Un nou set de la Sirnea

Afara e din ce in ce mai cald, si mai primavara, si mai frumos, pasarelele cinta, copacii infloresc, temperatura creste, numarul de haine scade. Si totusi am auzit ca la munte inca e iarna in toata puterea cuvintului, a mai nins in week-end, e zapada proaspata, si e frumos. Din pacate, si week-end-ul asta am ramas in orasul gri, intrucit incep sa fiu tot mai prins cu niste lucrari de care vreau sa ma apuc. Si atunci, nu pot decit sa imi ilustrez gindurile de iarna cu amintirile ultimei excursii de la Sirnea. De data asta avem si un pic de soare in peisaj, iar contrastul dintre oceanul alb de zapada si cerul incredibil de albastru e superb. O lume atit de idilica, o liniste aproape metafizica, si numai 170 de kilometri de Bucuresti...

Amintiri de iarna

Si pentru ca oficial a venit primavara, dar vintul asta rece care bate afara ma tot duce cu gindul la iarna, o sa imi aduc un pic aminte de plimbarea de acum o luna de la Sirnea. De dorul de iernile copilariei, de lumea idilica si de peisajele superbe din micul sat uitat de lume, de starea de bine din mijlocul unui ocean alb si de casele aruncate pe dealuri de o mina nevazuta.
Cel mai bine o sa imi ilustrez amintirile cu niste imagini dintr-o zi de simbata in care soarele a fost destul de zgircit cu mine, si a trebuit sa ma multumesc numai cu lumina oceanului alb de zapada:

O dupa-amiaza de iarna la Peles

Frumusetea monumentelor arhitecturale, alaturi de frumusetea peisajelor naturale, sunt adevaratele bijuterii de pe cartea de vizita turistica a fiecarei tari. Iar in plus, monumentele ramase din trecut, fie ele castele sau palate, sau doar simple cladiri cu destinatie de locuinta din centrul vechi al vreunui oras, ne amintesc de radacinile noastre, de istoria pe care o avem, si de obligatiile fata de aceasta.

De aceea, daca tot am ajuns acum citeva saptamini pe la munte, am trecut si pe Valea Prahovei, oricit de mult nu mi-ar mai place aglomeratia, fitele si snobismul zonei, dar vroiam sa revad castelul Peles. Si daca tot am trecut pe acolo si am ramas dator cu povesti, m-am gindit sa postez si pe blog istoria acestui loc si citeva fotografii. Nu am umblat in colectia personala, ci am decis sa arat aici doar fotografii din iarna asta, chiar daca era si ora destul de neprietenoasa (maxim o ora inainte de a se intuneca) si nu am avut nici un cadru natural perfect – era innorat, iar albul imaculat al zapezii nu beneficia de un contrast placut cu albastrul cerului, ci se intilnea spre infinit cu cerul gri de dupa-amiaza de iarna.

Castelul Peles din Sinaia, poate cel mai impresionant castel din România, este un important reper turistic al Vaii Prahovei. Situat pe valea piriului Peles, in locul numit Pietrele Arse, castelul a fost construit intre 1875 si 1883, din lemn, piatra, caramida si marmura.
Se spune ca prin august 1866, regele Carol I a sosit in zona, si a innoptat la minastirea din Podul Neagului (numele din acea vreme a Sinaiei). Peisajul salbatic si pitoresc l-a atras atit de mult incit a hotarit ca trebuie sa puna aici piatra de temelie a unui castel. In 1872 a cumparat terenul (1000 de pogoane pe valea piriului Peles), dupa care l-a angajat pe arhitectul german Wilhelm Doderer sa realizeze planurile constructiei. Din punct de vedere al arhitecturii exterioare, elementele principale sunt specifice stilului neorenasterii germane - profiluri ascutite, verticale zvelte, forme neregulate, fragmentarea compozitiei fatadelor, asimetria corpurilor, abundenta lemnului sculptat si a elementelor decorative.
Practic lucrarile au inceput in 1873, dar piatra de temelie a castelului a fost pusa in ziua de 22 august 1875. Dupa 1876 lucrarile Pelesului sunt in grija arhitectului Johannes Schultz, asistentul lui Doderer, mai usor de convins in modificarea planurilor initiale.
Nu stiu cite resedinte regale din sec. XIX au determinat nasterea unor orase. Cert este insa ca istoria edificarii castelului Peles se leaga strins de dezvoltarea micii asezari de la poalele Bucegilor, localitate care, din 1874, la dorinţa lui Carol I, capata numele de Sinaia, iar din 1880 este declarata asezare urbana. Denumirea localitatii se trage de la muntele Sinai situat in Egipt si a fost dat in urma unui pelerinaj ce a avut loc in sec XVII. Sinaia este una dintre cele mai vechi statiuni montane din Romania fiind denumita si "Perla Carpatilor".
Alte citeva cladiri au fost construite simultan si anexate castelului: Camerele Gardianului, Economatul, Foisorul (casa de vinatoare), Grajdurile Regale si Centrala Electrica. Ceva mai tirziu a fost constrita vila “Sipot”, care va servi drept loc de lucru al arhitectului Karel Liman, la indicatiile caruia se va desfasura si constructia Castelului Pelisor (1889-1903) – resedinta viitorului Rege Ferdinand I si a Reginei Maria. Pina la inaugurarea oficiala a Castelului Peles (7 octombrie 1883), Regele Carol I si Regina Elisabeta au locuit la Foisor.
Dupa inaugurarea din 1883, au urmat planuri de dezvoltare – resedinta fiind suprainaltata cu un al doilea etaj intre 1896-1914.

