In Romania se moare pe pirtie

Tocmai l-ati vazut pe Mircea Mocanu (aka Bobo), un tinar de 23 ani din Constanta, pasionat de skateboard si snowboard. Din pacate nu o sa il mai puteti vedea niciodata, pentru ca a murit.

Am gasit prima poveste despre asta pe blogul lui Cabral:

Acum o saptamina, Mircea Mocanu a murit, fiind victima indiferentei si nesimtirii celor care administreaza pirtiile din Sinaia; simbata a vrut sa coboare pe snowboard de la cota 2000 la cota 1400 pe Drumul de Vara; ajungind intr-o zona in care, pentru a se mentine pe drumul bun, trebuia sa o ia la stinga, neexistind niciun fel de marcaj care sa indice acest lucru, a tinut drumul inainte, ajungind intr-o vilcea al carei inceput arata precum continuarea unei pirtii. In momentul in care nu a mai recunoscut imprejurimile, si-a dat seama de eroarea comisa, s-a oprit, si-a dat placa de snowboard jos si a incercat sa urce dealul si sa ajunga la locul in care a ales calea gresita. In urcare, folosind drept sprijin placa de snowboard, a provocat o avalansa de al carei risc de producere turistii nu erau informati.

INTREBARE: S-ar fi intimplat oare toate acestea daca cei (i)responsabili de administrarea pirtiei, pirtie care apare pe toate hartile concepute de catre Primaria si Salvamontul din Sinaia ca fiind omologata si avind dificultate medie, si-ar fi facut treaba si ar fi instalat niste amarite de panouri care sa indrume turistii pe drumul corect?

In plus, nu a existat niciun fel de atentionare in legatura cu riscul ridicat de producere a unor avalanse in zona (cu toate ca autoritatile au recunoscut dupa producerea tragediei ca acest pericol exista deja de ceva timp). Acestea sunt intrebari care nu s-au pus la televizor; in schimb, vina s-a aruncat asupra mortului: s-a spus ca el s-ar fi aflat intr-o zona interzisa turistilor(total FALS), ca s-a aventurat constient intr-o zona nepermisa, transformindu-l intr-un cautator de senzatii tari in afara zonelor destinate practicarii acestui sport; realitatea este total opusa, lucru dovedit de felul in care a fost gasit (placa nu mai era in picioare, el o folosea in urcare pentru a ajunge pe drumul corect). Daca incercarea de a schimba ceva din administrarea aproape inexistenta a pirtiei esueaza, oamenii sa fie avertizati de pericolul la care se expun in momentul in care indraznesc sa practice un astfel de sport in Romania, un sport din care NU se moare pe o pirtie dintr-o tara normala. Simbata i s-a intimplat lui Mircea, oricind i se poate intimpla oricaruia dintre noi. Ideea este ca in media se discuta atat de mult de bataia cocalarilor la mall cind s-ar putea discuta despre lucruri mai importante. Avem nevoie de ajutor pt a face cunoscuta adevarata poveste.

Un al doilea loc in care am gasit povestea a fost pe site-ul derdelusului digital:

Acum 4 ani un baiat de 26 ani a murit in Predeal infipt in resturile acoperite de zapada ale vechiului telescaun. Citi stiu de intimplarea asta? A aparut Catalin Radu Tanase indignat pe post? Nu, caci cartelul mogulilor din media functioneaza. (pentru cine nu stie proprietarul instalatiei si administratorul domeniului este domnul Sarbu). A fost atunci un protest organizat de boarderii de la 961. Atit, nici el mediatizat.

Iar acum in Sinaia a murit un om. Da, stirea s-a dat si din pacate nu a facut inca vilva mare. Si nici nu va face probabil. Cu cca 4 ani in urma a mai fost un mort pe o pirtie deservita de instalatiile d-lui Sarbu si cazul s-a fisiit repejor. La fel se va intimpla si de data asta, caci nu-i asa, interesele sint prea mari iar siguranta turistului valoreaza exact cit un scuipat inghetat.

