acestui proces, componentele nesolubile ies din amestec si formeaza o microemulsie uleioasa stabila (”cloud the drink” sau ”efectul ouzo”). Opalescenta verde laptoasa rezultata se numeste louche. Adaugarea apei este importanta deoarece determina ”inflorirea” ierburilor si scot la suprafata o parte din aromele care se simt mai putin datorita anasonului.
Metoda moderna, patentata la Praga in anii 1990: se pune un cub de zahar in lingurita speciala, se toarna citeva picaturi de absint peste cubul de zahar si se flambeaza zaharul. Se asteapta ca zaharul sa se caramelizeze, apoi lingurita invaluita de flacari albastre se coboar in pahar, absintul din pahar ia si el foc, apoi totul se stinge cu 3 masuri de apa, si se amesteca.
Varianta de la the Absinth bar este asemantoare cu cea moderna, doar ca paharul contine la inceput absint si gheata, iar cind lingurita cu zahar coboara in continutul paharului, acesta este deja diluat si nu mai ia foc, ci stinge si flacara din lingurita. Chiar daca varianta flambata este modernista si nu are legatura cu adevarata istorie, eu am devenit fan al acesteia, fiind mult mai spectaculoasa.

Si fiindca absintul mi se pare o bautura fascinanta, unica si misterioasa, cu o istorie lunga si intersanta in spate, am studiat un pic istoria acestei bauturi. Absintul este egal boema, de pe vreme cind artistii europeni isi gaseau muza in licoarea verzuie. Cind bem un pahar de absint, ne putem crede, cu un pic de imaginatie, prieteni cu Picasso, Van Gogh, Hemingway sau Maupassant. Sau macar demni urmasi ai acestora. Absintul i-a inspirat pe multi de-a lungul vremii. Si chiar daca a fost interzisa odata, licoarea s-a intors in baruri. Fara puteri halucinogene, dar cu la fel de multe povesti.