In forma sa finala, Castelul Peles are o suprafata de 3.200 m2, 168 de camere si peste 30 de bai, stilul predominant fiind cel renascentist german, care se imbina armonios cu alte stiluri precum cel renascentist italian, gotic, baroc german, austriac, turcesc si francez rococo. Turnul central are 66 m inaltime.
Actualmente castelul adaposteste un valoros muzeu cu ample colectii valoroase de picturi, sculpturi, armuri, covoare, mobila, tapiserii, statuete, obiecte de ceramica, elemente de vesela din aur, argint si portelan, vitralii etc.

Colectia de arme a Castelului Peles cuprinde peste 4.000 de piese europene si orientale, atit arme de parada cit si de vinatoare, datind incepind din sec. XV pina in sec. XIX.
Mobilierul de arta care decoreaza majoritatea incaperilor castelului cuprinde piese originale datind din sec. XV, realizate in cunoscute ateliere europene din Mainz, Munchen, Viena sau Hamburg.
Vitraliile au fost achizitonate intre 1883-1914, o parte fiind originale, elvetiene si germane, din sec. XV-XVIII, iar altele datind din sec. XIX, fiind lucrate la Munchen si Viena.
In domeniul artei plastice se disting picturi originale semnate de Gustav si Ernest Klimt, Franz Match, Dora Hinz si chiar regina Elisabeta, dar si o serie de copii dupa pictori celebri.
Holul de onorare, o sala de receptie realizata in anul 1911 de Karel Liman dintr-o fosta curte interioara, unde sunt expuse picturi reprezentand cele 16 castele apartinand familiei de Hohenzzolern, este bogat ornamentată in lemn, si are acoperis din vitralii. Salile de arme au fost amenajate intre anii 1903-1906, iar sala de consilii in 1914. Sala Florentina, Marele Salon este decorat in stilul neorenasterii italiene. Sala de teatru, in stilul Ludovic XIV, are 60 de locuri si loja regala. Apartamentul imperial a fost amenajat in 1906, in stilul Maria Theresa, pentru vizita imparatului Franz Josef al Austro-Ungariei, Alte incaperi remarcabile sunt Camera Franceza, Camera Turceasca si Sala de Consiliu. .Alaturi de mobilierul de calitate si decoratiile interioare care impodobesc incaperile Castelului Peles, se remarca prezenta decoratiilor din piatra, a statuilor turnate in bronz precum si a picturii murale din exterior. In curtea interioara, peretele este decorat cu pictura a frescco.
Castelul Peles este inconjurat de sapte terase concepute initial in stilul renasterii italiene tirzii si decorate cu statui (apartinind sculptorului italian Romanelli), fintini sculptate in piatra, vase ornamentale si marmura de Carara de o frumusete impresionanta. Arhitectii au utilizat din abundenta decoratiunile din lemn atit la exterior cit si in interiorul castelului si acest lucru ofera un aspect cu totul special cladirii.

Atit la sfirsitul sec. XIX cit si acum, Castelul Peles este considerat unul dintre cele mai frumoase din Europa, si primul electrificat in intregime de pe continent. Uzina electrica proprie era amplasata pe malul piriului Peles. De altfel, cladirea mai era dotata inca de atunci cu lift interior, aspirator si incalzire centrala.