Simbata dupa amiaza Mocanu Mircea aka Bobo, s-a pierdut din Drumul de Vara (sa fim sinceri, citi dintre noi n-am patit-o macar o data?). A vrut sa se intoarca, a incercat sa urce inapoi in drum si s-a rup o placa de vint. A fost gasit a 2-a zi, ingropat complet.
Stau si cuget si eu, este Drumul de Vara pirtie omologata? Daca da, unde-i balizarea, unde-i marcare zonelor periculoase? Daca nu, de ce este tratata drept pirtie? Cine raspunde de incalcarea flagranta, vizibila si repetata a legilor care guverneaza functionarea si amenajarea pirtiilor?
Si mai stau iar sa cuget. Dupa 3 zile de ninsori si vint puternic ANM a atentionat prin Buletinul de Avalanse asupra riscului ridicat in masivele Bucegi si Fagaras, emitind o atentionare de grad 4 (se traduce prin “risc mare”; scara este de la 1 la 5; mai multe detalii aici). Cum naiba de in Sinaia nu se stia despre treaba asta? Cum naiba ca Adi David de la Salvamont Sibiu a reusit sa faca ceva placute de avertizare pe care sa le monteze la cabina si pe care sa puna riscul estimat? Cum naiba ca la diverse intilniri si consfatuiri noi astia din zona “consumer” am tot strigat in van sa se preia modelul Sibiului si in Busteni/Sinaia. E atit de greu sa vopsesti niste tablite si sa schimbi niste placute cu riscul estimat?
Ce dracu (nu ma pot abtine sa nu folosec cuvinte chiar mai dure) este Carpul si Drumul de Vara? Cine este administrator? Primaria Sinaia ori Teleferic SA? Oameni buni, pustiul din Constanta n-a murit nici pe Valea Costilei nici pe la dracu pe coclauri!! A murit in Sinaia pe Drumul de Vara, pirtie de dificultate medie in administrarea cuiva!! (nush de ce, as paria pe Primaria Sinaia)
Ce ar trebui sa se intimple sa se ia masuri? Am spus-o p-aici pe derdelus.ro de zeci de ori. Am scris de ni s-au tocit deshtele despre pirtii, incalcarea legilor si siguranta. Apar sefi de la Salvamont la TV si ne vorbesc in doi peri despre inconstienta si “snaubordishti”. Despre indolenta lor cine ne vorbeste insa?
Cadavrul tinarului a fost descoperit într-o zonă în care accesul turiştilor este interzis. Salvamontistul Dan Trif a declarat ca, in zona, s-au produs trei avalanse: una de proportii mari si doua mai mici. Trif mai spune ca doar una dintre cele doua avalanse mici, ar fi putut fi fatala pentru baiat.
Cum este interzis domnule Trif accesul acolo? Baiatul se deplasa pe pirtia pe care dvs o patrulati iar Primaria (ea oare?) o administreaza. Era marcata zona periculoasa? Era balizata conform legii pirtia Drumul de Vara din care copilul s-a ratacit? Ati adus in atentia autotitatilor faptul ca exista zone periculoase care nu sint marcate corespunzator? Cine raspunde pentru moartea unui om pe un domeniul schiabil? Sunteti raspunzator pentru accident?
Nu stiu, as asterne aici toata furia adunata in ani de zile in care am tot fost ignorati. Noi astia de platim 30 euro pentru o zi de schi de toata jena. Cred ca s-a ajuns la o limita a suportabilitatii, trebuie facut ceva. Dupa schiuri rupte-n pietre si oase zdrelite-n santuri acum murim pe pirtii. Mai stam oare cu miinile-n sin?

Am scris si eu despre aceasta tragedie pentru a nu ne mai lovi de nepasarea autoritatilor si a celor implicati, pentru a nu mai sta cu miinile in sin si pentru a populariza intimplarea, astfel ca tot mai multa lume sa afle ce s-a intimplat. Poate cineva va face totusi ceva. Iar daca nu, macar sa fim cu totii avertizati despre calitatea pirtiilor din Romania si sa nu mai acuze nimeni de lipsa de patriotism pe cei care isi fac vacanta in Austria la schi, si nu pe scirboasele si periculoasele meleaguri mioritice.

De ce a murit Vama Veche si nu mai poate fi salvata?

Am primit ieri un comment la filmuletul pe care il am postat pe youtube cu un rasarit pe bolero in Vama. Ca o continuare a ideii mele de aici, cum ca Vama Veche a murit si, cu toate ca mai exista o raza de speranta, soarele de data asta n-a mai rasarit pe plaja din Vama Veche ci a apus pentru totdeauna. Comentariul suna asa (o sa-l reproduc intocmai, in ortografia si prescurtarile originale):

s-a alef prafu` de vama....am fost pe 14 feb...au demolat jumatate...si au facut PISTA de BICICLISTI prin fata Stufului, loool... Si, daca tot era o seara urita si rece de luni, m-a purtat un pic gindul pe acolo, gratie si melodiei lui Koop cu aroma de stuf, nisip incins si tipat de pescarusi in fundal.

Si ma tot gindeam de ce a murit Vama Veche si cum ar mai putea fi ea salvata...

Iar azi am gasit articolul lui Tudor Chirila, pe blogul lui, intitulat exact asa: "De ce a murit si nu poate fi salvata Vama Veche". Idei cu care sunt absolut de acord, si se pare ca si voi, cei care mai cititi ce mai aberez eu pe aici si va mai dati citeodata si cu parerea. Si pentru ca stiu ca sunt multi iubitori de Vama pe aici, iar poate unii dintre ei nu sunt cititori ai lui Chirila sau le e lene sa dea un click la blogroll, o sa continui cu postul lui Tudor:

Publicul sau consumatorul ia ce i se ofera. Daca nu gaseste ce cauta, pleaca. Daca ceea ce i se ofera poate fi considerat un substitut pentru ce cauta, ramane sa incerce.

