17 noiembrie 2007

Insa tu nu m-ai vazut !

Pentru toti prietenii mei "motoristi" actuali sau in devenire, dar nu si pentru pustanii carora le ia tati scuter ca sa fie trendy... Asfalt uscat !

Si pentru toti prietenii mei "motorizati" pe 4 roti... Sa fim mai atenti, strada este si a lor.

Chiar daca ideea nu e originala, apreciez foarte mult filmuletzul asta si sper sa il vada cit mai multa lume si sa inteleaga ce are de inteles din el...

3 noiembrie 2007

Povestea unui parculet

A fost odata un parc, la intersectia a doua strazi, in Bucuresti. In parcul acela s-au jucat multe generatii de copii, pe bancile lui s-au sarutat multe generatii de indragostiti, si s-au odihnit multe generatii de batrini, au zburdat foarte multe animale... Parcul a luat nastere odata cu cartierul "Drumul Sarii", la sfirsitul anilor 1930. Din fericire, desi era printre urmatoarele pe planul de sistematizare fortata al sfirsitului anilor 1980, Revolutia a venit, Ceausescu a fost dat jos si nu a mai apucat sa rada de pe fata pamintului si acest cartier, cum facuse cu cel de peste drum, iar parcul a ramas mai departe. Copiii de atunci au crescut, s-au indragostit, s-au plimbat de mina prin micul parc, unii dintre ei au decis sa aiba o viata impreuna si astfel s-au nascut alti copii care vor sa se joace si sa alerge in micul parc. Indragostitii de atunci au acum fire albe de par in cap si in plimbarile lor prin carier mai vor sa se odihneasca putin in micul parc. Batrinii de atunci au plecat dintre noi, si de acolo de sus vor sa se mai uite odata la verdeata si la scrinciobul si toboganul din micul parc...

Si eu am copilarit in acest cartier, am batut mingea in "parculet", am fumat pe furis o prima tigara in parculet, am ramas la povesti si glume cu tovarasii de joaca pina mai tirziu in parculet, m-am dat in scrinciob si pe tobogan in parculet, am sarutat o fata in parculet, m-am oprit cu bunica de citeva ori (Dumnezeu s-o ierte) in parculet. De cite ori nu stia de unde sa ma ia, mama ma putea gasi in parculet. Pe atunci nu existau telefoane mobile...

Din pacate, viata micului parc e pe cale sa se schimbe. "Parculetul" nostru mic, de doar vreo 500 de metri patrati, din strada Aviator Caranda colt cu General Culcer, mica noastra oaza de verdeata cu cei 50 de copaci ai ei, micul nostru loc de joaca si de odihna dintre casele din Drumul Sarii a fost vindut ca teren viran, cumparat de un afacerist cu buzunare largi si fara scrupule si ingradit de proprietar. Locul nostru de joaca si de plimbare a disparut pentru a face, cel mai probabil, loc unei cladiri.

Terenul pe care ca era altadata parcul se pare ca nu a fost deocamdata cumparat integral. Unul dintre viitorii proprietari ai terenului, pe numele lui Nicolae Berendea (sunt curios al cui fiu/frate/var/ginere/nepot este si ce culoare politica are) spune ca se afla inca in negocieri pentru achizitionarea parcului. „Am inaintat doar un avans pentru el. Nu ne-am decis daca o sa construim acolo. Probabil ca un an nu se va pune problema. Oricum, cand ne vom decide, vom face public, vom vorbi si cu oamenii din zona, ca sa stie ca se va construi. Acolo nu era un parc public, era doar un teren”, a spus Nicolae Berendea. Sunt absolut sigur ca oamenii din zona nu vor fi consultati, iar in parc intre timp au aparut si baraci pentru muncitorii care vor construi acolo.

Terenul este acolo dintotdeauna si nu a avut niciodata vreun proprietar, deci este imposibila proprietatea privata aparuta peste noapte. De fapt este posibila, asociata cu o spaga grasa plasata in buzunarul cui trebuie. Acolo a fost depozit pentru santierul din anii ‘30, cind s-a inceput constructia locuintelor din zona. Apoi, cind s-au terminat lucrarile, a ramas un spatiu intre case, care a fost transformat in parc cu loc de joaca. Era al statului, si nu are in nici un fel cum sa fie mostenit. Dar, ca de obicei, in Romania, banii se dovedesc mai puternici decit legea si astfel un grup de oameni de bine a achizitionat pe un pret de nimic si o spaga corespunzatoare singura oaza verde a acestui cartier. Pretul unui metru patrat de teren aici, in spirala absurda a multiplicarii exponentiale a preturilor, a ajuns la 2.000 de euro. Deci micul meu parculet valoreaza 2.000 * 500 = 1 milion de euro. Cit o fi fost spaga ? Cred ca de ordinul sutelor de mii de euro. Se pare ca este o metoda practicata la scara larga in ultima vreme, declararea parcurilor ca terenuri virane si atribuirea lor unor asa-zisi "mostenitori" sau cumparatori fara nici un drept. Buzunarul functionarului public care da avizul si al primarului se ingroasa, investitorul imobiliar e fericit ca a pus mina la pret de chilipir pe un teren de milioane, iar noi suportam, din buzunarul nostru, taxe si impozite, pentru a-i tine in viata si in putere pe asemenea netrebnici, care iata, nu numai ca ne fura banii, ne jignesc inteligenta, eludeaza un intreg sistem atit legislativ cit si de valori morale, dar ne fura si unica bucurie "verde" a cartierului, unicul bastion de verdeata intre atitea vile si chiar blocuri care cresc, cresc, cresc, ca ciupercile dupa ploaie, stricind frumusetea arhitectonica a unui cartier in care se putea regasi un pic din atmosfera si din linistea Bucurestiului interbelic.

Micul meu parculet a scapat de soarta trista de a deveni o fundatie de bloc in anii comunismului, pentru a ajunge o fundatie de bloc in anii capitalismului feroce. Cum sa-i mai pot invinui pe cei care spun ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, ca nu se fura atit...

Micul meu parculet plinge si imi cere ajutorul. Iar eu nu stiu ce sa fac, doar am gasit undeva numele acestui ticalos Berendea, dar am auzit un zvon cum ca el nu ar fi decit un paravan si adevaratul proprietar ar fi prefectul de Cluj. Fiind doar un zvon, prefer sa nu insist inca pe marginea lui. Cine are cea mai mica idee cum am putea salva micul meu parculet, este rugat sa vina cu idei, propuneri, sugestii. Probabil urmatorul pas va fi sa fac petitii on line si sa raspindesc mica mea poveste, apoi sa incerc sa o trimit in cit mai multe locuri, poate o ajunge macar la 1% din faima povestii cu Costanda si parcul Bordei. Daca as sti ca asta poate salva micul meu parculet, as incerca sa o scot in presa, poate cineva acolo sus se va sesiza si miinile patate de spaga se vor imprieteni cu catusele care le asteapta de atita timp.... Poate. Dar sunt un visator, traim totusi in Romania si nimeni dintre marii corupti ai acestei tari nu a ajuns inca acolo unde ii este locul.
Va rog, ajutati-ma sa ajut micul parculet !

1 noiembrie 2007

Omagiu lui Pavarotti


Si daca tot sunt la capitolul acesta, nu pot sa uit ca in ziua cea mai trista pentru mine din acest an, pe 6 septembrie, inca de cind m-am trezit si am dat drumul la televizor pe Realitatea TV am citit pe banda ca marele tenor italian Lucian Pavarotti s-a stins din viata. Din pacate, o zi inceputa cu o veste despre moarte, pentru mine a continuat tot asa. Iar tatalui meu chiar ii placea mult Pavarotti.

Am vrut sa-i aduc in acest loc un omagiu si celui supranumit "Cel mai mare tenor din toate timpurile", "Cel mai popular tenor de la Caruso incoace", "Regele acutelor" sau "Big Luciano", dar nu am gasit momentul pina acum, deoarece similitudinea cu ceea prin ce am trecut ma durea prea tare. Acum, dupa ce s-a stins si Dobrin si de citeva zile vad la televizor doar luminari, lacrimi, preoti, poze in chenar negru si inmormintari, imi dau seama ca acesta este mersul normal al vietii si ca, pe linga tragediile prin care trece fiecare, ne parasesc si oameni de valoare inestimabila, pe care ii regreta mii sau chiar milioane de "fani".


Pavarotti s-a stins la resedinta sa din Modena. Diagnosticat cu cancer pancreatic in timpul turneului sau mondial de adio (intrerupt din aceasta cauza), Luciano Pavarotti petrecuse in luna august trei saptamini la un spital din Modena pentru diverse investigatii. Se internase din cauza febrei si dupa externare fusese trimis acasa. "Dorea sa moara acasa", spunea primarul Modenei. "L-am vazut saptamana trecuta. Era incercat de boala, dar cu chef de vorba. Ne-am conversat chiar in dialect local." Pavarotti era adorat in orasul sau de bastina.

Luciano Pavarotti s-a nascut pe 12 octombrie 1935. Tatal sau era brutar, iar mama sa muncitoare la fabrica de tigari din oras. Marea sa pasiune era fotbalul, si i-ar fi placut sa devina fotbalist profesionist, dar mama a insistat sa nu lase cartea din mina. A descoperit insa muzica, devreme, a cintat intr-un cor din Modena alaturi de tatal sau, dar a cochetat o perioada cu invatamantul pina sa realizeze, in 1961, ca destinul i-a rezervat alt drum. Dupa ce luase lectii de canto de la 19 ani, platindu-le din banii luati pe orele de predare de la scoala si din asigurarile incheiate prin oras, Luciano cistiga in 1961 un concurs la opera din Regio Emilio. Premiul include un angajament pentru rolul Rodolfo din opera "Boema" de Puccini, fiind platit cu 50 de dolari pe spectacol. In 1963, concertul de la Covent Garden il pune definitiv pe orbita.

Luciano Pavarotti e vazut de colegi si de criticii de specialitate ca un fenomen. Nici unul, insa, nu poate separa vocea pe care o recunosti din primele secunde, datorita blindetii sale, dar si elasticitatii si fortei (putea inlantui noua do-uri de sus, asa cum a facut in 1972 la Metropolitan Opera) de personalitatea lui Pavarotti, despre care toti cunoscutii spun ca era un om extrem de cald, de vesel si de altruist. "Au existat tenori si a existat Pavarotti", spune Franco Zeffirelli. "A fost unul dintre putinii artisti care au influentat viata atitor oameni de pe glob, in atit de multe feluri", spunea un comunicat dat de Royal Opera House din Londra la aflarea vestii disparitiei sale. Criticul muzical britanic David Mellor marturisea site-ului dailymail.co.uk : "Pavarotti a avut cea mai grozava voce posibila. Era dulce ca mierea, un dar de la Dumnezeu." Iar prietenul sau, Placido Domingo, isi aduce aminte de turneele lor alaturi de José Carreras. "I-am iubit simtul umorului, si de multe ori in timpul concertelor ne distram atat de bine incit trebuia sa ne aducem aminte ca urma sa cintam in fata unor oameni care au platit ca sa ne vada. (...) Mereu i-am admirat extraordinara voce data de Dumnezeu, acel timbru cu totul special care acoperea, de la baza si pina in varful cel mai de sus, toata gama unui tenor."

