31 martie 2009

Earth hour


Am primit azi un e-mail foarte fain, cu un link aici.

Este vorba despre Ora Pamintului, despre care am scris si eu simbata. Mai mult de 1000 de orase din peste 80 de tari au participat la aceasta actiune, astfel incit casele, turnurile de birouri si alte simboluri ale oraselor respective si-au stins luminile pentru o ora, la ora 8.30 seara (ora locala).

Aici este un set excelent de fotografii "inainte-si-dupa" care se vor schimba intre "on" (cu lumini) si "off" (fara lumini) atunci cind sunt clickate. Incepind cu a doua fotografie, clickati pe imagini pentru a vedea o frumoasa tranzitie animata intre "on" si "off". E ca si cind am avea un intrerupator si am putea aprinde si stinge luminile in orasele respective.

Pagina este aceasta:


iar forografiile, ca si ideea, sunt senzationale.

Enjoy...

30 martie 2009

Un nou set de la Sirnea

Afara e din ce in ce mai cald, si mai primavara, si mai frumos, pasarelele cinta, copacii infloresc, temperatura creste, numarul de haine scade. Si totusi am auzit ca la munte inca e iarna in toata puterea cuvintului, a mai nins in week-end, e zapada proaspata, si e frumos. Din pacate, si week-end-ul asta am ramas in orasul gri, intrucit incep sa fiu tot mai prins cu niste lucrari de care vreau sa ma apuc. Si atunci, nu pot decit sa imi ilustrez gindurile de iarna cu amintirile ultimei excursii de la Sirnea. De data asta avem si un pic de soare in peisaj, iar contrastul dintre oceanul alb de zapada si cerul incredibil de albastru e superb. O lume atit de idilica, o liniste aproape metafizica, si numai 170 de kilometri de Bucuresti...










Anunt umanitar


Cind suferinta atinge oamenii in virsta, poti intelege mai usor si consideri aceasta ca fiind oarecum in firea lucrurilor. Dar cind, de la o virsta frageda, un copil, Marian STOENICA de 21 de ani, se lupta sa dobindeasca starea de normalitate, nu poti ramine indiferent.

Va indemnam din nou sa ajutam impreuna un om, un suflet aflat in suferinta. Stim ca sunt greutati la toate nivelurile, ca resursele nu ajung… insa cite putin de la mai multi l-ar putea ajuta pe Marian Stoenica sa se poata opera.

Am primit zilele acestea scrisoarea fratelui sau, care ne spune ca ar prefera sa ii ia locul celui aflat in suferinta…

Cunoastem faptul ca fiecare comunitate si familie isi are problemele sale, nefiind practic nicio casa in care suferinta sa nu isi faca loc. Tocmai de aceea - stiind ce inseamna durerea - sa incercam sa ajutam fiecare cum putem mai bine. Ni se cere putin si nadajduim totodata ca atunci cind vom avea mare nevoie, sa primim, la rindul nostru - in schimb - un gest pe masura.

Stim ca ati ajutat si ati fost solidari la alte cauze umanitare, iar pentru aceasta va multumim. Acum este din nou nevoie, va rugam sa ajutati. Fiecare dupa posibilitati si puterea inimii!

Va multumim,
Redactia Agenda Constructiilor & Fereastra (
www.fereastra.ro)

DONATII SE POT FACE IN CONTURILE:Titular de cont: STOENICA GHEORGHE (tatal), CNP 1580322400461
Cont (LEI): RO36 RNCB 0318 0777 3481 0001,Cont (euro): RO39 RNCB 0088 0777 3481 0001, SWIFT: RNCBROBU Banca: BCR - Sucursala Mosilor

Detalii suplimentare privind diagnosticul, fisa de consultatie si estimarea costurilor interventiei chirurgicale gasiti la
www.stoenica-marian.go.ro.

Contact: stoenica.marian@gmail.com, 021-242.71.20 sau 0721-800.158

29 martie 2009

De primavara cu Tudor Gheorghe

E asa de frumos afara, primavara si-a intrat definitiv in drepturi. Si nu am chef de scris, ci doar de ascultat muzica de primavara. Iar daca v-am delectat cu Vivaldi saptamina trecuta, in meniul de azi este muzica româneasca, si anume muzica maestrului Tudor Gheorghe.
Muzica lui Tudor Gheorghe nu este altceva decit o replica la indobitocirea poporului românesc prin manelizare, spunea cineva. Mare pacat ca asemenea "bastioane" sunt din ce in ce mai putine. Melodiile sale sunt geniale, exceptional de frumoase si de relaxante. Versurile si vocea sunt incredibile, iar prin cintecele lui simti exact fericirea primaverii, dorinta de a renaste la viata odata cu natura, dupa iarna lunga si rece.

Maestrul Tudor Gheorghe s-a nascut in 1945 in comuna Podari, judetul Dolj, dintr-o familie de tarani, si a devenit exponentul Olteniei in cultura româneasca contemporana. Copilaria si adolescenta sa au fost grele, tatal sau fiind detinut politic la Aiud. Tinarul Tudor Gheorghe a mers la Liceul Nicolae Balcescu (acum Carol I) din Craiova, apoi a urmat Institutul de Teatru din Bucuresti. A absolvit clasa de actorie in anul 1966, apoi a devenit actor pe scena Teatrului National din Craiova.

In perioada comunista, Tudor Gheorghe a intimpinat foarte multe oprelisti din partea regimului, fiindu-i interzise concertele, datorita faptului ca nici una din poeziile sau cintecele sale nu il proslavea pe tovarasul ceausescu.

Artistul, un adevarat rapsod al neamului, trubadurul din Oltenia, pastreaza in sufletul sau, sub camesa olteneasca cu cusaturi de borangic alb pe alb, jale si umor, filosofie si picanterie, adica tot ce e folclorul. E impresionant cum reuseste Tudor Gheorghe sa cucereasca inimi atit de diferite, de barbati, femei, tineri, batrini, scoliti, nescoliti, bogati si saraci. La spectacolele lui gasesti oamani din toate categoriile sociale si de orice virsta. Nimeni n-a mai ajuns la o asemenea performanta. Publicul lui este format din "toti românii". Muzica sa e de mare profunzime, iar meritul extraordinar e modul in care aduce poemul aproape de public, si-l cinta pe intelesul oricui.

Muzica sa imi atinge de fiecare data sufletul. Ma face sa vibrez fie in ritmuri oltenesti, fie in zimbete de copii sau sa traiesc in citeva ore emotiile unu an intreg si a anotimpurilor sale... De multe ori mi sa face pielea gaina cind ii aud vocea puternica care rasuna de sub mustata de haiduc batrin. Ma trec toti fiorii si ma desprind de multe ori de lumea asta, grabita si rece... Intr-o perioada in care ma simt agresat de subcultura si superficialitate, orice clipa cu Tudor Gheorghe devine una de gratie.

Il consider un artist aproape complet, asa cum spunea si domnia sa daca ar putea sa exprime in versuri bogatia sufletului sau cred ca ar fi un artist complet. Unul din rarele giuvaieruri neintinate ale culturii noastre. Marin So­rescu spu­­nea ca atunci cind ii asculta muzica are confirmarea ca poezia româneasca - populara sau culta - poate misca muntii.

Sa-i dau acum cuvintul Maestrului. Au innebunit salcimii si tu vrei sa fiu cuminte ?


