Semne

Am primit un filmulet foarte frumos pe mail, care mi-a placut la nebunie si m-am gindit ca daca tot nu am mai scris nimic, macar sa il impartasesc cu voi. Daca aveti rabdare 12 minute sa va uitati, eu va garantez ca o sa va placa. Este un filmulet despre comunicare, despre diferite modalitati in care doi oameni pot ajunge sa comunice si sa se cunoasca. Despre faptul ca un lucru frumos poate sa apara atunci cind te astepti cel mai putin. Despre cit de important e sa nu te dai batut in viata. Despre frumusetea lucrurilor simple, intimplate pe neasteptate si traite cu putere. Despre faptul ca toata lumea are sansa sa in viata, important este sa mai creada in ea. Despre faptul ca totul in viata se va intimpla la momentul potrivit, iar pina atunci este doar o chestiune de rabdare. Despre romantismul care se poate naste in realism. Despre importanta nebuniei in viata, pentru a inlatura rutina de zi cu zi. Despre faptul ca sentimentele nu au intotdeauna nevoie de cuvinte, ci doar de emotie. Despre cit de putin desparte resemnarea de speranta si despre vise care se mai si indeplinesc citeodata.

Felicitari regizorului australian Patrick Hughes pentru acest filmulet care mi-a facut seara mai frumoasa. Citeodata, nu ai nevoie decit de un semn...

De ce mor iubirile ?

Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:

Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.

Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...

Noaptea muzeelor

Ca in fiecare an, si anul acesta are loc noaptea cea mai lunga a muzeelor - o noapte in care mai multe muzee vor fi deschise pina dimineata, vor avea intrarea gratuita si vor avea programate diferite activitati si spectacole, in functie de profilul fiecarui muzeu. Iar asta se va intimpla simbata, pe 17 mai. Dupa ce anul trecut fiecare muzeu a organizat singur actiunea proprie, anul acesta s-a hotarit ca toate muzeele sa fie pe acelasi afis si sa isi armonizeze actiunile. Evenimentul se adreseaza vizitatorilor de toate virstele, dindu-le acestora ocazia unei vizite neconventionale a muzeelor, instructive si distractive in acelasi timp.
S-au alaturat acestui program 12 din cele mai importante muzee, in cadrul unui circuit cu intrare libera. Ba chiar mai mult cu sprijinul RATB-ului va exista un autobuz special care va circula in noaptea de 17/18 mai pentru a face legatura intre cele 12 muzee. Va exista chiar un pliant gratuit cu harta muzeelor. Aceste muzee vor fi deschise de la orele 16 pina in zori la orele 4 ale diminetii de duminica.
Cele 12 muzee care au aderat la aceasta idee sunt Muzeul Colectiilor de Arta, Muzeul Militar National Regele Ferdinand I, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul National Cotroceni, Muzeul National de Arta Contemporana, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul National de Geologie, Muzeul National George Enescu, Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti si Muzeul Taranului Roman.

Ne vedem la muzeu !

La o tabla mica

Si daca tot a venit vremea frumoasa, si e martie, coltul sahistilor din Cismigiu e plin. Mese libere nu mai sunt de dimineatza, in schimb batrineii si-au pus hainele cele bune si au iesit la "talk-show". Am vazut ca adevaratii sahisti sunt mai putini, acum predominau cei iesiti la rummy si bineinteles la o tabla mica. Din decor nu lipsesc sticlele de bere la 2 litri, sau chiar un vin sau o tuica "de casa", contra frigului. Dialogurile sunt pestrite, dar daca stai 10 minute sigur vei afla ce replici i-a mai dat Basescu lui Tariceanu, care dintre Pepe Moreno si Habibou e mai nimerit ca titular la Steaua, de ce a pierdut Rapidul din nou acasa, cine e mai bun dintre Obama si Hillary, cine e de vina pentru cresterea inflatiei, a deficitului bugetar si a cursului EUR/RON, cum a fost la botezul fetei Andreei Marin si a lui Banica Jr, unde este Elodia, cite medalii va lua Romania la Olimpiada din China, pe ce loc ne vom clasa la Campionatul European, daca Florentin Petre va juca titular si daca accidentarile lui Mutu si Chivu sunt de durata, cine va cistiga primaria Bucurestiului si ce va face Videanu cu bordurile...