Initiat in 1990 pentru a sarbatori vindecarea lui José Carreras de leucemie, proiectul "Trei tenori" a fost cea mai ampla si mai eficienta actiune de popularizare a artei lirice la nivel mondial. Luciano Pavarotti, José Carreras si Placido Domingo - toti trei microbisti - au cantat in 1990 la Termele lui Caracalla de la Roma, cu ocazia finalei Campionatului Mondial de fotbal. Concertul a fost un mare triumf (6000 de spectatori au aplaudat 20 de minute in sir), inregistrarea lui devenind cel mai vindut album de gen din istorie. Deschiderea fusese facuta. Patru ani mai tarziu, cei trei tenori cintau in fata a 56.000 de microbisti, la Los Angeles. Vor urma, cu acelasi succes, campionatele mondiale din Franta (1998) si Japonia (2002), dar si alte turnee internationale care au adus francizei nu numai faima, dar si bani. Dintre cei trei tenori, Luciano Pavarotti ajungea cel mai repede la inima spectatorilor, gratie fizicului sau bine construit (avea 1,90 m, iar greutatea varia intre 85 si 130 kg), zimbetului deschis si bucuriei pe care o imprastia la fiecare aparitie. Iubea fripturile in sange si vinurile bune. Avea patru copii, trei din prima casatorie, cu Adua, care durase 37 de ani, si unul, o fata, din cea cu fosta sa asistenta Nicoletta Mantovani, cu care s-a casatorit in 2003 si care era mai tinara si decat copiii lui. Nicoletta Mantovani declara recent agentiilor ca sotul ei "se lupta ca un leu". Dupa ce a iesit din spital, pe 25 august, managerul sau, Terri Robson, declara ca "ramane optimist si increzator ca va birui boala, fiind hotarat sa-si termine turneul de adio". De altfel, cu cateva saptamini inainte de a muri si dupa cinci sedinte de chimioterapie care nici nu l-au facut sa slabeasca dar nici nu l-au vindecat, Pavarotti a continuat sa predea citeva ore pe zi elevilor sai veniti la resedinta sa de vara. Acum doi ani el infiintase la Modena o academie destinata tinerilor interpreti. Vroia, de asemenea, sa termine inregistrarile pentru un nou album si sa se ocupe de Pavarotti International Voice Competition.
Desi acuzat uneori ca a facut din opera o manifestare pop care i-a umplut conturile, Luciano Pavarotti si-a pus de multe ori vocea si renumele in slujba unor cauze nobile. Pentru multe dintre ele a colaborat cu prietena sa, Printesa Diana. A sustinut concerte pentru ajutorarea oamenilor din Bosnia, Cambodgia, Kosovo, Irak sau Afganistan. A coborit din turnul de fildes al artei lirice pentru a canta alaturi de vedete pop, rock sau soul - Sting, Bono, James Brown, Zucchero, Stevie Wonder, Elton John, Eurythmics - cu multi dintre acestia cantand incepand din 1993 la concertele anuale caritative "Pavarotti and Friends".
"Sper ca oamenii isi vor aduce aminte de mine ca de un reprezentant al unei forme de arta care si-a gasit cea mai puternica expresie in tara mea", scria Luciano Pavarotti pe site-ul sau in 2004, cand pleca in turneul de adio pe care nu il va mai termina niciodata.

S-a stins Luciano Pavarotti, tenorul care a incantat lumea cu timbrul solar al vocii sale, cu stralucirea sa mediteraneana, cu virtuozitatea de care a dat dovada mai ales in prima parte a unei glorioase cariere, si a carui popularitate, datorata deopotriva acelei voci minunate ca si figurii lui uriase si joviale, depasea imaginabilul. Ramin in sufletul nostru aura luminoasa a cintului sau si marturia unor inregistrari de incomparabila valoare.
Speram ca Domnul sa te aseze in apropierea Lui, printre vocile pe care ii va placea si Lui, oricind, sa le asculte. Si sper ca, daca l-ai intilnit pe tata acolo, sa-i cinti si lui odata, ca tare mult ii mai placeai...

Fluier final pentru Giscan

Mi-e foarte greu sa mai scriu despre moartea cuiva. Mi-e foarte greu sa ma mai gindesc la moarte, la nedreptatea ei si la modul in care ni-i rapeste pe cei dragi si golul pe care il lasa in loc. Inca mi-e foarte greu sa imi revin dupa socul pe care l-am trait acum aproape 2 luni, cind mi-am pierdut tatal. Inca nu inteleg acest an blestemat in care pe linga pierderea pe care am suferit-o eu, ne-au parasit pe toti atitia oameni mari: Pittis, Pintea, Paler, Pavarotti, Gil Dobrica, David Ohanesian, Jana Gheorghiu. Din pacate, lista nu s-a incheiat si sfirsitul de octombrie l-a luat si pe cel mai mare fotbalist roman al tuturor timpurilor: Nicolae Dobrin, zis "Gicu", zis "Giscanul"...

"Ce ne facem, oameni buni/ Cu acest Dobrin/ Care-ascunde mingea/ De n-o mai gasim?"

Copiii care umplu astazi peluza din Ghencea sau deturneaza tramvaie pe Stefan cel Mare nu l-au vazut jucind. Ei isi striga iubirea pentru fotbal, dar nu l-au vazut pe Gicu Dobrin jucind. Iar asta e o mare nedreptate.

Nicolae Dobrin s-a nascut in august 1947 la Pitesti, oras pe care avea sa il reprezinte ca fotbalist in aproape toata cariera. De la bun inceput pina spre retragerea de pe gazon, Dobrin a jucat la FC Arges, cistigind singurele doua titluri din istoria clubului (1972 si 1979). In 1980, s-a "retras" la Tirgoviste, unde a mai jucat doi ani. A refuzat sa plece la alte cluburi, pentru ca nu putea trada dragostea de Pitesti. Exista insa un club pentru care ar fi plecat - Real Madrid. In 1972, dupa un meci cu echipa madrilena (cistigat de Arges cu 2-1), presedintele Santiago Bernabeu a cerut conducerii de partid din Romania dezlegarea pentru un transfer, contra unei sume imense pentru acea perioada - se vorbeste de 2 milioane de dolari plus costul montarii unei instalatii de nocturna la Pitesti. Dar partidul comunist nu a acceptat, pentru a nu crea un precedent si astfel Gicu nu a ajuns la Real.

Dobrin a fost unul dintre marii creatori ai jocului: tehnica sa poate fi data si astazi ca exemplu - dribling, pasa, viziunea jocului, finalizare, toate faceau din el un jucator complet. Talent si capricios deopotriva, Gicu Dobrin a facut parte din generatia care a calificat Romania la Mondialul din Mexic 1970, dar nu a jucat la Guadalajara. Versiunea oficiala a fost ca Dobrin nu era conectat la pregatirile echipei, dar se pare ca adevaratul motiv isi are radacinile in refuzul lui de a fi transferat la echipa militienilor - Dinamo. Indiferent de motive, absenta lui Dobrin din teren ramine unul dintre cele mai mari mistere din fotbalul romanesc, iar regretul unui duel Dobrin-Pele ramine unul imens. Pentru echipa reprezentativa, Dobrin a jucat 48 de meciuri.

Acum Dobrin e acasa, in pamintul din "tara prunilor", visind la un dribling pe "Bernabeu". Zimbeste ingaduitor, pentru ca, n-ati aflat?, el joaca inca, intr-un meci de mult terminat, pentru cei care nu s-au desprins de gradene, pindindu-i emotionati scamatoriile. Singurii care l-au iubit, singurii care l-au incurajat si dincolo de minutul 90...

A parasit aceasta lume subit, undeva pe un pat de spital din Pitesti. S-a stins rapid, lasind in urma familie, prieteni, sustinatori. Dar in primul rand o parte a fotbalului romanesc s-a stins o data cu el. In urma legendelor mereu vor ramane povesti nemuritoare care ne vor aminti de ele pentru totdeauna. Pe Dobrin nu l-am vazut niciodata jucind. Am prins doar Steaua 1986, generatia de aur si pe cea contemporana. Insa am auzit si eu una din acele povesti nemuritoare despre “Giscan” : “Iti incurca picioarele, te ametea, trimitea mingea acolo unde era imposibil. Parca nu era din lumea noastra, stia sa faca orice cu mingea. Din putinele vorbe pe care le-am schimbat mi se parea si un om de exceptie. Pacat ca nu a scapat de comunisti.”. Aceste vorbe m-au facut sa-mi dau seama de adevarata sa valoare. Prototipul fotbalistului perfect, un caracter de exceptie si o valoare inestimabila.

Probabil nu voi reusi sa povestesc si eu cindva la fel de frumos si despre Mutu sau Chivu. Generatia actuala nu joaca pentru frumusetea fotbalului. Joaca pentru a mari greutatea pungilor cu bani si pentru a-si cistiga faima in fata suporterilor care le striga numele. Dobrin nu s-a bucurat niciodata de teancuri de bani si nici de faima. Si totusi a lasat in urma doar povesti frumoase, care automat iti trezesc sentimentele de respect pentru ce a facut.

Ai murit la 25 de ani distanta de la acel memorabil meci in urma caruia Real Madrid isi dorea sa te aiba pe Santiago Bernabeu. 25 Octombrie 1972. FC Arges - Real Madrid 2-1. Sa nu iti para rau ca ai plecat “Giscane”. Ai facut pentru Romania mai mult decit mult altii. Acolo sus iti vei intilni prietenii si idolii. De acolo de sus iti vei veghea favoritii. Suntem mindri de tine si fericiţi ca putem vorbi numai de bine de Nicolae Dobrin. Vei dribla ingerii, insa ce bonus mai frumos iti putea rezerva destinul, decit o intrare triumfala în rai?

Pentru el fotbalul era o eterna piesa de teatru, iar cand era pe scena nu gresea niciodata. Stia sa joace totul perfect, conform scenariului, dar adauga si elemente neasteptate. De aceea a fost si va fi iubit mereu. A iscalit multe pagini din arhivele fotbalului nostru, iar acum citeva zile a avut puterea sa o scrie si pe ultima. A incadrat-o intr-un chenar negru. Vesnic. Dobrin omul nu mai este, dar Dobrin fotbalistul, asa cum a fost cunoscut mereu va ramane mereu in fata, va fi mereu o adevarata piesa de rezistenta a motivatiei si a performantei.

E timpul sa intelegem ca valorile nu se pretuiesc doar atunci cind se sting.
Si e timpul sa facem o plecaciune si sa spunem “Multumim pentru tot!”.

30 octombrie 2007

Old Number Seven Is Back !!!


In sfirsit o veste buna! In sfirsit ai facut ceva bun, Gigi!
Lacatus este Regele nostru, al stelistilor! Este un simbol, un idol, este intreaga istorie ros-albastra.
Am asteptat atit de mult aceasta clipa, incat nu mai stim cum sa ne bucuram. Cum sa ne exteriorizam fericirea.
Am asteptat noi, fanii. Dar ma intreb, oare cit ai asteptat tu, Laca?
In sfirsit ti se face dreptate!

Intr-un moment in care dezamagirea este starea de baza in sinul fanilor Stelei, tu readuci speranta.

Parca ne saturasem sa te vedem in Ghencea numai ca adversar.
Desi iubesti atit de mult Steaua, mereu doreai sa o invingi!
Asa cum ai dorit si acum citeva etape, la Arad.
Acum insa lucrurile redevin la normal.
Tu vei ajuta Steaua sa invinga! In campionat, in Cupa sau in Champions League.
E datoria ta, Laca!
E datoria ta sa ne salvezi de sub jugul becalian.
E datoria ta sa ne readuci acolo unde ne este cu adevarat locul.
Si o vei face! Pentru ca, in primul rand, vei avea sprijinul nostru, al suporterilor!
Mult succes, Lacatus!
Welcome back!