28 martie 2009

Se schimba ora


Mare grija daca aveti chef de iesit in oras la noapte, sa sarbatoriti succesul Earth Hour sau rezultatul meciului cu Serbia. In noaptea asta (28/29 martie), vom da ceasurile cu o ora inainte, iar ora 3 va deveni ora 4. Diferenta fata de GMT (timpul universal) va fi de 3 ore. Vom dormi cu o ora mai putin si ne vom bucura de mai mult soare.
Prima data In România s-a recurs la aceasta conventie in 1932, apoi a existat o perioada, din 1941, cind nu s-a mai schimbat ora. Ora de vara a fost reintrodusa din 1979, pentru folosirea optima a luminii naturale si reducerea iluminatului artificial. Incepind din 1997, ora de vara este corelata cu orarul practicat in statele Uniunii Europene, care isi schimba ora in ultima duminica din martie si in ultima duminica din octombrie.
Ideea orei de vara ii apartine lui Benjamin Franklin, undeva prin secolul 18. Acesta se ocupa de modul in care lampile cu ulei produceau lumina si de eficienta acestora. Intr-o dimineata de vara, acesta s-a trezit la ora 6, surprins de cat de multa lumina ii intra in camera. La inceput a crezut ca "de vina" sunt lampile cu ulei, care luminau pe strazile Parisului, dar a observat ca soarele tocmai rasarea la orizont. In anul 1784, Franklin a scris un eseu numit "An Economical Project" in care indemna populatia sa se trezeasca mai devreme pentru a se folosi de lumina soarelui, economisind astfel uleiul utilizat la lampile de iluminat public. Ceva mai tirziu, prin 1907, ideea lui Franklin a fost preluata de William Willett, un constructor britanic care a propus sa se adauge 20 de minute in fiecare duminica din aprilie si sa se scada aceste minute in duminicile lunii septembrie. In anul 1908, incercarea de a introduce aceasta regula in Marea Britanie a esuat.
Totusi, prima tara care „adopta” ora de vara a fost Germania, pe data de 30 aprilie 1916. Au urmat Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Franta, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia si Tasmania. Pe 31 martie 1918, ora de vara a fost introdusa si in Statele Unite. In acest moment, nu mai putin de 70 de tari au introdus ora de vara. Tarile din zona ecuatoriala, Japonia si China se numara printre statele care nu au adoptat acest sistem.
Ora de vara furnizeaza mai multa lumina dupa-amiaza pentru miscara in aer liber, ceea ce ar trebui sa conduca la o stare generala si de sanatate mai buna. Parca si psihicul e mai bun atunci cind, dupa ce iesi de la serviciu, mai ai citeva ore bune pina se intuneca. Din pacate, reversul medaliei este trezitul cu o ora mai devreme, care provoaca multe chinuri. Citeam undeva ca organismul are nevoie de cel putin 2 saptamini pentru a se adapta la schimbarea orei, si mi se parea cam mult, dar intr-adevar, ma intreb in cit timp voi reusi sa ma obisnuiesc sa ma trezesc conform orei de vara, fara sa ramin setat sa ma culc dupa ora de iarna.
Pina atunci, sa ne bucuram de cea mai scurta noapte din acest an! Si nu uitati sa dati ceasul inainte la 3 noapte, dar neaparat la 3 :)

Prima data

Am primit de la Luli o leapsa simpatica legata si stimulatoare de amintiri. Leapsa se numeste "Tell me your first" si trebuie sa scriu despre prima/cea mai veche amintire legata de urmatoarele:
  • Car (adica masina sau vehicul) - aici imi aduc aminte de Fiatul 850 pe care il aveau ai mei pe vremea cind am deschis si eu ochii. Mai tin si acum minte numarul lui de inmatriculare "4-B-6045", dar si chinul de a ne sui 4 oameni plus subsemnatul pe atunci in stadiul de gagalice in piticania respectiva; iar daca trebuie sa spun de prima mea masina, atunci evident the prize goes to ... Batrina Nova, Dacia mea Nova editia 1998, pe care mi-am luat-o in 2002 si cu care m-am prezentat intr-o seara acasa, zicindu-le alor mei "Hai pina afara, sa va arat ceva... Iete-te, mi-am luat masina!". Si care m-a purtat credincios pe drumurile patriei vreme de aproape 4 ani, slujindu-mi atit ca mijloc de locomotie, cit si ca loc de dormit sau de facut nebunii, cazare sau ring de dans in Vama...

  • Trip within the borders (adicatelea excursiune pe plaiurile mioritice)... Hmmm... Am gasit o poza cu mine balacindu-ma in mare care dateaza din 1979 de la Saturn (deci aveam vreo 2 ani si jumatate). Nu mai tin minte prea multe, dar mare noroc cu poza cu pricina, pe care de altfel o puteti si vedea aici. Iar daca ma gindesc la prima plecare undeva fara ai mei, se intimpla in vara lui 1989, in tabara la Muntele Rosu, cu proful de geografie cel gagicar si a lui chitara si toata gasca de nebuni de clasa a sasea, si toate plimbarile de prin muntii din zona, faptul ca am vrut sa impart acelasi pat cu Mona dintr-a noua, dar nu m-a lasat proful neam, explicindu-mi ca sunt prea mic pentru chestii de genul asta, dupa care s-a dus si s-a culcat... cu Irina dintr-a noua :)

  • Trip abroad (adicatelea peste granite). Aici primul lucru pe care mi-l amintesc a fost imediat dupa revolutie, in vara lui 1990, cind am fost cu bunica si cu niste vecini intr-o excursie de citeva zile pina la Cernauti (in partea de Bucovina care a ramas in Ucraina). Tin minte ca am ramas marcat de faptul ca in troleibuz era o voce feminina care, m-am prins eu, anunta fiecare statie inainte, ceea ce mi s-a parut fenomenal, si a mai durat mult pina sa vad si in Bucuresti asa ceva. Si m-a mai mirat si faptul ca am gasit la o trecere de pietoni un buton pe care am apasat si deodata s-au oprit toate masinile, s-a facut verde, si cum stateam eu asa si ma uitam, am invatat o gramada de cuvinte noi in limba rusa :) Iar din ciclul plecari fara ai mei, prima data am fost la Londra, in toamna lui 2000, la un seminar organizat de o banca de acolo, si a fost super, am avut o viata de noapte foarte agitata, iar la seminar intotdeauna stateam in ultimul rind si purtam ochelari de soare, sa nu se vada ca dorm...

  • Memory (adicatelea amintiri din copilarie). Wow... asta e grea. Trebuie sa scormonesc bine sa imi aduc aminte de tractorasul din plastic calare pe care faceam ture de curte, de copaia verde in care ma mai imbaiau ai mei, de plimbarile cu bunicul prin parcul de la coltul strazii, de patutul din lemn cu abtibilduri cu Alba ca Zapada si cei sapte pitici, sau de vecinul imbracat in Mos Craciun pe care l-am deconspirat dupa ceasul de la mina...

  • Pet (adicatelea animal, dar nu de plus). Aici il tin minte pe Bozzy, motanul gri al vecinilor care isi petrecea o mare parte din viata la noi in curte. Iar primul catel pe care il tin minte si de care ma impiedicam mereu prin curte a fost maidanezul Rex, o chestie mica dar cu personalitate.

  • Crush (adicatelea prima data cind mi s-au incins calciiele...). He-he-he... Ce vremuri. Eram la gradinita si eram topit dupa zimbetul angelic al Franciscai, colega de la grupa mica. Ne intilneam la parculet si mergeam de mina pina la gradinita. Ne puteti vedea impreuna in poza de mai sus. Imi placea tare mult de ea si tin minte ca l-am intrebat pe bunicul daca ma lasa sa ma insor cu ea, ca nu imi convenea ca el era insurat, tata era insurat, iar eu nu... Nu mai stiu de ce nu m-a lasat, asa ca am ramas burlac pina in ziua de azi. Iar din cite stiu eu, Franca s-a maritat acum citiva ani...

  • Discovery (adicatelea prima descoperire, ca n-aveam pe vremea aia Discovery la televizor). E clar ca cele mai multe descoperiri le faci in copilarie - descoperi parintii, bunicii, locuinta, povestile, jucariile, desenele animate, dulciurile, iubirea, invidia, binele, raul etc. Prima descoperire de care totusi imi aduc aminte a fost un buton pe care am apasat si s-a facutintuneric. Mi s-a facut frica si am inceput sa pling. Dar, din reflex, am mai apasat odata pe buton. Si... ce fericire, a fost din nou lumina. Si m-am oprit din plins. Si am inceput sa ma joc cu intrerupatorul ala, pina am fost luat cu brutalitate de acolo si mi s-a zis ca nu am voie...