Vama Veche nu a murit din cauza publicului ci din cauza ofertei. Cei care au populat Vama Veche cu micile lor afaceri nu au avut viziunea turismului de nisa.

Ei nu au inteles ca Vama Veche era un loc definit de un singur cuvant: simplitate. Ce poate fi mai simplu decat o curte de tara in care ti se pun pe masa rosii de gradina, salata de vinete si oua de gaina.

Ce poate fi mai simplu decat o ulita prafuita care duce la mare. Pescari care pleaca in zori, pentru a se intoarce la apus cu peste zvarcolind. Muzica in surdina. Haine simple. Defileul tricourilor. Taramul corturilor. Viata special de simpla de la cort. Reintoarcerea la natura.

Societatea de consum a complicat lucrurile. Ori cei care au venit sa faca turism si afaceri in Vama, au adus cu ei fripteuza, termopanul si Coca Cola in speranta ca vor face profit. Un timp au facut. Doar ca Vama Veche nu a fost niciodata pregatita sa devina o statiune. Ceva din trupul acestui satuc de la marginea tarii respingea ideea ca pe un soi de transplant incompatibil, cu care organismul refuza sa se impace.

Comerciantii s-au incapatanat insa, sa efectueze transplantul. Si Vama Veche a murit. Ca un delfin esuat care se zbate pe uscat.

Privita pragmatic, moartea satului ramane o problema de cultura. Daca in Vama Veche am fi avut un cazinou, s-ar fi gasit jucatori. Inca o data, nu a fost o problema de cerere ci de oferta.

Intr-o lume in care fugim de globalizare si consumism ca dracu' de tamaie negustorii care au populat Vama Veche cu afaceri buticoide n-au inteles ca exista un public din ce in ce mai larg si avid de simplitate. Englezi, olandezi, norvegieni care ar fi dat bani multi ca sa locuiasca intr-o curte cu wc-ul afara, mirosind a baliga, si care ar fi considerat asta, pe buna dreptate, "the return to innocence". Greseala turismului rural din Romania este ca incearca sa-ti propuna solutii moderne. Ori clientii numerosi ai acestui gen de turism tocmai de asta se feresc.

Vama Veche ar fi trebuit sa ramana un spatiu cu resurse limitate. Un spatiu inchis celor care cauta confortul clasic. Un spatiu destinat contemplarii, nu actiunii. Si credeti-ma, negustorilor nebuni dupa profit, s-ar fi platit bani grei pentru un dus in curte sau un cort pe plaja intr-un loc in care limonada ar fi castigat lupta cu Pepsi.

Cei carora Vama Veche le-a incaput pe mana n-au inteles ca o reproducere se plateste mai prost decat originalul. Vama Veche e o reproducere de prost gust a unui litoral oricum muribund.Atata vreme cat casa dobrogeana a sculptorului Buculei risca sa devina o anomalie arhitectonica pe drumul dintre Vama si 2 Mai, esecul acestor sate e o problema de cultura. Sau de incultura.

Se ridica astfel o intrebare. Cum ar putea doamna Elena Udrea sa rezolve o problema de cultura?

Aici fac eu o paranteza, poate nu toata lumea stie despre ce e vorba. Elena Udrea, ministrul turismului, bomba sexy din guvern, clientul Louis Vutton, nevasta parcarilor Dalli, febletea presedintelui Basescu, consateanca cirnatilor de Plescoi, blonda cea mai blonda din spatiul carpato-dunareano-pontic, acum vreo 2 saptamini, a declarat la Madrid ca va propune infiintarea unei statiuni cu caracteristicile pe care le avea Vama Veche, daca situatia din zona se va deteriora in continuare.

Am vrut la vremea respectiva sa scriu un post intreg despre asta, dar m-am gindit ca daca as scrie despre fiecare aberatie cu care incearca sa ne ia ochii cei care ne conduc, de la autostrada suspendata la cel mai lung cirnat din lumea al lui Oprescu, de la miile de kilometri de autostrada ai lui Orban sau zecile de mii de euro pe care vroia sa ii ofere prostanacul Geoana tuturor celor care s-ar intoarce in tara de pe alte meleaguri, pina la turismul ecumenic si strandurile termale din Bucuresti ale aceleiasi Elena Udrea, as innebuni si eu si v-as innebuni si pe voi... Dar acum daca tot a venit vorba, sa dezolt un pic macar ideea.