Preluare de pe blog.mysport.ro

CV-ul lui Lacatus este aproape in intregime completat la Steaua. Numai intre 1990 si 1993 a jucat la AC Fiorentina şi Real Oviedo. Are 10 titluri de campion al Romaniei (1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998), 7 Cupe ale Romaniei (1985, 1987, 1988, 1989, 1996, 1997, 1999), o Cupa a Campionilor Europeni (1986) şi Supercupa Europei (1987), Lacatus este cel mai titrat jucator din istoria clubului. S-a retras din fotbalul profesionist in 2000. Are 414 meciuri jucate in Divizia A si a marcat 103 goluri. In Cupele Europene a jucat cu Steaua in 72 de meciuri si a inscris de 17 ori. La echipa nationala Lacatus a evoluat in 84 de partide si a marcat de 13 ori. Lacatus a mai detinut la Steaua postura de presedinte al clubului in care a fost instalat in 2005 si la care a renuntat in primavara lui 2006. "Mi-am dorit dintotdeauna sa antrenez Steaua, echipa care a insemnat si inseamna totul pentru mine. Ma bucur pentru faptul ca mi s-a oferit aceasta ocazie si sper ca, impreuna cu echipa si staff-ul tehnic, sa readucem Steaua acolo unde ii este locul, in fruntea clasamentului", a declarat Marius Lacatus.


23 octombrie 2007

Calificati la EURO

Nu am mai abordat de mult o tema sportiva, pentru ca echipa mea de suflet se zbate in Liga Campionilor, sub papucul unui personaj grotesc care reuseste sa alunge valorile si sa mercantilizeze echipa. Pentru ca Romania parea ca nu are sanse sa se califice la Euro 2008, dupa un inceput trist la Constanta acum 1 an si ceva care a umbrit bucuria Stufstockului si in care bulgaroi cu ceafa groasa ne-au egalat in doar 2 minute. Si totusi...

Daca in 2000 cineva de la echipa nationala a spart o oglinda, acum dupa 7 ani blestemul s-a dus. Generatia lui Mutu si Chivu, strunita de Piturca, a defilat in campania de calificare pentru EURO 2008. Ceea ce parea doar o iluzie s-a indeplinit si Romania s-a calificat, dupa 3 campanii ratate in care leit-motivul a fost vorba lui Iordanescu "Olanda si Cehia porneste ca favorite" la un nou turneu final. Si daca in 2000 a fost Campionat European, in 2008 tot Campionat European va fi. Si e timpul sa ingropam in lada de gunoi a istoriei fotbalistice atit expresia lui nea Puiu cit si tristul baraj cu Slovenia care ne-au privat de calificari in 2002... 2004... 2006...

Pentru prima oara dupa multa vreme romanii nu au mai tremurat in fata televizoarelor in ultimul meci al ultimei etape dintr-o campanie de calificare. Nu am mai stat sa nu primim gol pe un final nenorocit de meci, pentru ca implacabil sa o incasam, si nici sa ne rugam pentru niste desculti sa scoata un egal pe care nu il obtineau niciodata. De data asta parca am vazut o schimbare, parca Victor Piturca si jucatorii echipei nationale au adus la echipa o alta mentalitate si o anumita maturitate. Piti si-a jucat cartea cu sabia deasupra capului, intrat la echipa nationala pentru al doilea mandat pe un teren foarte subred. Si a reusit, fara certuri, fara multe comentarii, fara nazuri, fara figuri, fara Radoi. Cu Ogararu (finally...) Nu am fost niciodata un fan al antrnorului Piturca, desi a crescut in ochii mei cind a plecat de la Steaua pentru ca nu a acceptat ca ciocoiul-ghertzoi sa-i dicteze echipa. Se pare totusi ca Piti merita toata stima si a aratat ca el a fost alegerea cea mai buna. A trecut prin momente grele, tatal lui a murit pe durata acestei campanii (ceea ce pot sa spun cu mina pe suflet ca e o incercare mult prea grea...), si totusi el a fost un om puternic, constant in atitudine si a reusit sa duca mai departe ce a inceput.

Chivu a spus frumos si adevarat ca nu mai stiam sa ne bucuram. Nici ei si nici noi. Sa speram ca a avut gura aurita cind a spus ca vom sarbatori si de acum incolo!

Felicitari Romaniei pentru o campanie reusita, ceea ce nu s-a mai vazut de ceva vreme. Avem un turneu final cu Romania in grupe si trebuie sa scoatem maxim din el. Generatia Drogatilor, asa cum a fost numita de unii, poate deveni o noua generatie de neuitat. Echipa nu poate fi numita nici generatie de aur, platina sau mai stiu eu ce metal pretios. Deocamdata, echipa nationala trebuie sa arate mai mult. O calificare nu iarta 7 ani de dezamagiri, dar cu siguranta inseamna un inceput. Sper sa nu raminem la stadiul de tatonari in evolutiile viitoare. Ne mai trebuiesc inca doua calificari la turneele finale si chiar mai mult: o figura frumoasa. Nu e de-ajuns sa mergem in Austria si Elvetia. Noi, suporterii vrem mai mult. Ar trebui ca si fotbalistii sa-si doreasca sa realizeze mai mult.

Si poate cindva, va reinvia amintirea noptilor albe din 1994, cind un oras intreg iesea in Piata Universitatii sa se bucure dupa o victorie cu Columbia sau cu SUA, sa sarbatoreasca golurile lui Hagi si Ilie Dumitrescu cu Argentina, dar si amintirea lacrimilor din meciul cu Suedia...
Hai ROMANIA !

17 octombrie 2007

In gradina botanica, intr-o duminica...


Dimineata innorata de duminica. Frig. Poate ploua ? Sau poate nu... Incet-incet norii se retrag si apare soarele. Un soare de octombrie, cu multi dinti. Dupa-amiaza frumoasa de toamna. Imi iau "copilul" (recte noul meu aparat - Mr. Fuji S6500) si dau o fuga in Gradina Botanica sa il pun la treaba. Cred ca pentru un pasionat de fotografie-peisaj, toamna e cel mai frumos anotimp, iar simfoniile de culori se impletesc superb cu sentimentul dulce-acrisor de toamna.

Gradina Botanica. De fapt Gradina Botanica "Dimitrie Brindza" a Universitatii din Bucuresti, numita asa dupa fondatorul ei, este situata in cartierul Cotroceni si acopera o suprafata de 17.5 hectare (inclusiv 4.000 m² de sere) si are peste 10.000 specii de plante.

Prima gradina botanica din Bucuresti a fost intemeiata in 1860, linga Facultatea de Medicina, de catre Carol Davila. Gradina a fost mutata in spatiul actual in 1884 de catre doi mari pasionati si iubitori ai frumosului si utilului: Prof. Dr. Dimitrie Brindza si arhitectul peisagist Fuchs, originar din Bruxelles. Gradina a fost inaugurata in 1891, dupa ce serele au fost construite si populate, dar a fost afectata de inundatia din 1892, apoi avariata in timpul primului razboi mondial de trupele de ocupatie germana, si in al doilea razboi mondial, de bombardamentele anglo-americane de la 4 aprilie 1944. Muzeul Gradinii Botanice se afla in imediata apropiere a portii intr-o frumoasa cladire in stil brâncovenesc. Este amenajat in 20 de incaperi si cuprinde planse pictate, fructe, seminte, fragmente de plante uscate sau conservate in formol, expuse dupa criterii ecologice, sistematice si functionale. In acest muzeu sunt expuse peste 5.000 de specii de plante, inclusiv 1.000 de specii exotice. Gradina cuprinde: sectorul plantelor ornamentale, grupe geografice (plante rare din flora Romaniei, plante din zona mediteraneana), sectorul flora Dobrogei, cascada, gradina italiana, rozariu, sectorul plante utile, sectorul "sistemul plantelor", arboret - dendrariu, si in sfirsit desi nu in cele din urma complexul de sere.

Gradina Botanica din Bucuresti ramine si azi o oaza de liniste, de meditatie, de incantare a ochiului si spiritului. Daca v-ati saturat de traficul infernal din Bucuresti, de timpul pierdut prin mijloacele de transport, sau daca pur si simplu vreti sa scapati de stres, ar fi indicat o vizita la Gradina Botanica. Este recomandat sa te plimbi printre flori, aroma lor te va imbata mai tare decat ar fi putut-o face o bere la mall. Si daca ai obosit plimbindu-te si ascultind pasarile, te poti aseza pe o banca. Cea mai buna alegere este cea cu vedere la lac. Astfel poti admira ratele care joaca leapsa prin apa, sau care macaie de parca s-ar lua la cearta cu tine. Daca ai noroc te poti si apropia de ele, si astfel te alegi si cu ceva poze. Am reusit sa vad chiar si o veverita insetata, care a coborit sa bea niste apa din lac.

Gradina Botanica a fost mereu un loc de meditatie. Stind pe banca poti face si tu acest lucru. Si nu ma refer la cugetari asupra mincarii care te-asteapta acasa sau in ce loc vei iesi in seara respectiva, ci pur si simplu invata sa te eliberezi de toate si sa-ti golesti mintea, si cu siguranta te vei simti alt om. O alta ocupatie pe care o poti practica in liniste, aici, este cititul. Sunt excluse revistele si ziarele de scandal, totusi, suntem intr-un loc respectabil…

Bineinteles un asemenea loc este si un mic paradis pentru cei pasionati de fotografie si iti ofera prilejul de a prinde niste peisaje superbe, reflectia copacilor ingalbeniti de inceputul toamnei in apele lacului, covorul de frunze rosiatice in care iti infunzi pasii, izvoare, lacuri, banci... Si bineinteles, florile. Ca doar suntem intr-o gradina botanica. Mi-am promis ca o sa mai vin neaparat si la primavara, sa vad splendoarea naturii trezite la viata si minunea miilor de flori imbobocite, cum am vazut si in mai la Balcik.

Timpul trece, soarele se apropie de apus, e timpul sa ma indrept usor spre casa. Ma gindesc ca a mai trecut o zi si nu am lasat-o sa treaca degeaba, am mai fost intr-un loc frumos, am avut un pic de timp si pentru a ma juca cu noul meu aparat, am vazut si am invatat lucruri noi. Poate nici nu imi dau seama care sunt, dar ma simt mai impacat cu mine insumi...

13 octombrie 2007

Bine ai venit Ioana-Erica !

Din nou sunt intr-o mare intirziere cu evenimentele despre care vreau sa scriu, care s-au intimplat si care m-au bucurat.

Pe 1 septembrie a venit printre noi Ioana-Erica Marinovici, fetita lui Marius si a Mihaelei. Acum are aproape o luna si jumatate si se pregateste de botez in curind. Eu am vazut-o cind avea doar citeva saptamini, am baut un pahar de whisky cu tati si cu "unchii" adoptivi... Si, ca si "verisoarei" ei Ana-Patricia, ii urez si noii venite in "clan" sa aiba parte de o viata frumoasa, sanatate, multe bucurii, multa fericire si mult noroc in viata, o familie unita. Sa creasca mare si sa aiba mereu puterea de a pune un zimbet in sufletul lui mami si al lui tati, sa le aduca numai fericire si sa fie mindri de ea.

Multe succese in calatoria asta noua numita viata ! Sa cresti mare si sa auzim de mult, mult bine ! Mii de ingerashi sa vegheze asupra ta si sa te ocroteasca, cu usurinta orice dorinta-n viata sa ti se-mplineasca. Sa fii prea generoasa cu cei ce te iubesc, prea nobila pentru a te supara, prea puternica pentru a-ti fi teama si prea fericita pentru a admite si permite prezenta necazurilor.