  • Job (adicatelea prima data cind am facut ceva si am luat si bani pentru asta). Aici e mai simplu, ca e ceva mai recent. Eram prin anul doi de facultate cind am hotarit, cu colegul Dan, ca ar trebui sa incercam si noi sa cistigam un ban, ca bursa aia ajungea doar de vreo 4-5 beri pe luna. Am gasit un anunt in ziar si ne-am dus acolo. Am ajuns agenti de vinzari, ca sa nu zic comis-voiajori, la o firma care scotea un ziar, numit "importatori, producatori si preturi en-gros". Treaba noastra era sa mergem din firma in firma si sa incercam sa convingem oamenii ori sa faca publicitate in revista noastra, ori macar sa se aboneze la ea. Ne-a tinut doar o luna, timp in care n-am gasit nici un musteriu pentru publicitate, doar citiva care de mila, s-au abonat pe 6 luni la mareata revista. Nu a fost un mare succes, dar macar am incercat...

  • Idol (adicatelea modelul in viata, si care sa nu fie femeia cu mustata). Hmm, nu prea am avut eu idoli. La inceput a fost bunicul, care le stia pe toate, si mi le povestea si mie, si imi placea tare mult sa le ascult si sa le bag la cap. Si vroiam sa fiu si eu ca el, sa le stiu si eu pe toate. Dar nu-imi placea, ca era batrin, si eu nu vroiam sa fiu batrin. Nu am avut un idol in adevaratul sens al cuvintului, pe care sa incerc sa il copiez. Poate prin clasa a opta cind incepuse sa imi placa Depeche Mode, mi-as fi dorit sa fiu ca Dave Gahan, dar nu a fost o boala prea grea. A, si mai era Piturca, care dadea intotdeauna goluri, din orice pozitie, chiar si cu ceafa. Nu exista pe vremea aia mass-media de acum, care sa iti bage pe git tot felul de idoli de musama...

  • Creation (adicatelea o creatie proprie si personala de-a mea...). Prima chestie pe care tin minte sa o fi fcut eu insumi sunt stelutele pentru bradul de craciun, pe care le faceam din capacele de staniol de la sticlele de lapte si borcanele de iaurt, impaturite in opt si apoi atent decupate cu diverse modele. Restul au fost mai tirziu, la scoala primara, la orele de lucru manual - scaune pirogravate, sticle imbracate in modele de sfoara, stergare facute la razboiul de tesut sau margele impletite pe sfoara.

Gata, cam asta ar fi. Si uite asa, mi-am adus aminte de o gramada de chestii simpatice, scormonind prin sertarasul cu amintiri. Si intrucit trebuie sa o dau mai departe, premiantii sunt: Thornofrose, Klara, Costele si Viajerina. Si Mina, ca demult nu a mai povestit nimic. Pentru ca sunt sigur ca si ei au amintiri frumoase si le va placea leapsa asta cu datul timpului inapoi... Si daca v-a placut si voua, luati si voi leapsa de aici...

Stinge lumina!

Pe 28 martie suntem invitati sa stingem lumina timp de o ora, sub egida "Ora pamintului". Ceea ce a inceput in martie 2007 cu pozitia simbolica a orasului Sydney, s-a transformat in scurt timp intr-o actiune fara precedent in istoria umanitatii, un semnal impotriva incalzirii globale. Acum 2 ani, peste 2 milioane de locuitori din Sydney au stins lumina timp de o ora in casele lor. La fel au facut si autoritatile locale, care au sustinut evenimentul si au oprit iluminarea unora dintre cele mai importante zone din oras.

Earth Hour este acum cel mai important eveniment international care atrage atentia asupra incalzirii globale, implicind 1000 de orase ale planetei si aproape 1 miliard de persoane din intreaga lume, care, intre orele locale 20.30 si 21.30, simbata 28 martie, sunt asteptati sa participe la un eveniment prin care firele invizibile ale sperantei, constiintei si dragostei de natura se unesc intr-un gest simplu; stingerea luminii timp de o ora. Intitiatorul acestei miscari este World Wildlife Fund for Nature.

Scopul este de a atrage atentia asupra fenomenului schimbarilor climatice si de a demonstra cum un gest simplu, preluat si multiplicat de un miliard de persoane, poate avea un impact pozitiv pentru mediu, fiind dovada faptului ca un efort global impotriva incalzirii globale este posibil.

Evenimentul nu a ramas fara ecou nici in România, campania "Ora pamintului" fiind intens promovata atit in mass-media traditionala cit si in mediul virtual si blogosfera, existind chiar si un site dedicat. Anul acesta exista semnale clare ca institutii din domeniul protejarii mediului inconjurator dar si din administratia locala sustin actiunile prilejuite de acest eveniment. Orasele participante la campanie sunt Bucuresti, Timisoara, Iasi, Botosani, Tulcea, Brasov si Cluj. Luminile se vor stinge simultan la ora 20:30. In Bucuresti se vor stinge luminile la Palatul Parlamentului, la Ateneul Român, la Muzeul National de Arta, la Cercul Militar si la Opera Româna. In paralel se va organiza un eveniment de strada in Piata Constitutiei, unde mai multi voluntari vor aprinde luminari.

Acum, ce nu imi place mie la o asemenea initiativa este, in primul rind, ipocrizia posesorilor de Touareg si Q7 care vor stinge lumina, laptopul si aerul conditionat sau semineul electric pentru a se da eco. Mi se pare trist si ca ne vom simti bine facind un astfel de gest, dar cu un impact minim asupra poluarii produse de oameni, si uitind ca, de fapt, salvarea planetei de care ne batem joc tine de mult mai multe chestii decit apasatul pe butonul de OFF pentru o ora. Si ma si indoiesc de faptul ca, in conditiile in care membrii GreenPeace organizeaza manifestatii si proteste prin toata lumea pentru a atrage atentia, iar guvernele isi vad de treaba si cel mult pun organele de ordine sa se rafuiasca cu ei, stingere unor lumini timp de o ora poate speria sau ajuta pe cineva. Doar ca simbol.

Putem face mult mai multe lucruri, si nu pentru ca atunci le face toata lumea, ci pentru ca asa putem da dovada, prin noi insine, de responsabilitate sociala, de iubire pentru planeta asta pe care traim, de respect pentru viata noastra si pentru a celor din jur.

Citeva idei din aceasta categorie ar fi:

  • sa mergi cit mai des cu bicicleta, autobuzul sau metroul si cit mai putin cu masina;
  • sa plantezi un copac pentru ca peste 100 de ani, nepotii tai sa se plimbe intr-o padure la care si bunicul lor si-a aus contributia (si eu tocmai am plantat 2 copacei acum o saptamina);
  • sa schimbi becurile incandescente cu cele fluorescente;
  • sa nu mai printezi diverse documente, decit atunci cind asta iti e absolut necesar, iar atunci cind totusi umbli mult cu hirtie tiparita, sa o reciclezi;
  • sa duci bateriile consumate in locatiile speciale din hipermarketuri si magazine de electronice;
  • sa inlocuiesti pungile de plastic cu sacose din hirtie sau material textil;
  • sa nu arunci aiurea PET-urile si cutiile din table de bere/suc/apa;
  • sa stringi mereu ambalajele si resturile din urma ta atunci cind iesi la gratar, la iarba verde;
  • sa opresti apa atunci cind te speli pe dinti si sa o pornesti doar in secundele in care iti e necesara;
  • sa urci pe munte cu piciorul sau cu telecabina, nu cu SUV-ul sau cu ATV-ul;
  • daca nu te poti lasa de fumat, sa nu arunci peste tot mucurile de tigara;
  • sa stingi luminile si sa opresti aerul conditionat in camerele in care nu stai in timpul zilei;
  • sa scoti din priza incarcatoarele sau alte aparate electrice atunci cind nu le folosesti;
  • sa colectezi uleiul prajit intr-o sticla si nu sa-i dai drumul in chiuveta;
  • sa arunci gunoiul in conteinerele special amenajate, pentru hirtie, sticla, metal sau plastic.