Aici si-au petrecut ultimele clipe citiva monarhi ai Romaniei printre care si Regele Carol I, care a murit aici in 1914. Castelul a fost resedinta regala de vara pina in 1947Intre functiunile cu care regele Carol I si-a investit resedinţa particulara, au fost: functia de reprezentare, loc de decizii politice si lacas de cultura, rol conferit de regina Elisabeta. O data cu moartea regelui Carol I, castelul Peles a fost mostenit de regele Ferdinand. Acesta, impreuna cu regina Maria, vor locui insa la Pelisor, iar Carol al II-lea şi Mihai I la Foisor.

Drumul pe care il mai aveam de facut si faptul ca am ajuns la Peles aproape de ora inchiderii m-au facut sa nu il vizitez si in interior, usor dezamagit de faptul ca doar o mica parte din incaperi sunt accesibile turistilor, si amintindu-mi de un powerpoint care circula pe mail in care erau expuse cele mai frumoase incaperi, chiar si dintre cele nevizitabile.
Oricum, imi fac datoria si postez aici, ca si informatii utile, programul de vizitare. Lunea si martea Peles si Pelisor sunt inchise pentru vizitatori. Miercurea programul este 11-17, iar de joi pina duminica, 9-17.
Pretul biletului pentru vizitatea Castelul Peles este de 15 RON, pentru vizitarea completa a castelului se plateste 50 RON, pentru fotografierea in interior se plateste o taxa de 30 RON fara blitz si 50 RON cu blitz. Vizitatea castelului Pelisor costa 10 RON, fotografierea in interior fara blitz costa 30 RON si cu blitz 50 RON.

Mai departe, sa lasam fotografiile sa vorbeasca... Si sa ne mai amintim inca o data ce tara frumoasa avem. Mare pacat ca e locuita...

Iarna ca-n povesti

Cind mi se face dor de iernile albastre ale copilariei, le caut la poale de Piatra Craiului, pe soseaua care urca de la Rucar spre Bran, apoi cobor in vale spre Sirnea, 5 kilometri care ma duc intr-o alta lume.

Stau pe terasa pensiunii lui nea Buzatu si privesc roata, de jur-imprejur, la superbitatea peisajului. La o palma in fata sunt strutii cei poznasi, carora nu le place frigul, dar acum au iesit si ei la soare. Mai in spate se vad crestele lustruite ale Pietrei Craiului. In rest, cit vezi cu ochii, paduri, coline si vai, casute de lemn din care ies rotocoale de fum, capite, tarcuri de oi, tptul poleit cu o zapada neatinsa, scinteietoare. Cit de nesuferita imi e iarna cea murdara si rece din Bucuresti, aici, intre munti, la Sirnea, ea seamana cu o poveste pictata cu un soare adevarat pe un sevalet alb care are darul de a iti intra in suflet. Ma las fermecat si-i prezint omagiile mele.

Luni la amiaza, soarele bate din plin. Este stapin pe cerul de un albastru ireal, fara nici o urma de nori, si face zapada sa arda, sa iradieze ca o pulbere de argint. In jur este o liniste incredibila, de parca timpul a inghetat si el. O liniste calma, mingiietoare, imbietoare la lene si contemplare, nu o liniste apasatoare de duminica dimineata in orasul gri. Daca inchizi ochii, poti auzi muntii cum respira sub invelisul de nea. Si poti auzi satul, cu viata lui. Talangile vacilor, o sanie trasa de un cal, un magar incarcat cu desagi. De ce venisem eu asa de agitat de la Bucuresti, din orasul gri? Raspunsul e cenusiu si el: ceva legat de stres, de mii de claxoane care iti urla in cap, de aerul toxic pe care abia il poti respira, de nesimtirea si mitocania generalizata, de prostit poporul cu televizorul, de consumerism, de hiper-super-mega marketuri... Si toate astea par la ani-lumina distanta aici, intre munti. Si totusi sunt doar la 170 km de cotidianul meu citadin, agresat de toate cele de mai sus.

Micul meu satuc de munte, linistit si cu peisaje superbe, stia ca o sa vin din nou sa il vad, ca in fiecare februarie, si s-a pregatit. Si-a pus hainele cele noi, albe si sclipitoare, si m-a intimpinat cu peisajele sale idilice care m-au cucerit de prima data cind l-am vazut. Mi-a zimbit complice, m-a impins de la spate sa iau aparatul de fotografiat cu mine si sa merg pe niste poteci pe care nu i le descoperisem inca.

