La revedere 2013!

Pina aici a fost 2013. Facem un pic de pauza, sau un 13-14, caci urmeaza marea noapte de revelion. Si pe urma... 2014.

Incerc sa-mi amintesc momentele cele mai importante din 2013.

Am ris, am zimbit, am iubit, m-am bucurat, am calatorit. M-am incruntat, m-am intristat, am alungat ginduri si umbre, iar am zimbit, iar am ris.

Oameni... Prieteni vechi. Unii mai aproape, unii mai departe. Oameni noi, intrari frumoase, reveniri spectaculoase, aparitii interesante. Instrainari, despartiri, citeva pierderi.

Locuri... Drumuri vechi, mare. O zi de primavara cu zapada la Sirnea. Macii din 2 Mai la sfirsit de mai. Vama Veche in iunie si in septembrie. Navodari in August. Reintilnirea cu Sighisoara, Biertan, Viscri,  cetati sasesti uitate de timp, sate din Ardeal in care timpul curge altfel. Un weekend colorat de toamna intr-un sat nestiut de lume prin tinuturile Buzaului. Aceeasi plaja virgina dintre Delta si Mare de la Grindul Perisoru.

Cuba. Visul meu cubanez de atitia ani a prins contur pe strazile Havanei, pe plaja din Varadero, in orasul vechi Trinidad sau la plantatiile de tutun din Vinales. M-am indragostit de Cuba si voi reveni acolo cu mare placere. Balcik. Castelul Reginei Maria. Gradina botanica. Capul Kaliakra si o mare de un albastru ireal. Un apus de soare la Dalboka si o masa plina cu scoici. Hong Kong. Un oras pe verticala, o infrastructura inimaginabila, care ne aseaza pe noi undeva la ani-lumina distanta. Macau. La intersectia dintre cultura si civilizatia portugheza, colonie de secole si cea chineza. Miliarde de dolari in cele mai mari cazinouri din lume. Da, Las Vegas nu mai e pe primul loc. Filipine. Locul unde ma simt ca acasa. La 10.000 de kilometri de casa. Prieteni noi, peisaje nebune, soare, plaje exotice, palmieri, fete frumoase, baruri plutitoare. Gin juice si rhum coke.

Cuvinte. Ale mele. Ale altora. De apropiere. De instrainare. Soapte sau strigate. Vesti bune sau triste. Vorbe in vint sau promisiuni.

Lectii... Multe lectii despre simplitate, despre bunatate, despre umanitate. Despre lucrurile simple, care conteaza cu adevarat. Sanatatea e cea mai importanta si nu e vorba goala. Lectii despre tot ce e important si despre tot ce trebuie sa ramina.

Muzica... Mark Knopfler. Depeche Mode. Roger Waters. Rammstein. Sting. Iron Maiden. Concerte frumoase, muzica buna, prieteni, bere, povesti.

Experiente noi... Oameni, locuri, intimplari, cuvinte. A fost un an care a trecut ciudat de repede, pe fast forward. A fost un an albastru, al zborului, al marii si oceanelor. Un an proaspat, verde. Un an al florilor de cires, al frunzelor de vara, al ierbii proaspat cosite. Un an rosu, al macilor din 2 Mai sau al lui Mos Craciun.

A fost un an cu multe povesti. Un an in care au incaput atitea. Un an care s-a terminat atit de repede. Si in care nu am facut mai nimic din lista de anul trecut. Dar am facut multe dintr-o lista care s-a scris singura, cu vise, nebunie, dor, curaj, spirit sau poate magie.

Am calatorit mult, am intilnit oameni frumosi la mii de kilometri de casa. Am cules stari si amintiri.

Si tragind linie, a fost un an bunicel, un an plin, un an frumusel, un an caldut. Si imi doresc ca 2014 sa fie un an bun, un an foarte plin, un an frumos, un an cald. In care sa ridem, sa zimbim, sa iubim, sa ne bucuram, sa calatorim. Sa nu mai avem motive sa ne incruntam sau sa ne intristam. Sa alungam gindurile rele si umbrele. Sa fim optimisti, sa iubim viata si sa ne bucuram de ea. Si din nou sa zimbim si sa ridem.

La multi ani tuturor si imi doresc ca noul an sa ne aduca tuturor ce e mai bun si mai frumos din viata!

Ginduri de sfirsit de 2009

A mai trecut un an din tineretea sau din viata mea. 2009 se pregateste sa plece (in Australia si Japonia a plecat deja) si sa lase locul unui 2010 de tranzitie, in care toti speram sa trecem odata de criza. Am acelasi sentiment ca si in ultimii ani, acelasi sentiment de pierdere irecuperabila, aceeasi senzatie ca am pierdut pretiosul timp ce mi-a fost dat, ca nu am facut destul. E vremea bilanturilor, iar eu sunt vesnic nemultumit de mine insumi.
Si totusi, ce am facut in 2009? M-am stresat mult, am muncit mult, m-am enervat mult, am zimbit putin, m-am distrat putin, am calatorit mult, am iubit putin, am construit ceva. Am stat prea mult la birou si prea putin cu prietenii, am stat prea mult in Bucuresti si prea putin pe drumuri. Mi-am ascultat prea mult propriile ginduri si deloc pe cei care au concertat in Bucuresti. Am fumat prea mult, am baut prea mult, am facut prea putin sport. Am stat prea mult de internet si am citit prea putin. Am indeplinit si am depasit bugete, dar nu am mai avut timp sa iubesc suficient si am ramas singur. Am ajuns pe meleaguri frumoase, am vazut o mare parte din tara si am ajuns in locuri de care nici nu stiam ca exista. Am fugit iar citeva zile la un prieten bun, la mii de kilometri de aici. Am avut o vacanta de vara frumoasa, si totusi trista. Am fugit de amintiri triste, dar nu am scapat inca de durere. Am lenevit pe plaja in Vama, dar am si urcat pe Transalpina. Am revazut Biertan si Viscri, am descoperit cetati sasesti uitate de timp, sate din Ardeal in care timpul curge altfel, am descoperit Tinutul Neamtului si am uitat de mine in Bucovina. Am ajuns din nou prin Maramures, la festivalul de offroad. Am fotografiat mult, si totusi nu atit de mult pe cit as fi vrut. Am revazut Balcik, Heidelberg, Strasbourg si Alsacia, am descoperit Veliko Tirnovo, Caliacra, Frankfurt si Stuttgart. Am fost la 4 nunti si am vazut prieteni foarte buni care s-au aventurat pe drumul vietii in doi. Am vazut alti prieteni care au devenit parinti. Si totusi nu am ajuns la nici un botez. Am stat prea mult timp in casa si m-am plimbat prea putin. Am realizat ceva, si sunt mindru. Am construit noua mea locuinta, mansarda vintage in care m-am mutat. Am renovat toata casa, am fost in santier 4 luni de zile, am schimbat instalatii electrice, gresii, faiante, wc-uri. Am invatat sa fiu constructor, am invatat sa fiu arhitect si am invatat sa fiu decorator. Mi-am facut un loc dupa chipul si asemanarea mea, si sunt foarte mindru de el. L-am proiectat si l-am decorat singur, dupa propriile mele idei si sunt multumit de ce mi-a iesit. Am fost stapinul unei familii de mitze, am vazut 3 suflete venind pe lume si am crescut 3 pisoi, m-am jucat cu ei seara de seara, i-am ingrijit si i-am vazut crescind, si atunci le-am gasit cite un camin la fiecare. Am fost inconjurat de multi oameni, dar putini au vazut cit de singur sunt pe sub masca sociala si sociabila. Am incercat sa refac o relatie, dar toata lumea stie cum e cu ciorba reincalzita. Inca astept sa o gasesc pe cea a carei prezenta sa imi dea fiori si careia sa ii pot pune pe tava lumea mea intreaga. Am cunoscut multi oameni noi, dar nu am incercat suficient sa reinnod legaturi de mult rupte. Am organizat intilnirea de 10 ani de cind am terminat facultatea. Am luat parte la constituirea unei gasti de oameni faini, adunata din mediul virtual. Am cunoscut oameni buni, dar si oameni care m-au dezamagit. Am descoperit Vama si 2 Mai-ul pline de maci superbi in mai. Am ratat din nou "Folk You" si "StufStock". Nu am ajuns nici la Leonard Cohen si nici la Cesaria, dar am ajuns la Tudor Gheorghe si la Pink Martini. Am fost pe stadion, sa vad un meci de fotbal, dar nu juca Steaua.
Am inceput sa detest tot mai mult Bucurestiul, traficul, mitocania, mizeria, tupeul, nesimtirea, si sa iubesc tot mai mult zimbetele, curatenia si ordinea din alte locuri. Am inceput sa detest bizonii, pitipoancele si fitele si sa imi fie dor de suflete curate, de oameni buni si de cintari la chitara in jurul focului. M-am deprimat privind in trecut, in prezent si in viitor. M-am refugiat in nostalgie si in vise si am uitat sa mai traiesc. Am sperat la mai mult, privind un chip pe care nu il mai recunosc in oglinda. Am ramas sclavul devotat al lui “trebuie” si nu mi-am regasit inca nici spontaneitatea, nici optimismul. Am uitat sa fiu fericit, am uitat sa iubesc din suflet…
Nu m-am lasat de fumat, nu am prea dat jos niciunul dintre kilogramele in plus, nu am cistigat la loto, nu mi-am gasit sufletul pereche, dar totusi sunt multumit de ceea ce am construit anul asta. Daca trag o linie, capitolul "Realizari" este mai mare decit capitolul "Dezamagiri" si asta imi permite sa fiu optimist pe viitor...
Ce-mi doresc de la 2010? Nu mai fac liste de rezolutii pentru ca realitatea sa mi le desfiinteze, pe rind, pe toate. Vreau doar mai putine amagiri, mai putine deziluzii. Vreau sa ma regasesc, sa imi redescopar spontaneitatea dar si optimismul. Vreau sa strig “The show must go on!”, vreau sa reinvat sa iubesc, sa imi reamintesc sa fiu fericit. Vreau doar sa fiu sanatos, sa pot sa beau si la vara o bere bruna pe plaja din Vama si sa ascult “Bolero” la rasarit, sa fiu inconjurat de prieteni buni si de suflete curate. Sa mai fac un gratar si un vin fiert la Sirnea si sa fotografiez peisaje de iarna pe ulitele acestui sat nemuritor, vreau sa am timpul si compania cu care sa gasesc locuri minunate prin care nu am mai ajuns pina acum. Da, si vreau sa ma plimb cu barca pe un canal mic, acoperit de stuf, in Delta.
Vine un an greu pentru toti, si nu vreau decit sa il trec cu bine. Asa ca incerc sa-mi pun viata pe “hold“ si sa las inertia sa ma calauzeasca pina in ziua in care…