Absintul este o bautura alcoolica tare, verzuie si amaruie la gust, distilata din plante: grande wormwood (artemisia absinthum – o specie de pelin, care i-a dat si numele), green anise (anason), florence fennel (fenicul), si, eventual, alte ierburi aromatice - angelica, isop, chimion dulce, veronica, lemn-dulce, roinita – o insiruire de ingrediente care suna ca un poem. Continutul in alcool variaza intre 55 si 90 de grade, concentratia cea mai intilnita fiind de 70°. In functie de arome poate exista si in alte culori – absintul rosu contine si scortisoara, iar absintul negru are o cantiate mai mare de anason.
Exista mentiuni despre utilizarea medicianala a acestui pelin inca din 1550 BC in Egipt, e mentionat si in Vechiul Testament, apoi e recomandat de Pitagora pentru a dminua durerile nasterii si de Hipocrate contra reumatismului si durerilor menstruale.
Considerata de multi un elixir al creativitatii, absintul este o bautura cu un trecut celebru. Cultura si istoria a bautura alcoolica incepind in 1792, cind absintul a fost distilat pentru prima dara conform retetei doctorului francez stabilit in Elvetia, Pierre Ordinaire, bazata pe o intreaga colectie de plante si un extrem de concentrat continut de alcool – 68%. Initial a fost considerat un remediu pentru afectiunile stomacului, apoi s-a constatat ca producea un efect halucinogen, datorat unui compus chimic aflat in structura pelinului, numit tujon, asemanator substantei halucinogene din cannabis/marijuana.
Din 1797, reteta intra in posesia lui Henri Louis Pernod, care incepe productia de masa. In doar citiva ani, absintul devine bautura favorita – si muza – artistilor si intelectualilor boemi din Europa (si in special Franta). Francezii il intituleaza La Fée Verte (zina verde) din cauza culorii verzi opalescente si devine capul de lista al cafenelelor. Nu e de mirare ca absintul a prins cel mai bine la Paris, fieful artistilor si intelectualilor boemi pe care nu i-a deranjat nici un moment tujonul, iar rezultatul a fost unul benefic, cel putin pentru pictura universala, cu o serie de opere inspirate de “zina verde” din paharele transparente, de la bautoarele lui Degas si Picasso pina la urechea lui Van Gogh. Se pare ca Van Gogh daduse pe git o sticla intreaga in seara cand si-a taiat urechea, spre a o trimite in dar femeii nevrednice de asemenea, neinteles, sacrificiu. De altfel, cunoscutul autoportret intens colorat in galben, in care un bandaj grosolan inconjurand maxilarul aminteste de groaznicul accident, e folosit frecvent ca reclama predilecta, in maniera unui blazon menit sa garanteze nobletea autentica a produsului.
Absintul este un excitant al secretiei gastrice, gratie absintinei continute, care este amara. Fiind amar si aromat, nu e recomandat sa fie baut sec. E suficient de tare incit sa nu ii simti gustul daca il bei la shot, cum se gaseste in majoritatea barurilor din Bucuresti. Ca sa fie clar – absintul nu se bea la shot. Nu se face ca barmanul sa ti-l toarne in pahar pur si simplu. Absintul nu se da pe git ca tequila, in acest caz niste sute de ani de istorie boema s-ar rasuci in mormint, vazindu-te cum te imbeti ca porcul, fara stil. A bea absint, la modul corect, este un ritual aproape cultural.
Absintul reprezenta calea spre euforie, spre o lume boema. Faptul ca producea excitari cerebrale (stari creationiste) si hipersensibiliza il face foarte popular in rindul artistilor si scriitorilor (acum stau si eu si ma intreb daca faptul ca m-am documentat atit si am scris atit de mult pe tema asta nu e chiar rezultatul tujonului din absint…), devenind astfel un simbol al stilului de viata boem, atit in Europa, cit si in America. Asa se face ca pe listele bautorilor de elita se afla nume ca Manet, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Degas, Oscar Wilde, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monticelli, Gauguin, Picasso, Hemingway si multi altii.
La sfirsitul secolului al XIX-lea, ora 17 era supranumita in Europa civilizata ora verde (Green Hour sau Heure Verte), fiind sinonima cu sfirsitul programului de munca si inceputul programului de baut, Intelectualii si artistii se stringeau in cafenele pentru a savura un pahar de absint. Un fel de “five o’clock absinth” cum am zice acum.
