Visul unei nopti de Vama

Noptile de Vama au avut dintotdeauna ceva special in ele.
Noptile de Vama aduc cu ele alge fluorescente care lumineaza marea.
Noptile de Vama aduc cu ele focuri pe plaja si cintat la chitara pina dimineata.
Noptile de Vama aduc cu ele cer indragostit de stele si stele indragostite de mare.
Noptile de Vama aduc cu ele zgomot de valuri care se sparg unul dupa celalalt.
Noptile de Vama aduc rasarituri portocalii de luna.
Noptile de Vama aduc corturi in care se face dragoste.
Noptile de Vama aduc scoici care zgirie mina dreapta.
Noptile de Vama aduc pescarusi melomani pe plaja.
Noptile de Vama aduc suflete care fac baie in mare si leapada praful din ele.
Noptile de Vama aduc dansuri cu picioarele desculte pe nisip.
Noptile de Vama aduc culori care se schimba intr-un ritm fascinant si uluitor.
Noptile de Vama aduc vise, amintiri sau regrete.
Noptile de Vama aduc povesti, pasi pierduti pe nisip si siluete imbratisate.
Noptile de Vama aduc inceputuri si sfirsituri.
Noptile de Vama aduc lacrimi, zimbete, tristeti sau risete.
Noptile de Vama aduc iluzii, confuzii sau perfuzii.
Noptile de Vama aduc fericiri ascunse printre sticle si licori.
Noptile de Vama aduc valuri ametite si tigari de foi.
Noptile de Vama aduc curajul si natularetea de a fi tu insuti.
Noptile de Vama aduc oameni foarte faini.
Noptile de Vama aduc suflete frumoase in preajma altor suflete frumoase.
Noptile de Vama aduc declaratii care vin atunci cind te astepti mai putin.
Noptile de Vama aduc surprize placute si cunostinte vechi.
Noptile de Vama aduc imbratisari si mingiieri aparute din neant.
Noptile de Vama aduc doua miini una intr-alta.
Noptile de Vama aduc nisip pe talpi, nori albi pe frunte sau fluturi prin stomac.
Noptile de Vama aduc intrebari fara raspuns si raspunsuri fara intrebari.
Noptile de Vama aduc viata, departe de orasul gri.
Noptile de Vama te pot face sa uiti de tot ce este rau…

Cineva imi spunea ca noptile de Vama sunt doar un drum, doar o stare de asteptare a rasaritului cu Bolero. Daca este asa, atunci eu ramin la parerea mea ca este mai frumos si mai important drumul decit destinatia, si imi propun sa mai traiesc si alte nopti de Vama la fel de frumoase ca in acest sfirsit de saptamina. Si in care sa vorbesc la fel cum scriu…

Semne

Am primit un filmulet foarte frumos pe mail, care mi-a placut la nebunie si m-am gindit ca daca tot nu am mai scris nimic, macar sa il impartasesc cu voi. Daca aveti rabdare 12 minute sa va uitati, eu va garantez ca o sa va placa. Este un filmulet despre comunicare, despre diferite modalitati in care doi oameni pot ajunge sa comunice si sa se cunoasca. Despre faptul ca un lucru frumos poate sa apara atunci cind te astepti cel mai putin. Despre cit de important e sa nu te dai batut in viata. Despre frumusetea lucrurilor simple, intimplate pe neasteptate si traite cu putere. Despre faptul ca toata lumea are sansa sa in viata, important este sa mai creada in ea. Despre faptul ca totul in viata se va intimpla la momentul potrivit, iar pina atunci este doar o chestiune de rabdare. Despre romantismul care se poate naste in realism. Despre importanta nebuniei in viata, pentru a inlatura rutina de zi cu zi. Despre faptul ca sentimentele nu au intotdeauna nevoie de cuvinte, ci doar de emotie. Despre cit de putin desparte resemnarea de speranta si despre vise care se mai si indeplinesc citeodata.

Felicitari regizorului australian Patrick Hughes pentru acest filmulet care mi-a facut seara mai frumoasa. Citeodata, nu ai nevoie decit de un semn...

Macii din 2 Mai

Un prim week end la mare in anul asta, cu trecut Dunarea cu bacul, plimbari prin Dobrogea veche, prieteni regasiti si o vama destul de goala. Si cu multi maci. Cu foarte multi maci.
Imi plac foarte mult macii. Chiar ii iubesc, asa cum sunt ei, de un rosu de culoarea singelui. Iubesc tot la ei, textura, culoarea, contrastul, fragilitatea, furisarea in lanurile de griu sau garda de pe malul marii... au o gingasie cum si rozele si-ar dori...