Generatia Mungiu restarteaza Romania

In continuarea blogului meu de ieri despre Cristi Mungiu, ma simt obligat sa preiau si sa adaptez un articol aparut azi in ZF. Si asta atit pentru ca imi continua foarte coerent ideile de ieri, dar si pentru ca in jurul meu sunt foarte multi din generatia respectiva, atit colegi, cit si prieteni si stiu ca ei sunt virful de lance al noii Romanii si dupa ei, cindva, va urma si generatia mea.

Cistigarea de catre Cristian Mungiu, 39 de ani, a Palme d'Or-ului arata impactul unei generatii care trece ca un val prin societatea, economia si politica romaneasca din 1967 incoace, de cind a aparut prin forta, ca urmare a decretului de interzicere a avorturilor. De fapt, insusi filmul lui Mungiu, "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", trateaza drama unei studente obligate sa avorteze.
Cristi Puiu (regizor), Dan Ostahie(patronul Altex), Lorand Zsarvadi (patronul Domo), sotii Funghina (proprietarii K-Tech Ultra Pro), Dragos Cinca (actionar Flamingo) sau Adrian Cioroianu (ministru de externe) sunt doar virfurile unui grup de aproape 1,3 milioane de oameni - cei in varsta de 38, 39 si 40 de ani - care au ajuns intre timp sa tina economia si societatea "in spate": baby-boom-erii Romaniei. (Exemplele au fost luate doar din ZF). Ei au fost nascuti in 1967, 1968 si 1969, adica dupa Decretul 770/1 octombrie 1966 care a interzis avorturile pentru femeile de sub 40 de ani cu mai putin de patru copii. Ca urmare, natalitatea s-a dublat in 1967, cand s-au nascut 528.000 de copii, fata de circa 275.000 de copii pe an intre 1960-1966. In acesti trei ani - 1967, 1968 si 1969 - s-au nascut circa 1,5 milioane de copii, care acum au 40,39 si 38 de ani. Ulterior, efectul s-a mai estompat.Generatia 1967 este cea mai numeroasa din istoria Romaniei. In piramida virstelor (in imaginea de pe site-ul www.zf.ro) publicata de Institutul National de Statistica se vad clar cele doua "brate" lungi de circa 250.000 de persoane (barbati si femei) care "matura" an dupa an structura demografica.
Baby-boom-erii au fost tratati pina acum mai mult din punctul de vedere al suferintei create femeilor care erau fortate sa nasca in acea perioada si a dramelor din spitale si maternitati. A fost insa mai putin evidentiat impactul economic al acestei generatii. In momentul cind apare o cerere dubla, adica atunci cind valul acesta de oameni nascuti in anii '67-'68-'69 ajung la anumite nevoi (de bunuri, de servicii, culturale), transforma din temelii pietele respective, fara zgomot. Este ca un val subteran, pe care nu il vezi, dar care te trage dintr-o data inapoi spre mare cu forta.
Baby-boom-erii (sau cum au fost supranumiti in acea perioda "decreteii") aparuti la comanda la sfirsitul anilor '60 au sufocat gradinitele, scolile si facultatile si au facut Revolutia, cand aveau 21-23 de ani. Ei au intrat primii in multinationale sau si-au facut companii. Multi dintre cei care au inceput facultatea pe vremea lui Ceausescu si au terminat-o dupa Revolutie s-au trezit in alta lume. Fabricile erau in degringolada, ASE-ul si Dreptul indoctrinate de comunism nu mai foloseau practic la nimic, asa ca s-au apucat de business sau au intrat in alte zone: media, publicitate, vinzari, banci. Ei au fost oamenii care au luat primii tranzitia in piept si multi au reusit, caliti de concurenta intra-generationala. Numai ei mai fusesera la liceu in clase pina la Z (vezi generatia 1986 din Caragiale din care cunosc si eu citeva persoane apropiate care au fost la 12 SH sau 12 TZ !!!), nu mai aveau loc pe terenul de fotbal sau intunecau strada cind se suna de terminarea orelor.