File de vacanta 22

Odata iesit din Suceava, am inceput lungul periplu prin arhipelagul minastiresc al Bucovinei. La 15 kilometri de Suceava, in satul Mitocu Dragomirnei, am gasit minastirea Dragomirna, vestita ctitorie a marelui mitropolit si carturar Anastasie Crimca, ce se inalta peste secole ca o marturie a zbuciumului trecutului moldovenesc, pentru iscusinta si dragostea de frumos a oamenilor de pe aceste meleaguri. Numele minastirii vine de la mosia Dragomiresti, daruita in anul 1587 de Petru Schiopul tinarului ostas Ilie Crimca - viitorul monah Anastasie - pentru o slujba facuta acestuia in timpul navalirilor cazacesti.
Dincolo de frumusetea peisajului, de neobisnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat este eleganta ciudata a minastirii, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o silueta unica prin proportiile si unitatea volumului.
Asezata intre blindele coline ale Bucovinei, minastirea Dragomirna se inalta intre ziduri de cetate, si infrunta inaltimile, in cautare de mai multa lumina in apropierea codrilor, oglindita maiestuos de oglinda lacului din apropiete. Prin vechimea sa si originalitatea stilului, prin eleganta si soliditatea formei, prin pitorescul dar si sobrietatea ei, trezeste admiratia si lasa o impresie totala, de neuitat. Ingusta ca o arca, de o inaltime halucinanta, biserica Dragomirna dezvaluie visul ctitorului de a inalta in acest ochi de poiana un monument fara asemuire.
Piatra de temelie a minastirii a fost pusa in 1602 de Anastasie Crimca, iar lucrarile de ridicare a minastirii au fost terminate in 1609, aceasta fiind sfintita la sarbatoarea pogoririi Sfintului Duh.
Complexul minastirii Dragomirna este compus din biserica mica (a schitului), biserica mare, zidurile de aparare, vechea cladire a egumeniei, cele 5 turnuri, chiliile si paraclisul.
Biserica minastirii, cu o alura monumentala, are o structura ingusta si alungita, fiind unica in România prin proportiile sale neobisnuite – este de departe cea mai inalta si cea mai strimta biserica intemeiata vreodata. Relatia dintre suprafata, latimea si inaltimea bisericii este neobisnuita, inaltimea de 42 de metri pina la turla fata de latimea de sub 10 metri ii da zveltete, chiar o eleganta iesita din comun. Biserica da impresia unei nave. Fatadele sunt construite din gresie galbena, dura. Peretii si boltile naosului si ai altarului sunt acoperiti cu picturi in fresca, iar peretii bisericii sunt decorate cu gravure din piatra. Popa Craciun, Maties, Popa Ignat si Gligorie au impodobit cu delicatete frescele cu elemente decorative imprumutate din miniaturile si din manuscrisele moldovenesti. Cel mai spectaculos element este turla bisericii (care acum din pacate era in renovare) – sculptata in intregime cu motive florale si geometrice de origine caucaziana. Monumentala, sobra, biserica Dragomirna impresioneaza prin contrastul dintre masivitatea zidurilor si dantelaria in piatra a turlei.
In 1627, in timpul domniei lui Miron Barnovschi, urmare a invaziilor din ce in ce mai frecvente ale ostilor turcesti si tatarasti, localul a fost inzestrat prin grija voievodului cu ziduri de aparare, care dau minastirii aspectul de fortareata. In cele 4 colturi se afla turnuri inguste de plan patrat.
Minastirea fiind acum de maicute, a trebuit ca peste pantalonii mei trei sferturi sa pun un fel de rochie/roba, care m-a facut sa ma simt precum un imperator roman. Pe mine personal m-a uimit interiorul. Nu cred sa mai fi vazut la vreo biserica interiorul impartit de scari si coloane. Lucrul acesta mi s-a parut ca ii da cladirii un aer de mare distinctie, parca ar fi fost palat.
Mi-a placut foarte mult si lacusorul din spate, in care se reflecta monumentala minastire. Sunt convins ca la rasarit si la apus aceste locuri arata intr-un anumit fel, din pacate eu am ajuns exact la amiaza asa ca nu am putut face nici o fotografie senzationala.
Linistea si pacea pe care le gasesti in aceste locuri plus minunata arhitectura a manastirii merita tot efortul de a merge de a o vedea.

Mai departe, drumul m-a purtat spre Patrauti, un sat cu o rezonanta aparte in sufletul meu. Bunicii mei au copilarit aici, si este satul de care apartin eu si locul unde am incercat sa imi gasesc radacinile. Satul Patrauti, situat la 15 km de Suceava, a fost intemeiat in anul 1330 de un anume Patru, conform traditiei locului.
Am ajuns usor la biserica cu hramul “Inaltarea Sfintei Cruci”, care a fost ctitoria de Stefan cel Mare in 1487. Am aflat ca aceasta biserica este cea mai veche biserica pastrata dintre ctitoriile lui Stefan, cea mai veche biserica ortodoxa monument UNESCO din România, cea mai veche biserica construita in stil moldovenesc si biserica cu cea mai veche pictura interioara si exterioara din Moldova. Impresionant.
Biserica este cea mai redusa ca proportii dintre ctitoriile lui Stefan cel Mare si a fost singuta minastire de maici ctitorita de acesta, destinata in special ingrijirii ostasilor raniti in razboaiele purtate in preajma Sucevei. Stefan cel Mare a construit biserici in ultimii 17 ani de viata, iar disparitia nefericita a bisericii originale de la Putna si distrugerea bisericii din Milisauti au facut ca Biserica Patrauti sa fie azi cea mai veche biserica pastrate din cele ctitorite de Stefan. Pisania in limba slavona aflata deasupra portalului de intrare consemneaza: "Io Stefan Voievod, Domn al Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a inceput sa zideasca această Minastire in numele Sfintei Cruci in anul 6995 (1487) luna iunie ziua 13".
Biserica este construita din piatra bruta si inmanuncheaza elementele cele mai caracteristice ale arhitecturii moldovenesti – altar, naos si pronaos.
Urmele lasate de arme de asalt pe portalul de intrare ne arata istoria tragica a bisericii. Jefuita inca din secolul XVI, biserica a fost parasita in repetate rinduri. Din 1775 biserica a devenit biserica parohiala.
Pictura interioara, originala, uimeste prin scene de o deosebita frumusete, culoarea predominanta fiind ocru auriu, cunoscut sub denumirea de “galben de Patrauti”. Se remarca prin scena Plingerii, Cavalcada Sfintei Cruci si Tabloul votiv – in care Stefan cel Mare este reprezentat oferind biserica lui Isus Hristos.
Pictura exterioara se rezuma la fragmente din Judecata de Apoi realizate in secolul XV, descoperita in anii 1980. Biserica a fost pictata la exterior doar pe peretele de apus, in jurul portalului gotic de intrare. Scena se remarca prin monumentalitatea razboiului dintre ingeri si demoni in contextual judecarii oamenilor.
Supravietuind vremurilor, biserica Patrauti, cu forme architectonic blinde si calme, asezata pe malul piriului cu nume de fata (Patrauceanca), te indeamna la o comuniune intima cu cerul, cu dealul impadurit din apropiere, la poalele caruia odihnesc ostenii lui Stefan intr-un vechi cimitir.
Datorita formei originale de conservare, atit arhitectural cit si iconografic, biserica Patruati a devenit monument UNESCO in anul 1993. Obiectivul este unic prin pictura pastrata in forma sa originala, iar eforturile parintelui Gabriel Herea de a restaura aceasta bijuteria sunt de laudat. Iar daca mama parintelui se plingea ca la Patrauti nu vin turisti, linistea de aici este monumentala. Iar istoria bisericii iti este explicata chiar daca mergi singur, si iti este explicata superb.
In final, am stat un sfert de ora de povesti cu parintele, in incercarea de a afla mai multe despre istoria satului si de a-mi cauta radacinile pe aceste meleaguri, am vazut muzeul ”Casa preotului bucovinean”, realizat la initiativa si cu efortul financiar al preotului Gabriel Herea, o casa care reconstituie atmosfera de secol XIX si care adaposteste o bogata colectie etnografico-religioasa. Si mi s-a facut pielea gaina in momentul in care unul dintre batrinii satului si-a adus aminte de o ultima familie Covalschi din sat, care isi vinduse gospodaria cu citiva ani inainte, plecind in bejanie, probabil la oras.
Vizita la Patrauti a fost un drum initiatic pentru mine, o incercare de a-mi gasi radacinile si de a simti satul bucovinean asa cum este el si cum l-am mostenit eu prin singele inaintasilor. Si chiar daca nu am aflat nimic nou despre bunicii mei, am retrait citeva clipe de copilarie si am revazut imaginile lor, de oameni buni si blinzi, care m-au crescut si m-au invatat primele lucruri de pe lumea asta. Si sper ca acolo sus, sa fie mindri de mine si sa se bucure ca am poposit si pe tarimul copilariei lor, si sa ma calauzeasca si mai departe pe drumuri cit mai frumoase in viata…

Da, e viu...