Cimpurile de maci care ma conduc spre mare in fiecare sfirsit de mai. Macii atit de nobili, de eleganti si de uniti. Flori simple, nesofisticate, dar atit de armonioase. Sunt niste flori puternice si in acelasi timp atit de fragile. Floare rosie ce se naste in primavara si unduie linistea tacerii intr-o vara cu impletituri galbene ale spicelor de griu, apoi se transforma in petale rasfirate pe un orizont peticit de ploaie, intr-un gind efemer de toamna.

Felul minunat in care se unduiesc ii face sa fie asa. Macii rosii creaza dependenta, o dependenta puternica si subtila... dependenta privitului, a trecerii usoare a miinii peste petalele lor, a vorbitului pe indelete si pe nesaturate cu ei . Tocmai fragilitatea asta a lor ii face sa fie minunati si sa fie cele mai libere flori de pe pamint.

Asa mi-am dat seama ca am in suflet un cimp de maci, ca sufletul meu e de culoare rosie, renaste in fragilitatea primaverii, si isi traieste cele mai frumoase momente in vara, rosu si viu... Si am inteles ca macii sunt sublima floare a iubirii.

Pentru ca nu exista puritate mai rosie a naturii decit in petalele lor plapinde, nu exista viata mai fragila si mai puternica decit a lor.

Pentru ca daca rupi o floare de mac, ea moare atit de repede. Cind rupi tulpina fragila, imediat petalele incep sa plinga in lacrimi rosii catre pamint. Atit de rosu, atit de pur, atit de repede...

Pentru ca daca il lasi in bataia vintului, macul se tinguie lin, rostind balada celor care isi cheama, in dor, iubirea, unul catre celalalt. Este atita frumusete si atita tristete in fiinta lui plapinda, incit este o minune faptul ca totusi exista si traiesc.

Iubirea vorbeste intr-o petala de mac atunci cind cuvintele au incetat sa mai existe. Iar pe o petala de mac incap destule cuvinte cit sa incapa in sufletele dragi care mor in fiecare toamna si renasc in fiecare primavara, traind intr-un mac o iubire de-o vara impletita intr-o cununa din spice galbene de griu.

Si iata macii din 2 Mai care stateau de straja pe malul marii, numarind valurile si pazind nisipul, unduindu-se sub briza fina de sfirsit de mai. Si macii care au asteptat alaturi de mine nerabdatori o minge portocalie pe numele ei Soare sa apara din marea cea albastra...

Carti si suflete

Cea mai frumoasa clipa din viata e cea in care descoperim ca soarele straluceste doar pentru noi, atunci cind privim stelele si uitam de timp, cind si cel mai ciudat zgomot e un cintec, cind fluturii isi fac cuib la noi in stomac, atunci cind ne indragostim…
Viata este darnica din multe puncte de vedere dar nu si pentru dragoste. In viata fiecaruia exista o mare dragoste, nu prima si nici ultima. S-a intimplat cindva, e marea iubire a vietii, e oceanul care se poate transforma intr-o picatura, este soarele care rasare si iti lumineaza si incalzeste sensul vietii, este vintul care iti bate prin plete, este buchetul de flori pe care l-ai pastrat pina ce ultima petala a cazut pe masa… Este iubirea care se lipeste de suflet si pe care nu o mai poti alunga. Are un coltisor al ei in suflet pe care praful uitarii nu se poate aseza.
Este cineva care nu isi aminteste prima carte citita? Este cineva care nu isi aminteste prima iubire? Dragostea e o biblioteca. Iar viata incepe cu adevarat atunci cind inveti sa citesti, intii carti, apoi suflete…
Mergi timid spre biblioteca, unde te asteapta fata acra a bibliotecarei, ai impresia ca te alunga, dar ceva te face sa te indrepti spre raft si sa o alegi pe ea. Cartea. E la fel ca prima intilnire cu marea iubire. Ai emotii, nu ai curaj sa faci pasul in fata, si totusi il faci…
Citesti cartea, esti captivat, nu te mai intereseaza nimic, te desprinzi de realitatea cotidiana si calatoresti odata cu ea, fara sa mai auzi nimic in jurul tau.
Te lasi cuprins de sentimente, nu mai conteaza nimic, te-ai indragostit, gindul fuge departe de realitatea cotidiana, si vezi din ce in ce mai putine lucruri in jurul tau.
Din pacate, nimic nu dureaza la infinit. La un moment dat, indiferent cit de mult ti-a placut, ajungi la ultima pagina, termini de citit si o inapoiezi bibliotecarei. Continutul iti ramine in minte, dar ea, cartea, nu mai este a ta.
La un moment dat, indiferent cit de mult ti-a placut, pasii vostri trebuie sa se desparta, poate ai gresit tu, dau poate ea, din pacate ajungi la ultima vorba si totul iti ramine in suflet, plutind intr-o mare de lacrimi.
Mergi din nou la biblioteca, iei o alta carte, o citesti, iti place, dar ceva ii lipseste, nu e ca cea de dinainte.
Intilnesti alta fata, o cunosti mai bine, iti place, dar ceva ii lipseste, nu e ca cea de dinainte.
Intr-o zi fatidica, ajungi din nou la biblioteca, iei o alta carte, o citesti, iti dai seama ca ceva ii lipseste, si totusi… uiti sa o inapoiezi, iti e frica de aceeasi fata acra a bibliotecarei si o asezi in casa ta, pe un raft. Desi nu e cum era Cartea…
Intr-o zi fatidica, cunosti pe altcineva, o cunosti mai bine, iti place, iti dai seama ca ceva ii lipseste… Si totusi, o iubesti, te casatoresti si o aduci in casa ta. Desi nu e cum era EA…