Bautura devine atit de larg raspindita, incit The Times raporteaza ca in 1913, in Franta se consumau, in medie, 60 de litri de absint pe cap de locuitor pe an, ceea ce insemna la o concentratie medie de 60%, cam 36 de litri de alcool pur. Spre comparatie, am gasit topul Forbes 2008, care aduce pe primul loc Luxemburg cu 15.5 litri de alcool pur pe cap de locuitor, urmat de Franta cu 14.2 litri (deci de 2.5 ori mai putin), Irlanda, Ungaria, Moldova, Cehia. Germania, Marea Britanie, Spania si Danemarca.
Urmare a unei ample conspiratii a producatorilor de vin si de alte bauturi alcoolice, absintului ii sunt atribuite 2 caracteristici foarte negative – supozitia ca ar creste agresivitatea (mergind pina la crima) si cea ca ar cauza nebunia. Era cumva de asteptat ca, in formula lui originala, absintul sa fie asociat cu tendintele paranoice si schizofrenice.
Ca urmare, mult timp s-a crezut ca absintul provoaca halucinatii, te innebuneste, este un drog si provoaca orbirea si chiar moartea, in special datorita tujonului. Consumul de absint a fost asociat cu tendintele paranoice si schizofrenice, cit si cu boala psihica numita (chiar dupa bautura) absenteism. Nu este vorba despre absenteismul parlamentar, ci despre incapacitatea de a se concentra si de a raspunde adecvat la stimulii externi, care ajung aduse la pierderea treptata a contactului cu realitatea.
Dupa un secol in care absintul a fost simbolul boemei si poate al fericirii, datorita acestei imagini negative pe care o dobindise la inceputul secolului XX, reteta originala a zinei verzi a fost interzisa in majoritatea tarilor europene si nu numai - Belgia (1905), Elvetia (1908), Olanda (1909), chiar SUA (1912), Italia (1913), Franta (1915) si Germania (1923).
Ca atare, incepe sa se produca mult absint clandestin, de calitate proasta, si deci, mult mai daunator. Mai ramin citeva tari europene, cum ar fi Spania si Portugalia, in care acesta nu este interzis, si ca atare productia si consumul continua, ceea ce pune bazele unui trafic cu absint in secolul XX.
Absintul secolului XIX si-a pastrat aura de mister si in secolul XX, simpla mentionare acestei licori inca interzise in unele tari generind fascinatie, teama sau exaltare. In 2 secole de existenta, absintul a cistigat o solida reputatie, cu care face acum impresie si in Romania mileniului 3.
Spre sfirsitul secolului trecut, in anii 1990, absintul a reaparut in Cehia, insa sub o alta forma: cu aceeasi tarie, dar cu o concentratie de tujon limitata drastic – de la 70 mg/kg in perioada “clasica” la maximum 30 mg/kg acum. Astazi, absintul este legal in majoritatea tarilor si poate avea o concentratie alcoolica de pina la 90%, dar in conditiile unui nivel de tujon tinut sub control. Absintul de sorginte ceha actual mai are doar 2 asemanari cu cel traditional – faptul ca contine tujon si continutul mare de alcool. Producatorii cehi de absint introduc in anii 1990 metoda flambarii cubului de zahar. Acest tip de absint si ritualul focului asociat sunt creatii moderne si nu prea mai au nici o legatura cu istoria si traditia absintului ca si fenomen cultural.
Nu se poate confirma ca absintul, in forma lui actuala, este un energizant al creativitatii, desi studii contemporane arat ca tujonul determina o crestere semnificatia a permeabilitatii membranei neuronale, care stimuleaza imaginatia, Nu se poate confirma nici efectul halucinogen si de alterare a realitatii, nici legatura intre consumul de absint si originalitatea continutului artistic in ceea ce-I priveste pe adeptii declarati ai zilelor noastre – Eminem, Johnny Depp, Sting, Tom Cruise, Pink, Puff Daddy, Marylin Mansin sau Parazitii.
Cert e ca dupa ce am incercat simbata 3 variante de absint, incep sa ma intreb cita dreptate avea Oscar Wilde cind spunea “Dupa primul pahar, vezi lucrurile asa cum ti-ai dori sa fie. Dupa al doilea, vezi lucrurile asa cum nu sunt, de fapt. Dupa al treilea, vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, si asta este cel mai ingrozitor lucru din lume”