Daca in week-end-ul trecut nu am putut sa ajung in Vama, la "Folk You", acum, datorita lui Mihnea, mi-am dat seama ca astazi se implinesc 2 ani de cind ne-a parasit cel mai de seama reprezentant al "generatiei in blugi" si cea mai frumoasa voce a teatrului românesc - Florian Pittis. Si daca acum 2 ani eram in Vama cind am aflat vestea trista, acum nu pot decit sa ii mai aduc un omagiu Motzului si sa imi aduc aminte ca pentru mine, el va ramine intotdeauna cel care-si scutura pletele pe scena, declamind, cu acel timbru inconfundabil: "Sunt tinar, Doamna / Sunt Pittis. Buna seara!", aprinzind astfel flacara spectacolului.

A fost odata Vama Veche

A fost odata ca niciodata un sat de pescari, pe malul marii, la granita dintre intuneric si lumina. Ascuns de ochii rai ai celui mai iubit fiu al tarii, ferit de teama si de "nu", a fost locul in care acei ce doreau sa gindeasca liber macar pentru citeva zile fugeau, vara, impreuna cu prietenii, chitarile, copiii, pisicile, cateii, motocicletele Mobra, aparatele foto Smena si casetofoanele Elektronika.
Asa a inceput o poveste care azi e uitata. Asa au inceput serile de Vama Veche, cu focuri pe plaja si cintece la chitara, cu cer indragostit de stele si mare indragostita de valuri, cu rasarituri pentru care merita sa dai o noapte si apusuri sfisietor de frumoase, asa au inceput zilele de Vama Veche, cind pina si marea parea ca doarme sub razele unui soare neascuns de nici o umbreluta, de nici un elicopter, de nici un zmeu, de nici un deltaplan, de nici un avion cu reclame la semintele "Alka".
Intr-o zi insa un balaur a descoperit locul uitat de oameni si de timp si s-a incruntat a dispret spre rochiile cu indemn de zbor, spre trupurile libere de haine si de norme, spre chitari si spre focuri. A suflat si a dat din aripa si, in citiva ani, locul in care doar bucuria, cintecul si libertatea stapineau a devenit locul in care nonconformismul a capatat gesturi si limbaj de prostituata si libertatea inseamna manele, droguri, lanturi groase de aur si burti paroase. Pescarusii de pe plaja au fost inlocuiti de ciori care vind porumb fiert pe plaja, hainele hippie au fost inlocuite cu fake-uri D&G, rock-ul lui Pink Floyd si Led Zeppelin a fost inlocuit de Tiesto si minimal house, motocicleta Mobra a fost inlocuita de X6, Q7 si alte combinatii de litere si cifre exprimind IQ-ul posesorului, hamsiile si suberecurile au fost inlocuite de saorma, stufula fost inlocuit de beton si lemnul de termopane.
Cuvintele "Salvati Vama Veche" au devenit refrenul trist al unui loc ce nu mai poate fi salvat decit de el insusi. Vazusi, balaure?

Ei au invadat plaja si marea si ne-au furat rasariturile cu Ravel si apusurile cu Pink Floyd. Noi ne-am retras in colturile inca libere ale Vamii noastre si asteptam cuminti ca ei sa plece, visind la clipa cind soarele va rasari din nou in Vama Veche numai in ritm de Bolero...

De 1 Iunie

Copilaria este un tarim magic. Nu stim cind si unde incepe si nu stim cind si unde se termina. Ne trezim doar ca numai suntem copii, ca am iesit din copilarie, uneori fara sa o fi trait pe deplin... Copilaria este o lume fermecata, duioasa, dulce, lina, in care orice se poate intimpla. Orice! Este virsta la care ne putem intilni oricind cu balaurul cu sapte capete, cu zgripturoaica cea haina, putem fi vrajitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii si sa credem cu tarie ca am fost acolo cu adevarat...

La multi ani tuturor copiilor din voi, din noi toti. Hai sa incercam sa mai fim copii, macar pentru o clipa, sa ne imaginam ca suntem din nou acolo...

Buna dimineata, copilarie!

Imi aduc aminte de tine… De genunchii tai zdreliti, de zimbetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta care, recurent, te purta catre cele mai nebanuite cotloane ale podului bunicilor.

Buna dimineata, copilarie!

Nu te-am uitat. Cum n-am uitat nici gustul cireselor furate din curtile vecinilor, nici mirosul florilor de cimp din coronitele pe care le impleteai cu meticulozitate, cit era ziua de lunga.

Buna dimineata, copilarie!

Spune-mi, iti mai aduci aminte mine? Sunt tot eu, cel pe care-l stii. Nu te uita la ridurile care mi-au acoperit chipul, la firele de par albe de la timple sau la kilogramele in plus. Viata, oamenii, iubirea au lasat amprente pe drumul meu. Ignora-mi umerii obositi, gindurile triste, nelinistile din suflet, visele tacute, aripile frinte…. Sunt tot eu. Cel care alerga exuberant pe cimpuri, cel care batea toata ziua mingea pe maidan, care mesterea continuu vapoare si avioane de hirtie dar si pocnitori cu fosforul de la chibrituri. Sunt eu, priveste-ma mai bine! De ce imi taci? Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?

Enjoy the silence

Undeva prin 1990-1991. Adolescenta. 13-14 ani. Incepeam sa ma formez ca om, imi alegeam primii prieteni, imi placea pentru prima data o fata, incepeam sa imi aleg si muzica pe care sa o ascult. Am ascultat la cineva Depeche Mode si la altcineva Metallica. Cred ca 1991 a fost anul celor mai bune albume ale ambelor formatii - "Violator" si respectiv "Metallica 1991" . Lumea din jurul meu se impartea incet in doua, dupa acest criteriu - rockeri si depecheri. Cale de mijloc nu exista. Si nici alternative. Inca. Fenomenul rap inca nu iesise din ghetourile americane, manelele nu se inventasera inca. Si atunci, am ales Depeche Mode. Tin minte ca prima lor melodie pe care am auzit-o a fost "A question of time", mi-a placut foarte mult, apoi am ajuns la Concord'90 (mai tineti minte magazinul de la fintini, de linga Unirea?) si am cumparat albumul "Violator". Mi-a placut foarte mult, apoi am dat de concertul lor de la Passadena, din 1988 (101) si am cazut in extaz. "Strange love", "Little 15", "Somebody", "People are people", "Master and Servant", "Never let me down again", "Everything counts" si mai ales "A question of lust" mi s-au intiparit pentru totdeauna in suflet si am devenit ceea ce se numea un fan.

Cred ca acela a fost momentul crucial dupa care a inceput febra cautarii de materiale cu si despre Depeche Mode. Eram parca innebunit, parca intrasem in transa - era un permanent schimb de casete in scopul completarii discografiei, incercari de adaptare a tinutei a frizurii, celebrele de acum certuri cu rockerii...Tin minte cum mi-a facut mama dintr-o pereche de blugi bleu niste pantaloni evazati, franjurati si colorati de depechar adevarat. Am inceput sa imi las si perciuni, sa ma tund si periuta, doar pantofi din aceia cu tabla in virf nu am avut... Am gasit si niste ochelari de soare care aduceau un pic cu cei ai lui Dave Gahan.

Incet-incet mi-am luat toate albumele lor, de la "Speak and Spell", "A broken frame" sau "Construction time again" din anii de inceput, pina la cele din zilele noastre.

Mi-a placut muzica si starea care mi-o dadea. Datorita celor de la Depeche Mode am invatat limba engleza pentru ca nu intelegeam textele si voiam foarte tare sa inteleg ce spun. Iar cand in cele din urma am inteles, tot ce am gasit in ele mi-a schimbat filosofia de viata si asa am ajuns sa fiu acela care ridica un gunoi pe care l-a aruncat altul pe strada sau prefera sa ignore o injuratura ca i-a fost adresata.

Am inceput sa colectionez postere, poze si insigne cu ei, am facut rost de toate versurile (pe vremea aceea nu era Internet si nici reviste glossy, fericirea maxima era cind mai prindeam cite un Bravo cumparat de prin Piata Romana, in rest Salut-ul lui George Mihaita era baza).

Vremea a trecut, am descoperit si alte stiluri muzicale, inclusiv rock-ul cel atit de blamat in adolescenta, am descoperit Queen, Beatles si Pink Floyd, si atitea si atitea alte voci deosebite si interpretari de exceptie. Dar Depeche Mode va ramine intotdeauna prima dragoste pentru mine. Si, poate de asta, mai exista si in ziua de azi oameni care imi zic inca "Depesarul"...

23 iunie 2006. Depeche Mode in România. Un concert pe care il asteptasem 15 ani. Si intr-un final au venit. Si a fost extraordinar. Printre piesele noi, de pe "Playing the Angel" au aparut si destule piese vechi, care m-au trimis in urma cu 15 ani si mi-au facut pielea de gaina. In acea seara am avut din nou 15 ani, perciuni si parul tuns periuta, sufletul de adolescent si aproape ca am plins de fericire si emotie la unele dintre melodiile de pe vremuri. Am consumat gazul din bricheta la "A Question of Lust", am fredonat alaturi de zeci de mii de voci "Let me show you the world in my eyes" sau "Reach'n'out, touch face!". A fost impresionant, fenomenal. Un Dave Gahan de senzatie (cu o voce aproape la fel de puternica, pacat ca nu a interactionat mai mult cu publicul), un Martin Gore cu totul deosebit fata de cum il stiam (s-a plimbat pe scena, a zimbit de mai multe ori - impresionat de public, oare?), un show tulburator si un public de exceptie. A fost un concert superb. Un imens steag alb, cu inscriptia "A Lifetime Waiting For This Night" a fost desfasurat de fanii aflati pe teren. Si asa a fost. Un concert pentru care a meritat sa astept o viata... Dupa o ora si jumatate, Depeche Mode a parasit scena, insa aplauzele si ovatiile publicului i-au determinat pe membrii trupei sa revina, pentru inca 30 de minute. Martin Gore a interpretat solo piesa "Leave In Silence", moment in care stadionul a devenit o "mare" de telefoane mobile aprinse, iar piesa "Never Let Me Down Again" a incheiat o noapte magica la Bucuresti.