Revenind la Elena Udrea, aceasta a spus ca niciodata nu ar fi autorizat ce s-a construit in Vama, dar ca nu a putut lua nici o masura, neavind statut de statiune, adaugind ca la Vama Veche situatia este degradata si, in prezent, exista un amestec intre cei care vin cu jeep-urile si cei care asculta manele, propunind ca solutie construirea unei alte statiuni, care sa fie asa cum era inainte Vama Veche. Nu stiu care a fost scopul blondei de la drept cu aceasta declaratie, probabil sa empatizeze cu cei ramasi cu dragoste de Vama in suflet (desi a dat-o cu bita in balta, vorba unui coleg - "Bob, tu nu ai Jeep, dar te duci in Vama. Inseamna ca esti manelist"...). Eu nu cred ca specimene de genul ei ar trebui sa vorbeasca despre Vama de pe vremuri. Locul il fac oamenii, si sigur un loc ca Vama Veche de atunci nu poate fi facut de o posesoare de Louis Vutton, ci de oamenii simpli, care vor simplitate. Nutzi uita ca a "infiinta" o statiune care sa aiba spiritul Vamei de acum zece ani si mai bine inseamna sa tii cont de ceea ce insemna spiritul respectiv - case mici, cu arhitectura tipic dobrogeana, plaja lata fara restaurante si mii de terase in jur, doar mare, nisip, corturi, soare, stuf si oameni. Un anumit gen de oameni. Nu discoteci, stufoteci, expiratoteci si alte fite, ci dor gasti adunate pe plaja noaptea, in jurul unui foc, unde se cinta la chitara.

Sa revenim la Tudor Chirila si la ultima solutie pe care o vede el:

Poate ca solutia ar fi ca Vama Veche sa intre in patrimoniul Ministerului Culturii si sa fie redezvoltata ca muzeu-sat, expresie a rezistentei anti-comuniste prin cultura. Caci, la izvoare, asta a fost. Ultima frontiera a intelectualilor ostracizati.

Ramane sa visam...

Multumesc, Tudor, pentru congruenta de pareri. Din pacate, nu cred ca se va mai gasi vreodata o solutie pentru a dezgropa din suflete si a retrai Vama Veche de pe vremuri. Dar vorba ta, ramine doar sa visam...

Lacrimi si imunitate

Acum citeva zile, pe aceeasi Sosea Kiseleff unde nenorocita asta a dat peste o studenta din Republica Moldova, Tatiana Duplei, pe trecerea de pietoni si a omorit-o pe loc, s-a intimplat din nou. Lumea a mai pierdut un inger. Un angajat al Ambasadei Austriei, diplomat cu imunitate, a spulberat pe trecerea de pietoni o tinara de 22 de ani. O chema Laura Buiac, era din Calarasi. Era in anul terminal la master in cadrul Facultatii de Comert din ASE, lucra in Bucuresti la BRD si isi dorea un viitor mai bun alaturi de toti cei dragi ai sai. Desi nu am cunoscut-o personal, eram colegi. Iar joi seara am primit un e-mail sec prin care eram anuntati de trecerea ei in nefiinta. “Mereu cu zimbetul pe buze, un om deosebit si o colega minunata, Laura va ramine vesnic in amintirea si in sufletele noastre”. Era o fata zimbitoare si mereu optimista, si avea toata viata in fata. Iubea viata si era plina de viata. Ii placea muzica... Kylie Minogue, Coldplay, Lenny Kravitz, Robbie Williams, U2. Ii placea marea. Ii placea soarele tocmai pentru ca era ea insasi o raza de soare in viata celor din jurul ei. Acum nu mai e... In locul unde ea adusese zimbete si fericire acum e gol, e tacere si o durere imensa.

Acum am descoperit pe net site-ul www.laurabuiac.ro, unde prietenul ei a pus niste poze cu ea, cu ei doi, cu cei dragi. Un folder, numit “clipe fericite”. Iar deasupra, realitatea dureroasa si nedreapta: “Laura Buiac 15.06.1986 – 31.01.2009”

3 februarie, iarna, soarta nedreapta, destin implacabil. Asa arata sfirsitul unei vieri pamintene si inceputul uneia de inger. Tot viitorul sau este acum pregatit undeva in cer de Dumnezeu. Pe ultimul sau drum a fost condusa cu multa durere- durerea despartirii- de colegii sai de facultate, de serviciu, fostii colegi de liceu, prieteni, rude, dar mai ales de familia sa, a carei durere este de nedescris. Dumnezeu sa te odihneasca in pace, colega!

Desi cunoscuta ca fiind de extrem de periculoasa, si desi multe voci au cerut de mult timp montarea unor semafoare la trecerea de pietoni cu pricina, nimeni dintre cei vizati nu s-a sinchisit sa ia o masura care ar fi putut evita asemenea tragedii. A trebuit ca si Laura sa plateasca cu viata, pentru ca, intr-un final, cineva sa hotarasca ca ofranda e suficienta si sa semneze o hirtie si acum a aparut un semafor acolo.

