Creatorul de teatru

Saptamina trecuta am fost, la invitatia unei prietene, din nou la teatru. De data asta am ajuns la teatrul “ACT”, unde am avut placerea sa vad spectacolul “Creatorul de teatru”, regizat de Alexandru Dabija, dupa un text al dramaturgului austriac Thomas Bernhardt. Spectacolul este unul dintre cele mai longevive spectacole din istoria postdecembrista a teatrului romanesc, jucindu-se deja de aproape 8 ani si avind la activ aproape 300 de reprezentatii cu casa inchisa. Un spectacol care a inceput ti­mid, face acum istorie, fiind unul dintre punctele de reper ale Bucurestiului teatral. Spec­tacolul in sine este o lectie despre tea­tru si viata in teatru, despre artist, omul de geniu si lumea marunta si insen­si­bila din jur, preocupata de imediat.
Rolul principal ii revine maestrului Marcel Iures, care a primit in 2002 premiul pentru cel mai bun actor la Gala Premiilor UNITER pentru acest rol.
S-a facut liniste si spectacolul a inceput. Marcel Iures intra in scena tusind si impiedicindu-se de scari. Actorul Bruscon este vesnic nemultumit de ceea ce viata i-a oferit: scrie piese mari, scoate pensee-uri memorabile, precum Goethe si Schiller, dar nu a reusit niciodata sa prinda esenta vietii. Spune ca este inconjurat ori de idioti, ori de netrebnici, ori de nazisti! Femeia cu care s-a insurat a vrut-o linga el tocmai ca sa ii dea viata! Pe cei doi copii ii foloseste la activitati marunte, fara sa incerce cu adevarat sa ajunga la ei. Bruscon pretinde ca este linga ei, cind ne fapt nu reuseste sa fie nici macar langa el!
Jocul actoricesc al actorului-pivot, adica Marcel Iures este delirant, ramii cu gura cascata la contorsionarile fetei si la privirile pe care le arunca asupra colegilor lui.
Hangiul este total intimidat de personalitatea unui actor precum Bruscon si nu scoate aproape niciun cuvint. In schimb mimica sa este unul din elementele care dau farmec acestui spectacol.
Pe linga un actor ca Bruscon, toti raman muti. Jocul Valeriei Seciu ca sotia lui Bruscon, Agathe, este tot fara replici, doar cu atitudini. Este singura care incearca sa il combata si sa rida de el.
Spectacolul este o meditatie amara asupra societatii contemporane, dar si asupra conditiei actorului. “Creatorul de teatru” este un one-man show, un spectacol vorbit fara imagini foarte puternice, fara intentii polemice in lipsa de imagini, in care cuvintul si interpretarea magistrala a maestrului Iures dau greutate piesei.
Bruscon spune la un moment dat, cind ajunge in micul satuc Utzbach unde e nevoit sa joace, "cu cit mai dezolant cu atit mai bine". Te uiti in jur, nici o perspectiva? Foarte bine, pentru ca pentru un spirit liber obstacolul este furnizor de energie. Credinta in arta noastra este, in definitiv, tot ce avem. Daca vrei cu adevarat si daca stii ce vrei, in teatru e posibil orice, cu conditia sa crezi.
Spectacolul este, asa cum spunea si regizorul, un specatcol greu pentru spectatori, mai ales prin prisma lungimii piesei (2 ore si un sfert fara pauza), dar prestatia maestrului Marcel Iures chiar merita sa va smulgeti aceste 2 ore dintr-o seara si sa mergeti sa il vedeti la Teatrul ACT.
Teatrul Act s-a nascut, ca atitea locuri faine din Bucuresti, intr-un fel de grota. O pivnita de pe Calea Victoriei 126. Fosta trezorerie de banca, adapost antiatomic, beci al Securitatii. Si unde s-au adunat, ca sa-si tina de frig, la inceput, dupa scandalul de la Teatrul Odeon, din 1994, Marcel Iures, Alexandru Dabija si vreo 22 de prieteni: "Lucrurile au intrat in zona miracolelor, dincolo de logica, lege, real. S-a creat un proiect si am primit 55.000 de dolari, de la Connex. Bani pe care, evident, am inceput sa-i muncim. La Act sunt oameni care, de fapt, practica mineritul, sub pretext ca fac arta. Stau in subteranele teatrului 17 ore pe zi, la lumina artificiala si oxigen portionat. Pentru ca au inteles ceva: e suficient sa aprinzi un chibrit si lumea vine sa se incalzeasca", povesteste Marcel Iures.