Dupa atitia ani mi se indeplinise un vis, i-am vazut pe cei de la Depeche Mode live, si chiar in Bucuresti. Pentru mine si inca 44.000 de români visul a devenit realitate: Depeche Mode, trupa unei generatii, a venit pentru prima oara in România. A doua zi, am plecat in Vama Veche sub impresia concertului si tot drumul am ascultat doar Depeche. A fost superb, superb, superb...

Am aflat in iarna ca Depeche Mode vine din nou in România. Data: 16 mai 2009. Evident, nu am mai stat pe ginduri si mi-am luat din nou bilet si am asteptat cu nerabdare o noua seara magica. Vroiam sa traiesc din nou senzatiile de acum 3 ani, vroiam sa ii vad din nou pe idolii adolescentei mele, vroiam sa cint din nou intr-un glas cu inca 40.000 de oameni "Words like violence/Break the silence/Come crashing in/Into my little world/Painful to me/Pierce right through me/Can't you understand/Oh my little girl/All I ever wanted/All I ever needed/Is here in my arms/Words are very unnecessary/They can only do harm".

14 mai 2009. Din pacate stim cu totii ce a urmat. Dave Gahan, liderul formaţiei, a fost spitalizat marti la Atena, din cauza unei gastroenterocolite. Concertul programat pentru azi, in Parcul Izvor, a fost anulat, din cauza starii de sanatate a lui Dave Gahan, potrivit site-ului oficial al formatiei. De asemenea, au fost anulate si urmatoarele trei concerte - de la Sofia, care ar fi trebuit sa aiba loc pe 18 mai, de la Belgrad, programat pe 20 mai si de la Zagreb (21 mai).
Potrivit site-ului oficial, in perioada urmatoare se va anunta cind si daca vor fi reprogramate concertele, iar fanii care si-au cumparat bilete sunt rugati sa le pastreze pina la anuntul oficial. Anterior, concertele de la Atena, de marti si cel de la Istanbul, de joi, au fost anulate din cauza spitalizarii la Atena a lui Dave Gahan.

Din pacate vestile au fost proaste, nerabdarea mea s-a transformat in emotie (pe parcursul celor 2 zile in care am asteptat cu sufletul la gura vesti proaspete despre concert) si acum intr-o mare dezamagire. Nu-mi ramine decit sa stau si sa ascult Depeche Mode acasa, in fata calculatorului. Si in masina, la Cd-ul facut in seara concertului de acum 3 ani. Si in rest... Enjoy the silence...

Moartea unei pasiuni

Primul meu contact cu fotbalul a fost prin anul 1984, cind, la 7 ani si ceva, auzeam de echipa Dinamo care ajungea in semifinalele Cupei Campionilor Europeni. Era un motiv bun sa tin cu ei, dar cum eram eu intotdeauna Gica Contra, am decis sa tin cu Steaua. Aveam un motiv bun - eram acolo, in cartier, la 3 statii de tramvai de stadionul Ghencea.

Prima mea bucurie adusa de fotbal a fost fireste parcursul noii mele echipe de suflet, Steaua, in anul competitional 1985-1986, cind, dupa ce a batut pe rind, pe BK Vejle, Honved Budpesta, Kuusysi Lahti si Andrelech Bruxelles, a urmat noaptea de vis de 7 mai 1986, cind, la Sevilla, Steaua batea la penalty-uri pe FC Barcelona si devenea noua campioana a Europei. Si trezit din somn la ora 3 noaptea pot recita lotul Stelei din acel an: Duckadam (Stingaciu) - Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu (Weissenbacher) - Majearu, Tudorel Stoica (Balan), Balint, Boloni - Lacatus, Piturca (Radu II).

Au urmat citiva ani in care Steaua a dominat Europa, a mai ajuns o data in semifinale si o data in finala Cupei Campionilor, au fost citeva meciuri pe care mi le aduc aminte si acum cu multa placere, norma de 5 goluri cu Sparta Praga, Spartak Moscova, IFK Goteborg sau Galatasaray.

In timpul acesta, la inceputul anilor 1990, cind eu eram elev de scoala generala, iar clanul Becali facea bisnita cu bilete in fata cinematografului Patria, iar George Copos isi facea veacul prin UTC, imi amintesc cum ascultam in fiecare duminica etapa la Radio România Actualitati, ii ascultam pe Ilie Dobre, Sebastian Domozina, Ion Ghitulescu, Dumitru Pelican sau Nicolae Secosan. Si ma uitam la meciurile transmise in direct de TVR, comentate de vocea incomparabila a maestrului Cristian Topescu si ma bucuram enorm de fiecare victorie a echipei nationale a României, formata pe atunci din Hagi, Popescu, Lacatus, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu si altii, jucatori care in anii ce au urmat aveau sa formeze "Generatia de Aur". Cu majuscule.

Anii treceau, echipa nationala a devenit din ce in ce mai valoroasa, România a inceput sa conteze in fotbalul mondial, iar pasiunea mea pentru acest sport crestea pe masura ce victoriile asupra unor adversari puternici se inmulteau. A fost intii ziua de 15 noiembrie 1989, cind, in fata a 30.000 de spectatori pe stadionul Ghencea, România invingea Danemarca cu 3-1 (prin golurile lui Balint - 2 si Sabau) intr-un meci decisiv pentru calificarea la turneul final al Cupei Mondiale care urma sa aiba loc in Italia. Tricolorii au cistigat o grupa si mergeau la un Campionat Mondial dupa o pauza de 20 de ani.

A venit prima vara de dupa 1989. A venit Coppa del Mondo, Italia 1990. Va mai amintiti imnul cintat de Gianna Naninni - "Un estate italiana" ? Sau reclama de la Adidas Torsion - "Daca vrei, poti" ? A fost un turneu final cu România printre participante, cu români in tribunele stadioanelor din Italia, care ii incurajau pe "tricolori". Iar România, descatusata de comunism, a invins marele vecin de la rasarit, URSS, cu 2-0, prin golurile lui Lacatus. Dupa "blatul" cu Camerun, a urmat egalul, 1-1 (gol Balint), cu viitoarea vicecampioana mondiala, Argentina, si, pentru prima data, calificarea in optimile de finala. Apoi a venit partida de trista amintire, in care România a mers cap la cap cu Irlanda pret de 120 minute si 4 serii de lovituri de departajare. A ratat decisiv Daniel Timofte si visul italian se termina.

A continuat seria fabuloasa de calificari ale unei generatii pe care daca nu o aveam trebuia sa sapam adinc dupa ea. Cardiff '93, victoria din Tara Galilor, bara lui Bodin. România in strada, desi afara fulguia. Primul Revelion al fotbalului romanesc.

World Cup, mondialul din SUA din 1994. Parcursul de legenda al unei echipe mature a României, in anul de glorie al generatiei de aur, condusa de Hagi - "Maradona din Carpati" care ne-a dus pina in sferturile World Cup. Totul a inceput in ziua de 19 iunie, ziua care gazduieste una dintre cele mai frumoase amintiri ale fotbalului românesc - meciul contra Columbiei (echipa pe care marele Pele o vedea favorita la cistigarea Campionatului Mondial), cu Asprilla, Rincon, Valderrama si Valencia. Din cauza diferentei mari de fus orar, transmisia meciului a inceput, in tara, tirziu in noapte. In fata a 100.000 de spectatori, pe Rose Bowl, tricolorii au facut un meci de poveste. Au deschis scorul prin Raducioiu, l-au majorat prin Hagi, care a marcat golul Campionatului Mondial, o diagonala-lob magnifica si imposibila de la 35 de metri in vinclul portii lui Cordoba. Dupa golul de 2-1 al columbienilor, Raducioiu a inscris pentru 3-1 dupa o pasa de 50 metri de la Hagi. A urmat infringerea amara cu Elvetia, de la Detroit, din care am retinut doar golul lui Hagi si cele 2 minute jucate de Vladoiu pina la gestul lui necugetat. A fost apoi o noua noapte frumoasa, meciul de pe "Rose Bowl" cu SUA, in afata a 100.000 de spectatori potrivnici, golul din unghi al lui Dan Petrescu, care purtase bermudele norocoase pe care i le adusese sotia superstitioasa si calificarea in optimi de pe primul loc in grupa.

A urmat meciul cu Argentina. 3 iulie 1994. Eu eram in concediu in Grecia, la Kalambaka, la poalele Meteorei, un loc superb de care m-am indragostit cu acea ocazie. Si in care m-am si indragostit in acea seara. Un meci vazut printre sute de greci care nu puteau uita ca doar cu citeva zile in urma, Argentina umilise Grecia cu 4-0. Si care nu puteau sa nu tina cu România. Argentina parasita de starul Maradona, gasit dopat cu efedrina. Raducioiu, suspendat. La miezul noptii, Ilie Dumitrescu era anuntat ca va fi titular, cu Hagi linga el. Meciul vietii lui Ilie Dumitrescu si poate, meciul competitiei. Ce spectacol! Tot pe "Rose Bowl". 1-0 Ilie Dumitrescu min. 11, 1-1 Batistuta din penalty min. 15, 2-1 Ilie Dumitrescu min.18. Ce inceput... Fantastic... Ilie Dumitrescu senzational... 3-1 Hagi min. 58, 3-2 Balbo min. 73. Poate cel mai frumos meci al Mondialului. Bucurie maxima. Extaz. Eu fericit intre sute de greci si apoi citeva ore de plimbat cu o fata din Constanta pe strazile micului orasel grecesc. In timpul acesta, desi meciurile se jucau la 2 noaptea, la Bucuresti si in tara, sute de mii de români erau in strada. "N-avem bani, n-avem papica, dar l-avem pe Hagi Gica", "Iliescu minte, Hagi presedinte", "Hagi e regele, Maradona unde e?", "Jos Vacaroiu, prim-ministru Raducioiu". Va mai aduceti aminte?