Am mai scris despre Sirnea. Aici. Aici. Si aici. Am mai spus ca feeria, linistea si superbitatea peisajului m-au cucerit din prima. L-am definit ca un mic satuc de munte, o asezare cu o suta si ceva de familii, la 1200 de metri altitudine,cu peisaje bucolice, case imprastiate peste dealuri, animale pascind in virful dealului. Veche asezare de pastori, iti ofera o deschidere magnifica, atit spre creasta Pietrei Craiului cit si spre Bucegi. Am mai spus ca in Sirnea, toate distantele isi pierd masura lor omeneasca. Ca simti c-ai putea lua in palma casele de pe versantul celalalt, ca cirezile de vite atirnind de marginea padurii din orizont s-ar putea intoarce acasa pe scurtatura, incolonate prin cer. Ca daca ai fugi pe coamele acelea alungite, ai putea sa plutesti, macar si pentru citeva clipe, deasupra pajistilor.

Am mai spus ca pasarile zboara pe aici doar pentru a privi peisajul. Ca ceata ascunde parti ale imaginii doar pentru a o face credibila. Ca razele soarelui se ingramadesc printre nori pentru a alerga pe dealuri. Ca frunzele se urca in copaci pentru a privi muntii din zare. Ca florile privesc norii si le dau forme. Ca zapada cade iarna doar pentru a contrasta cu cerul de un albastru infinit. Ca in Sirnea timpul s-a oprit in loc doar pentru a ne astepta pe noi.

Si daca acum mi-e greu sa mai spun si altceva despre acest loc, sunt convins ca nu am spus inca totul, ca nu am gasit inca toate frumusetile lui, si ca vreau sa mai vin, sa il mai vad si atunci cind primavara il va face sa renasca si albul va fi inlocuit de verde crud. Si atunci cind macii de mai ma vor calauzi spre el, iar linistea si racoarea unei seri de vara va fi tulburata doar de un sunet de talanga de pe dealul invecinat. Si atunci cind toamna va desena simfonii de culoare prin copacii de pe dealuri, oferind incintare ochiului dar si sufletului.

Si pina atunci sunt multumit ca am reusit din nou sa fug citeva zile intr-o alta lume, printre altfel de oameni, intr-o altfel de viata, mult mai simpla si mai linistita, undeva unde mi-am putut bucura atit ochii cit si sufletul.

I hate mondays

O zi de luni in care nu am avut chef de nimic. Dar probabil toata lumea uraste lunea, nu oi fi eu singurul. Somn, frig, urit, aglomeratie. Singurul lucru frumos au fost fulgii de zapada pe care i-am vazut de cind m-am trezit si am deschis geamul sa aerisesc, si care au tot cazut din cer pina dupa-amiaza. Din pacate, doar atit, doar fulgi cazind, iar pe jos doar ud si jegos. Masina mea are aproape 3 luni de cind nu a mai fost spalata, iar cu vremea asta minunata, chiar nu am curajul. De cite ori sunt aproape hotarit, aflu ca a doua zi va ploua sau va ninge si imi trece.

Si imi aduc aminte cum arata masina mea proaspat spalata dupa 3 ore de ploaie, parcata in Piata Victoriei. Devine o culoare incerta gri-negru-maroniu in picatele pe partea cu care a stat spre strada. Si imi aduc aminte de o luna de zile petrecuta acum mai bine de 10 ani la Madrid, in care luna nu am acumulat nici macar un fir de praf de pantofi, iar crema de ghete s-a dovedit un accesoriu inutil. Si era octombrie, a plouat in cel putin o treime din zile. Dar nu, orasul era atit de curat incit praful si mizeria erau cuvinte noi, inimaginabile pentru madrileni.

Si daca e luni, e frig, e somn, e urit si iarna incearca sa ne aduca aminte ca nu si-a iesit de tot din drepturi, rizind ironic de postul meu de ieri cu ghioceii, mult-asteptati vestitori ai primaverii, incerc sa va cadorisesc, sa va incalzesc si sa va transform somnul intr-o reverie placuta cu doua chestii faine.