Din nou hipiot

Am fost miercuri din nou alaturi de gasca de hipioti pentru ca piesa "Hipioti si bolsevici" chiar e o piesa ce merita vazuta si apoi revazuta. Si pentru ca data trecuta am stat undeva, in spatele capriorilor din podul de la "La Scena" si nu am vazut prea bine. Si pentru ca am inteles ca piesa creste mult de la o reprezentatie la alta si m-am convins ca asa e, chiar s-au schimbat anumite detalii si nuante, s-au slefuit tonalitati, gesturi si expresii. Si pentru ca am vrut sa vad din nou ca ploaia poate fi oprita.

Despre piesa am scris aici, pentru cine nu a citit inca. La fiecare reprezentatie, sala este plina, vine din ce in ce mai multa lume, si de fiecare data e nevoie de rezervare pentru a gasi un loc. Spectacolul este o dovada ca teatrul ca teatrul independent are succes si nu are nevoie de un marketing agresiv, ci se poate multumi cu promovarea pe bloguri, pe forumuri sau de la un prieten la altul.

Mesajul piesei este foarte actual, nu este neaparat prin contextul social, ci prin emotiile pe care ti le transmite. “Hipiotii” vorbesc despre iubire, libertate, responsabilitate si asumare, precum si despre teama si curajul de a lua decizii. Daca esti tinar, te identifici cu ei. Daca nu mai esti chiar asa de tinar, te cuprinde nostalgia si... iar te identifici cu ei.

Asta mi s-a intimplat si mie si m-am simtit din nou in epoca lui Led Zeppelin si Beatles, pentru o seara am avut din nou pletele din liceu si o floare in par. Am simtit din nou ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Am evadat din nou in alta lume, alaturi de o gasca de hipioti, intr-un loc unde cineva a reusit sa opreasca ploaia si sa aduca primavara. Pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.

Un pic de improvizatie

Am fost la un spectacol de improvizatii. Spectacolul trupei ImproVizatii are loc in fiecare joi la Orange Concept Store, avind deja o traditie de citeva sute de spectacole. Orange Concept Store se afla pe calea Victoriei, unde era magazinul Muzica inainte (acum jumatate din el este Orange), la etajul 1. Spectacolul incepe la ora 9 seara, si dureaza cam o ora si ceva. Din pacate, sala fiind mica si intrarea gratuita, este mereu plin si trebuie sa vii cam pe la 6.30-7 ca sa prinzi un scaun. Am inteles ca alte locuri in care baietii pot fi vazuti constant sunt „Spice” si teatrul „Metropolis”.

Despre ce e vorba? Niste baieti simpatici te fac sa rizi intr-una vreo ora si ceva, folosindu-se de public si de ideile din public. Nu este acelasi lucru cu stand-up comedy, unde baietii vin cu niste texte invatate de acasa, in timp ce aici este, de fiecare data, altfel. Un alt avantaj al improvizatiei este ca baietii evita (voluntar sau nu) sa fie vulgari.

Trupa ImproVizatii este o veterana a genului, care a sustinut sute de spectacole nu doar la Orange Concept Store ci si in cluburi, cafenele sau pe scene de teatru, ei fiind cistigatorii concursului-maraton al trupelor de improvizatie (in care au concurat 5 echipe de actori, intr-un show care a durat 8 ore). Trupa este formata din 4 tineri actori – Catalin Neamtu, Mihai Bogdan Bobonete (Bobo), Mihai Dragomir (Misu) si Dragos Muscalu, insotiti de un prezentator (pina acum ceva vreme Tania Pop, dar a trebuit sa renunte din cauza sarcinii si a fost inlocuita de Cosmin Selesi) si de un pianist – Marian Hincu.