11 octombrie 2007

SIAB 2007

Stralucitoare, model nou, linii fine, curbe sexy, puternica, seducatoare, super dotata… e fata de Salon. Ce-si poate dori mai mult un barbat? Mergeti la SIAB sa le vedeti. Live. Daca ati fi in Dorobanti ati avea nevoie si de o masina scumpa in dotare pentru a-i atrage atentia… La SIAB masini sunt din belsug, iar oferta de fete pe masura. Vizitati-le si testati-le!
Am mers si eu la Salonul International Auto Bucuresti 2007, probabil mai mult din inertie, sau poate pentru ca primisem invitatie si m-a impins curiozitatea sa vad ce mai e nou. Adevarul e ca nu ratasem editiile precedente, si asa a aparut inertia de care ziceam. Iar daca anii trecuti, cind era la Romaero, umblam jumatate de ora pentru un loc de parcare in acelasi cartier, acum am reusit sa fac o ora si trei sferturi pina la Otopeni. Nu stiu daca sa ma adaug si eu marelui cor de nemultumiti, acum ca blamarea organizatorilor SIAB 2007 a devenit un fenomen trendy. Jurnalele TV deschid cu cozile de pe DN1, cotidianele centrale numara toaletele ecologice instalate la Metro Otopeni, iar radiourile relateaza pe larg despre caldura din corturile in care au fost inghesuite masini precum sardelele intr-o cutie de conserve.
Aglomeratia imensa, siruri de masini pe kilometri intregi, agentii de politie care incercau sa dirijeze traficul, dar, ca de obicei, mai rau il incurcau... Iar aglomeratia de afara s-a pastrat si in interior. Standurile Porsche Romania sau Daimler-Chrysler erau cu adevarat sufocate. La fel si acolo unde erau masinile de superlux - Lamborghini sau Bentley. Aici, organizatorii au decis sa nu permita patrunderea publicului printre masinile foarte scumpe, asa ca pe culoarul din fata acestora aproape nu se mai putea trece.
SIAB 2007, un eveniment extrem de important pentru lumea auto de la noi, interesant pentru presa, important si pentru public. Lansarile de masini noi pe piata autohtona s-au tinut lant – chiar daca nu au fost chiar premiere mondiale. Producatorii, importatorii sau dealerii au oferit si spectacol si informatii. Cat despre piata auto se poate spune ca este pe val in acest an. Salonul, mai degraba un Tirg auto premium, a oferit totusi si o premiera mondiala: Dacia Logan Pick-up. Alte masini noi si interesante: Hyundai i30, conceptul Ford Iosis x (care pare mai frumos in realitate decit in fotografii), conceptul Volvo XC60.... Si sa nu uit fetele. SIAB-ul e plin de fete frumoase care stau linga masini frumoase. Parca totusi fetele de acum 2 ani aratau mai bine, dar si anul asta Auto Italia a fost, ca intotdeauna, la inaltime (cunoscatorii stiu de ce...)
Pentru cei care nu au fost inca, dar vor sa ajunga: daca doriti ca plimbarea printre masini sa va priasca, ca aglomeratia pina la parcare si cea din interior sa fie una acceptabila, atunci ar fi bina sa vizitati SIAB-ul intr-o zi lucratoare.
Totusi, cine crede ca nu are ce vedea la SIAB 2007, se inseala. Exista o multime de premiere pentru industria auto care nu ar trebui ratate. Problema este “ambalajul”. Faceti un exercitiu de imaginatie: incercati sa va inchipuiti acest eveniment intr-un spatiu expozitional la nivel occidental. Arata bine, nu?

10 octombrie 2007

Din floare-n floare ca o albinuta

Incep sa ma imprietenesc cu aparatul cel nou (Fuji). Deocamdata, neavind prea mult timp liber si alternative, m-am concentrat doar pe ceea ce era in jurul meu. Am reusit s-o prind pe albinuta cum se hranea din florile de la mine din curte... Sunt relativ multumit de ce a iesit, dar stiu sigur ca mai am multe de invatat.

IRIS

"Incepi cu «A fost odata»/ Povesti ce poate s-au mai spus"… Nu ne vom satura niciodata de muzica sau de povestile lor. Fiindca ne-au daruit o "Floare de Iris".

Salile erau arhipline. Fanii ii aclamau in picioare. Le stiau versurile pe dinafara. Umbla vorba, inainte de Revolutie, ca Iris isi isterizeaza fanii in asa masura, incit ii aduce in pragul sinuciderii colective. De isterizat se isterizau, intr-adevar, dar n-aveau de gand sa-si puna capat zilelor. Fiindca nici nu se termina bine show-ul, iar admiratorii intrebau cand va fi viitorul concert. Formaţia Iris, incontestabila valoare a rock-ului romanesc, a implinit 30 de ani de cind umple salile de concerte din Romania.

30 de ani. Virsta mea. Multe casnicii nu rezista atit. Multe formatii nici nu au atitea concerte in toata cariera lor girata de 2-3 super-hituri. Multi nu rezista atitia ani fara a face compromisuri cu care nu se poate adormi seara. Iris ramine Iris si pentru ca n-a facut compromisuri muzicale. Nu a dat-o pe pop cind rock-ul aparent suferea , nici pe colaborari indoielnice cu faimosii acelui sfert de ora. A facut linie melodica, a facut vers de neuitat, a facut muzica. N-a urmarit hit-ul, el a venit natural. N-au facut nici pur afacere din muzica, cu bilete exorbitante sau mare tam-tam ca au inchis nu stiu cite case de bilete. Sunt lorzi, sunt demni si sunt valorosi.

Dupa ce trec anii ramin amintirile ­frumoase, dar nici greutatile nu se pot uita. Aproape orice biografie Iris incepe cu “s-a format in 1977, la Bu­cu­resti, in urmatoarea componenta: Nelu Dumitrescu – tobe, Nutu Olteanu – chitara, voce, Emil Lechinteanu – bas..., iar din 1980 vine Cristi Minculescu”. Asa este, dar inainte si dupa s-au mai intimplat destule, intr-un interval de timp relativ scurt avind loc migrari de la un grup la altul, reveniri, certuri si impacari. A fost o perioada pe cit de dificila pe atit de efervescenta pentru rockul din Romania in gene­ral si pentru Iris in special. De fapt, nucleul viitorului grup Iris s-a format la sfirsitul lui ’75, cind Deep Purple, Led Zeppelin si Jimi Hendrix erau idoli si multi tineri visau sa ajunga ca ei.

Buna seara, prieteeeni ! In Iris a venit Cristi Minculescuuuuuuu! La 7 ianuarie 1980, chiar de ziua lui Nelu. Isi aminteste de parc-a fost ieri. "Am dat o proba si am ramas. Peste cateva saptamini am avut primul concert." Venea din trupa Harap-Alb si cinta mai mult pe la petreceri. Spre disperarea parintilor, a renuntat la Facultatea de Constructii. "M-as fi lasat oricum. Nu eram facut pentru inginerie. A fost mare deranj in familia mea din cauza asta". Trupa a trecut prin numeroase schimbari de formula, cea mai reprezentativa fiind cea care a avut in componenta cuplul de chitaristi Nutu Olteanu - Adrian Ilie, avindu-l solist pe Cristian Minculescu. Formula actuala (din 1986) a formatiei ii include pe Valter Popa (chitara), Ion "Nelu" Dumitrescu (baterie), Doru "Boro" Borobeica (bass), Cristi Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).

"Au trecut atitia ani... e si un paradox: Irisul e o floare care tine doar in luma mai. Floarea noastra tine de 30 de ani. Mi-a placut enorm numele asta, Iris. In general, numele usor de scandat au succes. Cred ca, de la infiintare, trupa asta a avut un inger pazitor", spune Cristi Minculescu.

Unii ii iubesc pentru primele doua albume, dar majoritatea – neconditionat. Acum, la aniversare, depanam amintiri, evidentiem succese si ne gindim la viitor. Formatie de suflet pentru milioane de romani, Iris a sarbatorit 30 de ani, iar Minculescu a promis ca viitoarea aniversare va fi la 40. De-a lungul timpului au fost incercate mai mult de zece formule pina cind s-a ajuns la o componenta stabila. Grupul a sustinut pina acum in jur de 5.000 de concerte, in fata a peste 8 milioane de oameni si are la activ 15 albume, cel mai recent fiind poemul rock “Iris 30 de ani: Cei ce vor fi”. Iris se mai poate mindri cu “Athenaeum”, un monumental dublu CD, dar şi cu “Digital Athenaeum”, primul DVD al unui artist (grup) din Romania. De asemenea, este singura formatie de la noi care a inre­gistrat si filmat cu mari muzicieni, intrati in istoria universala a rockului: “Lady in Black”, cu Mick Box şi Bernie Shaw de la Uriah Heep. Dupa atitea proiecte realizate, ce mai poate face Iris? Raspunsul il da Valter: “Se pot face multe, dar niciodata nu ne gindim de acum pina la anul ce vom face”.

Cristian Minculescu, Doru Borobeica, Ion Dumitrescu, Relu Marin si Valter Popa se pot lauda cu titlul de Cavaleri ai Ordinului National “Meritul Cultural”. Este pentru prima data cind in Romania seful statului acorda o astfel de decoratie unei formatii de muzica rock. Inalta distinctie a statului roman le-a fost conferita celor cinci muzicieni “pentru activitatea de 30 de ani si contributia deosebita in promovarea muzicii rock” si le-a fost inminata chiar de Traian Basescu, intr-o ceremonie desfasurata la Palatul Cotroceni. Seful statului nu si-a ascuns simpatia pentru celebrii rockeri romani: “E o bucurie sa decorez cu inalte ordine ale statului roman o formatie care timp de 30 de ani ne-a adus tuturor bucurii. Ati avut puterea ca in anii ’80, la sfirsitul anilor ’70, chiar, sa ne daruiti tuturor acele oaze de libertate de care am avut toti nevoie”. Traian Basescu le-a multumit mebrilor trupei Iris pentru ca melodiile lor au fost “avansuri” pe care le-au facut libertatii in numele romanilor. Presedintele a incercat si un exercitiu de sinceritate: “Chiar daca nu am inteles exact mesajul, ati avut puterea sa ne faceti sa le urmam”. Nu a uitat nici declaratia de fan Iris: “Va asigur de toata dragostea mea”. Cristian Minculescu i-a multumit sefului statului pentru “suportul moral de-a lungul timpului”. Multumirile au venit si pentru ca presedintele a coborit “de la inaltimea institutiei prezidentiale”. Basescu nu a ramas nici el dator: “Nu am coborit, ci am urcat pina la voi”. Minculescu i-a facut si-o urare in stil rock presedintelui: “Sanatate la maxim, noroc si succese”. El a subliniat ca decoratiile primite din partea "primului presedinte iubitor de muzica rock al tuturor romanilor", alaturi de faptul ca au cintat in deschiderea Rolling Stones reprezinta "incoronarea" celor 30 de ani de existenta ai formatiei.