Pardon Cafe

O sa mai dezgrop din arhiva si o sa mai povestesc de locul unde-mi pierd eu serile... Toate dupa-amiezele de vara cind nimic nu merge mai bine dupa o zi de munca decit o (in fine...2..3..5..) Silva bruna rece sus pe terasa la Pardon... sau serile de iarna in care vinul fiert cu multa scortisoara iti desfata papilele gustative.... Si asta in timp ce pe fundal cinta Cesaria sau Lhasa... Buena Vista Social Club... sau poate doar Radio Romantic.
Zice-se ca aici e cea mai buna cafea din Drumul Taberei (cum se face ca pina acum n-am baut niciodata o cafea aici?). De fapt asta e sloganul acestui local: "Cea mai buna cafea din Drumul Taberei. Ne scuzati ca nu suntem in centru.”
Daca stai prin Drumul Taberei si centrul ti se pare prea departe, nu ai chef nici sa iei masina (ca sa nu poti bea linistit o bere), nici sa dai banii pe taxi si nici sa o arzi aiurea prin mijloacele de transport in comun, sa transpiri sau sa dirdii prin statii si sa faci mai mult de jumatate de ora doar ca sa bei o bere cu prietenii la o circiuma fitoasa din centru… Exista o solutie. Centrul e departe, berea e scumpa (si n-o sa te limitezi doar la una). OK, uneori merita plimbarea, gasesti acolo tot ce vrei, ai muzica pe care o cauti si esti inconjurat de oameni cool, cu tot felul de aere si outfit-uri. Daca ajungi in centru, oamenii din jurul tau sunt totul, imbracati din magazinele cele mai colorate, cu un life-style trendy. Dar daca vrei sa fii trendy fara sa parasesti cartierul, e foarte simplu. Poti, de exemplu, sa te trezesti in week-end de dimineata, te imbraci lejer, iti iei un ziar (sau chiar laptopul) si iti bei cafeaua la Pardon. Ajungi aici, comanzi cafeaua, deschizi ziarul (sau chiar laptopul…), te faci comod si de bucuri de muzica, de verdeata si de ciripitul pasarelelor.
Atitea si atitea seri petrecute la Pardon Cafe alaturi de atitia prieteni (evident de unul in mod special)... seri calde de vara sub tei... ploi marunte de toamna... zapezi minunate de ianuarie... primele zile calde de primavara... si inca o Silva bruna te rog... poti sa mai pui te rog Cesaria ?
... incit unii prieteni cu greu ma cred ca nu sunt shareholder nici macar minoritar... Lumea se simte bine, e relaxata. Muzica e buna, berea rece sau vinul fierbinte... Decorul din interior are un farmec al lui aparte... Si totusi ce fain e vara cind infloreste teiul, stai la terasa si din cind in cind te mai trezesti cu cite o floare de tei in cupa de bere...
Pentru ca vara, dupa ora 18, se deschide si terasa de sus, de deasupra barului, acoperita de crengile tailor din zona. E ora la care ti se cam face chef de o bere rece si Pardon mi se pare locul ideal in care sa te stringi cu niste prieteni deasupra citorva sticle sis a tot povestiti si dezbateti amintiri, sa faceti planuri, sa rezolvati probleme… De servire nu pot sa comentez nimic, in nici un caz nu avem de-a face cu aroganta de pe alte terase, iar fetele stiu ce le place clientilor fideli.
Clientela e destul de diversa, de la cupluri cu verighete care si-au serbat deja nunta de argint, pina la grupulete tocmai iesite de pe bancile liceului, de la pletosi cu tricouri negre pina la economisti, analisti sau finantisti rasi in cap :) Dar si domnisoare versate cu tricouri mulate sau freelanceri. Anumite specimene (numite generic "cocalari" sau "manelisti") nu prea ajung aici...
Ziceam de muzica. Aici nu se aud hituri comerciale de radio de o vara, gen Akon sau 50 Cent. Nicicum manele. Oldies but goldies este expresia care defineste cel mai bine muzica din Pardon. Si daca nu e Cesaria, poate fi Leonard Cohen sau Joe Cocker, Bary White sau Rolling Stones, Radio Romantic, tot ce inseamna anii ’60,’70,’80 si jazz.
Nu e departe. Daca treci prin intersectia de la Favorit nu ai cum sa-l ratezi; in spatele complexului, inconjurat de copaci, sigla mare portocalie spre galben pe care scrie: Pardon Café. De afara nu ai cum sa nu observi steagul cu Che Guevara, Citroenul 2CV galben-verde al lui Cristi de acum 50 de ani (ca in filmele cu Louis de Funes) plin de sute de abtibilduri, cuferele de la intrare, catargul de pe terasa de sus, tablourile cu poze de epoca, motocicleta taiata in doua de pe terasa de jos (o parte agatata in copac, iar o parte pe jos ca suport de steag). Inauntru este plin de obiecte de vechi, de anticariat – samovare, schiuri de lemn pe tavan, radiouri sau telefoane de prin anii ’20, poze sepia, o masina de scris si tot felul de alte obiecte a caror intrebuintare este demult uitata. Iar de curind s-a rezolvat si problema frigului inerenta unui local cu peretii din geam – au aparut 2 incalzitoare de terasa care au crescut temperatura interioara la limita minecii scurte. Seara, vara, pe linga luminari si betisoare parfumate, se mai pot aprinde si torte..
Deci, daca vrei sa te simti central si totusi sa ramii in cartier, la zece minute de casa si sa te intorci tirziu, pe intuneric, pe jos, cu o alcoolemie care nu-ti mai permite sa sofezi, sau daca vrei sa vezi cum arata o dupa-amiaza local, in inima cartierului Drumul Taberei, oriunde ai locui, merita sa dai o tura pe aici.
As mai scrie... dar am chef de un vin fiert... asa ca... ma duc la Pardon :)