Keith Johnstone, tipul care a inventat conceptul de teatru-sport, era profesor universitar la Londra. El a preluat o serie de vreo 500 de exercitii, concepute ca un antrenament pentru ca un actor sa-si depaseasca limitele, temerile, tracul, si le-a dat o tenta de divertisment. Insa este totodata un gen al teatrului si deloc unul usor, pentru ca exista mereu riscul sa nu-ti iasa.

Bazat pe o structura bine definita, spectacolul trupei ImproVizatii consta in 6-7 probe fixe, pe care autorii trebuie sa le duca la capat, pornind de la teme propuse de public. Practic, la fiecare proba, spectatorii le impun protagonistilor titluri, locuri si obiecte care sa se regaseasca in respectiva scena de improvizatie. Nimic nu este pregatit dinainte, scenele de improvizatie poarta titlurile primite din partea publicului, iar participarea publicului este foarte importanta, garantind reusita spectacolului in proportie de 50%. Este si motivul pentru care spectacolele nu seamana niciodata intre ele, totul este de fiecare data nou, spontan. Miza lor nu este sa isi propuna sa faca oamenii sa rida, spunindu-le bancuri, ci de a pune la punct povesti coerente, cu introducere, cuprins si incheiere.

De exemplu, unul dintre exercitii este “Poveste in 4”, ale carui reguli sunt simple. Membrii trupei trebuie sa faca o poveste pe tema oferita de public, fiind pusi pe rind sa continue relatarile. Ca sa complice lucrurile, la un moment dat se elimina si consoane, baietii trebuind sa spuna doar cuvinte care nu contin consoana respectiva (cine greseste este eliminat). Cel care ramine ultimul, trebuie sa termine povestea fie in versuri, fie printr-un cintec.

Un alt exericitiu este „Masina de scris”, in care un improvizator scrie o carte cu un titlu ales din public, iar ceilalti improvizatori sunt personajele acestui roman…ei vor intra in scena doar atunci cind scriitorul le permite si mai mult decit atit, au voie sa vorbeasca doar atunci cand scriitorul spune “doua puncte”

Per total, baietii mi s-au parut inspirati, show-ul foarte fain, un punct in plus pentru faptul ca au inceput sa invite si alte staruri in show-urile lor (joi a fost Margineanu). Chiar mi-a placut si vreau sa mai merg, dar sper ca data viitoare sa reusesc sa stau jos, si nu in picioare, chinuit si impins din toate partile ca acum. Show-ul baietilor chiar merita vazut, iar ca exercitiu de deconectare si ris intr-o joi seara, dupa aproape o saptamina de job, este ideal.

Dragostea dureaza 3 ani

O piesa pe care vreau sa o vad de aproape 3 ani. Mai precis de cind am citit cartea lui Frederic Beigbeder - "Dragostea dureaza 3 ani", intr-o dimineata in Vama (dupa cum povesteam aici). Am ratat-o de citeva ori, atit in Bucuresti cit si in Vama, din varii motive. Intr-un final, am ajuns aseara la Laptarie si am reusit sa o vad. Laptaria plina, cum a fost si scena teatrului Arca la "Hippioti si bolsevici". Semn ca lumea a redescoperit cultura, a reinceput sa mearga la teatru, atit in spatii clasice cit si in cele neconventionale, unde poti sa stai si sa privesti piesa cu o bere in mina.

Cartea face parte dintr-o trilogie care a debutat cu "Memoriile unui tinar ticnit" si a continuat cu "Shitter's Club", a carei poveste autorul o rezuma dezarmant de simplu - "in primul volum ma indragosteam, in al doilea ma insuram, in al treilea divortam si ma insuram din nou". De-a lungul timpului s-au facut mai multe studii care sa elucideze misterul acestui sentiment. Potrivit acestora, dragostea este o emisie de hormoni, de scurta durata. O substanta chimica, feniletilamina, stimuleaza aparitia senzatiilor de veselie, exaltare si euforie. S-a demonstrat stiintific ca acesti hormoni inceteaza sa mai actioneze dupa un timp. Mai exact, dupa trei ani. La aceeasi concluzie a ajuns si Beigbeder. "La inceput, totul este frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. In al doilea an, lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Curind dupa aceea, vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nicio secunda, fiindca te-ai indragostit de alta", scrie Beigbeder.