Ei au cumparat case (este posibil ca cererea lor sa stea la originea exploziei imobiliare dintre 2000 si 2002, cind aveau 32-33 de ani) si au facut copii (care iarasi nu mai au loc acum in gradinite), iar acum se pregatesc sa fie in top nu numai in cultura si business, ci si in politica. Ei sunt principalii clienti ai hipermarketurilor, ai agentiilor de turism pentru concedii in strainatate si ai dealerilor auto. Ei, care urma sa fie oamenii noi ai comunismului, sunt practic stilpii capitalismului. Banii sunt la ei.
In SUA, studiile despre baby-boom-eri si influenta lor asupra economiei americane sunt cu miile. Baby-boom-erii americani sunt cei nascuti dupa al doilea razboi mondial, cind s-au intors acasa soldatii de pe front. In contul baby-boom-erilor americani este pusa de altfel revolutia flower-power a anilor '60, care a schimbat din temelii societatea americana si apoi intreaga lume. Mai mult, se pune acum problema ce se va intimpla la pensionare cu acesti oameni si a doua generatie de baby-boom-eri pe care au creat-o: copiii lor.
In Romania, deocamdata acesti oameni, aflati in plina forta creatoare, sunt motorul demografic al cresterii economice si iata si culturale, dar peste 20 de ani, cind vor iesi la pensie, va fi un soc pentru sistemul public de pensii. Dintr-o data, vor iesi la pensie un numar dublu de oameni. Statul va trebui atunci sa mareasca contributiile celor in activitate sau sa reduca drastic pensiile. De asemenea, presiunea pe serviciile medicale publice se va mari puternic pe masura ce acesti oameni vor imbatrini. O solutie sunt pensiile private si asigurarile private de sanatate, dar problema este deja la nivel mondial din ce in ce mai acuta, datorita cresterii cheltuielilor.
Si ca sa trec la concluziile proprii, respect acestei generatii de sacrificiu care e formata din multi oameni care poate au aparut pe lume fara sa fie neaparat doriti, dar care si-au asumat destinul, au facut o revolutie, au creat o noua lume, au ajuns undeva in viata, au facut primii pasi in lumea corporatista fara de care acum totul ni se pare greu de imaginat si sunt stilpii acestei societati consumeriste, din rindurile lor alegindu-se virfurile societatii de astazi. Sper ca generatia crescuta doar cu MTV si calculatoare nu va fi atit de nihilista si lipsita de valori cum da impresia acum si sper ca ceea ce vad acum ca se intimpla, un nou fenomen de baby-booming pe care il pun pe seama ajungerii la maturitatea deplina a acestor generatii de sacrificiu si a cresterii generale a nivelului de trai, sa ne aduca o noua generatie de exceptie care sa ne poata asigura noua, cei ce suntem tineri acum, o batrinete linistita...

Palm d'Or

Stateam si ma intrebam care au fost ultimele performante notabile ale Romaniei in vreun domeniu care sa atraga atentia lumii intregi. Si aici nu ma refer la acei romani care au facut tara noastra cunoscuta in toata lumea acum o suta de ani, desi poate ar merita reamintite nume ca Emil Racovita (fondatorul biospeologiei), Victor Babes (cu contributii imense in bacteriologie), Traian Vuia (realizatorul zborului mecanic), Henri Coanda (pionier al aviatiei cu reactie), Aurel Vlaicu (pionier al aviatiei mondiale), Constantin Brincusi (marele nostru sculptor), Mihai Eminescu (poetul nepereche), pictorii Nicolae Grigorescu, Aman, Pallady, Tonitza sau Luchian, compozitorii George Enescu sau Ciprian Porumbescu. Sa nu uitam ca stiloul a fost inventat de un roman - Petrache Poenaru. Si nici de Ana Aslan, a carei terapie asupra imbatrinirii a adus institului sau pacienti celebri. De Spiru Haret - savant precursor al astrofizicii moderne. Nume care ne fac sa fim mindri ca suntem romani si ca ei au lasat ceva in urma lor, "made in Romania".