Si tot asa. Idei de a face ceva pentru mediul inconjurator sunt multe. Intr-adevar, depinde doar de noi sa mai avem o planeta locuibila, sau sa ne inecam in munti de gunoaie, peturi si pungi de plastic, sa respiram aer curat sau doar praf si fum, sa ducem o viata sanatoasa sau sa ne batem joc de noi. Pentru ca am ajuns fiii risipitori ai acestei planete. Intr-un fel sau altul, ne batem joc si risipim lucruri. Risipim apa, risipim hirtie, risipim energie...

Si sa nu uitam ca daca stinsul luminii pentru o ora este o dovada de iubire de natura si grija fata de mediu, tovarasul Ceausescu a fost cel dintii ecologist al tarii, servindu-ne "Earth hour" cam in fiecare zi. Televizorul il deschideam doar doua ore pe zi, in frigider nu prea aveam ce pune, cu masina puteam circula doar in functie de numarul de inmatriculare (o data cu sot, o data fara sot).

Si totusi, in semn de solidaritate cu miliardul de oameni care vor stinge lumina si cu acea parte dintre ei care chiar cred sincer in asta, voi incerca si eu sa ma alatur acestei campanii si, chiar daca mareata echipa nationala de fotbal a României joaca meciul oarecum decisiv cu Serbia exact la aceeasi ora, voi incerca sa gasesc o activitate in aer liber si voi stinge televizorul, calculatorul si becurile. Pentru ca acest eveniment global poate macar simboliza faptul ca noi toti, fiind pe aceeasi parte a baricadei, putem avea un impact pozitiv impotriva poluarii si a schimbarilor climatice. Nu pentru ca e trendy sau cool, ci pentru ca e vorba de un simbol care poate aduce o raza de speranta.

Eu personal voi considera acest gest ca pe o sansa de a ne impaca cu ea. Cu ea, cu planeta pe care traim. Cu lumea minunata care ne inconjoara. Cu primavara in care natura renaste la viata si pe care o asteptam de atita vreme. Cu rasaritul de soare descult in nisip de pe malul marii sau apusul soarelui de pe malul oceanului. Cu plimbarea sub razele lenese ale unui soare de duminica din Gradina Botanica. Cu aerul tare si curat din sate frumoase de munte, uitate de lume. Cu trandafirii, magnoliile, teii si petuniile din curtile, parcurile si gradinile oraselor noastre. Cu cerul de vara plin de stele, departe de orasele noastre. Cu ploile scurte de vara, urmate de curcubee intinse pe tot cerul. Cu simfonia de culori a toamnei. Cu ea, cu natura, cu Planeta...

Orice calatorie incepe cu primul pas. Haideti sa ne alaturam milioanelor de oameni care vor stinge lumina si sa facem primul pas impreuna! Pe 28 Martie 2009, intre orele 20.30-21.30, stinge lumina! Cu tine suntem un miliard...

27 martie 2009

The devil wears Prada


Cind eram mic, aveam o privire de vultur si o idee preconceputa. Toti ochelaristii erau, pentru mine, tocilari. Iar cum eu aveam pretentii de copchil inteligent si care nu suporta tocilarii, pentru mine asta era un fel de stigmat. Nu concepeam sa port vreodata ochelari din frica de a nu fi bagat in aceeasi oala cu ei. Iar privirea, dupa cum ziceam, era de vultur. Asteptam autobuzul seara, in statie la Luterana, cind plecam de la liceu, si vedeam deja cind venea de linga Ateneu, ce numar avea. Si pe vremea aceea nu aveau numarul si traseul luminate cu leduri ca acum, ci doar tablite scrise cu vopsea.
Vremea si vremurile au trecut. Au aparut calculatoarele. Am tras vreo 8 ani de zile in fata unui monitor vechi de 14''. Apoi m-am angajat si am inceput sa lucrez cu multe cifre, multe date si multe informatii. Iar pentru asta aveam nevoie de mai multe calculatoare. Nu doua, ci trei. Si acum trag linie si adun. 8-9-10 ore pe zi la serviciu timp de aproape 10 ani cu 3 monitoare in fata (ok, sunt LCD, sunt din ce in ce mai mari, acum am ajuns la diagonala de 20''). Destule ore si acasa in fata monitorului (ok, si aici s-a transformat in LCD, a tot crescut si a ajuns si el la o diagonala de 19''). Se aduna. Mult. Si incet, incet, vederea de vultur te lasa. Ajungi sa vezi tot mai in ceata.
Cam prin asta am trecut si eu. Daca inainte vedeam autobuzul de la sute de metri, acum mi se intimpla sa ma urc in el fara sa vad ce numar are. Numerele de inmatriculare de la masini apar doar cind sunt foarte aproape. Ce sa mai, incet-incet, am ajuns sa vad din ce in ce mai prost la distanta. Nu mai bateam cum trebuie la televizor, asa ca am decis ca e timpul de un LCD cu diagonala mare, sa pot citi si eu o subtitrare cind ma mai ratacesc la cite un film. Totul era in ceata. Nu mai merge focusul, si, oricit as mari timpul de expunere, imaginea e tot neclara. Si am realizat, intr-o noapte nebuna in Vama, ca atunci cind incerc sa port niste ochelari, lumea este cu totul altfel, iar persoanele de linga mine incep sa aiba fete, mai mult sau mai putin prietenoase.
In ultimul secol, aproape 75% din populatie a inceput sa poarte ochelari dupa 60 de ani, si mai mult de jumatate dupa 50 de ani. Iar daca acest lucru nu este vizibil "in aer liber", deoarece multa lume nu poarta permanent ochelarii. Cauzele unei acuitati vizuale mai reduse sunt destule: mosteniri genetice, utilizarea prelungita a computerului si a televizorului, efectul in timp a razelor solare, urmarirea eclipselor cu ochiul liber sau cu dispozitive neadecvate.
Intr-un final, am luat decizia de a trece atit peste ideile preconcepute din copilarie si adolescenta, cit si peste jena eterna de a intra intr-un spital/cabinet medical, si mai ales peste sensibilitatea de a nu lasa pe nimeni sa se apropie de ochii mei. Am facut pasul si m-am dus sa imi fac un control oftalmologic. Aici e momentul sa ii multumesc lui Luli care a venit si m-a tinut de mina in aceste momente grele cit si tuturor victimelor facute in tinerete de ai mei doi ochi albastri. Si doamnei doctor care a avut rabdare infinita cu mine si a acceptat sa intrerupem si sa reluam consultul si atunci cind am auzit si m-am opus categoric ideii de a-mi pune picaturi cu atropina in ochi pentru a dilata pupila, cit si atunci cind, zapacit de luminile puternice pe care le-am primit in ochi, nu am mai vazut nici macar o litera pe tabloul de pe perete, nici daca ar fi fost cu font de 100. Ii multumesc si amicului Serban care m-a dus sa imi aleg rame de fitze la preturi de dumping, dar care mi-a facut si lentilele la preturi la fel de dumping. De fapt la preturi mult mai oneste decit in magazin. Si iata-ma, una peste alta, cu o frumoasa combinatie de miopie mica la ochiul sting cu astigmatism miopic compus la ochiul drept.
Joi a fost prima seara din noua mea viata de ochelarist. Sunt fericitul posesor al unei perechi de ochelari "Prada" (pentru ca, nu-i asa, dracul din mine isi dorea sa se simta bagat in seama...). So, the devil wears Prada. Si totul s-a schimbat. Vad din nou numerele autobuzelor de la o suta de metri. Persoanele din jurul meu au din nou chipuri, masinile au din nou numere de inmatriculare, pe panourile de afisaj stradal au aparut reclame, gropile de pe carosabil apar cu mai mult timp inainte, cifrele de pe monitorul colegului chiar se misca, filemele au subtitrari, banda de la Realitatea contine informatii, iar eu... am devenit un ochelarist.
Acum incerc sa ma gindesc invers, pentru a dezradacina total ideile din tinerete. Acum sunt cool, arborez un aer mai intelectual (desi mai nou m-am ales la birou cu porecla "Tatae" - vezi BUG Mafia). Sunt foarte multumit de cum se petrec lucrurile seara la volan, acum ma simt mult mai safe. Iar in fata monitoarelor LCD, fie ele si low radiation, ochelarii mei ma ajuta atit sa vad mai bine, cit si sa ma feresc de toate aceste radiatii.
In concluzie, am intrat intr-o noua era. Era in care peste ochii mei albastri a aparut o bicicleta. Si totul in jur a devenit mai vizibil. Let my devil wear Prada !