Limelight

Simbata seara, chef de iesit pe undeva, de distractie si de dans. Programul initial sufera schimbari, iar dupa o bere pe undeva prin centrul vechi, cineva vine cu ideea – “Hai in Limelight”. Nu auzisem de locul asta, iar atunci cind am intrebat despre ce e vorba, mi s-a spus “E un loc cu muzica live si cu un pian. Nu seamana cu nici un loc in care ai mai fost. O sa vezi…” Si, zis si facut.
Limelight Piano Bar este situat in spatele hotelului Hilton, pe cale Victoriei nr. 100. Desi credeam ca locul este nou pe harta puburilor si cluburilor bucurestene, am inteles ca exista de aproape 2 ani de zile ca investitie a unui muzician bulgar. Se pare ca acest bar are un frate mai mare in Sofia si dupa modelul aceluia a fost dechis si cel de aici.

Cel mai mare plus al acestui loc este muzica live, cantata in fiecare seara intr-o lumina rosie, la pian, chitara si vocal de o trupa de muzicieni din Bulgaria, pentru cei cu chef de petrecere si de hituri vechi. Dar ei stiu sa cinte si romaneste, si o fac foarte bine. Au cintat si rock’n’roll, si „I will survive“, dar si „Nothing else matters“. Coveruri ale unor melodii vechi si bune, cunoscute de toata lumea, si care nu suna rau deloc, mai ales acompaniate excellent la pian.

O piesa de rezistenta a barului este pianul. Nu orice fel de pian, ci ceva asupra caruia nu am reusit sa ma dumiresc daca este o masa in forma de pian sau un pian in form de masa. In orice caz, nu mai putin interesant. Pianul face locul, am inteles ca nu mai exista asa ceva in Romania. Modelul e importat din State, iar baruri de genul asta in Europa (pe linga cel din Sofia) se mai gasesc doar prin tarile nordice.

Un pahar de whisky pe marginea pianului, iar acordurile gilgiind din clape iti inunda sufeltul asa cum bautura iti acapareaza simturile, anihilindu-le rind pe rind, pina iti ramine doar sentimentul ca nimeni si nimic nu te poate atinge mai mult decit pianul.

Decorul este un alt plus al barului. Mobila de lemn, covoare, luminary, canapele confortabile, scaune inalte de bar in jurul pianului, seminintuneric, un decor 100% jazz. Dupa cum spune si sloganul Limelight piano bar – “atmosfera pentru prieteni”.

Muzica live, hituri vechi, muzicieni bulgari, cintec in jurul pianului si un pahar de whisky – astea par a fi ingredientele unei seri de success in Limelight. Muzica nu iti urla in cap, te poti auzi cu cei cu care ai venit sau cu cei pe care urmeaza sa ii cunosti. E mare lucru ca mai exista in Bucuresi locuri in care poti sa te simti bine si fara sa-ti urle muzica in cap…

Lumea din Limelight este ok. Oameni spalati, civilizati, probabil in marea majoritate corporatisti fara prea multe fitze si snobisme in cap. Un pic cam aglomerat, dar totusi era simbata noaptea, deci nu ma puteam astepta la altceva.

Ceea ce m-a mirat pentru un loc cu muzica live in buricul tirgului a fost faptul ca intrarea era libera, nu 10-15-20 RON ca prin alte locuri respectabile. Iar preturile sunt de genul 8-10 RON o bere, 15 RON 50 de whisky, 18 RON un Red Bull, 20 RON un gin tonic. Nu mai mari decit in alte cluburi de acest gen.
In concluzie, mi-a placut locul si o sa mai merg si altadata cu placere. Dar repede, pina nu pun taxa de intrare :)

J'ai des oiseaux

Un spot excelent, care mi se pare cel mai bun de anul asta de pina acum, la egalitate cu viralul Money Channel "Feedback is 50". Se numeste "Le birt", este o reclama la o bautura de care nu auzisem in viata mea, "Cava d'Oro", probabil o concurenta directa a lui Dorel si a coniacului Unirea. parca totusi vremea lui Dorel a trecut, cei de la Unirea nu au mai venit de mult cu ceva la fel de copios, asa ca va recomand... o picatura de stil :)

Acum aflu ca difuzarea spotului realizat de agentia Papaya Advertising a fost interzisa, motivul invocat fiind ofensa adusa unei categorii profesionale prin sintagma “niste tarani”. Aceasta decizie a fost luata in urma sesizarii inaintate CNA de Sindicatul National al Politistilor si Personalului Contractual din Ministerul Internelor si Reformei Administrative.