In 2007 e greu de crezut sau de adus aminte ca in Romania comunista Partidul era in toate, peste tot, printre noi. Daca erai rocker, taiatul pantalonilor evazati sau taierea pletelor erau doua si cele mai mici rele care ti se puteau intimpla in “epoca de aur”. Atit Militia, dar mai ales Securitatea ve­gheau ca intreaga societate sa mearga spre comunism in zbor fara evenimente. Concertele rock au fost suprave­gheate intotdeauna, atit cele ale formatiilor autohtone, cit si putinele trupe venite din strainatate. Inainte de apa­ritia (sau difuzarea) unui disc, o comisie de tovarasi trebuia sa citeasca si sa aprobe sau nu textele melodiilor. De exemplu, “Cine ma striga in noapte” (compus în 1981) nu a primit aproba­rea de difuzare, fiind conside­rat depresiv. Dar nu numai textele pieselor, ci si tinuta sau comportamentul artistilor erau in vizor in acei ani. De aceea, Iris, una dintre cele mai dinamice formaţii rock de la noi, avea la fiecare concert “observatori”. O data cu ve­ni­­rea lui Cristi Mincu­lescu, Iris devenea tot mai populara, iar spectacolele erau o mare revarsare de energie, de la trupa spre pu­blic si inapoi. In consecinta, baietii erau din ce in ce mai haituiti, cenzurati, amenin­tati. Inainte de a ajunge la stabilitatea si succesul de azi, Iris a fost obligata sa depaseasca mai multe obstacole, iar unele dintre ele au fost aparent insurmontabile. Erau in plina glorie, dar pericolul plutea in aer, caci Iris stringea prea multa lume pe stadioane si era considerata un "pericol". "Unii au renuntat din motive obiective sau subiective, altii n-au rezistat presiunii, haituielii si cenzurii si au fugit din tara. In astfel de momente te agati de orice. Iris s-a agatat de public", ne-a declarat Cristi. Asadar, Iris a ales sa ramana. Dar erau cu sabia lui Damocles deasupra capului. In 1980, au primit prima interdictie de a mai cinta si a durat trei luni, a doua a fost in 1982 si a durat o luna de zile. Dar in aprilie 1988 era sa se lase rau de tot, in urma “incidentelor” de la Miercurea-Ciuc, Iris riscind “suspendarea pe viata”. Legenda spune ca spectatorii s-au enervat ca formatia nu a mai fost lasata sa iasa la bis, au spart geamurile Casei de Cultura si au rasturnat niste dube ale Militiei”. Membrii trupei au fost avertizati ca li se pregateste interdictia definitiva, tocmai de aceea au compus "Floare de Iris", melodia care a devenit imnul trupei. "Daca noi nu vom mai fi/ Va veti aminti/ Ca a fost odata Iris!" O luna mai tirziu, chiar in ziua lansarii albumului “Iris III – Nu te opri”, grupul a fost instiintat ca i s-a interzis sa cinte pentru totdeauna. Dar Cristi, Valter, Boro si Nelu au avut pe cineva acolo sus care i-a iubit si le-a anulat sentinta definitiva.

Ce mai freamat, ce mai zbucium la concertele Iris! Au cintat in cluburi, in sali de sport, in teatre, in camine culturale, pe stadioane arhipline cu Cenaclul Flacara. Aveau peste 180 de concerte pe an. "Buna seara, prieteni!". Este introducerea pe care o auzim, invariabil, la fiecare concert. "Buna seara, Sinaia!" sau "Buna seara, Mamaia!", chiar si "Buna seara, Dalga", daca ar cinta acolo. Odata insa, cind au cantat in Lehliu, Cristi a salutat publicul cu: "Buna seara, Lehliu gara!", fiindca acestea au fost primele cuvinte pe care le-a vazut la intrarea in localitate. Circula si o gluma printre artisti: singura localitate in care Cristi spune doar "Buna seara prieteni!" este Baicoi.

Vineri seara, pe bulevardul ce ducea spre Aeroportul Baneasa, masinile inaintau mai greu decit pietonii. Nu plecau toti din tara, cum ar fi fost de asteptat, ci era convoiul celor ce nu doreau in ruptul capului sa lipseasca de la aniversarea zeilor rock-ului romanesc: Iris. Din pacate, situatia in care sunt acum m-a impiedicat sa fiu si eu acolo si sa ratez show-ul "nationalei de rock a Romaniei". In costume elegante, sositi intr-o masina de lux, in haine de piele sau jeansi taiati, veniti cu autobuzul direct de pe bancile liceului, fani de toate virstele, adolescenti si oameni cu parul alb, generatiile muzicii Iris s-au adunat pe Aeroportul Baneasa, la o aniversare care nu a mai fost doar a trupei Iris, ci a tuturor.

Concertul a inceput cu o mica intirziere, deoarece lumea inca se inghesuia la porti si in jurul orei 20.00. Publicul era deja surescitat, unii aplaudau strigind numele trupei, altii cintau "La multi ani!", iar inceputul a fost pe masura asteptarii: "Buna seara, prieteni!" si acordurile vechii melodii "Pe ape" au electrizat fanii de toate virstele prezenti pe aeroport. Au rasunat pe Baneasa nu doar vocile celor cinci muzicieni, ci si glasurile miilor de oameni strinsi la concert, caci piese precum "Trenul fara nas", "Cine ma striga in noapte", "Vino pentru totdeauna", "Casino", "Pe ape" sau "Luna plina" au intrat deja in legenda si nu pot lipsi la nici un concert Iris.

Vocea dramatica a Maiei Morgenstern sau replica din "Gladiatorul" cu care a caracterizat Tudor Chirila magicienii sarbatoriti au completat o seara magica, din care regretul lipsei lui Adrian Pintea sau a lui Florian Pittis, nelipsiti altadata, a fost punctata de Cristian Minculescu prin melodia de pe noul album, "Lacrimi de roua."

Iris ne-a promis a 40-a aniversare, iar noi nu uitam, asa cum pastram de generatii acelasi salut in inimi: "Buna seara, prieteni!"

8 octombrie 2007

Demisie oficiala

Subsemnatul, va aduc la cunostinta hotarirea irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut cindva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cind trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mindru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.
Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti minca.
Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebindu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cind tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cind nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cind nu imi pasa de cit de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cit de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.
Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, birfa.
Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vind copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a intamplat cu timpul cind aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrini mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese cistigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intimpla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Menica repetentul, atunci cind jucam fotbal in spatele scolii?
Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetiile echipajului "Speranta", navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarindu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.
Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.
Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.
Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.
Gata cu birfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zimbetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvintului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.
Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate si sa stau in bratele Lui Isus. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MIC!

29 septembrie 2007

I finally got it

E ceva vreme de cind imi doresc sa fac pasul la categoria urmatoare. Sa trec de la aparatele foto digitale compacte, asa-numitele "Point and shoot" sau "sapuniere" in jargonul profesionistilor, la ceva mai bun, care sa arate mai bine, sa faca poze mai bune, sa nu aiba numai moduri "auto". Sa simt ca am si eu o contributie cind fac o poza, sa o gindesc, sa fie rezultatul viziunii mele asupra situatiei si subiectului respectiv. M-am gindit la DSLR, dar mi-am dat seama ca ar fi un pas prea mare si nu sunt inca pregatit pentru asa ceva. Pe linga aspectul financiar, deloc de neglijat, parca totusi era ceva prea complicat direct dupa "sapuniera". Dupa o saptamina intreaga de navigat printre forumuri si review-uri, decizia a fost luata. Cistigatorul este Fuji S6500 FD. Categoria bridge, zoom optic 10.8X, 6.3 Megapixeli, obiectiv 28-300. De duminica este noul meu tovaras si acum suntem in faza de tatonare si imprietenire. Ii multumesc pe aceasta ocazie lui Vali Rariceru, de la care l-am cumparat, prin intermediul www.okazii.ro si va arat si voua citeva linkuri pentru detalii suplimentare. Inca nu pot sa-l recomand cu incredere, dar sunt convins ca nu am facut o alegere proasta.
http://www.steves-digicams.com/2007_reviews/fuji_s6000fd.html
http://www.dpreview.com/news/0607/06071302fujifilms6500fd.asp
http://www.dpreview.com/reviews/fujifilms6000fd/
Sper sa fie un tovaras de nadejde in cele ce vor urma, si sa fac multe si reusite poze cu el, sa reusesc sa ma dedic mai mult fotografiei (sa fie mai mult decit un simplu hobby) si mai ales sper sa reusesc sa le ofer tuturor poze cit mai frumoase, care sa bucure ochiul si sa va faca pe toti sa intelegeti un crimpei din ce am trait si ce am simtit eu cind le-am facut. In continuare pentru mine fotografiile reprezinta amintirile ce sfideaza timpul, si inca mai am bucuria si pofta de a spune mai departe prin intermediul lor unde am fost, ce am vazut, ce am simtit, de a comunica si celorlalti emotiile stirnite de subiectul lor.
Pentru ca atunci cind pui suflet, vei reusi sa atingi nu doar privirea ci si sufletul privitorului...

Fuck them retirement funds advertisers !!!

Un fenomen publicitar s-a abatut mai ales peste cei din categoria mea - tinerii angajati cu virste cuprinse intre 18 si 35 de ani: pensiile obligatorii. Se da lupta grea si tema este, se pare, extrem de dificila pentru creatorii romani de reclame. Avind publicul-tinta atit de bine configurat, toti asiguratorii s-au gindit ca tinerii trebuie ispititi mai ales cu glume sadice, umor negru, imagini socante. Ca asa sint tinerii. In plus, trebuie speriati cu spectrul batrinetii. In unele reclame sint dati drept exemplu al nefericirii parintii sau bunicii nostri si sintem indemnati de fete vesele cu dintii albiti in Photoshop sa nu le urmam exemplul virstnicilor din familie si sa ne punem bani deoparte pentru zile negre. Asta ar fi iritarea de fond: faptul ca ni se propune sa fim mai „destepti“ decit „batrinii“.

Si citind despre una despre alta, am dat de blogul lui Tudor Chirila, si mi s-a parut ca reflecta atit de bine realitatea si pune atit de bine punctul pe i, incit mi-am permis din nou sa ii inserez articolul aici, pentru ca in mod sigur nu as fi putut reda mai bine indignarea impotriva acestui val de reclame indobitocitoare:

Umbli prin oras si vezi panouri galbene pe care citesti ca vei trai mai putin decat ele, respectivele placi. Te uiti bulversat si te intrebi cine ar putea sa-ti jigneasca speranta de viata si bunul tau simt comparandu-te cu un panou galben. Apoi in josul lui vezi un logo a carui sonoritate iti aduce a crescatorie de pasari: AVIVA.
Iti vine sa urli dar nu oricum ci vorbindu-le pe limba lor de marlani: cum pizda ma-tii iti permiti sa-mi agresezi simturile vizuale cu slogane basite prevestitoare de moarte sumbra care vine maine caci scrie ca maine eu nu voi mai fi acolo dar panoul invingator ca Stefan cel Mare iesind din casa Vrancioaiei va fi. Hamletiano- urbani, baietii astia.
Dupa care iti cumperi un ziar si privesti siderat in locul copertilor: un mare "ad" publicitar reprezentat printr-o fotografie cu doi tineri aparent fericiti dar zambind fals si tamp cu privirile atintite spre un borcan ce gazduieste doua proteze dentare dintre care una cu diamant montat pe dintele fals. Sloganul din josul pozei nu merita mentionat dar ideea e ca esti tanar si se ocupa ei de viitorul tau si pensia ta privata caci in ambele exemple e vorba de pensii private, in caz ca nu am reusit sa va edific pana aici.
Ti se urca sangele la cap si iti vine sa scuipi din plamanii tai inca tineri si imbatati de aerul vietii plina de speranta si proiecte, urmatorul monolog:
- Bai cretini patentati si advertiseri neinformati si nefundamentati, ba voi stiti cui va adresati?
- Bai nene, voi stiti ca noi astia tinerii, ne mai si futem si inca de multe ori pe noapte si asta dupa ce am dansat pa mese de cateva ori pa saptamana si inchidem cluburile?
Chiar asa voi stiti ba ca noi inchidem cluburi si ne avem ca fratii cu Jack Daniels si Red bull? Ba voi stiti ca la noi nu e pauza intre momentul cand ne inchidem la slitz si iesitu' pe usa in drum catre birou la sapte dimineatza? Bai fraierilor, noi mergem la sala si tragem de fiare pentru ca ne place sa ne vada gagicile bicepsii sau pectoralii "pa baza la care ne rezolvam problemele de incredere sau frustrare baaa".
Plesneste setea de viata in noi si suntem gata sa ne-o dam in gura pentru un loc de parcare pentru ca asta e adrenalina frateee sa parchezi pan' orasu asta.
Voi stiti ba ca alearga sangele pan' noi ca Schumacher pa' circuit?Vorbim tare si ne dam barbati pan' mall-uri inainte sa intram la filme fratziorilor...
Ba voi va ganditi ca la noi proiect de viitor inseamna caii putere? Noi suntem aia care danseaza pa plaja in Vama pana la epuizare si numa' soarele ne trimite acasa...da' ce spun io acasa...Acasa in cort si de cele mai multe ori in alt cort ca suntem Tineri si Smecheri frate...
Ba voi credeti ca lumea o construiesc fraierii care se gandesc de mici la moarte? Pai, baa, mai descoperea Columb America daca se gandea la pensie pa la 30 de ani?
Baa, noi sarim cu coarda pa la Rasnov ca sa scapam de stress...Cine credeti voi ca inchiriaza terenuri la Polivalenta?
Pai ba io nu stiu cum sa ma razbun pa Aurel ca a dat doua goluri sambata trecuta si venisera doua colege bune de la birou sa ne vada la fotbal baa..Asta ne ocupa noua timpu' frate... Pai cand ai carnea tare pe tine si iti plesnesc coaiele de fericire tu te gandesti la pensie fraiere?
Noi da sanatate avem nevoie baa, ca dac n-o avem p-aia n-apucam nici un ban la fluieru' final...si nici voi fratziorilor..
Asa e viata bai nene la treizeci de ani e vara si esti greiere...
Asa ca nu mai faceti voi pa furnicutzele cu noi ca noi nu asa intelegem baeeyy "advertiseri plini de imaginatie"!!! Ca nici greierele n-a inteles...
Pai voi nu vreti ma baieti sa intelegem, ca sa va dam lovelele in administrare? Stiti de ce le zice lovele? Ca exprima dragostea voastra de bani finantistilor...
Asa imi venea sa strig dupa ce publicitarii pensiilor private si clientii lor m-au tratat ca pe un batran cu mana tremuranda, zadarnic incercand sa-si stapaneasaca emotiile si lacrimile de bucurie la auzul soneriei care vestea una din singurele vizite pe care le mai primea in finalul vietii: postasul cu pensia.
Oare sa-mi amintesti ca o sa fiu batran si muribund e singura solutie spre a ma face responsabil?
Bed for love – un blog cu idei Tudor Chirilă