26 martie 2009

Amintiri de iarna

Si pentru ca oficial a venit primavara, dar vintul asta rece care bate afara ma tot duce cu gindul la iarna, o sa imi aduc un pic aminte de plimbarea de acum o luna de la Sirnea. De dorul de iernile copilariei, de lumea idilica si de peisajele superbe din micul sat uitat de lume, de starea de bine din mijlocul unui ocean alb si de casele aruncate pe dealuri de o mina nevazuta.
Cel mai bine o sa imi ilustrez amintirile cu niste imagini dintr-o zi de simbata in care soarele a fost destul de zgircit cu mine, si a trebuit sa ma multumesc numai cu lumina oceanului alb de zapada:



































23 martie 2009

Fara misto, chiar se maninca bine la misto...

Am fost duminica seara la ziua unei prietene la un restaurant la care chiar vroiam sa ajung. Alegerea inspirata a fost restaurantul lui Florin Calinescu, pe numele sau Taverna La Misto. Asta se intimpla undeva prin Tineretului, pe strada Piscului nr 16. Este la parterul unui bloc, in mijloc de verdeata si arata chiar… misto. La prima impresie crezi ca e doar o terasa de cartier, ascunsa bine dupa blocuri si ocupind parterul citorva scari (probabil o fosta alimentara). Ei bine, nu. Am gasit un loc foarte cochet. Iar cum, dupa parerea mea, restaurantul nu trebuie sa fie un loc de fite, ci un loc unde sa te duci sa maninci bine, La Misto respecta aceasta regula si mi-a lasat o impresie buna. La circiuma asta numai numele e La Misto. Restaurantul e pe bune.
Dupa ce urci citeva trepte, intri într-o incapere mare, cu o terasa acoperita. Restaurantul e mare (cred ca incap peste 200 de oameni), se intinde mult si departe. Probabil vara sunt si niste mese pe terasa, care, din cite am vazut prin poze, vara este dotata cu foarte multe flori, in special muscate. Aer conditionat, culoare placuta. Pe pereti. te vegheaza portretele actorilor pe care patronul, cred, ii iubeste cel mai mult: Brando, Pacino, de Niro, Nicholson si, of course, Florin Calinescu. Am inteles ca sunt tabouri ale lui Costin Craioveanu, reprezentind portrete stiliate si caricaturizate ale unor actori celebri. Foarte multe televizoare (cu ecran foarte mare, cred ca de 1 metru), la care ai acces de oriunde ai sta si la care se pot vedea meciuri sau alte evenimente sportive. Atmosfera este de restaurnat mare, sau de taverna, unde mergi sa maninci mult si bine. Muzica e undeva departe, si suficient de incet ca sa nu deranjeze nici clientii, dar nici locatarii din blocul de deasupra. Totul mi s-a parut cu bun gust. Dupa cum zicea Peter Imre, aceasta taverna reprezinta un gen aparte – romantismul socialist, circiumioara care a crescut la poalele mastondontilor de beton, decorata simpatic, si din bucataria careia emana arome imbietoare, amintind de romanticele mahalale de dinainte de razboi.
Meniul e spectaculos. Chestii misto, specialitati, deserturi, si preturi rezonabile. O gama larga de gustari si aperitive, calde sau reci, salate, ciorbe, paste, frigarui, snitel, fripturi, multe feluri de desert. Recomandarile lor sunt „Ciorba de pui a la grec”, „Tigaia picanta”, „Quesadilla”, „Salata româneasca” si bineinteles, papanasii.
Pina la urma m-am hotarit sa ma risc la o Quesadilla. Si chiar am riscat, pentru ca portia lor de Quesadilla inseamna de fapt vreo 5 bucati mari de lipie care ascund o combinatie misto de bacon, cu cascaval, smintina, pui si nu mai stiu ce, puse pe grill si aburinde, iar farfuria se completeaza cu cartofi boieresti , adica sferturi de cartofi copti si rumeni pe care ii maninci cu coaja cu tot de buni ce sunt. Iar la toata chestia asta mai vine si un sos roz cu ceapa, usturoi, smintina, rosii si ce o mai fi avut, dar care chiar mi-a gidilat placut papilele gustative. Si au si Silva bruna!
Bineinteles ca am vrut si papanasi, dar desfatarea mea culinara cu Quesadilla nu mi-a permis decit sa mai iau un singur papanas. Din fericire, servesc si la bucata (vazusem in meniu ca portia are 650 de grame...). Iar gama de papanasi este interesanta, pe linga clasicii cu dulceata si smintina, mai exista cu miere si nuci, sau cu inghetata sau cu ciocolata si frisca. Si chiar nu stiu cum sa poti rezista in fata uno asemenea papanasi, care au intrat clar in top 5 papanasi. Am luat un papanas cu ciocolata si frisca. L-am primit cu motul de frisca usor brambura prin farfurie, nu cum vazusem prin jur, dar si cu scuzele de rigoare: „Sefu, nu va suparati, dar papanasii erau fierbinti, proaspat scosi, si s-a topit frisca si de aia nu mai sta cum trebuie. E bine, sefu? Merg si-asa, sunt la fel de buni...”. Nu am comentat nimic, ci doar am savurat micul monstru. Un ditamai papanasul, cu un guguloi aproape cit o chifla deasupra, cu aluat crocant, parfumat cu vanilie, tavalit prin crema de ciocolata si cu multa frisca. Genial, daca nu era Quesadilla as mai fi luat inca unul, dar asa... a trebuit sa ma multumesc cu papanasul si sa imi promit ca mai vin pe-acolo, mult mai flamind decit duminica. Asa am plecat tirindu-ma, plin ca un sac, dar satisfacut.
Nu trebuie sa folosesc prea multe cuvinte: raportul este excelent daca iei in considerare calitatea serviciilor dar, mai ales, a produselor oferite( nu mai incape discutia de marimea portilor) si pretul. Atmosfera ok, muzica buna, sport( pentru amatori), te face sa te simti ca acasa. Mincarea este foarte buna, cu portii mari care te fac sa te razgindesti in ceea ce priveste posibilitatea de a mai minca si desert, drept pentru care e bine sa stii din timp ca papanasii sunt geniali si merita cu virf si indesat.
Pentru un infometat sau gurmand este suficient sa vina o data ca sa se intoarca. E adevarat ca poate fi aglomerat uneori (si poti sa astepti destul de mult pina vine comanda), dar asta inseamna si ca isi atinge scopul si ca oamenilor le place sa ia masa acolo. Daca vreti o parere, pasiti cu incredere pragul tavernei. Serios, chiar se maninca bine La Misto. Fara misto.

Vorba zilei


Nu dispretui lucrurile mici; o luminare poate face oricind ceea ce nu poate face soarele niciodata: sa lumineze in intuneric.


Via thornofrose, de la Octavian Paler citire...

22 martie 2009

Primavara


Week-end de primavara. Lene dulce-acrisoara. O raza de soare imi bate in geam pe sub jaluzele. Si inca una. Se joaca ghiduse cu somnul meu. Trag de mine si imi spun "Trezeste-te! A venit primavara". Deschid larg geamul si le las sa patrunda in camera mea si in sufletul meu. E cald si e bine.

Imi place ca vine primavara, ca ziua devine tot mai lunga, ca nu mai plec de la job pe intuneric, ca soarele straluceste tot mai des, ca natura revine la viata. Imi place ca au inmugurit toate prin curte, si iasomia, si trandafirii, si crinii. Imi place ca in gradini si parcuri, ghioceii lasa locul zambilelor, narciselor si lalelelor. Imi place cum copacii incep incet sa se imbrace intr-o haina verde. Imi place aroma florilor ce pluteste in aer. Imi plac pasarelele care se aud cintind prin curte. Imi place ca lumea prinde viata, imi place ca vad zimbete reflectate de soarele de primavara. Imi place ca incepem sa renuntam la hainele groase.