Dragostea dureaza 3 ani

O piesa pe care vreau sa o vad de aproape 3 ani. Mai precis de cind am citit cartea lui Frederic Beigbeder - "Dragostea dureaza 3 ani", intr-o dimineata in Vama (dupa cum povesteam aici). Am ratat-o de citeva ori, atit in Bucuresti cit si in Vama, din varii motive. Intr-un final, am ajuns aseara la Laptarie si am reusit sa o vad. Laptaria plina, cum a fost si scena teatrului Arca la "Hippioti si bolsevici". Semn ca lumea a redescoperit cultura, a reinceput sa mearga la teatru, atit in spatii clasice cit si in cele neconventionale, unde poti sa stai si sa privesti piesa cu o bere in mina.

Cartea face parte dintr-o trilogie care a debutat cu "Memoriile unui tinar ticnit" si a continuat cu "Shitter's Club", a carei poveste autorul o rezuma dezarmant de simplu - "in primul volum ma indragosteam, in al doilea ma insuram, in al treilea divortam si ma insuram din nou". De-a lungul timpului s-au facut mai multe studii care sa elucideze misterul acestui sentiment. Potrivit acestora, dragostea este o emisie de hormoni, de scurta durata. O substanta chimica, feniletilamina, stimuleaza aparitia senzatiilor de veselie, exaltare si euforie. S-a demonstrat stiintific ca acesti hormoni inceteaza sa mai actioneze dupa un timp. Mai exact, dupa trei ani. La aceeasi concluzie a ajuns si Beigbeder. "La inceput, totul este frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. In al doilea an, lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Curind dupa aceea, vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nicio secunda, fiindca te-ai indragostit de alta", scrie Beigbeder.

Piesa apartine companiei de teatru "D'aya", a fost pusa in scena de Chris Simion si a avut premiera in mai 2006, deci va implini foarte curind... 3 ani. Este o piesa de teatru jucata de obicei pe undeva prin cafenelele bucurestene sau prin cluburile de pe plaja din Vama. Reprezentatia ii are in rolurile principale pe Cristi Iacob si Adriana Trandafir.

Odata instalati si inghesuiti la o masa, am devenit partasi la petrecerea de divort a lui Marc Marronier (Cristi Iacob). Aflam ca amorul are un timp de evolutie si disolutie incontrolabil si ireversibil, de 3 ani. Satul pina la greata de splendida lui sotie, Anne (Adriana Trandafir), Marc se indragosteste isteric de Alice cea cu picioare lungi (Gabriela Iacob). Divorteaza de Anne (cu care cei trei ani de supravietuire a dragostei tocmai se scursesera) si reuseste sa ajunga cu Alice. Personajul care trecuse printr-un divort care il facuse sa reflecte la cele de mai sus se indragosteste din nou. Si ajunge sa traiasca o poveste si mai frumoasa decit prima. De data aceasta, ramine indragostit pentru totdeauna. Depaseste cu succes pragul fatidic de trei ani...