Piesa apartine companiei de teatru "D'aya", a fost pusa in scena de Chris Simion si a avut premiera in mai 2006, deci va implini foarte curind... 3 ani. Este o piesa de teatru jucata de obicei pe undeva prin cafenelele bucurestene sau prin cluburile de pe plaja din Vama. Reprezentatia ii are in rolurile principale pe Cristi Iacob si Adriana Trandafir.

Odata instalati si inghesuiti la o masa, am devenit partasi la petrecerea de divort a lui Marc Marronier (Cristi Iacob). Aflam ca amorul are un timp de evolutie si disolutie incontrolabil si ireversibil, de 3 ani. Satul pina la greata de splendida lui sotie, Anne (Adriana Trandafir), Marc se indragosteste isteric de Alice cea cu picioare lungi (Gabriela Iacob). Divorteaza de Anne (cu care cei trei ani de supravietuire a dragostei tocmai se scursesera) si reuseste sa ajunga cu Alice. Personajul care trecuse printr-un divort care il facuse sa reflecte la cele de mai sus se indragosteste din nou. Si ajunge sa traiasca o poveste si mai frumoasa decit prima. De data aceasta, ramine indragostit pentru totdeauna. Depaseste cu succes pragul fatidic de trei ani...

Piesa este cumva, dureros de dulce. Dureros pentru ca in spatele dulcelui sta ascuns un mesaj nu tocmai usor de acceptat. Piesa chiar merita vazuta si mi-ar fi parut rau sa continui sa o ratez, deoarece, chiar daca citisem cartea, piesa are un efect mai amplu, isi pune pecetea mai adinc asupra gindurilor si simtirilor, iar Cristi Iacob chiar face un rol foarte bun, punindu-te sa iti pui intrebari si sa te recunosti in citeva din cliseele discursurilor lui. Iar piesa te face sa rizi si te si intristeaza in acelasi timp, chiar daca sentimentul de melancolie, in mod ciudat, nu devine deranjant. Probabil 99% dintre cei din sala traiesc povestea spectacolului, dar nu au curajul sa o recunoasca. Mai precis, daca este casatorit ai toate sansele sa divortezi, daca inca nu te-ai casatorit, poate ca nu o sa o mai faci niciodata, daca esti divortat, iti reamintesti cum era cind erai casatorit. In oricare dintre situatii ai fi, tot o sa te regasesti cumva in aceasta piesa.

Adevarul sau minciuna tine de fiecare relatie in parte. Poate ca dragostea nu dureaza 3 ani sau poate ca da. Marc ne invata ca in primul an spui: "Daca ma paraseste o omor", in al doilea an spui: "Daca ma paraseste o sa sufar, dar o sa-mi treaca", iar in al treilea an spui: "Daca ma paraseste desfac o sticla de sampanie".

"In primul an - cumparam mobila, in al doilea an - mutam mobila, in al treilea an - impartim mobila"… Trist, nu-i asa? Haios, nu-i asa? Adevarat?...Posibil. Trei determinante care fac deliciul acestei piese.

Scriitorul Frederic Beigbeder spunea despre piesa: "O punere in scena reusita a romanului, care este unul foarte dificil de adaptat pentru teatru. Mi-a placut foarte mult structura regizorala foarte clar conturata, modul neconventional de punere in scena si jocul excelent al actorilor. Am incercat, in carte, sa fac lumea sa rada pe seama divortului si a problemelor sentimentale, iar piesa reuseste din plin acest lucru. Daca e ceva rau in piesa asta e ca dureaza prea putin. Ar trebui sa dureze trei ani", in timp ce regizorul Chris Simion spunea: "Este un spectacol post modern, recomandat spectactorilor dezinhibati si lipsiti de prejudecati, un spectacol neconventional, care anuleaza limita dintre actori si spectatori. De fapt nu e un spectacol, e viata fiecaruia".