A fost si echinoctiul de primavara, care a marcat inceputul primaverii astronomice, inceputul noului an astronomic si reprezinta intrarea Soarelui in primul semn zodiacal cardinal, semnul Berbecului. La echinoctiu, Soarele traverseaza ecuatorul ceresc, trecind din emisfera australa in cea boreala. In functie de echinoctiu se calculeaza si data Pastelui. Astfel, Sinodul Ecumenic de la Niceea a stabilit in secolul IV ca Pastele sa fie sarbatorit in prima duminica de dupa luna plina care urmeaza echinoctiului de primavara. In 1924 a fost adoptat calendarul gregorian, dar numai de catre o parte din tarile crestine, restul raminind la cel iulian, de aici aparind diferenta de data dintre Pastele ortodox si cel catolic.

Bun, deci a fost si echinoctiul, asta inseamna ca oficial este primavara. Si daca este primavara, am inceput si cu muncile administrative de curte/gradina. Toata dupa-amiaza de ieri mi-am petrecut-o linga batrinul tei care imi bucura orice zi de mai cu mirosul florilor lui. Nu stiu citi ani are batrinul tei, dar sunt sigur ca era aici cind a fost construita casa in care stau. Iar casa a fost construita in 1938. Deci batrinul tei are mai mult de 70 de ani. Si este mult mai inalt decit casa. Iar ieri am gasit un baiat care s-a urcat in batrinul tei pina aproape de virf, a taiat crengile uscate si cele care atirnau pe coama acoperisului, l-a cosmetizat, ras, tuns si frezat. Pe mine m-a luat cu frig numai cind l-am vazut pe om cum se suie ca o pisica pina in virf. Si ma gindeam cum m-as fi simtit eu sa stau mai bine de 3 ore undeva la 7-8 metri inaltime, sprijinit doar de niste crengi. Din fericire, operatiunea s-a terminat cu bine, acum am un tei cu o freza moderna, nu mai este asa pletos, si il astept sa infloreasca. Si pentru ca imi doream de mult si un pom fructifer in curte, ieri am intreprins ceva si in sensul asta. Am plecat sa iau un copacel. Chiar daca va trebui sa isi imparta teritoriul cu brazii cei mereu verzi si cu teiul batrin. Nu stiam daca sa iau un piersic sau un cais, un cires sau un visin, un mar, un par sau un prun. Sa fie un pomisor care sa infloreasca frumos, alb sau roz, si apoi sa ma bucure cu roadele lui. Sa maninc fructele culese direct din el sau sa mai astept pina vor ajunge dulceata, gem, sau tuica ? Pina la urma am ajuns in fata unui raion plin cu pomisori, si consumeristul din mine a stat si s-a gindit care e cea mai avantajoasa varianta "Pom fructifer - 24.99 RON" sau " pomi fructiferi + bulbi crini - 39.99 RON, din care 10 RON inapoi la urmatoarele cumparaturi". Si uite asa am luat doi pomisori, un mar si un visin. Amindoi sunt deja inmuguriti, iar visinul are deja si o floare, timida, care parca imi sopteste "bine ca m-ai ales pe mine, las' ca ma fac eu mare". Si marul si visinul si-au gasit loc in curte, iar acum astept sa se faca mari si sa ma incinte cu florile si cu fructele lor.

Primavara aduce cu sine certitudinea unei noi vieti. Semintele asternute in pamint sau depuse in suflet de visele noastre se trezesc incet la viata. Natura renaste si odata cu ea renastem si noi. De fiecare data, an de an, ma incearca sentimentul ca primavara ne fae sa uitam ce este trist in noi si linga noi, macar o clipa si ne ofera bucuria naturii care se trezeste la viata. Si poate pentru asta ma bucur ca un copil de tot si de toate. De fiecare frunza, de fiecare mugur si de fiecare boboc de floare descoperit. Fiecare dintre noi poarta in suflet propria lui primavara - copilaria. Si oare unde putem gaso cele mai frumoase amintiri daca nu acolo, departe, printre pomi infloriti ningind cu flori albe pe poteci. Cu parfum de primavara, miros de puritate in case si in suflete, miros de copilarie.
Va urez tuturor o primavara minunata, si va las in compania lui Vivaldi:


18 martie 2009

Share one with your friends


Si daca tot vorbeam ieri de Irlanda, St. Patrick's Day si bere Guinness...
Berea Guinness are in spate o istorie de 250 de ani, fiind produsa in prezent in 50 de tari si comercializata in mai mult de 150, peste 10 milioane de pahare de din acest sortiment fiind consumate zilnic.

In decembrie 1759, un tinar hotarit, de 34 de ani, Arthur Guinness pe numele sau, a preluat o fabrica de bere veche, ruinata, cu o tehnologie depasita, situata pe o fisie de pamint in James Street din Dublin. A luat afacerea in concesiune petru 9 ani la modicul pret de 45 de lire irlandeze pe an. Prietenii lui au privit cu neincredere investitia, intrucit fabrica respectiva de bere fusese pe piata timp de 10 ani, dar cu o notorietate foarte scazuta. Strada cu pricina era deja plina de fabrici de bere, toate atrase de zona respectiva datorita rezervelor foarte mari de apa (cu totul, in Dublin existind cam 70 de mici fabrici de bere la vremea aceea). Fabrica nou-achizitionata de domnul Guinness nu era mai presus, dar Arthur avea sa schimbe aceasta stare de fapt. El stia ca produsele acestei industrii aproape domestice erau mai mult decit nesatisfacatoare. Afacerile fabricilor de bere au avut o perioada extrem de nefasta atunci cind au fost introduse legile pentru import care favorizau berea bruna londoneza. La acea vreme, berea era aproape necunoscuta in zonele rurale, unde whisky-ul, ginul si whiskey-ul irlandez distilat ilicit erau bauturile alcoolice cele mai la indemana.

Arthur Guinness a produs o bere relativ noua pentru Irlanda, care continea malt prajit, ceea ce ii dadea o culoare inchisa caracteristica. Acest tip de bere a fost denumita "porter”, datorita popularitatii ei printre portarii si docherii din Convent Garden si Billingsgate. "Porter” aparuse in Londra cu citiva ani inainte si era importata in Dublin in detrimentul berilor locale. Arthur Guinness a fost nevoit intr-un final sa aleaga intre a produce bere neagra sau berea traditionala din Dublin. Luind decizia sa ii bata pe producatorii englezii cu propriile lor arme, Arthur a mizat pe berea bruna. Productia sa a fost atit de fructuoasa incit a inlaturat importurile pe piata irlandeza, a preluat o parte din schimburile englezesti si a revolutionat industria producerii de bere.

Numele de familie Guinness a devenit un substantiv comun. In 1825, Guinness se putea gasi si in afara granitelor, iar pina in 1838, Guinness St. James Gate Brewery a devenit cea mai mare fabrica de bere din Irlanda. In 1881, productia anuala a fabricii a depasit un milion de butoaie pe an, iar in 1914, St. James Gate era cea mai mare fabrica de bere din lume. Exista mitul conform caruia Guinness este produsa folosind apa din raul Liffely, care trece prin Dublin, aproape de St James Gate. De fapt, apa provine din Muntii Wicklow, mai exact cascada Lady.

Guinness contine patru ingrediente naturale: apa, orz, hamei si drojdie. Orzul este prajit pentru a da berii culoarea inchisa si gustul ei caracteristic. Chiar daca in aparenta pare o bere neagra, energizanta si greoaie, Guinness este de fapt destul de slaba si poate fi savurata in combinatie cu majoritatea mancarurilor. Guinness se diferentiaza de celelalte beri prin aroma distincta de malt prajit si este unul dintre cele mai cunoscute branduri, cu o concentratie de alcool de 4,3%, facind parte din segmentul de piata al berilor premium.