Piesa este cumva, dureros de dulce. Dureros pentru ca in spatele dulcelui sta ascuns un mesaj nu tocmai usor de acceptat. Piesa chiar merita vazuta si mi-ar fi parut rau sa continui sa o ratez, deoarece, chiar daca citisem cartea, piesa are un efect mai amplu, isi pune pecetea mai adinc asupra gindurilor si simtirilor, iar Cristi Iacob chiar face un rol foarte bun, punindu-te sa iti pui intrebari si sa te recunosti in citeva din cliseele discursurilor lui. Iar piesa te face sa rizi si te si intristeaza in acelasi timp, chiar daca sentimentul de melancolie, in mod ciudat, nu devine deranjant. Probabil 99% dintre cei din sala traiesc povestea spectacolului, dar nu au curajul sa o recunoasca. Mai precis, daca este casatorit ai toate sansele sa divortezi, daca inca nu te-ai casatorit, poate ca nu o sa o mai faci niciodata, daca esti divortat, iti reamintesti cum era cind erai casatorit. In oricare dintre situatii ai fi, tot o sa te regasesti cumva in aceasta piesa.

Adevarul sau minciuna tine de fiecare relatie in parte. Poate ca dragostea nu dureaza 3 ani sau poate ca da. Marc ne invata ca in primul an spui: "Daca ma paraseste o omor", in al doilea an spui: "Daca ma paraseste o sa sufar, dar o sa-mi treaca", iar in al treilea an spui: "Daca ma paraseste desfac o sticla de sampanie".

"In primul an - cumparam mobila, in al doilea an - mutam mobila, in al treilea an - impartim mobila"… Trist, nu-i asa? Haios, nu-i asa? Adevarat?...Posibil. Trei determinante care fac deliciul acestei piese.

Scriitorul Frederic Beigbeder spunea despre piesa: "O punere in scena reusita a romanului, care este unul foarte dificil de adaptat pentru teatru. Mi-a placut foarte mult structura regizorala foarte clar conturata, modul neconventional de punere in scena si jocul excelent al actorilor. Am incercat, in carte, sa fac lumea sa rada pe seama divortului si a problemelor sentimentale, iar piesa reuseste din plin acest lucru. Daca e ceva rau in piesa asta e ca dureaza prea putin. Ar trebui sa dureze trei ani", in timp ce regizorul Chris Simion spunea: "Este un spectacol post modern, recomandat spectactorilor dezinhibati si lipsiti de prejudecati, un spectacol neconventional, care anuleaza limita dintre actori si spectatori. De fapt nu e un spectacol, e viata fiecaruia".

"Dragostea dureaza 3 ani" nu e o concluzie, ci o provocare de a infrunta realitatea. Dragostea nu dureaza doar trei ani, dar dragostea moare.. Moare pentru a renaste si mai puternic alaturi de altcineva. Cel putin asa spune piesa. Sau pina la urma dragostea reuseste sa dureze nu atit cit vrem noi, ci cit suntem noi pregatiti. Ramine la latitudinea noastra ce alegem sa credem.

Oare dragostea dureaza intr-adevar doar 3 ani? Cu adevarata jumatate a sinelui, sufletului si gindirii, limitele nu exista. Tot ce intilnesti pana in acel moment sunt doar pioni ai unui joc. La urma urmei, totul e un joc facut sa ne placa. E un joc, dar nu o joaca...

Anti Valentine's Day

Azi este marea sarbatoare, ziua in care fiecare isi aduce aminte ca iubeste pe cineva, ziua in care ciocolatele si jucariile de plus sunt puse in fata pe raft, ziua pentru care ar trebui lansat un nou credit de nevoi personale pentru a avea cu ce cumpara cadoul, minunata zi de 14 februarie, Valentine's Day.

Trebuie sa cumperi cadou, sa faci declaratii de dragoste, sa cumperi o floare, sa scoti fata in oras, sa spui doar vorbe dulci, sa nu vorbesti urit, sa nu te certi. Stop ! Mai citeste o data ultima fraza. Daca stai bine si te gindesti nu ti se pare ca toate lucrurile astea puteai sa le faci si daca nu era 14 februarie? Trebuie neaparat sa fie Valentine's Day ca sa-i oferi prietenei tale un trandafir sau sa o duci in oras? Chiar trebuie sa fie ziua asta ca sa te uiti in ochii partenerului si sa-i faci o declaratie de dragoste frumoasa si sincera?