Prima este valsul "Dunarea albastra" de Johan Strauss, in interpretarea filarmonicii de la Viena, in traditionalul concert de Anul Nou din 2008, sub bagheta dirijorului francez Georges Prêtre, si cu ajutorul baletului Operei de Stat din Viena:

Iar cea de-a doua este o melodie tare draguta, Koop - "Island Blues", care mie mi se pare ca suna tare bine. E o melodie care chiar ma fascineaza, desi nu reusesc deloc sa imi aduc aminte care a fost primul meu contact cu ea. Inclin totusi sa cred ca a fost undeva prin Vama. Oricum, astazi pare a fi reteta perfecta pentru o seara de luni, cu o bizara combinatie de origini suedeze si sound parizian, cu aroma de stuf, nisip incins si tipat de pescarusi in fundal. Ce este cel mai interesant este ca, desi la o prima auditie, muzica lasa senzatia unei orchestre, realitatea este cu totul alta - piesele celor de la Koop sunt facute in intregime din secvente. Mii de bucatele muzicale - vioara, toba, contrabas, trombon sau cor, sunt impletite in studio ca niste piese de puzzle pentru a crea noi melodii, dind impresia unui sound suprarealist, cu ritmuri de jazz, swing, sau chiar blues. Enjoy !

Ploua, ploua. Vreme de betie.

Ploua intr-una de citeva zile. Ploua, ploua. Cum ar zice Alifantis, "vreme de betie, si s-asculti pustiul". Ce melancolie... Ploua de cind a inceput saptamina asta. Se mai opreste din cind in cind, sa faca loc cetii. Cind nu ploua, e ceata, iar cind nu e ceata, ploua. Afara e un noiembrie urit travestit intr-un ianuarie innoroiat. Ploua afara ca si cind nu ar mai exista iarna, iar din septembrie am intrat in anotimpul ploios care tine pina in martie. Ploua in draci, ploua a toamna in suflete, orasul gri devine si mai gri, oamenii din orasul gri devin si mai morocanosi, masinile din orasul gri devin si mai multe, oamenii morocanosi din masinile din orasul gri devin si mai nervosi. Ploua in dusmanie, totul e ud, totul e murdar, totul e trist. Afara e criza, inauntru e criza, la masina s-a aprins becul rosu, benzina s-a scumpit din nou, cursul euro este inca sus, pentru cei cu credite a venit nota de plata, nimeni nu mai vinde nimic, nimeni nu mai cumpara nimic. Piata imobiliara este inghetata, salariile sunt inghetate, pensiile sunt inghetate, numai ploaia de afara nu vrea sa se inghete. Stropii reci de ploaie de toamna se incapatineaza sa nu se transforme in fulgi pufosi de zapada, iar noiembrie se incapatineaza sa nu devina ianuarie.

Este vreme de baut. De baut o cana de vin fiert si de visat la intinderi albe nemarginite, la munti cu crestele pline de zapada, la citeva cristiane pe o pirtie din Elvetia, la un om de zapada ridicat in fata cabanei si la un foc cu lemne care trosnesc in soba. Asta trebuia sa fie iarna, asta trebuia sa fie ianuarie. Sau de baut o sticla de vin rosu si dulce, cu un suflet iubit linga tine, intr-un parc cu ghiocei si zambile, undeva, linga un castel vechi din Franta, pe un soare caldut de primavara. Asta trebuia sa fie primavara. Sau de baut un cocktail cu o umbreluta multicolora, cu multa gheata si cu gust racoritor de rodii, undeva pe o insula exotica, poate Fiji sau poate Seychelles, pe o plaja cu cel mai fin nisip din lume, la malul unui ocean transparent si perfect. Asta trebuia sa fie vara. Sau de baut un whisky cu gheata, plimbindu-te pe niste cararui de munte undeva intr-o tara rece, dar cu frunze cintind o intreaga simfonie a culorilor, si cu un soare cu ultimele lui raze calde. Asta trebuia sa fie toamna.

Dar nu, afara ploua urit si rece, trage la somn si la lene. Si ploaia de noiembrie se incapatineaza sa ne acapareze, sa patrunda in toate gindurile si toate simtirile. Sa nu ne lase sa facem nimic, doar sa visam la anotimpuri mai frumoase si la o iarna adevarata, cu zapada multa si cu pofta de vin fiert.

And I wonder who'll stop the rain...

Ninge...

Afara ninge cu fulgi mari si pufosi, aproape ireali. Ninge atit de frumos, incit ma face sa simt iarna. Fulgii astia mari si pufosi trebuiau sa vina inainte de Craciun, si totul ar fi aratat altfel. As fi vrut sa simt altfel spiritul Craciunului, si sigur ar fi fost altfel daca ar fi nins cu fulgi ca cei de azi.