Pentru angajatul ambasadei Austriei, trecerea de pietoni e un fel de ruleta ruseasca, iar viata si tineretea Laurei nu au valorat nici cit o ceapa degerata. Fiarele si viteza Skodei Octavia s-au dovedit mai puternice. Se spune ca masina avea 130 de km/h, dar nu s-a dovedit inca. Oricum, stau sa ma intreb ca viteza ar fi putut avea criminalul, astfel incit sa o loveasca pe Laura si sa o arunce peste 20 de metri in aer ? Sigur mult peste 100 km/h. Iar daca nimeni nu a putut inca dovedi asta, sigur este dovedit ca ucigasul are imunitate in România. Ancheta va putea fi desfasurata de români, insa cetateanul austriac nu va putea fi audiat, iar autoritatile române sunt obligate sa formuleze o cerere de transfer de procedura in Austria inainte de a fi sesizata instanta de judecata. Si va fi judecat in tara sa.

La fel cum a fost judecat si puscasul marin Christopher Van Goethem, ucigasul lui Teo Peter, basistul trupei Compact si care a fost scos basma curata de americani. La fel cum a fost achitat Ali Imran, cel care a trecut peste taxiul in care se aflau regizorul Cristi Nemescu, inginerul de sunet Andrei Toncu (“Otto” – fost coleg de liceu de-al meu).

Si nu numai. Care este diferenta dintre ‘asasinii rutieri’ straini sau români ? Nici una. Toti scapa de condamnari reale. Pe unii ii salveaza si imunitatea diplomatica. Asa cum a fost condamnata cu suspendare Carmen Paunescu, nevasta porcului din parlament, care a omorit o familie intreaga. La fel cum a fost achitat Cornel Nistorescu, care a omorit un motociclist intorcind pe interzis si cum ar fi fost achitat nenorocitul de Mircea Stanescu, spaima soselelor bucurestene, care a omorit si el un om pe trecerea de pietoni. Mare minune, acesta din urma a fost sinucis. Asta daca nu functioneaza teoria conspiratiei si a plecat intr-o tara cu mult soare si cu multe plaje si noi nu o sa mai auzim de el niciodata. La fel cum nici nenorocita despre care scriam la inceput, dar care este in cercul de apropiati al fostului premier Tariceanu, nu a patit nimic . Toate aceste cazuri au un numitor comun. Au omorit oameni, si ei acum sunt bine-merci, nu i-a intrebat nimeni de sanatate, nu au suportat rigorile legii si merg mai departe cu citeva vieti pe constiinta (desi nu cred ca au asa ceva). Din pacate in urma vor ramane doar lacrimile si durerea celor care i-au cunoscut si i-au iubit. Iar criminalii astia nenorociti nu vor pati nimic. Si chiar daca vor da vreodata socoteala, nici o pedeapsa nu este suficienta pentru o viata distrusa atit de repede. Or putea japitele astea sti ce e in sufletul parintilor Laurei ?

Pentru ca asa functioneaza tara asta si nenorocitii astia s-au prins. Daca ai bani, ai si imunitate (de orice fel ar fi). Daca nu, esti doar o balta de singe linga trecerea de pietoni si o stire de 1 minut la Stirile ProTV si la Observatorul de seara. Faceti loc, va rog! Trec baetii jmekeri!

De ce mor iubirile ?

Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:

Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.

Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...

Mi-e rusine ca sunt roman

As fi vrut sa ma nasc intr-o tara normala, civilizata, in care sa nu aud la fiecare pas pe care il fac, de saracie, de mizerie, de mafioti si spagari, de politicieni corupti, de nesimtire, de “gaozari” , “papagali”, “zdrente” si “traseism politic”. As fi vrut sa ma nasc intr-o tara in care sa nu aud de absolventi de facultate nevoiti sa culeaga capsuni pe alte meleaguri pentru un trai decent. As fi vrut sa ma nasc intr-o tara despre care sa pot scrie de bine. Dar m-am nascut in Romania, iar zilele astea imi este rusine ca ma numesc roman. Si am toate motivele sa spun asta.

Este incredibil ceea ce se intimpla in tara asta. In timp ce ne facem pres "sa o sugem la licuricii mari", si ne dam smecheri ca organizam summitul NATO, prilej pentru toti marii mafioti ai planetei sa se intilneasca si sa dea un oras peste cap, gabori prosti din politie cu IQ subunitar sunt adusi de peste tot din tara sa mimeze inteligenta si sa dea din miini a neputinta, iar oameni nevinovati mor din cauza unor curve proaste cu carnetul de conducere cumparat de la librarie sau de la mall la reduceri sau dupa ce au efectuat felatii cui trebuie.