Valentine's Day poate fi in fiecare zi. Chiar nu trebuie sa astept ziua aia ca sa ii declar cuiva dragostea sau sa fac un cadou. E doar o sarbatoare luata de la americani din cauza faptului ca noi ridicam prea mult in slavi acel popor si tot ceea ce fac ei ni se pare la moda, cool/trendy sau de bun gust.
Nu mai vreau sa dau flori numai pentru ca e 14 februarie ... Nu mai vreau sa cumpar lucruri la suprapret numai pentru ca e 14 februarie ... Nu mai vreau sa copiez de la americani ... De ce ma sufocati la radio cu emisiuni intregi despre 14 februarie ... Nu imi trebuie sa inventez o zi ca sa iubesc... Oare chiar avem nevoie de 14 februarie sa ne aratam dragostea fata de cineva? O putem face in fiecare zi... de fapt nu asta e rolul dragostei sa spui in fiecare zi persoanei iubite ca o iubesti.

Vorbind de marea sarbatoare, una din chestiile care ma deranjeaza la ea este ca e importata, ca si Halloween, sau mai nou, ca si 4th of July. Mai ramine sa sarbatorim si Columbus Day si Veterans' Day in ritmul asta. Sa fim trendy. Iar aici vor veni unii si vor spune - asa e, de ce sa sarbatorim Valentine's Day cind avem si noi o sarbatoare neoasa, traditionala, Dragobetele. Si eu o sa le raspund - da, avem Dragobetele, dar cita lume auzise de Dragobete inainte sa apara Valentine's Day? Dragobetele a aparut ca o reactie de negare a Valentine's si atit. Nu il sarbatoream inainte, nu stiam legenda lui, ne-am amintit de el doar pentru a gasi un substitut si a fi mai altfel si nu pentru ca credem in el.

Si legat de asta, imi reamintesc ca si Craciunul a fost importat. La inceput sarbatoream doar Nasterea domnului, impodobeam bradul, mincam cozonac si mergeam la colindat. Colinde crestine, cu Steaua, cu Magii. Mosul a aparut mai tirziu, si tot de la americani, de fapt de la Coca Cola, care l-a desenat obez, l-a imbracar in rosu, i-a dat o sanie si 12 reni si l-a trimis sa imparta cadouri. La noi, traditia cadourilor il implica pe Mos Nicolae, el aducea dulciuri sau nuieluse, dupa caz. De Craciun se sarbatorea altceva. Nu exista consumerismul si nici promotiile de Craciun. Caci Isus nu s-a nascut ca sa cumparam noi LCD mai ieftin cu 15%... Dar globalizarea l-a atins si pe Mos Craciun, si in loc sa cintam colinde cu "S-a nascut Hristos", cintam cu "Santa Claus is coming to town". E mai trendy.

Revenind la Valentine's Day - cealalta mare chestie care ma deranjeaza este aceasta uniformizare, in care toti trebuie sa facem acelasi lucru, toti trebuie sa iubim pe 14 februarie, toti trebuie sa cumparam inimioare de plus si ursuleti, toti trebuie sa intram in acelasi sablon - noi toti iubim pe 14 februarie. In rest nu. Azi la hipermarket, dragostea este la promotie. Trebuie sa o cumperi, pentru ca toti o cumpara. Valentine e o chestie atit de comerciala si de consumerista, in care cei care vind exploateaza sentimentele celor care cumpara in scopuri comerciale, facind din dragoste o afacere. Meschin, dar asa a devenit si Craciunul, asa tinde sa devina si Pastele. De la sarbatorile traditionale de pe vremuri, in care se reunea toata familia, la noi ocazii de shopping. Sa vina romanul sa cumpere. Sa cumpere spiritul Craciunului, sa cumpere Invierea, sa cumpere dragostea de Valentine's Day. A ajuns sa ma dezguste tot patetismul de peste tot, tot rozul de la televizor si din magazine, toate sloganurile "Iubiti-va! E Valentine's Day". Eu atunci cind iubesc, o voi face in felul meu, si nu incadrindu-ma intr-un sablon, voi sarbatori ocaziile pe care le am cu adevarat, nu cele pe care le sarbatoreste toata lumea, voi lua cadouri atunci cind voi simti asta, si nu atunci cind ia toata lumea, si voi fi romantic atunci cind va fi cazul, nu atunci cind trebuie sa fim romantici. Pina atunci, iubiti-va ca si cind azi ar fi doar o zi frumoasa de simbata, cu soare si cer senin.