"Dragostea dureaza 3 ani" nu e o concluzie, ci o provocare de a infrunta realitatea. Dragostea nu dureaza doar trei ani, dar dragostea moare.. Moare pentru a renaste si mai puternic alaturi de altcineva. Cel putin asa spune piesa. Sau pina la urma dragostea reuseste sa dureze nu atit cit vrem noi, ci cit suntem noi pregatiti. Ramine la latitudinea noastra ce alegem sa credem.

Oare dragostea dureaza intr-adevar doar 3 ani? Cu adevarata jumatate a sinelui, sufletului si gindirii, limitele nu exista. Tot ce intilnesti pana in acel moment sunt doar pioni ai unui joc. La urma urmei, totul e un joc facut sa ne placa. E un joc, dar nu o joaca...

Hipioti si bolsevici

Toata povestea a inceput acum mai bine de 2 saptamini, cind Costele mi-a povestit ca a fost la o piesa de teatru si a si scris despre ea. Suna fain ceea ce povestea, incepind inca de la titlu, asa ca l-am rugat frumos sa ma anunte si pe mine cind se mai intimpla, si asa am aflat ca el fusese la o repetitie cu public, in calitate de prieten al gastii de hipioti, dar ca urma sa aiba loc si premiera.

Povestea a continuat saptamina trecuta intr-un grup de prieteni la un pahar de absint, in The Absinth bar, si am aflat cind si unde urma sa aiba premiera, am promis ca nu o sa o ratez si ne-am inscris pe lista de rezervari. Cu parere de rau pentru nenea Vidu, alias Costele, care nu avea sa mearga cu noi, fiind in alte locuri mai frumoase si cu mai multa zapada.

Marti seara. La Scena. La intersectia Caii Calarasi cu Mintuleasa agoniilor si extazurilor lui Eliade, un loc fain care aduce ceva din farmecul Bucurestiului de odinioara. O casa boiereasca, construita acum mai bine de 100 de ani, care ascunde in ea un loc fascinant, cu multa arta, teatru, dar si un restaurant si un club interesante. Un loc in care mai fusesem cu vreo 5 ani in urma, la o petrecere, dar a carui imagine nu imi mai era foarte clara prin cotloanele memoriei. Un loc in care tinerii artisti prezinta productii de teatru, fotografie, arta plastica, stand-up comedy sau alte forme artistice de avangarda. Urcam pe niste scari, la un fel de mansarda. Aici este Teatrul Arca, un loc plin de idei, cu aroma de teatru de calitate, un leagen al teatrului underground romanesc, un spatiu in care te simti liber si stimulat.

Ajuns in fata scenei, m-am simtit cumva, in vizita la niste prieteni. Sau la prietenii unor prieteni, pentru ca erau prietenii lui Costele. Si inainte de a povesti despre ce a fost vorba, as vrea sa le multumesc celor din gasca de hipioti (care mi-au dat si ocazia de a fi invitatul lor, cistigind un concurs) si sa ii pomenesc aici: Felix Crainicu (regizor), Flavia Giurgiu (asistent regie), Ela Ionescu (Star), Lari Georgescu (Jeff), Mihai Cuciumeanu (Allan), Cristina Barna (papusi), Andrei Sulugiuc (lumini), Horia Popescu (sunet) si, bineinteles, Costele (care s-a ocupat de fotografii la avanpremiera si a facut si filmuletul pe care l-ati vazut mai sus). Si nu trebuie uitat canadianul Amiel Gladstone, autorul piesei, care a si fost in Romania cu ocazia avanpremierei si s-a aratat multumit de punerea in scena, care a iesit exact asa cum trebuia - amuzanta, sexy, salbatica si adevarata. O comedie, totusi trista, despre libertate, iubire, optiuni si asumarea responsabilitatilor.

In piesa, suntem undeva in Canada (se pare ca in Vancouver), in cei mai frumosi ani, anii hippie de inceput de '70. Piesa respira aerul libertin si nonconformist al perioadei, ajutata din plin si de o coloana sonora cu Led Zeppelin si cu alte citeva cintece superbe ale acelei perioade. Da, mi-a placut foarte mult muzica acestei piese si a avut un rol important la introducerea in atmosfera.

