Romania cu lantul de git

Din nou un articol excelent al lui Lucian Mindruta. Pe masura ce dau de mai multe articole scrise de el, imi devine tot mai simpatic si se detaseaza tot mai mult de imaginea de "Bilbutza" de la circotasi. Omul asta chiar are talentul de a surpinde chintesenta poporului roman, natie europeana si membru NATO si UE in anul de gratie 2008. Unde esti tu, Caragiale ? Dar tu, Tepes Doamne ?

Lantul e de aur, România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui. Realitatea demografica s-a schimbat brusc, ca o furtuna sosita din senin. Sîntem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armata. Sîntem colonizati de o populatie certareata si nesimtita, venita din nici o stepa, adusa de nici un avion. O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burta, urlînd din toti bojocii: "Am avere, am valoare!"

E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masina de mîl uman care acopera încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita. Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în salasele de nomazi, cine mai stie? Lumea de pe strada nu mai e cea pe care o stiam din copilarie. Tata Ioan si Tanti Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, facuta la 1870, au lasat în urma un copil, care a mai facut un copil, blond si bucalat si bine crescut, cu care ma jucam acum 40 de ani. Pîna la urma, a plecat în strainatate, la studii si nu s-a mai întors niciodata. La fel, jumatate din strada: urmasii burgheziei care a avut timp sa dospeasca elite. În locul celor disparuti, au aparut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe fereastra. În locul bunicii care ne spunea sa nu scuipam pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupa bautura. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezenta grea si absurda s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam ca e bine si mai ales peste ce credeam ca e frumos.

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cazneste sa-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi ca esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai!". Noul domn Goe nu mai e nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afara de viitorul tarii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.

Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici macar ridicola. E dincolo de asta, în sensul cel mai rau si primitiv cu putinta. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.

Acum cîteva zile, am vazut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhamate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viata de crima si muschi în sînge. Oamenii aia care dadeau ordine politiei se pregatesc sa dea asaltul final, spre puterea oficiala, dupa ce au pus mîna pe cea simbolica: ascultam muzica lor, ne refacem reperele dupa valorile lor, sîntem calcati de masinile lor. Undeva, departe, Uniunea Europeana si moda corectitudinii politice ne învata sa multumim frumos pentru asta si sa ne stergem la gura. Am fost o natiune, devenim o suma de triburi. Sîntem o tara ocupata de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O tara pusa la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tara în care fiul naiv si sarac al taranului (cîti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, cînd se da jos din autobuz. Marginea lumii s-a razbunat dînd buzna în centru, pusa pe jaful identitatii nationale, întocmai ca barbarii care navaleau în Roma, surprinsi ca localnicii n-au puterea sa lupte.

Tara cea noua, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee si-n carti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de româna se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevazuta de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele ramîn sa sfideze eternitatea. Cu ele nu poti sa te stergi la fund.
Chiar daca ai vrea.

Hai vrea tu, mah!

Primita pe e-mail. Autor necunoscut (desi umbla vorba ca ar fi scrisa de Huidu...)

"Am avut o revelatie astazi. Sunt un potential ucigas!
In intersectia Doamna Ghica, o masina cu numar de Timisoara a oprit la culoarea galbena a semaforului.
In spatele ei, intr-un Audi negru, o blonda gen "Pisoias, vreau si eu o masinuta. Imi cumperi si mie gigugiguguigiugu o masinutica?" a inceput sa claxoneze indignata, injurind atit de tare incit se auzea de afara. Si claxona, si claxona, si claxona.
Facea un halimai si genera o stare generala de stres. Si claxona, si injura. Masina, lucru nemtesc, isi facea datoria: claxon cu plamin puternic.
Si, pentru cateva clipe, am avut flash-uri in care m-am vazut ducindu-ma linga masina, spargindu-i geamul, inhatind halaciuga galbena de par si proptind-o violent de bordura. De 14 ori la rind. Din fericire pentru situatia mea sociala actuala si viitoare, cu citeva secunde inainte de a transforma premonitiile in realitate, un tigan i-a dat un pumn in capota si i-a spus pe un ton ce a linistit curva high class instantly:
"Hooo, faaa! Poate vrei sa te fut!".
Magie! Sunt absolut sigur ca o incercare de a initia o discutie pe tema unui articol din Idei in Dialog (sau de a provoca o reactie la ultima carte a lui Dan. C. Mihailescu) nu ar fi avut efectul minunat pe care perspectiva unui tigan gol a avut-o asupra ei.
A tacut si ea si claxonul nemtesc, a pus miinile crispate pe volan (doar ea, claxonul nemtesc raminind la locul lui, sub capota) si a intepenit privind fix inainte.
A fost unul dintre acele "the magic moments" din Bucuresti. Lumea a inceput sa se hlizeasca, masina de Timisoara a plecat neintelegand nimic nici ea, nici soferul ei, blonda in Audi a plecat cu a doua de pe loc si dusa a fost.
Tot ce a ramas a fost replica nevestei tiganului:"Hai vrea tu, mah !!!".

Cine a mai ramas pe aici...

Un text senzational al lui Lucian Mindruta, care surpinde chintesenta poporului roman, natie europeana si membru NATO si UE, la inceput de secol 21, in anul de gratie 2008. Parca era mai bine pe vremea lui Caragiale...

Cine-a mai rămas în România

Zugravul. Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac, exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în peşteră, la Lascaux.
Baba urbană. Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara, chiar dacă nu-i poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Fireşte, baba are dreptate, însă asta nu-i face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvîrşire babele din America, alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de stînga. Babele noastre doar votează.
Şoferul manelist. E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii. Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat dintre românii care au rămas în ţară. Cînd te întrebi de ce Mazăre a pus palmieri la Constanţa, răspunsul e limpede pe şosea: pentru că maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.
Inginerul. A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă, desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program clar. Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin. Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.
Bogatul. În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sînt bogaţi – pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine, ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care nici psihologul plătit cu 200 ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară, e doar ostentativ.
Băiatul de club. El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără paparazzi. Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.
Toţi ăştia au rămas în ţară. Restul au plecat, şi nu în concediu. Or mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să vă spun e altceva: uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa asta, trebuie să facem o naţiune.

Kogălnicene, mă, Carole, băi intelectualilor, ce naiba, nu se bagă nimeni?