14 septembrie 2007

Sfirsit de vara - sfirsit de viata

Am lipsit ceva de timp din blogging. A fost o vara frumoasa, cu locuri frumoase, cu oameni frumosi, cu amintiri minunate, cu mii si mii de fotografii. M-am indragostit din nou. Am stat de vorba cu vintul si i-am admirat pe Alifantis si Andries in duet la Folk You in Vama Veche, am mincat icre proaspete in 2 Mai si suberec la Constanta, am bolborosit cu Vulcanii Noroiosi, am mincat gulas si papricas in Secuime, am admirat superbul lac Sfinta Ana, am fost coplesit de maretia Cheilor Bicazului, am aflat legenda Lacului Rosu, am gasit linistea in dulcele grai bucovinean si m-am desfatat cu placinte "poale-n briu", m-am recules in minastirile din Moldovita si Sucevita, am alergat veverite in Vatra Dornei, am purtat clop morosenesc in Pasul Prislop, am petrecut citeva nopti ca in Muzeul Satului intr-o pensiune superba din Maramures, am reconstituit istoria comunismului in muzeul din Sighet, am ris in fata mortii in cimitirul din Sapinta, m-am minunat in fata manastirilor de lemn din Birsana, am inconjurat lacul Mogosa, am baut o limonada la Cluj, am ratacit prin Cheile Turzii, am poposit in inima Apusenilor, am vazut urmele de ursi in Pestera Ursilor si am inghetat in Ghetarul Scarisoara, am fost impresionat de eforturile unui om simplu de a crea un muzeu la Chiscau, m-am ascuns de potera in pestera precum haiducul Ionele, am rememorat nasterea Romaniei in Alba Iulia, am descoperit ca eternitatea s-a nascut la tara in Marginimea Sibiului, am respirat aerul tare de Paltinis, am fost mindru ca Sibiul e capitala culturala europeana a anului 2007 si am alergat printr-un labirint de traditii, obiceiuri si cultura, udat cu bere si limonada in frumosul oras din inima tarii, am vazut alaturi de Jules Verne Castelul din Carpati, la Hunedoara, am umblat printre ruinele Sarmisegetuzei, am trecut muntii prin Defileul Jiului, am sarutat sub Poarta Sarutului si am stat la Masa Tacerii, an contemplat Coloana Infinitului, am fost coplesit si de maretia Cheilor Sohodolului, m-am recules la minastirea Tismana, am cautat frumusetea anilor interbelici in Herculane, am vazut Dunarea fierbind in Cazane si chipul lui Decebal sculptat in piatra. Iar dupa 2 saptamini de vis si 3.500 de kilometri m-am intors acasa, mai sarac poate material, dar mult mai bogat sufleteste, si cu retina plina de un impresionant sirag de locuri frumoase, obosit dar fericit, iar cind timpul imi va permite voi incerca mici descrieri ale fiecaruia din aceste locuri.

Dupa o saptamina de munca, am simtit nevoia sa ma regasesc, sa ma odihnesc, sa-mi caut linistea. A fost un imbold interior, care vroia parca sa ma pregateasca pentru momentele grele ce vor urma. Si cum sufletul meu isi poate gasi linistea doar pe malul marii, am fugit din nou in Vama, sa culeg a unsprezecea scoica, sa tainuiesc cu valurile si cu pescarusii, sa ma uit pe mine pe nisipul de-acum rece si sa chem soarele sa iasa din nou si din nou din mare.
A venit timpul sa ma intorc, si am facut-o trist, presimtind parca ceva. Am venit acasa, dar caldura de acasa era inlocuita de o atmosfera apasatoare. Nori negri se invirteau pe deasupra, iar linistea era cea de dinaintea furtunii.
A doua zi s-a intimplat. Ziua a inceput trist. Pe banda de la Realitatea am citit ca s-a stins cea mai mare voce a lumii - Luciano Pavarotti. Deja devenisem nelinistit. Nu mai intru in alte detalii. Joi 6 septembrie, la ora 17.15, tata s-a stins din viata in spitalul Matei Bals, dupa ce il dusesem la prinz acolo pe picioare, pentru un control de rutina si un RMN. Ne-am dus acolo cu el si ne-am intors fara. Un complex de probleme de sanatate (fara ca vreuna sa para sau sa fie atit de grava), dublate de incompetenta si indolenta unor asa-zisi medici au facut ca ziua de joi sa fie ultima pentru el, iar inima lui sa nu poata face fata eforturilor la care a fost supusa acolo. A tusit de 3 ori si a adormit. Pentru totdeauna. Cu mine si cu mama de fata. Nu pot sa va spun expresia de pe chipul mamei mele atunci cind am fost nevoit sa-i spun ca, oricit de mult au incercat sa-l resusciteze, lupta a fost zadarnica si el ne-a parasit. Poate nu a fost chiar tatal perfect, poate nu tineam la el suficient de mult ca la un parinte, dar judecatorul vietii si faptelor lui nu puteam fi eu. Parintii nu ti-i alegi, ci ti-i da Dumnezeu si tu ai datoria sa fii un bun fiu, sa-i respecti si sa-i ajuti atunci cind neputinta ii biruieste. Totusi, parca mintea mea nu poate cuprinde moartea. E drept ca pe masura ce trece timpul, incepe sa-i apese durerea de oase, parca si tusea le e uneori enervanta, parca uneori se misca prea incet sau iuteala gindului nu mai e ceea de cind erau tineri, dar in mintea mea exista o lege nescrisa: "parintii sunt nemuritori". Buni sau rai, ei trebuie sa fie aici pe pamint. Ei sunt radacinile mele, ei sunt cei care m-au ajutat sa fac primii pasi. Ei sunt aripile care m-au ajutat sa ma inalt in zborul meu prin lume si prin viata. Ei ma ajuta sa ma ridic cind cad si sa merg mai departe. Nu am fost prea apropiati, dar intre parinti si copii nu e loc de suparare sau orgolii. Durerea s-a lasat peste noi, si am ramas in viata asta doar doi - mama si cu mine, sa avem grija unul de celalalt, sa ne sprijinim si sa incercam sa ne invatam unul pe celalalt ca viata trebuie sa mearga mai departe.
Sfirsitul de vara a venit trist, a inchis un capitol frumos al vietii mele, dar nu s-a multumit cu atit, si a inchis si o viata intreaga. Nu e cinstit, era inca tinar, nu avea inca 65 de ani, mai avea mult de trait. Si dincolo de toate, imi rasuna obsesiv glasul mamei: "Si ne facuseram atitea planuri, abia astepta sa te insori si tu, si noi sa iti crestem copiii, sa avem si noi nepotei..."
La revedere, tata ! Dumnezeu sa te odihneasca in pace !
As vrea sa inchei cu o rugaminte: daca sunteti binecuvintati sa mai aveti parinti pe linga voi, la distante mai mici sau mai mari, incercati sa petreceti ceva timp cu ei. Mergeti la masa, iesiti la o plimbare in parc, duceti-i la pescuit, fugiti intr-o zi de week-end pina la padure sau la munte. Faceti asta pentru ei, pentru voi si pentru noi, cei care nu am facut-o suficient atunci cind se putea.
Si inca un lucru: fiti blinzi cu persoanele iubite, oricit de fiare ati fi cu ceilalti.

Enigmatici si cuminti...

Enigmatici si cuminti,
Terminindu-si rostul lor,
Linga noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi parinti.

Cheama-i Doamne inapoi
Ca si-asa au dus-o prost,
Si fa-i tineri cum au fost,
Fa-i mai tineri decit noi.
Pentru cei ce ne-au facut
Da un ordin, da ceva
Sa-i mai poti intirzia
Sa o ia de la inceput.

Au platit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fa-i nemuritori
Pe parintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Luminari in cuib de cuc,
Parca tac, si parca ning.

Plini de boli si suferind
Ne intoarcem in pamint,
Cit mai suntem, cit mai sunt,
Mingiiati-i pe parinti.

E pamintul tot mai greu,
Despartirea-i tot mai grea,
Sarut-mina, tatal meu,
Sarut-mina, mama mea.

Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, ma duc si eu.

Sarut-mina, tatal meu,
Sarut-mina, mama mea.
Ramas bun, baiatul meu,
Ramas bun, fetita mea,

Tatal meu, baiatul meu,
Mama mea, fetita mea.