Din pacate o idee propagata destul de puternic in societatea romaneasca contemporana este ca, deloc mindri de originea lor, unii dintre romani afirma ca toate aceste prilejuri de mindrie nationala tin doar de trecut, in timp ce "Romania de azi" ar fi o tara bolnava, fara civilizatie, fara personalitati marcante, mereu codasa Europei. Am incercat sa contracarez aceste teorii si sa ma gindesc la romanii care au influentat ultimii ani, care s-au facut cunoscuti. Realizarile cele mai mari se pare ca au fost in sport, sau omul modern e mult mai interesat de sport decit de cultura. Inevitabil am inceput cu fotbalul si bineinteles cu Steaua si noaptea magica de 7 mai 1986 cind la Sevilla baietii nostri au cistigat Cupa Campionilor Europeni, mi-am amintit si de Supercupa Europei si de golul lui Hagi in poarta lui Dinamo Kiev. Mi-au trecut prin fata ochilor meciurile de la Cupa Mondiala din 1994, victoria cu Argentina lui Maradona, golul lui Hagi cu Columbia dar si tristetea penalty-urilor din meciul cu Suedia care a incheiat visul frumos al unei semifinale cu Brazilia. Evident nu am putut uita gimnastica, zecele perfect al Nadiei Comaneci care a prins pe picior gresit tabela dar si istoria acestui sport, precum si celelalte gimnaste care au dominat ani la rind gimnastica mondiala. Am revazut si imagini din tenis cu dublul de aur Ion Tiriac - Ilie Nastase. Mi-am amintit si de finala pierduta de handbalistele romane cu Rusia acum 1 an. De sprinturile Gabrielei Szabo. Si ar mai fi si altele, dar pe care le inregistreaza doar memoria de scurta durata a celui din afara si care dispar la fel de usor cum au aparut.

Poate ar trebui sa amintesc macar in treacat de faptul ca elevii romani mereu au obtinut rezultate notabile la olimpiadele internationale de matematica si de informatica, de faptul ca Romania mereu a obtinut locuri fruntase la saloanele inventiilor, si de ce nu, chiar ca hackerii romani sunt considerati printre cei mai buni/periculosi din lume. Romania este pe primele locuri in lume la exportul de inteligenta si se pare ca la Microsoft, a doua limba vorbita este romana, iar la NASA multi dintre specialisti sunt tot romani. Creiere inca mai sunt in tara asta si chiar daca in domeniile de mai sus nu pot sa dau inca nume care sa ni se fi imprimat in memoria colectiva, sanse sunt ca noi si noi creiere "made in Romania" sa uimeasca si sa se impuna in varii domenii ale stiintei.

Ar mai fi marile valori ale culturii, dar Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugene Ionesco deja sunt istorie. Marii actori romani au ajuns mult prea putin cunoscuti peste granite, desi prezenta lui Marcel Iures in cea mai recenta parte a "Piratilor din Caraibe" vine sa ma contrazica. In materie de muzica, prezentele romanesti la Eurovision nu spun mare lucru, iar pe Luminita Anghel sau Mihai Traistariu nu o sa-i putem compara niciodata cu ABBA sau macar cu Johnny Logan, ca sa amintesc doar cei mai cunoscuti cistigatori ai concursului. Cel mai cunoscut nume care cinta in romaneste, formatia "O-Zone" nici macar nu ne apartine ca brand, cei 3 baieti fiind din Moldova de peste Prut. Poate sopranele Mariana Nicolesco sau Angela Gheorghiu, nume aplaudate pe marile scene ale lumii, sa mai spuna cite ceva, dar cita lume mai merge la Opera in zilele noastre ? Sau naiul lui Gheorghe Zamfir... Iar istoria cinematografiei romanesti mi se parea ca se termina la omuletul regretatului Ion Popescu-Gopo. Desi anul trecut, "Moartea domnului Lazarescu" a lui Cristi Puiu a facut oarece valuri la Cannes. Asta pina in acest week-end. Cind (si de fapt la asta vroiam sa ajung...):