Am aliniat pe rind Columbia, SUA si Argentina si urmau sferturile de finala cu Suedia. un meci pe care nu mi-l amintesc cu placere. Un joc echilibrat pina spre sfirsit, cind Brolin l-a invins pe Prunea dupa o lovitura libera. Mondialul parea incheiat, insa, cu 2 minute inainte de final, Raducioiu a trimis meciul in prelungiri. Tot el a adus România in avantaj in mintul 100, facindu-ne sa ne simtit tot mai aproape de semifinala cu Brazilia. Dar a venit faza din minutul 114, care mi-a bintuit mult timp de atunci somnul, si cred ca multor oameni. O centrare a suedezilor de pe partea dreapta, Prunea a iesit gresit, facind eroarea carierei, iar Kenneth Anderson a marcat cu capul de peste toata apararea noastra. 2-2 si urmau penalty-urile. Seriile au inceput promitator, cu suedezul Mild ratind primul sut. Din pacare a fost singurul suedez care a ratat. De la noi, Gica Popescu nu a batut, avind o intindere la inghinali. Nu au reusit sa inscrie Dan Petrescu si Belodedici. Pentru a doua oara consecutiv, un campionat mondial se termina pentru România dupa loteria penalty-urilor. Imprudenta lui Prunea si sutul extrem de slab al lui Dan Petrescu ne-au readus cu picioarele pe pamint, omorind visele de ajuca o semifinala contra Braziliei. Tin minte ca am plins dupa acel meci. Si nu cred ca am fost singurul. Toata lumea a plins. Si Hagi, si Popescu. Toti. Am plins pentru ca se termina visul unei nopti de vara.

Anii au trecut, dar amintirile despre Generatia de Aur au ramas. Unii au devenit antrenori, unii inca mai joaca, altii s-au implicat in conducerea forurilor tutelare ale fotbalului, iar despre altii nu am mai auzit nimic. Numele lor merita enumerate, macar pentru faptul ca au scos un popor intreg pe strazi dupa miez de noapte, au dat un sens si un ideal unei parti a acestui popor, si ne-au bucurat sau ne-au facut sa plingem. Stelea, Prunea, Dan Petrescu, Prodan, Mihali, Belodedici, Selymesi, Dorinel Munteanu, Gica Popescu, Lupescu, Sabau, Hagi, Ilie Dumitrescu, Panduru, Lacatus, Raducioiu, Viorel Moldovan.

Din acel moment, valoarea echipei nationale a inceput sa scada incet dar sigur, la fel si pasiunea mea pentru fotbal. Jucatorii care evoluau in campionatul national se transferau in strainatate dupa primele goluri marcate iar fratii Becali isi sporeau averea cu fiecare jucator transferat. Performantele din cupele europene ale echipelor romanesti de club au devenit mediocre si sub-mediocre, numarul spectatorilor la meciuri s-a redus drastic insa, pe masura ce fotbalul românesc devenea tot mai mult o umbra a ceea ce a fost odata, steaua lui Gigi Becali devenea tot mai luminoasa iar conducatorii echipelor au devenit mai importanti decit jucatorii.

Fotbalul s-a manelizat, „vedetele” din teren au capatat salarii tot mai mari si au inceput sa-si masoare valoarea in numarul de cuceriri si in preturile masinilor cu care umblau, au devenit tot mai fitoase si mai lipsite de valoare, facindu-se cunoscuti mai mult prin ispravile din cluburile de fite decit pe teren, iar scandalurile de coruptie deveneau tot mai dese. Am inceput sa urmaresc tot mai rar fenomenul.

Dar cum România ca natiune are uneori noroc cu carul, pe la inceputul anilor 2000 se parea ca o noua generatie de fotbalisti crescuti in mizeria campionatului intern dar perfectionati in campionatele puternice din Europa, va calca pe urmele Generatiei de Aur iar locul cuplului Popescu-Hagi va fi luat acum de Mutu-Chivu. Din pacate a fost doar o iluzie.

Mutu s-a dovedit a fi un figurant drogat si nimic mai mult. Iar majoritatea celor din jurul sau erau dupa chipul si asemanarea sa, ii gaseai in cantonament in bamboo sau prin alte localuri de fite, isi expun Bentley-urile, Ferrari-urile si alte masini de fite, umbla cu gine pistol, bamby, alexandre dinu sau alte pitzipoance. Bani multi, caracter putin. Si atunci cind talentul e cultivat doar cu jack daniels si nu cu munca asidua, el nu se transforma in valoare. Si asa au fost multi care s-au nascut talente si au murit sperante.

Am inceput sa consum tot mai rar fenomenul. Nu mai suportam ca in emisiunile de sport sa fie vorba numai de Gigi Becali, Borcea, Copos, Mititelu, Pinalti, Penescu, Paszkany si alti sponsori cu "mina larga" care de fapt, de-abia asteapta sa se imbogateasca pe seama fotbalului. Nu mai suport ca echipa mea de suflet cu care tin de 25 de ani sa se balaceasca in mizeria becaliana, in care sponsorul este si selectioner, si antrenor, si tactician, calcind in picoare diversi antrenori care au incercat sa faca ceva la echipa asta. Nu mai suport aerele de figurant ale marii vedete Mutu si ale prietenilor sai care cad morti prin baruri, vezi Lobont, sau se bat prin circiumi, vezi Tamas, si toti ceilalti pentru care a pune mina la inima atunci cind aud imnul national a devenit doar o chestie trendy. Nu mai suport atita lipsa de valoare pe teren, compensata cu atitea mondenitati in afara lui, Si o mare vina mi se pare ca o are si presa tabloidala, amatoare de scandaluri si mondenitati, dar si federatia de fotbal care a tolerat atita vreme blaturile, meciurile cistigate cu arbitri sau cu valize, pentru ca adevarata valoare a echipelor românesti sa se vada in cupele europene, in duelurile pe viata si pe moarte cu celebrele echipe 17 Nentori sau Knattspyrnufelag.

As fi vrut sa ma uit iar la fotbal din placere, pentru a urmari spectacol, si nu doar ca pretext al unei beri cu prietenii,. Personal identific o miza mai mare decit una legata de performanta. As vrea oameni noi, as vrea o ultima sansa ca fotbalul românesc sa-si recapete stralucirea de altadata, onoarea de echipa ce nu se murdareste. As vrea posibilitatea ca suporterii sa-si reintre in dreptul de posesori ai echipei mele de suflet.

Pina atunci, am hotarit sa nu ma mai uit la fotbal. Nu mai vreau sa vad meciurile unei echipe Steaua , sufocate de ipocrizia si fatarnicia becaliana, si nici ale unei echipe nationale a României aflate sub semnul vedetismului drogatului Mutu si a prietenilor lui. Dupa meciul penibil cu Olanda de asta-vara de la Campionatul European, nu am vrut sa mai aud de nationala tricolora. Si nu din lipsa de patriotism, ci din scirba. La meciul cu Lituania am preferat sa merg la o bere cu un amic din Cehia care ajunsese prin Bucuresti, la meciul cu Feroe chiar nu imi amintesc ce am facut, cred ca eram chiar acasa, dar nu am avut nici o tragere de inima sa il vad, meciul cu Franta l-am vazut cu niste prieteni doar ca pretext de spritur, iar in a doua parte am stat in alta camera decit cea cu televizorul, la meciul cu Serbia am preferat sa sting lumina, iar meciul cu Austria l-am petrecut revazind piesa "Hipioti si bolsevici".

Si nu am pierdut nimic. Doar am trait o mare si ultima dezamagire. Datorita infringerilor cu Serbia si Austria, echipa nationala nu numai ca a pierdut calificarea la Mondialele din 2010, dar actuala generatie de fotbalisti milionari care petrec mai mult timp rin cluburi decit la anrenament, a irosit ultima sansa de a mai demonstra ceva. Iar eu, desi poate ma voi mai uita la vreun meci al echipei nationale, sau voi mai incerca sa fiu la curent cu ultimele stiri din domeniu, o voi face fara nici un fel de pasiune. Voi astepta urmatoarea generatie.

Si cel mai rau nu imi pare de rezultate. Acestea vin si se duc, si peste ani nu o sa mai tinem minte cit a fost scorul cu Serbia si cit cu Austria. Cel mai rau imi pare de miile de suporteri români care se string meci de meci in orice colt al Europei, ca sa se distreze, sa ia un pic de aer, sa mai uite de orele suplimentare prin pizzeriile si berariile Italiei, Austriei sau Germaniei. De zece mii de români, de marea galbena de asta-vara din Zurich, sau de tribunele pline de români de la orice meci jucat in Europa civilizata. Imi aduc aminte cit de socat am fost cind am auzit acum multi ani, pentru prima data pe un stadion din strainatate, o galerie care striga "Luptam, luptam, luptam si cistigam", acoperind sonor galeria gazdelor... Mare pacat de suporteri, as mai fi mers si eu pe un stadion, dar pentru ce? Pasiunea a murit de mult. Si pasiunea lor de a juca, si pasiunea mea de a-i incuraja. Pe ei ii intereseaza mai mult banul, iar eu voi gasi altceva de facut in timpul meciurilor. Hai România!