9 august 2007

Tara te vrea prost ! Iar unii se conformeaza

In cele ce urmeaza o sa reproduc, fara nici cea mai mica modificare, un e-mail primit azi de la un prieten bun. Da, faptele prezentate sunt cit se poate de reale si se intimpla in minunata noastra tara. Multumesc, Marius, si imi pare rau ca tu ai fost victima idioteniei politiei romane (cu litere mici)... Cred ca textul e suficient de la obiect si orice comentariu al meu ar fi efectiv de prisos:

Bah, azi sunt suparat. De fapt, de ieri mi se trage...
De ce $@&# #!@ sa vrei sa fii corect si sa iti platesti impozite, TVA-uri si alte taxe, cand statul te impiedica sa faci acest lucru?! Da, eu vreau sa le dau acesti bani, dar ei fac tot posibilul sa ma convinga ca nu ar fi un lucru tocmai bun pentru mine!!! Cum se face acest lucru? Imi trimit niste handicapati mental (dar nedeclarati, asta-i marea prostie in romania.. de pe tastatura asta nu-mi reuseste R mare...) pe post de politisti/politiste care imi dau amenda pentru ca am parcat masina cu o roata pe un spatiu demult lipsit de culoarea verde, un spatiu neingrijit de aceeasi municipalitate, un spatiu care acum serveste unor angajati la fel de imbecili sa faca din el o menajerie de caini (nu multi, doar vreo 20-30), un spatiu pe care doar maxim 1% din populatia Bucurestiului l-a vazut sau il va vedea vreodata, un spatiu situat undeva in spatele Casei Scanteii (inca nu se poate numi Presei Libere...). Un spatiu pe care nu s-ar fi parcat daca municipalitatea nu dadea aviz favorabil constructiei unui complexuri de birouri in care pot lucra lejer mii de oameni, dar sunt amenajate locuri de parcare doar pentru cateva zeci. Un spatiu pe care nu s-ar fi parcat daca existau solutii alternative (alta parcare platita, etc..) Un spatiu pe care il folosesc sa imi parchez mashina atata timp cat sunt la serviciu, dar asta e mult mai grav dupa mintile obtuze ale unor caschetatzi decat alte chestii care ne omoara incet.
NU sunt genul care ii ignora pe ceilati participanti la trafic in timp ce depasesc coloana care-si asteapta cuminte randul pentru culoarea verde a semaforului; si nici nu impresionez cu cele 5 secunde care mi-au trebuit sa ajung la 140 km/h intre 2 statii de autobuz in cartierul Militari cu bolidul meu atat de potrivit traficului infernal din capitala; nici vreun taximetrist nesimtit care sta pe coltul intersectiei in paralel cu alti 2 la fel de cretini colegi pentru a creea atat de necesarul "tunel" de comunicare; si nici vreun "baiatu' lu' tata" care si-a luat carnetul de-a gata cu spaga la aceiasi reprezentanti ai municipalitatii, fara sa stie nici macar cum arata mashina, si pe care frecvent ii gasim in mijlocul intersectiilor de ei blocate pentru ca tocmai au uitat cum se "baga" intr-a 2-a si acum suna un prieten sa intrebe; nici vreo idioata care a parcat masina 3 zile in mijlocul stradutei care deservea vreo 5 blocuri, facand accesul imposibil (da, mi s-a intamplat asta acum vreun an.. inutil sa spun cata saliva avea mashina pe ea la finalul celor 3 zile si cate biletele gen "Bah, dobitocule, ti-a luat ma-ta strada?!"..); si nici nu conduc dupa ce am baut pentru ca sunt smecher, pilos, fotbalist de geniu, prim ministru sau mai stiu eu ce presedinte...; si nici nu merg teava pe autostrada de la Cernavoda la Bucuresti, pe banda a 2-a, cu aceeleratia "blana", bronzand cu farurile toti viermii care au tupeul sa-mi stea in cale in graba mea catre destinatia finala unde trebuie sa ajung doar ca sa ma laud 1 saptamana ca am facut autostrada in doar 40 de minute; si nici nu parchez la supermarket pe locurile de handicapati.. unde, de altfel, parcheaza numai handicapati ne-handicapati! NU! Eu doar imi depozitasem acolo obiectul care ma aduce in fiecare dimineata la serviciu, intr-un colt uitat de lume, intr-un loc care nu deranjeaza pe absolut nimeni, caci nu e nimeni pe care sa deranjeze acolo, cel mult pe colegii de complex de birouri care fac acelasi lucru: parcheaza mashina pe aceste drumuri (totusi impropriu spun drumuri pentru niste dale aruncate in jurul odioasei constructii...) situate la cel putin 200 de metri de locul de munca pentru ca acolo NU SUNT amenajate decat f. putin locuri de parcare (am mai zis asta?!).
In fine. Dobitocul ala oare stie ca isi ia salariul din banii pe care ii produc SI eu atat timp cat am masina parcata acolo? Si ca cele 30 de mashini pe care a pus cu hidoasa-i mana amenda sunt exact ale celor care-i asigura mizera-i existenta??!! Probabil ca idiotu' cand vede ca ii cresc unghiile isi taie mana din cot ca sa rezolve treaba pentru totdeauna?? O sa platesc amenda... probabil ca nu va singura de acest gen, pentru ca, nu-i asa, trebuie sa vin la serviciu sa-l intretin si pe tantalaul asta de Garcea... Dar macar n-o sa imi fie jena asa cum ii va fi cacanarului care atunci cand il va intreba copilu' (care vede in el cel putin un erou al filmelor politiste gen Cobra cu Stallone sau aia doi cu Strazile din San Francisco, etc..)
"Tata, am doi colegi carora le-au murit parintii. Unii pe autostrada incetosata de miristile incendiate, altii striviti de un copac batran, lasat in uitare de pe spatiul verde administrat de municipalitate. Tu esti politist! De ce se intampla toate astea cu toate ca te duci in fiecare zi la serviciu???"
Si el ii va raspunde mandru (probabil ca-s optimist cu jena...): "Pentru ca mie mi se pare mult mai important pentru natiunea noastra sa prind infractorii deosebit de periculosi care isi parcheaza masinile pe camp!"
...ceea ce ma face sa fiu total de acord cu propunerea de reducere cu 10% a personalului bugetar, dar cu o singura mica conditie: TOTI cei 10% dintre bugetari sa fie din Politia Romana!

8 august 2007

Vama trista


Si totusi am plecat simbata in Vama. Chiar daca am luat niste tzepe, dorinta de a ajunge acolo a fost mai mare decit chinul de a pleca singur asa ca m-am trezit de dimineata, m-am suit in masina si am plecat. Soarele ma saluta si ma astepta, iar Cd-ul nu putea sa cinte decit "M-am saturat de patul meu de-acasa/Cearsafurile nu imi mai zimbesc/Aceleasi haine zac tacut pe masa/Si parca-mi spun ca nici nu mai traiesc/Si-atunci ies afara, e vint si este vara/Si ceru-mi spune: <<>> ". 30 minute pe 3 km de autostrada, nebunie pina la Basarabi, nebunie in Constanta, nebunie pina la iesirea din Eforie, asa ca am reusit sa fac aproape 5 ore pe drum, dar am ajuns. Am parcat masina si m-am dus sa revad marea, nisipul, o bere buna si bruna si rece. M-am intilnit cu cunoscuti, am stat la povesti si la beri cu ei, am primit revista "Photo", am fotografiat pisici, ciini, iepuri si un apus de soare. Au venit niste prieteni foarte buni. Am fost martorul intimplator al unui recital folk, intr-o curte, intre 15 oameni, o voce excelenta care a impartasit cam o ora si ceva si celorlalti valoarea sa... Si chiar a cintat excelent. O noua noapte, un pic de whisky, plimbare pe plaja, am ratat concertul Tapinarii care tocmai se termina, am ratat concertul Ada Milea pina am cautat cel cu Tapinarii. Asa ca inapoi la Stuf... si noaptea a curs lina, dar norii au aparut si am fugit la culcare la 4 si ceva, dindu-mi seama ca n-o sa am sansa unui rasarit atit de frumos ca pina acum. Am luat a noua scoica si m-am dus in camaruta pe care am gasit-o (de fapt a fost o canapea intr-o bucatarie, dar ce mai conteaza.... Vama chiar era plina).

A doua zi, Vama era trista. Soarele nu ne mai mingiia cu razele lui fierbinti. Omleta de la ora 2, intilnirea nepregatita cu o prietena foarte buna si cu mama ei, multe, multe povesti. Cafeaua la Ovidiu.... si vestea cea trista, care a cazut ca un trasnet peste toti cei care facem parte din generatia in blugi. Din momentul in care vestea s-a confirmat, soarele s-a ascuns trist in nori si parca toata Vama s-a intristat ascultind vocea lui Pittis vorbind despre Sfirsitul care nu era acolo si atunci.

"SUNT TINAR, DOAMNA!" Asa a spus Motu timp de 63 de ani. Si tinar a ramas pina duminica la prinz, cind cancerul l-a lasat fara grai. "Conceptia mea este «Carpe diem!», deci nu exista ieri, nu exista miine. Eu imi traiesc numai clipa!" Asa gindea si asa a trait. A facut exact asa cum a spus. A trait clipa pina in ultimul moment si nu s-a temut de moarte, a fost demn in fata ei. "Nu imi fac planuri niciodata, pentru ca relatia intre gind si timp e grava. Pina sa ajung sa materializez niste lucruri pe care le-am gindit, mi-au venit altele in minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obisnuit cu lucrul asta, sa stau cu picioarele in apa rece si sa fac planuri." Asa a construit "castele de gindire" pentru citeva generatii de romani care l-au iubit. Generatii care au fredonat cu el apelul lansat catre lumea condusa de idei preconcepute: "Lume, lume, soro lume / De ce esti prea rea de gura? / De ce ne privesti cu ura? / Vinovatii fara vina / Cer sa se faca lumina. //Vreau sa-nalt castele de gindire, / Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc. / Nu conteaza cit de lung am parul, / Mai presus e cit si cum gindesc". Si nu pot sa uit ca ultima oara l-am vazut chiar in Vama.... Am plecat foarte trist, am lasat in urma mea o Vama trista, oameni tristi. Si cum sa nu fiu trist cind in locul unde generatii intregi de pletosi curati la suflet au redefinit libertatea, aflu ca s-a stins cel ale carei plete au fost un simbol al dorintei de libertate in niste vremuri in care aceasta ne era interzisa ? Si cum sa nu fie Vama trista cind aici a fost sediul de rezistenta al generatiei in blugi, cind aici e locul geometric al tuturor celor cu parul lung, dezamagiti de sistemele comuniste sau oligarhice, care au fredonat macar odata "Nu conteaza cit de lung am parul..."

Si iata cum am vrut sa scriu un blog despre Vama, despre nisip, valuri, scoici, soare si libertate, si am ajuns sa scriu un blog trist despre o despartire trista. Dar disparitia giganticului Motzu m-a tulburat si m-a marcat prea mult cit sa nu mai scriu inca o data despre asta. Pentru mine, el va fi intotdeauna cel care-si scutura pletele pe scena, declamand, cu acel timbru inconfundabil: "Sunt tinar, Doamna / Sunt Pittis. Buna seara!", aprinzind astfel flacara spectacolului. Pletosii de ieri si de azi (pentru cine nu stie, si eu am avut plete o buna parte din liceu si cam toata facultatea), artistii si fanii, toti cei pe care Pittis i-a facut mai buni de-a lungul vietii lui il vor purta in suflet mereu. V-a murit Pittis, copii dragi ai tuturor virstelor nonconformiste! Si-a luat zborul spre cele celeste minunata pasare de argint din pletele lui!... Pasarea aceea neostentativa, in blugi banali, precum mierla in penajul ei modest, care devine atit de elocvent printre tot felul de codobaturi şi ciori vopsite strident, ce nu stiu decit sa ciriie, in timp ce ea se inclina cind pe aripa rock si cind pe aripa folk, spre a-si marca rotirea ca o vraja a sentimentelor pure pe care le trezea in toate sufletele, facindu-le sa uite in acea clipa ca omul mai are si latura sa de lasitate sau conformism. Pentru ca – invaluindu-ne in pletele lui pe care multi ar fi vrut sa i le tunda si daruindu-ne cu discreta aparitie tot harul sinceritatii pentru o traire estetica pe care politrucii ar fi vrut sa ne-o sugrume – orice ar vrea sa spuna unii sau oricum ar vrea sa se impauneze altii, Pittis a fost la noi adevaratul dizident, adevaratul contestatar si adevaratul consecvent pe aceasta cale. Care nu a facut nici exhibitionism atunci, nici caz dupa aceea; ci a ramas in geaca lui, cu cocul lui, cu sufletul lui curat de care n-avea cum sa se apropie compromisul. Ca un simbol de calma perseverenta in verticalitate, cu o filozofie de fond personal specifica fiecarui om ostil agresiunilor care-i incaleca valorile libertatii.