Le-am cunoscut, pe rind, pe cele trei personaje ale piesei, care formeaza un triunghi amoros, in care libertatea fiecaruia se ciocneste de asteptarile celui de linga el. Am cunoscut-o pe Star, o hipioata de 26 de ani care incearca sa isi gaseasca drumul in viata si sa se regaseasca printre dileme, intrebari, dezorientari, si sa-si lamureasca optiunile. Viata ei se afla la o rascruce, in care s-a ales praful de "ferma" hippie unde traia alaturi de alti membri ai acelei comunitat. Totul pare naruit. Si totusi...

Drumul ei poate fi alaturi de naivul Jeff (care are doar 19 ani si a ajuns aici fugind din America unde tocmai fusese recrutat si ar fi ajuns in Vietnam si pe care Star l-a intilnit la un concert rock) sau de Allan (in virsta de 32 de ani, "fostul", un fost membru al "fermei" de hipioti care acum a ajuns vinzator de asigurari, la costum si cravata). Star are de ales intre poezia sufletului sau siguranta zilei de miine. Jeff o iubeste, in timp ce pe Allan il iubeste. Iar ea stie ca nu trebuie sa iti faci niciodata planuri, ci sa fii spontan, sa iti urmezi instinctul si sa iti traiesti clipa. Ea stie ca daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rida, trebuie sa ii povestesti despre planurile tale.

Jeff, tinar, naiv, inocent, lipsit de experienta vietii, neindeminatic, fara experienta sexuala, fara sa apartina miscarii hippie din care fac parte ceilalti, este bine intentionat, dar complet dezorientat in lumea intoarsa cu fundul in sus. Stingacia lui simpatica da nastere unor faze dragute, in care nu poti sa nu rizi de el. Dezertorul american abia iesit din adolescenta a plecat intr-o calatorie initiatica aici, a ajuns la un concert Led Zappelin si aici a cunoscut-o pe Star, de care s-a indragostit si are vise si aripi specifice virstei care il incadreaza si pe el in curentul 'hippie".

Allan a sesizat primul rascrucea in care se afla si a plecat de linga Star si din mjlocul gastii, dar a ajuns sa se intoarca exact la valorile parintilor sai pe care le combatuse atit de aprig din postura de hippie. El, hipiotul care milita impotriva sistemului, ajunge un adept al stilului rigid, cumva burghez, continuind afacerea de familie a tatalui sau. Florile si motocicleta sunt inlocuite de camasa, vesta si cravata, iar Allan se transforma din rebelul care nu vroia sa fie sclavul nici unui fel de sistem intr-un om de afaceri, care face parte din sistem.

Atmosfera aceea de pace, flori si iubire libera din "ferma" hippie m-a facut sa ma simt acolo, in lumea aceea in care nu am trait, in epoca hippie, sa am din nou plete ca in liceu sau in facultate, sa port o ie si niste pantaloni evazati, sa am o floare in par si sa ascult muzica acelei generatii, care este oricum si muzica mea. Am fost teleportat in acele vremuri si a fost atit de bine... Am simtit ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Si cred ca si cei din jurul meu au facut acelasi lucru, a fost un fel de "been there, done that" comun, in care am incercat sa ne identificam cu personajele.

Finalul, desi lasa loc multor interpretari si chiar unei posibile continuari, este trist si in acelasi timp optimist, lamurindu-ne ca poti sa mergi mai departe si sa traiesti asa cum vrei tu chiar daca nu ai reusit sa gasesti rezolvarea tuturor problemelor, pentru ca soarele (simbolizat prin aceeasi umbrela galbena sub care ne povestise Star ca vedea in fiecare an artificiile din noaptea dintre ziua SUA si ziua ei) poate rasari din nou in viata noastra asa cum a rasarit si in viata ploioasa a lui Star. Si mi-am adus aminte ca nu a trecut o saptamina de cind ma intrebam cine va fi in stare sa opreasca ploaia...

Spectacolul de marti seara a fost pentru mine mai mult decit o iesire, a fost o evadare in alta lume, o fuga alaturi de o gasca de hipioti, o seara de iarna in vama aceea veche si demult pierduta, un rasarit de soare chiar fara bolero dupa luni de toamna, o picatura de suflet si de visare si pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.