Prima data

Am primit de la Luli o leapsa simpatica legata si stimulatoare de amintiri. Leapsa se numeste "Tell me your first" si trebuie sa scriu despre prima/cea mai veche amintire legata de urmatoarele:

• Car (adica masina sau vehicul) - aici imi aduc aminte de Fiatul 850 pe care il aveau ai mei pe vremea cind am deschis si eu ochii. Mai tin si acum minte numarul lui de inmatriculare "4-B-6045", dar si chinul de a ne sui 4 oameni plus subsemnatul pe atunci in stadiul de gagalice in piticania respectiva; iar daca trebuie sa spun de prima mea masina, atunci evident the prize goes to ... Batrina Nova, Dacia mea Nova editia 1998, pe care mi-am luat-o in 2002 si cu care m-am prezentat intr-o seara acasa, zicindu-le alor mei "Hai pina afara, sa va arat ceva... Iete-te, mi-am luat masina!". Si care m-a purtat credincios pe drumurile patriei vreme de aproape 4 ani, slujindu-mi atit ca mijloc de locomotie, cit si ca loc de dormit sau de facut nebunii, cazare sau ring de dans in Vama...


• Trip within the borders (adicatelea excursiune pe plaiurile mioritice)... Hmmm... Am gasit o poza cu mine balacindu-ma in mare care dateaza din 1979 de la Saturn (deci aveam vreo 2 ani si jumatate). Nu mai tin minte prea multe, dar mare noroc cu poza cu pricina, pe care de altfel o puteti si vedea aici. Iar daca ma gindesc la prima plecare undeva fara ai mei, se intimpla in vara lui 1989, in tabara la Muntele Rosu, cu proful de geografie cel gagicar si a lui chitara si toata gasca de nebuni de clasa a sasea, si toate plimbarile de prin muntii din zona, faptul ca am vrut sa impart acelasi pat cu Mona dintr-a noua, dar nu m-a lasat proful neam, explicindu-mi ca sunt prea mic pentru chestii de genul asta, dupa care s-a dus si s-a culcat... cu Irina dintr-a noua :)


• Trip abroad (adicatelea peste granite). Aici primul lucru pe care mi-l amintesc a fost imediat dupa revolutie, in vara lui 1990, cind am fost cu bunica si cu niste vecini intr-o excursie de citeva zile pina la Cernauti (in partea de Bucovina care a ramas in Ucraina). Tin minte ca am ramas marcat de faptul ca in troleibuz era o voce feminina care, m-am prins eu, anunta fiecare statie inainte, ceea ce mi s-a parut fenomenal, si a mai durat mult pina sa vad si in Bucuresti asa ceva. Si m-a mai mirat si faptul ca am gasit la o trecere de pietoni un buton pe care am apasat si deodata s-au oprit toate masinile, s-a facut verde, si cum stateam eu asa si ma uitam, am invatat o gramada de cuvinte noi in limba rusa :) Iar din ciclul plecari fara ai mei, prima data am fost la Londra, in toamna lui 2000, la un seminar organizat de o banca de acolo, si a fost super, am avut o viata de noapte foarte agitata, iar la seminar intotdeauna stateam in ultimul rind si purtam ochelari de soare, sa nu se vada ca dorm...


• Memory (adicatelea amintiri din copilarie). Wow... asta e grea. Trebuie sa scormonesc bine sa imi aduc aminte de tractorasul din plastic calare pe care faceam ture de curte, de copaia verde in care ma mai imbaiau ai mei, de plimbarile cu bunicul prin parcul de la coltul strazii, de patutul din lemn cu abtibilduri cu Alba ca Zapada si cei sapte pitici, sau de vecinul imbracat in Mos Craciun pe care l-am deconspirat dupa ceasul de la mina...


• Pet (adicatelea animal, dar nu de plus). Aici il tin minte pe Bozzy, motanul gri al vecinilor care isi petrecea o mare parte din viata la noi in curte. Iar primul catel pe care il tin minte si de care ma impiedicam mereu prin curte a fost maidanezul Rex, o chestie mica dar cu personalitate.


• Crush (adicatelea prima data cind mi s-au incins calciiele...). He-he-he... Ce vremuri. Eram la gradinita si eram topit dupa zimbetul angelic al Franciscai, colega de la grupa mica. Ne intilneam la parculet si mergeam de mina pina la gradinita. Ne puteti vedea impreuna in poza de mai sus. Imi placea tare mult de ea si tin minte ca l-am intrebat pe bunicul daca ma lasa sa ma insor cu ea, ca nu imi convenea ca el era insurat, tata era insurat, iar eu nu... Nu mai stiu de ce nu m-a lasat, asa ca am ramas burlac pina in ziua de azi. Iar din cite stiu eu, Franca s-a maritat acum citiva ani...


• Discovery (adicatelea prima descoperire, ca n-aveam pe vremea aia Discovery la televizor). E clar ca cele mai multe descoperiri le faci in copilarie - descoperi parintii, bunicii, locuinta, povestile, jucariile, desenele animate, dulciurile, iubirea, invidia, binele, raul etc. Prima descoperire de care totusi imi aduc aminte a fost un buton pe care am apasat si s-a facutintuneric. Mi s-a facut frica si am inceput sa pling. Dar, din reflex, am mai apasat odata pe buton. Si... ce fericire, a fost din nou lumina. Si m-am oprit din plins. Si am inceput sa ma joc cu intrerupatorul ala, pina am fost luat cu brutalitate de acolo si mi s-a zis ca nu am voie...


• Job (adicatelea prima data cind am facut ceva si am luat si bani pentru asta). Aici e mai simplu, ca e ceva mai recent. Eram prin anul doi de facultate cind am hotarit, cu colegul Dan, ca ar trebui sa incercam si noi sa cistigam un ban, ca bursa aia ajungea doar de vreo 4-5 beri pe luna. Am gasit un anunt in ziar si ne-am dus acolo. Am ajuns agenti de vinzari, ca sa nu zic comis-voiajori, la o firma care scotea un ziar, numit "importatori, producatori si preturi en-gros". Treaba noastra era sa mergem din firma in firma si sa incercam sa convingem oamenii ori sa faca publicitate in revista noastra, ori macar sa se aboneze la ea. Ne-a tinut doar o luna, timp in care n-am gasit nici un musteriu pentru publicitate, doar citiva care de mila, s-au abonat pe 6 luni la mareata revista. Nu a fost un mare succes, dar macar am incercat...


• Idol (adicatelea modelul in viata, si care sa nu fie femeia cu mustata). Hmm, nu prea am avut eu idoli. La inceput a fost bunicul, care le stia pe toate, si mi le povestea si mie, si imi placea tare mult sa le ascult si sa le bag la cap. Si vroiam sa fiu si eu ca el, sa le stiu si eu pe toate. Dar nu-imi placea, ca era batrin, si eu nu vroiam sa fiu batrin. Nu am avut un idol in adevaratul sens al cuvintului, pe care sa incerc sa il copiez. Poate prin clasa a opta cind incepuse sa imi placa Depeche Mode, mi-as fi dorit sa fiu ca Dave Gahan, dar nu a fost o boala prea grea. A, si mai era Piturca, care dadea intotdeauna goluri, din orice pozitie, chiar si cu ceafa. Nu exista pe vremea aia mass-media de acum, care sa iti bage pe git tot felul de idoli de musama...


• Creation (adicatelea o creatie proprie si personala de-a mea...). Prima chestie pe care tin minte sa o fi fcut eu insumi sunt stelutele pentru bradul de craciun, pe care le faceam din capacele de staniol de la sticlele de lapte si borcanele de iaurt, impaturite in opt si apoi atent decupate cu diverse modele. Restul au fost mai tirziu, la scoala primara, la orele de lucru manual - scaune pirogravate, sticle imbracate in modele de sfoara, stergare facute la razboiul de tesut sau margele impletite pe sfoara.

Gata, cam asta ar fi. Si uite asa, mi-am adus aminte de o gramada de chestii simpatice, scormonind prin sertarasul cu amintiri. Si intrucit trebuie sa o dau mai departe, premiantii sunt: Thornofrose, Klara, Costele si Viajerina. Si Mina, ca demult nu a mai povestit nimic. Pentru ca sunt sigur ca si ei au amintiri frumoase si le va placea leapsa asta cu datul timpului inapoi... Si daca v-a placut si voua, luati si voi leapsa de aici...

Primavara

Week-end de primavara. Lene dulce-acrisoara. O raza de soare imi bate in geam pe sub jaluzele. Si inca una. Se joaca ghiduse cu somnul meu. Trag de mine si imi spun "Trezeste-te! A venit primavara". Deschid larg geamul si le las sa patrunda in camera mea si in sufletul meu. E cald si e bine.

Imi place ca vine primavara, ca ziua devine tot mai lunga, ca nu mai plec de la job pe intuneric, ca soarele straluceste tot mai des, ca natura revine la viata. Imi place ca au inmugurit toate prin curte, si iasomia, si trandafirii, si crinii. Imi place ca in gradini si parcuri, ghioceii lasa locul zambilelor, narciselor si lalelelor. Imi place cum copacii incep incet sa se imbrace intr-o haina verde. Imi place aroma florilor ce pluteste in aer. Imi plac pasarelele care se aud cintind prin curte. Imi place ca lumea prinde viata, imi place ca vad zimbete reflectate de soarele de primavara. Imi place ca incepem sa renuntam la hainele groase.

A fost si echinoctiul de primavara, care a marcat inceputul primaverii astronomice, inceputul noului an astronomic si reprezinta intrarea Soarelui in primul semn zodiacal cardinal, semnul Berbecului. La echinoctiu, Soarele traverseaza ecuatorul ceresc, trecind din emisfera australa in cea boreala. In functie de echinoctiu se calculeaza si data Pastelui. Astfel, Sinodul Ecumenic de la Niceea a stabilit in secolul IV ca Pastele sa fie sarbatorit in prima duminica de dupa luna plina care urmeaza echinoctiului de primavara. In 1924 a fost adoptat calendarul gregorian, dar numai de catre o parte din tarile crestine, restul raminind la cel iulian, de aici aparind diferenta de data dintre Pastele ortodox si cel catolic.