O tinara studenta de 20 de ani din Chisinau lovita joi pe o trecere de pietoni de pe Soseaua Kiseleff, pe marele culoar unic, a murit la Spitalul de Urgenta dupa ce s-a zbatut intre viata si moarte timp de 20 de minute sub privirile impasibile ale idiotilor politisti care dirijau circulatia, dar si ale trecatorilor. Iar un reporter de televiziune si un cameraman, aflati la fata locului, nu fac altceva decat sa realizeze un “breaking news”, ce poate le va aduce o marire de salariu, fara a se gindi ca o fiinta zace la citiva pasi.

Pentru cine nu stie, Kisseleff e soseaua aia plina de oameni disperati din fata Herastraului si al muzeului satului. Eu stiu cum se circula pe acolo si cred ca oricine din Bucuresti stie... de fiecare data cand vreau sa trec, ma uit de o mie de ori in stinga, apoi, dupa ce pe primele doua benzi se opresc masinile, dau sa trec iar pe a 3-a banda inevitabil se gaseste unul care sa nu faca acelasi lucru.

Cei patru Garcea, caricaturi umane fosforescente de politisti prezenti la 2 pasi de accident au "protejat victima" prin delimitarea zonei in care tinara fusese lovita de masina, a declarat purtatorul de cuvint al Politiei Capitalei, Cristian Ciocan. Intrebat de ce politistii nu au acordat victimei primul ajutor, Ciocan a precizat ca, potrivit unei proceduri a Politiei Rutiere, acestia nu au voie sa miste victimele unui accident. Cit priveste numele celor patru idioti, Ciocan a spus ca "nu sunt vinovati si nu au gresit cu nimic" si, prin urmare, nu le poate dezvalui numele fara voia lor. Codul Penal al Romaniei stipuleaza, in articolul 315, ca omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a instiinta autoritatea, de catre cel care a gasit o persoana a carei viata, sanatate sau integritate corporala este in primejdie si care este lipsita de putinta de a se salva, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda. Tot cu inchisoarea se pedepseste, conform articolului 316 si lasarea fara ajutor prin omisiune de instiintare.

Numele tirfei vinovate de producerea accidentului nu a fost dezvaluit de autoritati, dar imaginile filmate de Antena 3 arata un autoturism Audi, cu numar de inmatriculare B127222, condus de o curva de 35-40 de ani, care declara ca ea circula cu o viteza de cel mult 60-70 de kilometri la ora... Filmul prezinta momente desprinse parca dintr-un film horror... Lovita la cap si plina de singe, tinara s-a zbatut momente bune intre viata si moarte.

Se pare ca javra criminala este Anamaria Straus, in virsta de 40 de ani. Tirfa a ramas blocata la fata locului, nefacind nimic altceva decit sa isi mute Audiul A8 si sa priveasca zvircolelile fetei in agonie. Javra tocmai omorase o fata....si era plictisita....sictirita ... "cu cit poti sa mergi pe aici??? 60- 70 la ora......" Doamne... in ce tara traim??? Audi bengos, nou.... desigur ca trebuie forjat, rodat... deh.... sper sa si-l rodeze prin cimitire de acum incolo... Sunt atit de ingretosat de vita aia ordinara, incit nu am cuvinte....Stoarfa Anamaria Straus este cunoscuta in lumea afacerilor duty-free, dar si in cea automobilistica, face afaceri cu pietris, produce filme si se ocupa si de publicitate. Eu sper sa se ocupe de toate astea dupa gratii la Jilava, acolo unde merita sa putrezeasca de acum incolo, alaturi de nevasta lui Adrian Paunescu si de alte javre din astea care omoara oameni nevinovati si apoi isi continua netulburati viata, fara nici o urma de remuscare si fara a suporta in nici un fel consecintele faptelor lor. Incredibil de cita nesimtire dadea dovada , parca viteza era importanta in momentul accidentului si nu faptul ca a omorit-o pe fata aia, lovind-o pe trecerea de pietoni.

Sper ca aceasta curva nenorocita sa plateasca intr-un fel sau altul. Javra merita batuta si ingropata cu tot cu gasca de garcea si cu masina ei pentru care cine stie cit o fi supt. Ii doresc sa isi vada si ea copilul (daca are) plina de singe si cu spasme pe marginea unui drum, in timp ce celor din jur (ca nu pot sa scriu "oamenilor") nici nu le pasa.