Florian Pittis ne-a parasit duminica. A lasat in urma o altfel de lume, mult saracita. Fara spiritul sau viu, fara setea lui de viata, de cintec, de joc, lumea pare amortita intr-un anotimp tern, fara culoare si lumina. Ce ne vom face fara Motu? E greu de spus. Lumea nu va mai fi la fel. Pur si simplu. Nu putem vorbi la trecut despre el. Putem doar sa-l adapostim in sufletul nostru cum putem mai bine. Pentru a fi, in continuare, bogati. Pentru a nu uita sa fim, din cind in cind macar, legati sufleteste de izvorul pur si nesfirsit al existentei, sub ce forma ar fi ea. Motule, Dumnezeu te-a primit linga el, te-a iertat si te va odihni. Tu cinta-i si incinta-l, la fel cum ai facut si cu noi, de-atita timp....


Sunt un frate tinar, care crede in dreptate,
Am ochi negri, dar am miinile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund cind mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun in balanta ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atirna greu
Teama de sinceritate...

Dar de cite ori, prieteni, n-am suris cu intristare,
Cind sperantele pareau inselatoare.
Cind necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de cite ori, prieteni, i-am prins jocul.
Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vieti ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea tirziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un oras fara pacate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.





Sfirsitul nu-i aici

Din nefericire, printre blogurile frumoase in care incerc sa prind crimpeie din locuri frumoase prin care am fost, mi s-a ivit prea des ocazia anul asta sa scriu bloguri triste, despre oameni extraordinari care ne parasesc. Gil Dobrica, Octavian Paler, Adrian Pintea. Si acum... Florian Pittis. Cea mai frumoasa voce a teatrului romanesc a incetat din viata duminica, continuind un an atit de trist din punctul asta de vedere. Am aflat vestea la coada la cafea la Ovidiu, in Vama. Cineva l-a intrebat pe Ovidiu daca e adevarat si l-a rugat ca in caz ca asa e, sa puna citeva melodii cintate de el. Dupa 5 minute, din boxele de la Stuf de unde intotdeauna duminica dupa-masa muzica e cea mai frumoasa, a inceput sa rasune "Cind necazuri te doboara/Si prieteni n-ai sa-i strigi,/Tine minte, sfirsitul nu-i aici". Am inteles si in timp ce ma uitam la mare si imi sorbeam cu nesat inconfundabila cafea la filtru facuta chiar de Ovidiu, o lacrima a incercat sa se strecoare pe sub ochelarii de soare....

Florian Pittis. Motzu (pentru prieteni). Actor, cintaret, folkist, hippiot, rebel, pletosul care intodeauna a sustinut ca "Nu conteaza cit de lung am parul, important e cit de mult gindesc". Ziua de 5 august 2007 a insemnat sfirsitul drumului lui pe acest pamint. Un cancer la prostata, cu care se lupta de mai bine de un an, a reusit sa-l doboare. Desi fusese diagnosticat cu o maladie incurabila, Pittis nu a renuntat la stilul sau de viata obisnuit. Adept al unui program de somn „minimalist“, exprimindu-si adesea regretul ca ziua are doar 24 de ore, Pittis a lucrat si in ultimul an, cel in care a urmat un tratament impotriva cancerului, in ritmul nebunesc cu care si-a dus intreaga viata. Nici la tigari nu a fost dispus sa renunte, chiar daca fumatul era interzis intr-o stare precara de sanatate cum era a sa. 38 de ani de cariera, milioane de admiratori si imaginea unui artist memorabil. Asta a lasat in urma Florian Pittis. A ramas pina in ultima clipa asa cum a fost o viata intreaga: tinar, liber si boem.

Pittis a fost parte integranta din viata culturala, reusind sa popularizeze muzica folk si rock, mai ales prin realizarea unor emisiuni radiofonice in cadrul indragitei serii „Pittis Show“. Nonconformistul Motu’ Pittis s-a definit intotdeauna ca un rebel. Pletele, blugii, fumul de tigara si rockul l-au definit intotdeauna. Purta par lung din 1971 si a declarat intotdeauna ca nu are de gind sa renunte la el. A fost marcat de filmul „Hair“ si de Woodstock-ul din 1969, pe vremea cind se afla la Paris cu o bursa. Intilnirea sa cu muzica a avut loc in timpul scolii generale. In 1956, a inceput sa indrageasca rock-ul, pe cind mergea la restaurantul Ceahlaul, unde o formatie cinta „Rock Around the Clock“. Primele spectacole de muzica si poezie le-a sustinut in anii ‘70, la Teatrul Bulandra, alaturi de actorul Ion Caramitru si de formatia Sfinx. Dupa ce au fost interzise, a inceput, in 1981, seria „Poezia muzicii tinere“, spectacol in care prezenta marile succese ale Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitari de poezii si cu multa muzica. Dupa ce si acestea au fost interzise, a urmat „Cintec despre mine însumi“, tot la Bulandra. Infocat iubitor de muzica rock, nu si-a taiat celebrele plete nici sub comunisti, replicind mereu: „Nu conteaza cit de lung ai parul, important e cit si cum gindesti“. Tinerii se adunau cu miile in anii ‘80 la sala de la Gradina Icoanei a Teatrului Bulandra pentru a-i vedea celebrul one-man show „Cintec despre mine insumi“ in care interpreta versuri de Walt Whitman cu muzica rock pe fundal, spectacol interzis de cenzura comunista.

Pittis a fost unul dintre cei mai solicitati specialisti în rock pentru declaratii referitoare la celebrii britanici de la Rolling Stones cu ocazia venirii in România. Pentru concertul din 17 iulie, Pittis a facut tot posibilul sa fie prezent. „Sunt doua lucruri pe care un amator de rock nu trebuie sa le rateze in viata: un concert Pink Floyd si un spectacol The Rolling Stones“, spunea Motu’, adaugind ca „m-as duce sa-i vad si daca as fi in scaun cu rotile“.

In decembrie 2005, la Festivalul „Om bun“, citiva copii din public au intrat in culisele Teatrului Ion Creanga din Bucuresti. Pittis isi astepta rindul, fumind o tigara, iar o fetita l-a certat: „Tu de ce fumezi?“. „Stiu, nu e bine, i-a spus Motu’, fumatul ucide lent. Dar cine se grabeste?“. Nu era prima oara cind Pittis raspundea cu aceasta gluma celor care ii reprosau ca fumeaza sau il rugau sa-si menajeze vocea. Era insa cu cateva saptamini inainte sa afle diagnosticul fatal.

Florian Pittis si-a implinit visul de a intra la IATC din a doua incercare, dupa ce a luat lectii de dictie si a lucrat ca electrician voluntar la Teatrul Bulandra, timp in care a urmarit toate spectacolele, seara de seara, si aproape toate repetitiile. A absolvit in 1966, la clasa profesorului Radu Beligan, iar din 1969 a inceput colaborarea cu Teatrul Bulandra. Pittis a afirmat ca „norocul“ lui a fost Liviu Ciulei, care i-a propus, intr-o seara, sa inlocuiasca un actor, iar mai tirziu, cind maestrul a devenit director la Teatrul Bulandra, l-a si angajat. In prima sa aparitie pe scena teatrului, in 1961, a jucat in rolul pajului din piesa „Cum va place?“ de Shakespeare, in regia lui Ciulei, pentru ca doi ani mai tirziu sa fie deja in echipa teatrului condusa de Ciulei ca director artistic.
Ca actor la Bulandra, a colaborat cu mari regizori, printre care Andrei Serban sau Alexandru Tocilescu. A fost Alencon din „Elisabeta I“ de Paul Foster, Alioska din „Azilul de noapte“ de M. Gorki, Edmund si Jamie din „Lungul drum al zilei catre noapte“ de Eugene O’Neill si Ariel din „Furtuna“ de Shakespeare, toate în regia lui Liviu Ciulei, dar si Laertes din „Hamlet“, in regia lui Alexandru Tocilescu. De-a lungul carierei sale in teatru, Pittis a si pus in scena o serie de spectacole, printre care se numara „Cum se numeau cei patru Beatles“ de Stephen Poliacoff, „Ciinele gradinarului“ de Lope de Vega, „Meditatiile Ritei“ de Willy Russel si „Black & White“ de Keith Waterhouse si Willis Hall. Florian Pittis a si jucat in primele trei piese. S-a facut cunoscut si in spectacole de divertisment, mai ales cele de televiziune ale regizorului Alexandru Bocanet. A format un trio de succes alaturi de Anda Calugareanu si Dan Tufaru. De aici si pina la cenaclul Flacara n-a mai fost decit o scinteie. Pittis a fost unul dintre fondatori, facindu-si debutul cu “Problema spinoasa a noptilor”, a lui Geo Dumitrescu. In 1992 a intemeiat, alaturi de Mircea Baniciu si Mircea Vintila, formatia Pasarea Colibri, impreuna cu care a inregistrat citeva albume. Dupa ce a renuntat la colaborarea cu “Pasarea Colibri”, Pittis a continuat sa cinte la festivaluri de muzica folk, alaturi de vechii prieteni şi a pus pe picioare primul radio din România care emite pe Internet. Dupa caderea regimului comunist a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Romane, transformat in Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet.
Vocea lui Florian Pittis a devenit o marca a uneia dintre cele mai longevive emisiuni ale TVR, „Teleenciclopedia“, pe care a insotit-o vreme de aproape 2 decenii. Pittis a avut si citeva roluri in filme ca „Gioconda fara suris“, „Adio“, „Draga Nela“, „Veronica se intoarce“, „Innebunesc si-mi pare rau“.

Deschis intotdeauna la nou, Pittis a fost primul actor roman cu web site propriu. Intrebat de ce i se spune „Motu“, raspundea cu umor: „Pentru ca asa sint eu, mai cu mot“. De fapt, cea care l-a numit prima data Motu a fost bunica lui din partea tatalui pentru ca, fiind primul nepot, era intr-adevar „mai cu mot“. Numele sau de familie a fost scris gresit in certificatul de nastere cu doi de „t“, de un „contopist betiv“, cum povestea adesea.

Florian Pittis a fost un artist complex, o personalitate remarcabila a vietii culturale romanesti. Spirit vesnic tinar, el a adus in inimile noastre bucuria artei si a cuvintului rostit cu inegalabila expresivitate. Vocea lui inconfundabila va dainui mereu in amintirea iubitorilor de frumos, de muzica buna si de poezie.

Ultima data l-am vazut pe Florian Pittis intr-o seara de vineri de acum 2 ani, in Vama Veche, la festivalul de folk. Din pacate Motu nu mai poate zimbi si cinta cu noi ca atunci "dincolo de orice Vama, dincolo de DA sau NU, dincolo de toata lumea... FOLK YOU!!"

"Si cit as vrea acuma sa fim iar impreuna,
Pierdut intre prieteni ce visul si-l aduna
Si as da totul, totul si locul meu din rai
Ca viata mea intreaga sa fie-o zi de mai..."

Vesnic in cautare, vesnic nelinistit, vesnic creator. Florian Pittis a ramas pina la sfirsit un dizident, intr-o lume a conformismului. Si-a trait viata din plin, frumos si liber. Fara constringeri si prejudecati, doar cu muzica, poezie si prieteni dragi. Pina in ultima clipa, a ramas un actor, pe o scena pe care a umplut-o de fiecare data.
Motu va fi mereu printre noi si in noi, in chitari, in versuri, in poezii, in cintarile din jurul unui foc aprins noaptea pe plaja din Vama Veche sau in sala teatrului Bulandra. Cerul insusi pare ca a inceput sa plinga disparitia acestui imens suflet. "Hei ce ploaie si ce vint... Piesa e gata. Trag oblonul. Hei ce ploaie e afara.... Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si miine seara". Plingi soare, plingi cerule ! A plecat si Motu', chiar daca era inca tinar. S-a mai dus o stea si a ramas un nou gol, o noua gaura neagra pe harta spiritualitatii romanesti si oricit vom evoca acesti oameni nu vor fi egalati niciodata.
Fie-ti tarina usoara, Motzule !