Am primit pe mail o chestie draguta, in contextul asta, si o copy/paste aici :)

Calendaristic, astazi incepe una dintre cele mai mizerabile perioade din viata unui barbat, perioada pe care specialistii o numesc si Triunghiul Mortii: Valentine`s Day - 1 Martie - 8 Martie (bine, daca gagica-ta sufera de ecumenism, felicitari, te-ai incaltat si cu Dragobetele). Cele trei sarbatori ale mortii reprezinta sabatul negru al barbatului, care va fi nevoit sa participe, in tot acest timp, la ritualurile demonice de adorare a consoartei.

Triunghiul Mortii debuteaza cu sarbatoarea Sfintului Valentin, o zi in care barbatul executa un ceremonial pe linga care pina si dansul dracesc al broastelor riioase in fluieraturile copiilor morti nebotezati pare "Lacul Lebedelor". Chiar daca este o zi in care ar sta cu placere peste program, barbatul va trebui s-o stearga mai devreme, ca sa se poata inghesui alaturi de alti nefericiti in magazinele cu inimioare, mutunache si alte asemenea obiecte pagine de cult (pe care, ulterior, gagica-sa le va pune la vedere prin casa, ca sa aiba prietenii lui un motiv ca lumea sa faca misto de el cind vin in vizita). Inarmat cu aceasta prima dovada de iubire (se pare ca pina si Iisus obisnuia sa le daruiasca ucenicilor Sai ursuleti de plus si inimioare de ciocolata, ca sa le arate ca-i iubeste), barbatul va trece pe la tarabele de flori, unde va jertfi inca o parte din salariu. Insa partea cu adevarat grea abia acum incepe. Dupa ce depune aceste marunte ofrande la picioarele gagica-sii, barbatul va trebui sa suporte calvarul unei iesiri romantice in oras. Va fi o seara placuta, la finele careia va intelege cit de fortata era comparatia cu sabatul negru: in fond, Satan nu vrea de la tine decit sufletul, nu-ti face praf salariul si nici nu pretinde sa te plimbi cinci ore cu el prin parc daca-l iubesti. Dupa 2 saptamini de refacere (asta, daca a reusit sa-si convinga prietena ca Dragobetele e o sarbatoare pentru taranii care n-au cablu si nu prind Eurosport), barbatul va da piept cu cea de-a doua incercare: Martisorul. Dupa cum desigur stiti, martisorul este un obiect artizanal de foarte mult bun gust, pe care femeile il poarta atirnat de piept pentru a vesti venirea primaverii. Se pare ca presupunerea oamenilor de stiinta cum ca pasarile calatoare stiu din instinct cind sa se intoarca din tarile calde este complet falsa; in realitate, ele sint anuntate de un porumbel voiajor: "Haideti, fetelor, ca au inceput proastele alea sa poarte martisor".

Insa nimic nu-l poate bucura mai tare pe un salariat obisnuit, care se chinuie 12 luni pe an sa produca texte de calitate pentru un salariu mizer (v-ati dat seama, desigur, ca nu era vorba de mine cind am spus "texte de calitate") decit 8 martie, o zi in care acesta va trebui sa caute un cadou frumos (care sa nu fie nici martisor, nici inimioara, fiindca imediat dupa 1 martie acestea devin niste kitsch-uri ordinare). Cadoul trebuie insotit obligatoriu de flori (care nu devin un kitsch ordinar dupa 1 martie, plus ca pretul florilor de 8 martie poate arunca lejer in criza intreaga economie mondiala) si de o noua iesire romantica in oras (unde, ca sa faci rost de o rezervare, s-ar putea sa fii nevoit sa-i rapesti familia chelnerului).

Specialistii nu au reusit sa-l identifice pe inventatorul acestor sarbatori, insa se presupune ca este vorba despre un dement care, dupa ce s-a insurat, a aruncat intreaga vina asupra omenirii si a jurat sa se razbune.

Hipioti si bolsevici

Toata povestea a inceput acum mai bine de 2 saptamini, cind Costele mi-a povestit ca a fost la o piesa de teatru si a si scris despre ea. Suna fain ceea ce povestea, incepind inca de la titlu, asa ca l-am rugat frumos sa ma anunte si pe mine cind se mai intimpla, si asa am aflat ca el fusese la o repetitie cu public, in calitate de prieten al gastii de hipioti, dar ca urma sa aiba loc si premiera.

Povestea a continuat saptamina trecuta intr-un grup de prieteni la un pahar de absint, in The Absinth bar, si am aflat cind si unde urma sa aiba premiera, am promis ca nu o sa o ratez si ne-am inscris pe lista de rezervari. Cu parere de rau pentru nenea Vidu, alias Costele, care nu avea sa mearga cu noi, fiind in alte locuri mai frumoase si cu mai multa zapada.