Si o sa termin cu o reclama foarte interesanta la berea Guinness, care ne invita sa impartim o bere cu prietenii nostri, in momentele de care dorim sa ne aducem aminte cu placere:

17 martie 2009

Saint Patrick's Day

Patrick s-a nascut în Britania, în jurul anului 385. La 16 ani a fost prins de pirati si vindut rob in Irlanda, unde a fost trimis sa pasca oile. Recistigindu-si libertatea dupa 6 ani, s-a intors in Britania. A intrat în rindul clericilor, iar in 432 s-a intors in Irlanda, devenind marele apostol al acestei tari. Sfintit episcop al Irlandei, a evanghelizat poporul de aici, i-a convertit pe multi la credinta si a organizat Biserica locala, in ciuda unor mari dificultati. A murit linga orasul Down în anul 461. Este sfintul patron al Irlandei si Islandei, sarbatorit de Biserica Catolica la 17 martie.
Ziua Sfintului Patrick (Lá ’le Pádraig or Lá Fhéile Pádraig in irlandeza), sau mai simplu St. Paddy's Day, este o sarbatoare anuala care il celebreaza pe patronul spiritual al Irlandei, cel care i-a crestinat pe irlandezi, in fiecare 17 martie. Aceasta zi a devenit sarbatoarea nationala a Irlandei. De asemenea, este sarbatorita in Canada, Marea Britanie, Australia, SUA si Noua Zeelanda, fara a fi o sarbatoare oficiala.
St Patrick's Day este sarbatorita in toata lumea de catre cei de origine irlandeza si din ce in ce mai mult (in SUA, Australia si Noua Zeelanda) si de ne-irlandezi. Sarbatoarea are in general ca tema tot ceea ce este specific irlandez, si, prin asociere, culoarea verde. Toti participantii sarbatoresc imbracindu-se in verde, mincind mincare specific irlandeza sau fructe verzi, consumind bauturi irlandeze si participind la parade.
Prima parada de St Patrick's Day a avut loc la Boston in 1761, iar in martie 1762 a avut loc prima parada din New York, unde soldatii irlandezi din armata engleza au marsaluit prin oras, cintind muzica lor specifica. Orasul Canadian Montreal are cea mai lunga sarbatorire continua a St Patrick's Day prin parade, din 1824. Stema orasului are intr-un colt emblema irlandeza, trifoiul ("Shamrock"). Toate orasele irlandeze au propriile lor parade si festivale, in Dublin, Cork, Belfast, Derry, Galway, Kilkenny, Limerick sau Waterford. Parada din Dublin face parte dintr-un festival care dureaza 5 zile si la care participa in jur de 500.000 de oameni.
In multe parti ale Americii de Nord, Angliei sau Australiei, expatriatii irlandezi, alaturi de un numar in continua crestere de persoane fara nici o legatura irlandeza dar care se pot proclama "irlandezi pentru o zi" sarbatoresc St Patrick's Day, consumind bauturi alcoolice irlandeze - bere (Murphy's sau Guinness), whiskey irlandez, irish coffee sau Baileys irish cream si purtind haine verzi. Serbarile din toata lumea abunda in bere si in alcool.
La inceput culoarea asociata cu St Patrick era albastrul. Verdele, culoarea asociata Irlandei si irlandezilor, si-a dobindit recunoasterea si a devenit asociata cu St Patrick's Day datorita expresiei "a purta verde", care se referea la a purta un trifoi pe imbracaminte. Legenda spune ca Sfintul Patrick a folosit un trifoi pentru a explica Sfinta Treime irlandezilor pre-crestini. Trifoiul a devenit astfel un semn de nationalism irlandez si de loialitate fata de cauza bisericii catolice. Astfel, purtarea la vedere a trifoiului sau a diferitelor desene inspirate de trifoi a devenit un motiv al acestei sarbatori.
In trecut, St Patrick's Day era doar o sarbatoare religioasa. A devenit o sarbatoare oficiala in Irlanda in 1903, iar abia in anii 1990 guvernul irlandez a inceput o campanie pentru a populariza Irlanda si cultura ei.
In afara vechiului continent, SUA este locul in care celebrarea sfintului Patrick atinge intensitate maxima, atragind atit populatia de origine irlandeza cit si toate celelalte grupuri etnice. Americanii sarbatoresc purtind haine si accesorii de culoare verde, indiferent de originea etnica. In mod traditional, toti cei care sunt prinsi fara nimic verde la ei sunt ciupiti.
Unele orase vopsesc marcajele de trafic de pe traseul paradelor in verde. Oficialitatile din Chicago vopsesc in verde in fiecare an apele riului cu acelasi nume, inca din 1961. Si Indianapolis vopseste in verde principalul sau canal, in timp ce Savannah vopseste in verde fintinile din centrul orasului. In orasul Syracusa din statul New York, sarbatorirea Sfintului Patrick incepe odata cu livrarea de bere verde catre Irish Pub-ul Coleman in prima duminica din martie.
In prezent, parada din New York a devenit cea mai mare parada de St Patrick din lume, adunind in ultimii ani cam 150.000 de participanti (inclusiv formatii, pompieri, grupuri militare si de politie, cluburi sociale si culturale, societati ale imigrantilor) si 2 milioane de spectatori aliniati pe strazi. Parada marsaluieste pe 5th Avenue in Manhattan si este intotdeauna condusa de Regimentul 69 Infanterie al armatei SUA.

In ultimii ani, in dorinta ca sarbatoarea ocrotitorului Irlandei sa devina un eveniment in aer liber traditional si in România, apa fintinii arteziene de la Piata Universitatii este colorata in verde in fiecare 17 martie. Exista o scena (impodobita cu baloane in tricolorul Irlandez: verde, alb si portocaliu), spiridusi si spiriduse, multa bere Guiness sau Kilkeny si cite un trifoi pictat pe obraz. Irish Puburile din Bucuresti si nu numai organizeaza si ele diferite evenimente. Si imi aduc aminte acum vreo 8-9 ani pe vremea cind pierdeam noptile in defunctul Jukebox (rampa de lansare a trupei cu acelasi nume), intr-o seara de St Patrick's Day, o substanta miraculoasa a facut ca toata berea de la butoi sa devina verde, si am baut multe beri verzi in seara aceea, iar bonusul a fost o placinta irlandeza cu carne, de asemenea verde.
Simbolistica St Patrick’s Day este legata de ziua in care se presupune ca acesta a murit, 17 Martie devenind astfel un prilej de reinnoire spirituala. Pe masura ce irlandezii migrau in alte tari, au adus cu ei inclusiv aceasta traditie, astfel incit in prezent St Patrick este celebrat in toata lumea. Principalele "ingrediente" ale St Patrick’s Day sunt culoarea verde, trifoiul, paradele, muzica si petrecerile cu multa bere Guinness, cel mai de succes produs exportat de irlandezi. Iar in fundal trebuie neaparat sa se auda, pe linga muzica traditionala irlandeza, si muzica unor trupe venite tot din Irlanda, ca U2, Cranberries, Thin Lizzy, The Pogues, The Corrs, Van Morrison sau Boyzone.
Happy St Patrick's Day ! Si da, mi-e dor de Jukebox...

15 martie 2009

O dupa-amiaza de iarna la Peles

Frumusetea monumentelor arhitecturale, alaturi de frumusetea peisajelor naturale, sunt adevaratele bijuterii de pe cartea de vizita turistica a fiecarei tari. Iar in plus, monumentele ramase din trecut, fie ele castele sau palate, sau doar simple cladiri cu destinatie de locuinta din centrul vechi al vreunui oras, ne amintesc de radacinile noastre, de istoria pe care o avem, si de obligatiile fata de aceasta.

De aceea, daca tot am ajuns acum citeva saptamini pe la munte, am trecut si pe Valea Prahovei, oricit de mult nu mi-ar mai place aglomeratia, fitele si snobismul zonei, dar vroiam sa revad castelul Peles. Si daca tot am trecut pe acolo si am ramas dator cu povesti, m-am gindit sa postez si pe blog istoria acestui loc si citeva fotografii. Nu am umblat in colectia personala, ci am decis sa arat aici doar fotografii din iarna asta, chiar daca era si ora destul de neprietenoasa (maxim o ora inainte de a se intuneca) si nu am avut nici un cadru natural perfect – era innorat, iar albul imaculat al zapezii nu beneficia de un contrast placut cu albastrul cerului, ci se intilnea spre infinit cu cerul gri de dupa-amiaza de iarna.