N-ai cu cine, dom'le, n-ai cu cine... Ce vrei ba, niste tarani...

Caru cu bere

De vreo 2 sau 3 luni auzisem ca s-a redeschis "Caru cu bere"... si de fiecare data cind auzeam pe cineva ca a fost pe acolo, feedback-ul era excelent. Toti ziceau acelasi lucru: ca arata excelent, berea e buna si la fel si cirnatii si micii si ca e o optiune foarte buna de mers acolo. Si asa am inceput sa mi doresc din ce in ce mai mult sa merg pe acolo. Dar tot nu reuseam sa imi propun asta clar... hai sa ne stringem in seara de x mai multi si sa mergem acolo la o bere... Devenise chiar frustrant cind am trecut intr o seara chiar pe linga circiuma si am vazut asa, prin geam, cit de bine arata inauntru... Dorinta continua sa creasca, ajunsesem sa zic ca "trebuie neaparat sa ajung la Caru cu bere"...

Probabil ar fi ramas pt week-end-ul asta (nu stiu cit mai puteam rezista...) cind... intr o zi saptamina asta ma suna un colaborator de la Londra sa mi spuna ca e in Bucuresti si ca ar vrea sa ne intilnim pe seara. Vorbesc si cu colegii, ei sunt de acord, la care omul propune: "Vreti pe undeva pe linga Piata Victoriei? Sau nu va e greu sa veniti pina in oras, sa mergem la Caru cu bere?"... Nu mi-au trebuit mai mult de 2 secunde sa confirm intilnirea la "Caru cu bere" :) Asa a fost sa fie, probabil imi doream prea mult asta ca sa nu se intimple cumva, independent de planurile mele.

In sfirsit acolo... Dupa ce am trecut de ditamai usa rotativa din lem masiv, am fost impresionat de arhitectura, de vitralii si de toate decorurile. Arata chiar intr-un anumit fel, iar atmosfera... Cu un mic exercitiu de imaginatie chiar reuseai sa crezi ca cineva a dat timpul inapoi si ma aflam in acea perioada pe care mereu regret ca nu am prins-o si nu am fost de o virsta cu bunicul - Bucurestiul interbelic, acel "mic Paris" de a carui apartenenta era o mindrie sa te lauzi in anii aceia. Constructia a pastrat toate elementele decorative din secolul XIX, de la lambriuri, vitralii, picturi murale, candelabre pana la elementele de feronerie, stucatruile aurite, sculpturi de lemn si chiar scaune. Nu pot decit sa recomand, daca sunteti in trecere prin centrul istoric al Bucurestiului, la cumparaturi, dupa o plimbare care v-a obosit, sau daca sunteti in cautarea unui loc placut pentru a bea o bere cu prietenii... sa intrati la Caru cu bere. Atmosfera specifica berariilor de altadata (sincer, chiar nu se compara cu Becker din punct de vedere arhitectonic si al decoratiilor interioare...), bere la halba, mici si cirnati...

Situat in imediata vecinatate a bisericii Stavropoleos, "Caru cu bere" este un local incarcat de istorie. Asa cum atesta si documentele, a luat fiinta cu mai bine de o suta de ani in urma, in anul 1899 fiind construit de Nicolae Mircea si de fratii Victor si Ignat, toti originali din Medias, Transilvania, fiind astfel marcat de obiceiuri sasesti. Infiintat in cladirea vechiului han Zlatari, "Caru' cu bere" a fost de-a lungul timpului un loc de intilnire si de petrecere cautat de bucuresteni, un restaurant-muzeu in care exista chiar un mic magazin de suveniruri si un orologiu foarte valoros datand chiar din 1899 (anul constructiei). El a reprezentat, de asemenea, locul de intilnire si creatie pentru cunoscuti oameni de cultura si arta romani. De-ai casei erau Caragiale sau Cosbuc, Goga sau Delavrancea. Erau cenacluri literare initiate de Cosbuc care invita aici tineri scriitori cu posibilitati materiale reduse. Existau polite cu halbe si fiecare musteriu avea halba lui pe care o stia pe de rost.