Marti seara. La Scena. La intersectia Caii Calarasi cu Mintuleasa agoniilor si extazurilor lui Eliade, un loc fain care aduce ceva din farmecul Bucurestiului de odinioara. O casa boiereasca, construita acum mai bine de 100 de ani, care ascunde in ea un loc fascinant, cu multa arta, teatru, dar si un restaurant si un club interesante. Un loc in care mai fusesem cu vreo 5 ani in urma, la o petrecere, dar a carui imagine nu imi mai era foarte clara prin cotloanele memoriei. Un loc in care tinerii artisti prezinta productii de teatru, fotografie, arta plastica, stand-up comedy sau alte forme artistice de avangarda. Urcam pe niste scari, la un fel de mansarda. Aici este Teatrul Arca, un loc plin de idei, cu aroma de teatru de calitate, un leagen al teatrului underground romanesc, un spatiu in care te simti liber si stimulat.

Ajuns in fata scenei, m-am simtit cumva, in vizita la niste prieteni. Sau la prietenii unor prieteni, pentru ca erau prietenii lui Costele. Si inainte de a povesti despre ce a fost vorba, as vrea sa le multumesc celor din gasca de hipioti (care mi-au dat si ocazia de a fi invitatul lor, cistigind un concurs) si sa ii pomenesc aici: Felix Crainicu (regizor), Flavia Giurgiu (asistent regie), Ela Ionescu (Star), Lari Georgescu (Jeff), Mihai Cuciumeanu (Allan), Cristina Barna (papusi), Andrei Sulugiuc (lumini), Horia Popescu (sunet) si, bineinteles, Costele (care s-a ocupat de fotografii la avanpremiera si a facut si filmuletul pe care l-ati vazut mai sus). Si nu trebuie uitat canadianul Amiel Gladstone, autorul piesei, care a si fost in Romania cu ocazia avanpremierei si s-a aratat multumit de punerea in scena, care a iesit exact asa cum trebuia - amuzanta, sexy, salbatica si adevarata. O comedie, totusi trista, despre libertate, iubire, optiuni si asumarea responsabilitatilor.

In piesa, suntem undeva in Canada (se pare ca in Vancouver), in cei mai frumosi ani, anii hippie de inceput de '70. Piesa respira aerul libertin si nonconformist al perioadei, ajutata din plin si de o coloana sonora cu Led Zeppelin si cu alte citeva cintece superbe ale acelei perioade. Da, mi-a placut foarte mult muzica acestei piese si a avut un rol important la introducerea in atmosfera.

Le-am cunoscut, pe rind, pe cele trei personaje ale piesei, care formeaza un triunghi amoros, in care libertatea fiecaruia se ciocneste de asteptarile celui de linga el. Am cunoscut-o pe Star, o hipioata de 26 de ani care incearca sa isi gaseasca drumul in viata si sa se regaseasca printre dileme, intrebari, dezorientari, si sa-si lamureasca optiunile. Viata ei se afla la o rascruce, in care s-a ales praful de "ferma" hippie unde traia alaturi de alti membri ai acelei comunitat. Totul pare naruit. Si totusi...

Drumul ei poate fi alaturi de naivul Jeff (care are doar 19 ani si a ajuns aici fugind din America unde tocmai fusese recrutat si ar fi ajuns in Vietnam si pe care Star l-a intilnit la un concert rock) sau de Allan (in virsta de 32 de ani, "fostul", un fost membru al "fermei" de hipioti care acum a ajuns vinzator de asigurari, la costum si cravata). Star are de ales intre poezia sufletului sau siguranta zilei de miine. Jeff o iubeste, in timp ce pe Allan il iubeste. Iar ea stie ca nu trebuie sa iti faci niciodata planuri, ci sa fii spontan, sa iti urmezi instinctul si sa iti traiesti clipa. Ea stie ca daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rida, trebuie sa ii povestesti despre planurile tale.

Jeff, tinar, naiv, inocent, lipsit de experienta vietii, neindeminatic, fara experienta sexuala, fara sa apartina miscarii hippie din care fac parte ceilalti, este bine intentionat, dar complet dezorientat in lumea intoarsa cu fundul in sus. Stingacia lui simpatica da nastere unor faze dragute, in care nu poti sa nu rizi de el. Dezertorul american abia iesit din adolescenta a plecat intr-o calatorie initiatica aici, a ajuns la un concert Led Zappelin si aici a cunoscut-o pe Star, de care s-a indragostit si are vise si aripi specifice virstei care il incadreaza si pe el in curentul 'hippie".