As vrea doar sa transmit Multe Urari de Iubire Eterna la toti oamenii de bine care ne survoleaza creierii, la toate persoanele bine intentionate care ne asculta telefoanele, la toti binefacatorii care ne scaneaza traficul de internet, la toti posesorii de autoturisme AUDI care depasesc viteza legala! Asa sa va ajute Dumnezeu!
Oare cit costa viata unui om? Cite zerouri trebuie sa aiba averea ta sa-ti poti permite sa iesi la vinatoare de oameni pe trecerile de pietoni prin Bucuresti? As vrea sa traiesc ziua in care vinatorul sa devina vinat...
Din ce in ce mai des in ultimul timp, ratam sa fim oameni. Lasam agresivitatea, prost-gustul, nepasarea si frica sa patrunda in viata noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, nu mai avem puterea sa privim in jur. Nu mai avem puterea sa dam o mina de ajutor. Nu mai avem puterea sa ne oprim din drum si sa ne tragem sufletul. N-ar trebui sa ne temem, n-ar trebui sa ne ascundem. E trist faptul ca nimeni nu ne mai invata cum sa fim buni. In ultimii 18 ani nu s-au mai tinut lectii despre compasiune. Am fost prea ocupati sa supravietuim intr-o lume din ce in ce mai complicata, intr-un timp „care nu a mai avut rabdare“, vorba lui Marin Preda. O fata a murit singura la marginea „culoarului NATO“, in timp ce politistii dirijau circulatia spre nepasarea fiecaruia dintre noi....

Sfirsit de vara - sfirsit de viata

Am lipsit ceva de timp din blogging. A fost o vara frumoasa, cu locuri frumoase, cu oameni frumosi, cu amintiri minunate, cu mii si mii de fotografii. M-am indragostit din nou. Am stat de vorba cu vintul si i-am admirat pe Alifantis si Andries in duet la Folk You in Vama Veche, am mincat icre proaspete in 2 Mai si suberec la Constanta, am bolborosit cu Vulcanii Noroiosi, am mincat gulas si papricas in Secuime, am admirat superbul lac Sfinta Ana, am fost coplesit de maretia Cheilor Bicazului, am aflat legenda Lacului Rosu, am gasit linistea in dulcele grai bucovinean si m-am desfatat cu placinte "poale-n briu", m-am recules in minastirile din Moldovita si Sucevita, am alergat veverite in Vatra Dornei, am purtat clop morosenesc in Pasul Prislop, am petrecut citeva nopti ca in Muzeul Satului intr-o pensiune superba din Maramures, am reconstituit istoria comunismului in muzeul din Sighet, am ris in fata mortii in cimitirul din Sapinta, m-am minunat in fata manastirilor de lemn din Birsana, am inconjurat lacul Mogosa, am baut o limonada la Cluj, am ratacit prin Cheile Turzii, am poposit in inima Apusenilor, am vazut urmele de ursi in Pestera Ursilor si am inghetat in Ghetarul Scarisoara, am fost impresionat de eforturile unui om simplu de a crea un muzeu la Chiscau, m-am ascuns de potera in pestera precum haiducul Ionele, am rememorat nasterea Romaniei in Alba Iulia, am descoperit ca eternitatea s-a nascut la tara in Marginimea Sibiului, am respirat aerul tare de Paltinis, am fost mindru ca Sibiul e capitala culturala europeana a anului 2007 si am alergat printr-un labirint de traditii, obiceiuri si cultura, udat cu bere si limonada in frumosul oras din inima tarii, am vazut alaturi de Jules Verne Castelul din Carpati, la Hunedoara, am umblat printre ruinele Sarmisegetuzei, am trecut muntii prin Defileul Jiului, am sarutat sub Poarta Sarutului si am stat la Masa Tacerii, an contemplat Coloana Infinitului, am fost coplesit si de maretia Cheilor Sohodolului, m-am recules la minastirea Tismana, am cautat frumusetea anilor interbelici in Herculane, am vazut Dunarea fierbind in Cazane si chipul lui Decebal sculptat in piatra. Iar dupa 2 saptamini de vis si 3.500 de kilometri m-am intors acasa, mai sarac poate material, dar mult mai bogat sufleteste, si cu retina plina de un impresionant sirag de locuri frumoase, obosit dar fericit, iar cind timpul imi va permite voi incerca mici descrieri ale fiecaruia din aceste locuri.

Dupa o saptamina de munca, am simtit nevoia sa ma regasesc, sa ma odihnesc, sa-mi caut linistea. A fost un imbold interior, care vroia parca sa ma pregateasca pentru momentele grele ce vor urma. Si cum sufletul meu isi poate gasi linistea doar pe malul marii, am fugit din nou in Vama, sa culeg a unsprezecea scoica, sa tainuiesc cu valurile si cu pescarusii, sa ma uit pe mine pe nisipul de-acum rece si sa chem soarele sa iasa din nou si din nou din mare.

A venit timpul sa ma intorc, si am facut-o trist, presimtind parca ceva. Am venit acasa, dar caldura de acasa era inlocuita de o atmosfera apasatoare. Nori negri se invirteau pe deasupra, iar linistea era cea de dinaintea furtunii.