Chiar daca lumea s-a amestecat la Caru’ cu bere, traditia si vorba a la conu’ Iancu nu s-au scuturat inca de parfumul antebelic. Purtind pecetea gustului sever de la inceput de veac, "Carul cu bere" pastreaza acelasi aer senioral de castel medieval cu interior bizantin ce ascunde in spatele peretilor sai o istorie care incepe acum 2 secole.

Interiorul, cu elementelor sale specifice, a constituit cadrul natural la care au apelat regizorii pentru filmarea multor secvente din filmele "Doua lozuri", "Telegrame", "Darclee" si altele. Construit in stil neogotic, restaurantul iti aminteste, fara sa vrei, de anumite berarii din centrul München-ului. Faima cistigata de-a lungul timpului se datoreaza nu numai berii speciale care se serveste aici, la tap sau la halba, ci si preparatelor culinare cu specific romanesc. Restaurantul dispune de beraria propriu-zisa de la parter, (care este mare, am inteles ca are peste 200 de locuri) inzestrata cu mai multe saloane si balcoane si de crama, unde seara se produc diferite orchestre si solisti de muzica populara.

Daca e berarie germana atunci e rost de cirnati cu toptanul. Prin urmare meniul, nu foarte aglomerat, imbina cele doua bucatarii traditionale (romaneasca si nemteasca) cu scopul principal de a-l tine pe client satul si vesel nu neaparat de a-i pune burta la cale. Preturile mi s-au parut chiar rezonabile pentru cum arata locul asta si unde e situat.

La capitolul supe sunt patru sortimente printre care un gulas picant care e recomandat doar daca aveti stomacul tare. O supa costa 6.8 RON (gulasul e 10). Apoi vin cirnatii: Cirnati albi de vita la gratar sau fierti, Cirnati Caru' cu Bere, Cirnati Plescoi :)) Platou cu cirnati etc. 13 RON e pretul mediu la o portie de carnati - mai putin platoul care e 36 RON - la care sigur o sa vreti o garnitura. Cea mai buna e varza dulce calita, merge de minune cu orice tip de cirnati, e absolut delicioasa si costa 6 RON. Cartofii piure sau pai la 4 RON nu sunt tocmai geniali. :) Tot in zona carnivora, te mai poti lupta cu un cotlet de porc la 26 RON portia sau cu niste pulpite pui la cuptor, suculente si super-gustoase - 13 RON. Micii, faimosii mici! Pe de o parte inclin sa cred ca faimosi datorita pretului - 2.4 RON unul, insa din cate am inteles sunt de exceptie si se fac dupa o reteta traditionala, ce era la mare cinste in Bucurestiul interbelic. Desertul e pe nemteste: Apfelstrudel (Strudel de mere, exact) sau Strudel cu branza, ambele la 6 RON.

De baut... Aici in mod normal m-as fi asteptat la o lista de 2 pagini cu toate tipurile de bere. In schimb am studiat o oferta de trei sferturi de pagina in care erau mentionate cateva branduri cunoscute insa la halba sau la 330 ml. Dar am baut berea casei, care e absolut excelenta si cred ca e mai buna decit orice alta bere din meniu. Pretul unei halbe de 400ml e de 4 RON, iar cea de 1l (bineinteles ca mi am luat din asta ) e de 8 RON. Oferta de vin pe de alta parte ne-a tinut ocupati cateva minute bune. Se intinde pe trei pagini si cuprinde... tot ce va trece prin cap. Pretul: intre 25 si 70 RON o sticla. Pentru amatorii de bauturi non-alcoolice, o banala Cola e 4.2. RON, o sticla mica de Granini 6.2 iar un litru de limonada este 7.6 RON - cu zahar! Cea preparata cu miere este 10 RON.

Per total, preturile rezonabile, mincarea buna si vine destul de repede, berea excelenta, iar servirea ok... Mi-a placut foarte mult si sigur o sa mai merg, pentru atmosfera deosebita si faptul ca pot in 2007 sa ma simt ca si cind as fi in Bucurestiul anilor 1930.