Allan a sesizat primul rascrucea in care se afla si a plecat de linga Star si din mjlocul gastii, dar a ajuns sa se intoarca exact la valorile parintilor sai pe care le combatuse atit de aprig din postura de hippie. El, hipiotul care milita impotriva sistemului, ajunge un adept al stilului rigid, cumva burghez, continuind afacerea de familie a tatalui sau. Florile si motocicleta sunt inlocuite de camasa, vesta si cravata, iar Allan se transforma din rebelul care nu vroia sa fie sclavul nici unui fel de sistem intr-un om de afaceri, care face parte din sistem.

Atmosfera aceea de pace, flori si iubire libera din "ferma" hippie m-a facut sa ma simt acolo, in lumea aceea in care nu am trait, in epoca hippie, sa am din nou plete ca in liceu sau in facultate, sa port o ie si niste pantaloni evazati, sa am o floare in par si sa ascult muzica acelei generatii, care este oricum si muzica mea. Am fost teleportat in acele vremuri si a fost atit de bine... Am simtit ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Si cred ca si cei din jurul meu au facut acelasi lucru, a fost un fel de "been there, done that" comun, in care am incercat sa ne identificam cu personajele.

Finalul, desi lasa loc multor interpretari si chiar unei posibile continuari, este trist si in acelasi timp optimist, lamurindu-ne ca poti sa mergi mai departe si sa traiesti asa cum vrei tu chiar daca nu ai reusit sa gasesti rezolvarea tuturor problemelor, pentru ca soarele (simbolizat prin aceeasi umbrela galbena sub care ne povestise Star ca vedea in fiecare an artificiile din noaptea dintre ziua SUA si ziua ei) poate rasari din nou in viata noastra asa cum a rasarit si in viata ploioasa a lui Star. Si mi-am adus aminte ca nu a trecut o saptamina de cind ma intrebam cine va fi in stare sa opreasca ploaia...

Spectacolul de marti seara a fost pentru mine mai mult decit o iesire, a fost o evadare in alta lume, o fuga alaturi de o gasca de hipioti, o seara de iarna in vama aceea veche si demult pierduta, un rasarit de soare chiar fara bolero dupa luni de toamna, o picatura de suflet si de visare si pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.

V.S.T.

Aseara am fost in club. Am gasit un club in care ma simt bine, si in care muzica e exact pe gustul meu. Dar despre asta, intr-un post viitor. In playlistul din clubul respectiv, inevitabil, este si Vama Veche. Iar daca simbata trecuta a fost melodia cu aceeasi nume, care imi place extraordinar si imi aduce un ocean de amintiri si de nostalgii in suflet, de data asta a fost o alta melodie. Ascultind la 3 dimineata melodia asta, dupa vreo 3 beri, am avut o revelatie.

Mi-am dat seama ca acum, fiind din nou singur, si un pic derutat, in cautarea unui punct de echilibru, acesta ar trebui sa fie. Mi-am dat seama ca tinjesc exact dupa asta. Mi-am dat seama ca cel mai frumos lucru care mi s-ar putea intimpla in faza asta a existentei mele ar fi asta. Mi-am dat seama ca acolo ar putea fi fericirea mea. Intr-un pat de femeie frumoasa, in care sa miroasa a mar si a zori si a tot ce-i mai bun intr-o casa... Eu beau cafea de obicei, dar daca m-as afla in peisajul acesta, as iubi-o si daca mi-ar sopti "vrei un ceai?". Stiu ca se apropie ziua mea, asa ca o sa devin patetic si o sa ma intreb retoric "E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?"... Hmmm... visez, iar visele sunt frumoase, dar incep si se termina tot in vise. Ma trezesc si vad ca ploaia de toamna s-a terminat, iar stelele pe care le-am vazut cind m-am intors din club, chiar au adus o zi frumoasa. Am fi putut sa iesim in soare afara si sa mergem la piata impreuna. Dar ea a plecat, sau de fapt nu a mai venit, si atunci imi vine sa ies singur in soare si sa urlu "Vreau sa ma trezesc din somn intr-un pat de femeie frumoasa..."

Adica VST...

Mai e aproape o luna. E oare cineva???

De ce mor iubirile ?

Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:

Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.

Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...