A doua zi s-a intimplat. Ziua a inceput trist. Pe banda de la Realitatea am citit ca s-a stins cea mai mare voce a lumii - Luciano Pavarotti. Deja devenisem nelinistit. Nu mai intru in alte detalii. Joi 6 septembrie, la ora 17.15, tata s-a stins din viata in spitalul Matei Bals, dupa ce il dusesem la prinz acolo pe picioare, pentru un control de rutina si un RMN. Ne-am dus acolo cu el si ne-am intors fara. Un complex de probleme de sanatate (fara ca vreuna sa para sau sa fie atit de grava), dublate de incompetenta si indolenta unor asa-zisi medici au facut ca ziua de joi sa fie ultima pentru el, iar inima lui sa nu poata face fata eforturilor la care a fost supusa acolo. A tusit de 3 ori si a adormit. Pentru totdeauna. Cu mine si cu mama de fata. Nu pot sa va spun expresia de pe chipul mamei mele atunci cind am fost nevoit sa-i spun ca, oricit de mult au incercat sa-l resusciteze, lupta a fost zadarnica si el ne-a parasit. Poate nu a fost chiar tatal perfect, poate nu tineam la el suficient de mult ca la un parinte, dar judecatorul vietii si faptelor lui nu puteam fi eu. Parintii nu ti-i alegi, ci ti-i da Dumnezeu si tu ai datoria sa fii un bun fiu, sa-i respecti si sa-i ajuti atunci cind neputinta ii biruieste. Totusi, parca mintea mea nu poate cuprinde moartea. E drept ca pe masura ce trece timpul, incepe sa-i apese durerea de oase, parca si tusea le e uneori enervanta, parca uneori se misca prea incet sau iuteala gindului nu mai e ceea de cind erau tineri, dar in mintea mea exista o lege nescrisa: "parintii sunt nemuritori". Buni sau rai, ei trebuie sa fie aici pe pamint. Ei sunt radacinile mele, ei sunt cei care m-au ajutat sa fac primii pasi. Ei sunt aripile care m-au ajutat sa ma inalt in zborul meu prin lume si prin viata. Ei ma ajuta sa ma ridic cind cad si sa merg mai departe. Nu am fost prea apropiati, dar intre parinti si copii nu e loc de suparare sau orgolii. Durerea s-a lasat peste noi, si am ramas in viata asta doar doi - mama si cu mine, sa avem grija unul de celalalt, sa ne sprijinim si sa incercam sa ne invatam unul pe celalalt ca viata trebuie sa mearga mai departe.

Sfirsitul de vara a venit trist, a inchis un capitol frumos al vietii mele, dar nu s-a multumit cu atit, si a inchis si o viata intreaga. Nu e cinstit, era inca tinar, nu avea inca 65 de ani, mai avea mult de trait. Si dincolo de toate, imi rasuna obsesiv glasul mamei: "Si ne facuseram atitea planuri, abia astepta sa te insori si tu, si noi sa iti crestem copiii, sa avem si noi nepotei..."

La revedere, tata ! Dumnezeu sa te odihneasca in pace !
As vrea sa inchei cu o rugaminte: daca sunteti binecuvintati sa mai aveti parinti pe linga voi, la distante mai mici sau mai mari, incercati sa petreceti ceva timp cu ei. Mergeti la masa, iesiti la o plimbare in parc, duceti-i la pescuit, fugiti intr-o zi de week-end pina la padure sau la munte. Faceti asta pentru ei, pentru voi si pentru noi, cei care nu am facut-o suficient atunci cind se putea.

Si inca un lucru: fiti blinzi cu persoanele iubite, oricit de fiare ati fi cu ceilalti.

Enigmatici si cuminti...

Enigmatici si cuminti,

Terminindu-si rostul lor,

Linga noi se sting si mor,

Dragii nostri, dragi parinti.

Cheama-i Doamne inapoi

Ca si-asa au dus-o prost,

Si fa-i tineri cum au fost,

Fa-i mai tineri decit noi.

Pentru cei ce ne-au facut

Da un ordin, da ceva

Sa-i mai poti intirzia

Sa o ia de la inceput.

Au platit cu viata lor

Ale fiilor erori,

Doamne fa-i nemuritori

Pe parintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,

Ia priviti-i cum se sting,

Luminari in cuib de cuc,

Parca tac, si parca ning.

Plini de boli si suferind

Ne intoarcem in pamint,

Cit mai suntem, cit mai sunt,

Mingiiati-i pe parinti.

E pamintul tot mai greu,

Despartirea-i tot mai grea,

Sarut-mina, tatal meu,

Sarut-mina, mama mea.

Dar de ce priviti asa,

Fata mea si fiul meu,

Eu sunt cel ce va urma

Dragii mei, ma duc si eu.

Sarut-mina, tatal meu,

Sarut-mina, mama mea.

Ramas bun, baiatul meu,

Ramas bun, fetita mea,

Tatal meu, baiatul meu,

Mama mea, fetita mea.