Castelul Peles din Sinaia, poate cel mai impresionant castel din România, este un important reper turistic al Vaii Prahovei. Situat pe valea piriului Peles, in locul numit Pietrele Arse, castelul a fost construit intre 1875 si 1883, din lemn, piatra, caramida si marmura.
Se spune ca prin august 1866, regele Carol I a sosit in zona, si a innoptat la minastirea din Podul Neagului (numele din acea vreme a Sinaiei). Peisajul salbatic si pitoresc l-a atras atit de mult incit a hotarit ca trebuie sa puna aici piatra de temelie a unui castel. In 1872 a cumparat terenul (1000 de pogoane pe valea piriului Peles), dupa care l-a angajat pe arhitectul german Wilhelm Doderer sa realizeze planurile constructiei. Din punct de vedere al arhitecturii exterioare, elementele principale sunt specifice stilului neorenasterii germane - profiluri ascutite, verticale zvelte, forme neregulate, fragmentarea compozitiei fatadelor, asimetria corpurilor, abundenta lemnului sculptat si a elementelor decorative.
Practic lucrarile au inceput in 1873, dar piatra de temelie a castelului a fost pusa in ziua de 22 august 1875. Dupa 1876 lucrarile Pelesului sunt in grija arhitectului Johannes Schultz, asistentul lui Doderer, mai usor de convins in modificarea planurilor initiale.
Nu stiu cite resedinte regale din sec. XIX au determinat nasterea unor orase. Cert este insa ca istoria edificarii castelului Peles se leaga strins de dezvoltarea micii asezari de la poalele Bucegilor, localitate care, din 1874, la dorinţa lui Carol I, capata numele de Sinaia, iar din 1880 este declarata asezare urbana. Denumirea localitatii se trage de la muntele Sinai situat in Egipt si a fost dat in urma unui pelerinaj ce a avut loc in sec XVII. Sinaia este una dintre cele mai vechi statiuni montane din Romania fiind denumita si "Perla Carpatilor".
Alte citeva cladiri au fost construite simultan si anexate castelului: Camerele Gardianului, Economatul, Foisorul (casa de vinatoare), Grajdurile Regale si Centrala Electrica. Ceva mai tirziu a fost constrita vila “Sipot”, care va servi drept loc de lucru al arhitectului Karel Liman, la indicatiile caruia se va desfasura si constructia Castelului Pelisor (1889-1903) – resedinta viitorului Rege Ferdinand I si a Reginei Maria. Pina la inaugurarea oficiala a Castelului Peles (7 octombrie 1883), Regele Carol I si Regina Elisabeta au locuit la Foisor.
Dupa inaugurarea din 1883, au urmat planuri de dezvoltare – resedinta fiind suprainaltata cu un al doilea etaj intre 1896-1914.

In forma sa finala, Castelul Peles are o suprafata de 3.200 m2, 168 de camere si peste 30 de bai, stilul predominant fiind cel renascentist german, care se imbina armonios cu alte stiluri precum cel renascentist italian, gotic, baroc german, austriac, turcesc si francez rococo. Turnul central are 66 m inaltime.
Actualmente castelul adaposteste un valoros muzeu cu ample colectii valoroase de picturi, sculpturi, armuri, covoare, mobila, tapiserii, statuete, obiecte de ceramica, elemente de vesela din aur, argint si portelan, vitralii etc.

Colectia de arme a Castelului Peles cuprinde peste 4.000 de piese europene si orientale, atit arme de parada cit si de vinatoare, datind incepind din sec. XV pina in sec. XIX.
Mobilierul de arta care decoreaza majoritatea incaperilor castelului cuprinde piese originale datind din sec. XV, realizate in cunoscute ateliere europene din Mainz, Munchen, Viena sau Hamburg.
Vitraliile au fost achizitonate intre 1883-1914, o parte fiind originale, elvetiene si germane, din sec. XV-XVIII, iar altele datind din sec. XIX, fiind lucrate la Munchen si Viena.
In domeniul artei plastice se disting picturi originale semnate de Gustav si Ernest Klimt, Franz Match, Dora Hinz si chiar regina Elisabeta, dar si o serie de copii dupa pictori celebri.
Holul de onorare, o sala de receptie realizata in anul 1911 de Karel Liman dintr-o fosta curte interioara, unde sunt expuse picturi reprezentand cele 16 castele apartinand familiei de Hohenzzolern, este bogat ornamentată in lemn, si are acoperis din vitralii. Salile de arme au fost amenajate intre anii 1903-1906, iar sala de consilii in 1914. Sala Florentina, Marele Salon este decorat in stilul neorenasterii italiene. Sala de teatru, in stilul Ludovic XIV, are 60 de locuri si loja regala. Apartamentul imperial a fost amenajat in 1906, in stilul Maria Theresa, pentru vizita imparatului Franz Josef al Austro-Ungariei, Alte incaperi remarcabile sunt Camera Franceza, Camera Turceasca si Sala de Consiliu. .Alaturi de mobilierul de calitate si decoratiile interioare care impodobesc incaperile Castelului Peles, se remarca prezenta decoratiilor din piatra, a statuilor turnate in bronz precum si a picturii murale din exterior. In curtea interioara, peretele este decorat cu pictura a frescco.
Castelul Peles este inconjurat de sapte terase concepute initial in stilul renasterii italiene tirzii si decorate cu statui (apartinind sculptorului italian Romanelli), fintini sculptate in piatra, vase ornamentale si marmura de Carara de o frumusete impresionanta. Arhitectii au utilizat din abundenta decoratiunile din lemn atit la exterior cit si in interiorul castelului si acest lucru ofera un aspect cu totul special cladirii.

Atit la sfirsitul sec. XIX cit si acum, Castelul Peles este considerat unul dintre cele mai frumoase din Europa, si primul electrificat in intregime de pe continent. Uzina electrica proprie era amplasata pe malul piriului Peles. De altfel, cladirea mai era dotata inca de atunci cu lift interior, aspirator si incalzire centrala.

Aici si-au petrecut ultimele clipe citiva monarhi ai Romaniei printre care si Regele Carol I, care a murit aici in 1914. Castelul a fost resedinta regala de vara pina in 1947Intre functiunile cu care regele Carol I si-a investit resedinţa particulara, au fost: functia de reprezentare, loc de decizii politice si lacas de cultura, rol conferit de regina Elisabeta. O data cu moartea regelui Carol I, castelul Peles a fost mostenit de regele Ferdinand. Acesta, impreuna cu regina Maria, vor locui insa la Pelisor, iar Carol al II-lea şi Mihai I la Foisor.

Drumul pe care il mai aveam de facut si faptul ca am ajuns la Peles aproape de ora inchiderii m-au facut sa nu il vizitez si in interior, usor dezamagit de faptul ca doar o mica parte din incaperi sunt accesibile turistilor, si amintindu-mi de un powerpoint care circula pe mail in care erau expuse cele mai frumoase incaperi, chiar si dintre cele nevizitabile.
Oricum, imi fac datoria si postez aici, ca si informatii utile, programul de vizitare. Lunea si martea Peles si Pelisor sunt inchise pentru vizitatori. Miercurea programul este 11-17, iar de joi pina duminica, 9-17.
Pretul biletului pentru vizitatea Castelul Peles este de 15 RON, pentru vizitarea completa a castelului se plateste 50 RON, pentru fotografierea in interior se plateste o taxa de 30 RON fara blitz si 50 RON cu blitz. Vizitatea castelului Pelisor costa 10 RON, fotografierea in interior fara blitz costa 30 RON si cu blitz 50 RON.

Mai departe, sa lasam fotografiile sa vorbeasca... Si sa ne mai amintim inca o data ce tara frumoasa avem. Mare pacat ca e locuita...