Bun, deci a fost si echinoctiul, asta inseamna ca oficial este primavara. Si daca este primavara, am inceput si cu muncile administrative de curte/gradina. Toata dupa-amiaza de ieri mi-am petrecut-o linga batrinul tei care imi bucura orice zi de mai cu mirosul florilor lui. Nu stiu citi ani are batrinul tei, dar sunt sigur ca era aici cind a fost construita casa in care stau. Iar casa a fost construita in 1938. Deci batrinul tei are mai mult de 70 de ani. Si este mult mai inalt decit casa. Iar ieri am gasit un baiat care s-a urcat in batrinul tei pina aproape de virf, a taiat crengile uscate si cele care atirnau pe coama acoperisului, l-a cosmetizat, ras, tuns si frezat. Pe mine m-a luat cu frig numai cind l-am vazut pe om cum se suie ca o pisica pina in virf. Si ma gindeam cum m-as fi simtit eu sa stau mai bine de 3 ore undeva la 7-8 metri inaltime, sprijinit doar de niste crengi. Din fericire, operatiunea s-a terminat cu bine, acum am un tei cu o freza moderna, nu mai este asa pletos, si il astept sa infloreasca. Si pentru ca imi doream de mult si un pom fructifer in curte, ieri am intreprins ceva si in sensul asta. Am plecat sa iau un copacel. Chiar daca va trebui sa isi imparta teritoriul cu brazii cei mereu verzi si cu teiul batrin. Nu stiam daca sa iau un piersic sau un cais, un cires sau un visin, un mar, un par sau un prun. Sa fie un pomisor care sa infloreasca frumos, alb sau roz, si apoi sa ma bucure cu roadele lui. Sa maninc fructele culese direct din el sau sa mai astept pina vor ajunge dulceata, gem, sau tuica ? Pina la urma am ajuns in fata unui raion plin cu pomisori, si consumeristul din mine a stat si s-a gindit care e cea mai avantajoasa varianta "Pom fructifer - 24.99 RON" sau " pomi fructiferi + bulbi crini - 39.99 RON, din care 10 RON inapoi la urmatoarele cumparaturi". Si uite asa am luat doi pomisori, un mar si un visin. Amindoi sunt deja inmuguriti, iar visinul are deja si o floare, timida, care parca imi sopteste "bine ca m-ai ales pe mine, las' ca ma fac eu mare". Si marul si visinul si-au gasit loc in curte, iar acum astept sa se faca mari si sa ma incinte cu florile si cu fructele lor.

Primavara aduce cu sine certitudinea unei noi vieti. Semintele asternute in pamint sau depuse in suflet de visele noastre se trezesc incet la viata. Natura renaste si odata cu ea renastem si noi. De fiecare data, an de an, ma incearca sentimentul ca primavara ne fae sa uitam ce este trist in noi si linga noi, macar o clipa si ne ofera bucuria naturii care se trezeste la viata. Si poate pentru asta ma bucur ca un copil de tot si de toate. De fiecare frunza, de fiecare mugur si de fiecare boboc de floare descoperit. Fiecare dintre noi poarta in suflet propria lui primavara - copilaria. Si oare unde putem gaso cele mai frumoase amintiri daca nu acolo, departe, printre pomi infloriti ningind cu flori albe pe poteci. Cu parfum de primavara, miros de puritate in case si in suflete, miros de copilarie.

Va urez tuturor o primavara minunata, si va las in compania lui Vivaldi:

Hipioti si bolsevici

Toata povestea a inceput acum mai bine de 2 saptamini, cind Costele mi-a povestit ca a fost la o piesa de teatru si a si scris despre ea. Suna fain ceea ce povestea, incepind inca de la titlu, asa ca l-am rugat frumos sa ma anunte si pe mine cind se mai intimpla, si asa am aflat ca el fusese la o repetitie cu public, in calitate de prieten al gastii de hipioti, dar ca urma sa aiba loc si premiera.

Povestea a continuat saptamina trecuta intr-un grup de prieteni la un pahar de absint, in The Absinth bar, si am aflat cind si unde urma sa aiba premiera, am promis ca nu o sa o ratez si ne-am inscris pe lista de rezervari. Cu parere de rau pentru nenea Vidu, alias Costele, care nu avea sa mearga cu noi, fiind in alte locuri mai frumoase si cu mai multa zapada.

Marti seara. La Scena. La intersectia Caii Calarasi cu Mintuleasa agoniilor si extazurilor lui Eliade, un loc fain care aduce ceva din farmecul Bucurestiului de odinioara. O casa boiereasca, construita acum mai bine de 100 de ani, care ascunde in ea un loc fascinant, cu multa arta, teatru, dar si un restaurant si un club interesante. Un loc in care mai fusesem cu vreo 5 ani in urma, la o petrecere, dar a carui imagine nu imi mai era foarte clara prin cotloanele memoriei. Un loc in care tinerii artisti prezinta productii de teatru, fotografie, arta plastica, stand-up comedy sau alte forme artistice de avangarda. Urcam pe niste scari, la un fel de mansarda. Aici este Teatrul Arca, un loc plin de idei, cu aroma de teatru de calitate, un leagen al teatrului underground romanesc, un spatiu in care te simti liber si stimulat.

Ajuns in fata scenei, m-am simtit cumva, in vizita la niste prieteni. Sau la prietenii unor prieteni, pentru ca erau prietenii lui Costele. Si inainte de a povesti despre ce a fost vorba, as vrea sa le multumesc celor din gasca de hipioti (care mi-au dat si ocazia de a fi invitatul lor, cistigind un concurs) si sa ii pomenesc aici: Felix Crainicu (regizor), Flavia Giurgiu (asistent regie), Ela Ionescu (Star), Lari Georgescu (Jeff), Mihai Cuciumeanu (Allan), Cristina Barna (papusi), Andrei Sulugiuc (lumini), Horia Popescu (sunet) si, bineinteles, Costele (care s-a ocupat de fotografii la avanpremiera si a facut si filmuletul pe care l-ati vazut mai sus). Si nu trebuie uitat canadianul Amiel Gladstone, autorul piesei, care a si fost in Romania cu ocazia avanpremierei si s-a aratat multumit de punerea in scena, care a iesit exact asa cum trebuia - amuzanta, sexy, salbatica si adevarata. O comedie, totusi trista, despre libertate, iubire, optiuni si asumarea responsabilitatilor.

In piesa, suntem undeva in Canada (se pare ca in Vancouver), in cei mai frumosi ani, anii hippie de inceput de '70. Piesa respira aerul libertin si nonconformist al perioadei, ajutata din plin si de o coloana sonora cu Led Zeppelin si cu alte citeva cintece superbe ale acelei perioade. Da, mi-a placut foarte mult muzica acestei piese si a avut un rol important la introducerea in atmosfera.

Le-am cunoscut, pe rind, pe cele trei personaje ale piesei, care formeaza un triunghi amoros, in care libertatea fiecaruia se ciocneste de asteptarile celui de linga el. Am cunoscut-o pe Star, o hipioata de 26 de ani care incearca sa isi gaseasca drumul in viata si sa se regaseasca printre dileme, intrebari, dezorientari, si sa-si lamureasca optiunile. Viata ei se afla la o rascruce, in care s-a ales praful de "ferma" hippie unde traia alaturi de alti membri ai acelei comunitat. Totul pare naruit. Si totusi...

Drumul ei poate fi alaturi de naivul Jeff (care are doar 19 ani si a ajuns aici fugind din America unde tocmai fusese recrutat si ar fi ajuns in Vietnam si pe care Star l-a intilnit la un concert rock) sau de Allan (in virsta de 32 de ani, "fostul", un fost membru al "fermei" de hipioti care acum a ajuns vinzator de asigurari, la costum si cravata). Star are de ales intre poezia sufletului sau siguranta zilei de miine. Jeff o iubeste, in timp ce pe Allan il iubeste. Iar ea stie ca nu trebuie sa iti faci niciodata planuri, ci sa fii spontan, sa iti urmezi instinctul si sa iti traiesti clipa. Ea stie ca daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rida, trebuie sa ii povestesti despre planurile tale.

Jeff, tinar, naiv, inocent, lipsit de experienta vietii, neindeminatic, fara experienta sexuala, fara sa apartina miscarii hippie din care fac parte ceilalti, este bine intentionat, dar complet dezorientat in lumea intoarsa cu fundul in sus. Stingacia lui simpatica da nastere unor faze dragute, in care nu poti sa nu rizi de el. Dezertorul american abia iesit din adolescenta a plecat intr-o calatorie initiatica aici, a ajuns la un concert Led Zappelin si aici a cunoscut-o pe Star, de care s-a indragostit si are vise si aripi specifice virstei care il incadreaza si pe el in curentul 'hippie".

Allan a sesizat primul rascrucea in care se afla si a plecat de linga Star si din mjlocul gastii, dar a ajuns sa se intoarca exact la valorile parintilor sai pe care le combatuse atit de aprig din postura de hippie. El, hipiotul care milita impotriva sistemului, ajunge un adept al stilului rigid, cumva burghez, continuind afacerea de familie a tatalui sau. Florile si motocicleta sunt inlocuite de camasa, vesta si cravata, iar Allan se transforma din rebelul care nu vroia sa fie sclavul nici unui fel de sistem intr-un om de afaceri, care face parte din sistem.