Afara ninge cu fulgi mari, si nu imi vine sa ma mai dezlipesc de la fereastra. Parca sunt intr-un basm intirziat, in care happy-end-ul vine abia dupa formula traditionala cu "Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa". Mi-a fost tare dor de zapada, iar ninsoarea de astazi este exact ca cele de care imi aduc aminte din copilarie, o ninsoare cu fulgi frumosi care danseaza la lumina becului de pe stilp si care ma poate rapi ore intregi, doar sa stau si sa privesc.

Afara ninge cu fulgi mari, pentru toata iarna de pina acum in care nu a nins mai deloc. Este vremea de un ceai fierbinte cu lamiie, de un vin fiert cu scortisoara si de amintiri ale zapezilor de pina acum. Caci da, chiar ieri ma intrebam... "ou sont les neiges d'antant?"

Si imi amintesc de bunicul care ma tragea cu sania prin cartier, iar eu stateam infofolit cu caciula de cosmonaut si imi imaginam ca sania e trasa de unul din eroii Legendelor Olimpului...

Si imi amintesc de vacante de iarna la Busteni si Predeal, de derdelusuri si sanius de dimineata pina seara...

Si imi amintesc de omul de zapada care avea ca si nas un morcov strimb furat de la bunica din camara si de nasturii gasiti linga masina de cusut, folositi ca si ochi...

Si imi amintesc de cazematele facute cu copiii din cartier si de jocurile noastre si bataile noastre cu bulgari...

Si imi amintesc de dorintele de la inceput de decembrie de a ma trezi dimineata vazind zapada, cind eram atit de fericit daca atunci cind ma trezeam vedeam tiglele casei de vis-a-vis si teiul din curte imbracat in alb...

Si imi amintesc de prima plimbare pe zapada printr-un parc cu o fata cind ne inghesuiam unul in altul si ne imbratisam ca sa uitam de frig si ne bateam cu zapada...

Si imi amintesc de excursiile din liceu cu toata gasca la Busteni si sus pina la Babele si de primul vin fiert si de jocurile de whist si renz prelungite pina dimineata...

Si imi amintesc de zapada din luna martie a unui an (parca 1993) cind a nins atit de tare incit scolile au fost inchise o saptamina si am avut o nesperata vacanta in care am tinut-o tot intr-o petrecere...

Si imi amintesc de week-end-uri de facultate cind plecam la Predeal si ne petreceam toata ziua pe pirtie apoi mincam papanasi la Mama Maria si apoi descopeream ca afara era un peisaj atit de feeric incit parca fusese pictat de pictorul Pictorescu...

Si imi amintesc de atitea 1 Decembrieuri pline de zapada pe Valea Prahovei, pe vremea cind mergeam cu trenul, cu nasul, beam 2 sticle de vin pina la Sinaia, si apoi o luam de la inceput acolo...

Si imi amintesc de un 1 Decembrie petrecut intr-o cabanuta de pamint la Biertan, fara curent si fara apa, in care am descoperit ce bine e sa fii aproape de natura, ce mari mesteri bucatari suntem si ce bune sunt merele coapte in vatra sobei...

Si imi amintesc de iernile trecute la Sirnea, de imaginea aceea idilica a satului romanesc de munte, uitat de lume, dar care iti poate oferi niste peisaje de vis...

Si imi amintesc de primii fulgi de zapada ai fiecarei ierni, de povesti spuse de bunica la gura sobei, de cartofii copti si de lectiile facute la lumina luminarii, de Craciunurile de pe vremuri, de atitia oameni de zapada si atitea cazemate, de copilarie, de adolescenta, dar si de iernile mai recente... Sunt nascut iarna, si imi place la nebunie zapada.... Iar atunci cind ninge cu fulgi mari ca astazi, toate aceste amintiri placute se intorc, si ma fac sa visez.

Si chiar daca miine o sa fie zloata si noroi, iar traficul din Bucuresti va fi mai rau decit de obicei, eu stau lipit de geam si ma uit cum ninge afara cu fulgi mari si pufosi. Si mi-e dor sa mai fiu copil si sa ma traga bunicul cu sania pe toate stradutele din cartier, iar bunica sa ma astepte cu un ceai fierbinte si cu o felie de piine cu unt si sare...