Atmosfera aceea de pace, flori si iubire libera din "ferma" hippie m-a facut sa ma simt acolo, in lumea aceea in care nu am trait, in epoca hippie, sa am din nou plete ca in liceu sau in facultate, sa port o ie si niste pantaloni evazati, sa am o floare in par si sa ascult muzica acelei generatii, care este oricum si muzica mea. Am fost teleportat in acele vremuri si a fost atit de bine... Am simtit ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Si cred ca si cei din jurul meu au facut acelasi lucru, a fost un fel de "been there, done that" comun, in care am incercat sa ne identificam cu personajele.

Finalul, desi lasa loc multor interpretari si chiar unei posibile continuari, este trist si in acelasi timp optimist, lamurindu-ne ca poti sa mergi mai departe si sa traiesti asa cum vrei tu chiar daca nu ai reusit sa gasesti rezolvarea tuturor problemelor, pentru ca soarele (simbolizat prin aceeasi umbrela galbena sub care ne povestise Star ca vedea in fiecare an artificiile din noaptea dintre ziua SUA si ziua ei) poate rasari din nou in viata noastra asa cum a rasarit si in viata ploioasa a lui Star. Si mi-am adus aminte ca nu a trecut o saptamina de cind ma intrebam cine va fi in stare sa opreasca ploaia...

Spectacolul de marti seara a fost pentru mine mai mult decit o iesire, a fost o evadare in alta lume, o fuga alaturi de o gasca de hipioti, o seara de iarna in vama aceea veche si demult pierduta, un rasarit de soare chiar fara bolero dupa luni de toamna, o picatura de suflet si de visare si pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.

La multi ani, iubit conducator !

Daca ar mai fi trait, Nicolae Ceausescu ar fi implimit astazi 91 de ani. Iar daca nu ar fi cazut comunismul, ar fi fost inca presedintele Republicii Socialiste România si secretarul general al Partidului Comunist Român. Asa, astazi se implinesc 20 de ani de la ultima serbare a zilei de nastere.

Despre programul oficial al sarbatorii zilei lui Nicolae Ceausescu aflam multe din presa vremii. De dimineata, intr-o festivitate ce s-a desfasurat la Consiliul de Stat, "tovarasul" a primit omagiile colegilor din conducerea de partid si de stat, precum si ale diplomatilor straini acreditati la Bucuresti. Seara, Ceausescu i-a cinstit pe membrii Comitetului Politic Executiv printr-o "masa tovaraseasca". Cei mai cunoscuti interpreti de muzi­ca populara "se produceau" in cinstea conducatorului. Cu asemenea prilejuri, printre altii, Gica Petrescu, Ange­la Moldovan, Ion Voicu, Gheor­ghe Zamfir erau mobilizati prin Consi­liul Culturii. Cadourile erau procurate prin intermediul prim-secretarilor de partid de la judete, care tri­miteau tablouri pictate de taranci cu intelegerea ca erau artiste din popor, sculpturi in lemn cu chipul celui sarbatorit, tesaturi sau obiecte din cera­mi­ca. Ultima aniversare s-a organizat la cazinoul din Sinaia. Ca de obicei, i-au fost alaturi membrii Comitetului Politic Executiv împreuna cu sotiile. Receptia a tinut citeva ore, fara a se prelungi, ca in vremurile tineretii, la ore mici in noapte. Peste sarbatorit trecusera anii, caci implinise 71 de primaveri si 55 de ani de activitate revolutionara.

Din anii 1970, cind manifestarile se limitau la o consemnare in Scinteia si la o telegrama colectiva semnata de membrii Comitetului Central, aniversarea "tovarasului" a ajuns la o uriasa sarabanda de actiuni la nivel national - numere omagiale ale ziarelor si revistelor, programe intregi ale televiziunii nationale, volume omagiale, telegrame ale colectivelor de oameni ai muncii. Sarbatori­rea lui 26 ianuarie a cunoscut un proces de amplificare si diversificare a ac­tiunilor dedicate Conducatorului, de la un an la altul, in patrimoniul de protocol al sarbatorii intrind noi si noi manifestari.

Eu nu sunt in nici un caz un nostalgic al comunismului, dar gindindu-ma acum la acei ani, am nostalgia copilariei, asa cum era ea, frumoasa, pura, traita in niste constringeri care totusi ne faceau mai apropiati. Departe de mass-media asa cum este ea acum, de violenta reflectata in aceasta, de societatea consumerista in care suntem indopati cu produse nesanatoase... mi-e dor de lucrurile simple ale acelor vremuri, asa cum mi le aminteam aici. Rindurile de acolo descriu efectiv copilaria mea si, oricit de trista ar fi fost epoca aceea "de aur', nu am cum sa nu mi le aduc aminte cu placere. Copilaria mea nu a fost cu protv si cartoon network, cu jocuri pe calculator si hi5, ci asa, simpla, cu Mihaela, Balanel si Miaunel, cu de-a v-ati ascunselea si tara, tara, vrem ostasi.

Simona a incercat azi un exercitiu de imaginatie, incercind sa isi descrie viata de acum daca am fi fost inca pe vremea celui mai iubit fiu al patriei. Stau sa ma intreb si eu, cum ar fi fost viata mea in aceste conditii? Probabil imi continuam oricum pasiunea pentru calculatoare (Revolutia m-a prins inscris la cercul de informatica de la Casa Pionierilor si Soimilor Patriei), probabil faceam acelasi liceu Sfintu Sava (ca atit m-au batut ai mei la cap ca trebuie sa merg acolo si nu in capul strazii la liceul 35), dar mai departe cred ca as fi urmat traditia familiei, as fi facut Politehnica si as fi ajuns un inginer de seama, priceput la programare. Prietenii din liceu ar fi putut fi tot aceiasi, dar cei din facultate cu totul altii, probabil m-as fi casatorit cu o colega de facultate, iar acum, la 32 de ani, as fi avut deja 2 plozi, un baiat de 7 ani si o fata de 3 ani. As fi condus o Dacia 1710, cu numar cu sot, ca sa pot sa circul in a doua si a patra simbata a lunii. La intreprindere m-as fi dus cu metroul. Daca ar fi trait Ceausescu, acum sigur am fi avut de cel putin 10 ani metrou in Drumul Taberei. In week-end-uri m-as fi intilnit cu prietenii fie la un gratar (pe care puneam spaga vreunui amic care se tinea cu casiera de la Frigotehnica), fie la un film la Patria sau la Scala, poate la vreo piesa de teatru, poate la o bere la Gambrinus sau Odobesti, sau de ce nu, la Cenaclul Flacara, sa il vad pe Tudor Chirila cintind alaturi de Adrian Paunescu 'Si totusi exista iubire". Concediul mi l-as fi facut la 2 Mai, unde m-ar fi dus cindva vreun prieten satul de Eforie Nord, si unde as fi descoperit o lume boema. Poate, daca ar fi fost un an bun, as fi prins vreo delegatie la Moscova sau la Leningrad. Prietena mamei din Germania ne-ar fi trimis un pachet cu tot felul de bunatati - o ciocolata Milka, un gel de dus Nivea, un deodorant Fa, niste prezervative Durex (ca stie ca aici nu exista).

Dimineata m-as scula la 7, as minca sendvisul cu cascaval si parizer de soia, incalzit la toasterul adus acum 10 ani din RDG, as pleca spre statia de metrou de la Razoare, m-as inghesui in metrou cu mii de oameni, as ajunge la serviciu, unde as bea un nechezol si as fuma o carpata de Tirgu Jiu. La prinz, ies cu colegii la masa la "circul foamei" si mai comentam despre fotbal, despre sirul de 5 ani fara infringere al Stelei si al lui Dinamo, si despre marele meci dintre ele care o sa fie in iunie. As asculta muzica la Radio Romania, i-as lua mamei Scinteia cu suplimentul omagial, apoi as lua de la serviciu unul din jocurile scrise de un coleg, sa i-l duc lui ala micu, ca de cind i-am schimbat HC2005 cu un 286 nu se mai dezlipeste de el, nici pe afara la fotbal si la ratele si vinatorii nu mai sta. La ora 15 as pleca spre casa. Pe drum ma opresc la Alimentara de la Unversitate, am auzit ca au bagat pui. Daca face si Horica cinste cu ceva din purcelul ala pe care l-a primit spaga saptamina trecuta, m-am scos. Ma duc si prin camine prin Regie, stiu acolo pe un baiat care are DVD-uri cu filme aduse de-afara si niste listinguri de pe niste forumuri, ma pasiona si pe mine o chestie. Daca a adus cumva si deodorante Impulse, ma scot, desi mai e pina la chenzina. Mai stau o ora la coada si la lapte si faina, au adus si ceva portocale, iar nevasta-mea e din acelasi sat cu vinzatoarea de la Alimentara de la Favorit, asa ca saptamina asta avem si fructe...

Seara ma uit la Telejurnal, apoi intru un pic pe internet, unde sunt restrictionate 99.9% din site-uri, dar am reusit eu cumva sa sparg firewall-ul si proxy-ul si sa pot intra pe www.cnn.com sa vad ce se mai intimpla prin lume. La 9 ma duc sa fac dus, ca e ora de apa calda. Vedem unul din filme, sa terminam pina la 11.30, cind se ia lumina. Apoi somn, ca miine e o noua zi. Si mai e pina simbata la prinz, cind incepe week-end-ul.

Oare asa ar fi fost? Suntem atit de obisnuiti cu lumea de azi, incit ne e atit de greu sa ne amintim si sa ne imaginam cum ar fi putut fi acum... Poate doar o excursie in Cuba (inca a) lui Fidel Castro ne poate arata cum se impaca mileniul 3 cu comunismul. Dar a fost comunismul un rau mai mare decit consumerismul feroce? Oare atunci cind eram cu totii egali, ar mai fi aparut atitia mitocani? Sau ne-am fi vazut cu totii de treaba, de rutina existentei de zi cu zi, si de cozile la lapte, fara sa ii deranjam pe ceilalti?

Partidul... Ceausescu.... Români-i-i-a...