Regizorul roman Cristian Mungiu a castigat premiul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, pentru pelicula "4 luni, 3 saptamini si 2 zile". Performanta lui Mungiu vine la 50 de ani de cind Ion Popescu-Gopo a obtinut premiul similar pentru scurt-metrajul "Scurta istorie" si la peste 40 de ani de cind Liviu Ciulei a reusit sa cistige premiul pentru cea mai buna regie pentru filmul "Padurea Spinzuratilor". "Este o poveste ceea ce se intampla. Acum un an nici nu visam la acest proiect, acum sase luni nu aveam bani, apoi speram sa ajungem la Cannes indiferent la ce sectiune. Sa fim aici", a declarat Cristian Mungiu la primirea trofeului. El a multumit juriului si intregii organizari a festivalului pentru ca au acordat o sansa filmului sau. Un mare pas inainte pentru cinematografia romaneasca, acest premiu obtinut reprezinta o validare a unei tendinte, o confirmare la cel mai inalt nivel al faptului ca cinematograia romaneasca se afla pe drumul cel bun. Filmul lui Mungiu a mai castigat la Cannes filmul FIPRESCI, decernat de Federatia internationala a criticilor de film.

Realizata excelent, pelicula "4 luni, 3 saptamini si 2 zile" prezinta povestea unei tinere - Gabita (interpretata de Laura Vasiliu) care avorteaza un copil nedorit si suporta apoi consecintele, intr-o Romanie comunista si dezumanizata. Actiunea se petrece inainte de '89, intr-un sistem totalitar. Titlul descrie lungimea exacta a perioadei in care Gabita a lasat ca lucrurile sa se deruleze pina sa caute o persoana care face avorturi ilegale. Otilia, prietena sa, nu numai ca o ajuta pe Gabita sa gaseasca banii necesari pentru procedura, dar se si duce sa se intilneasca cu omul care urmeaza sa realizeze operatia.

Cristian Mungiu s-a nascut la Iasi in 1968 si a absolvit cursurile Academiei de Teatru si Film din Bucuresti in 1998. Debutul lui Mungiu in filmul mare s-a facut in calitate de regizor secund al filmelor Le Capitain Conan (1996) - regizor principal Bertrand Tavernier, si Train de Vie (1998) - regizor principal Radu Mihaileanu. Inainte de realizarea peliculei Occident, primul sau lung-metraj, Mungiu a mai regizat o serie de scurt-metraje, printre care Mariana, Mina lui Palista, Nici o Intamplare, Paulista, Zapping, Corul Pompierilor si Obiecte pierdute - segmentul "Curcanii nu zboara".

Acest moment de referinta al cinematografiei romanesti ar trebui sa constituie o mare bucurie pentru noi toti, sa il felicitam din toata inima pe Cristi si sa asteptam cu nerabdare aparitia acestui film pe marile (si de ce nu, si micile...) ecrane. Este o mare realizare pentru un regizor roman si este unul din acele momente in care eu ma simt din nou mindru ca sunt roman. Felicitari, Cristi Mungiu ! (si un gind frumos celui care a fost regretatul Cristian Nemescu, al carui film neterminat "California Dreaming" a obtinut de asemenea o distinctie la Cannes). Chiar este un eveniment despre care merita vorbit mult mai mult decit despre toate suspendarile, referendumurile, pasaricile si tigancile imputite care au monopolizat atentia publica si spatiile de emisie din ultima vreme. Este o gura de oxigen si un semn de normalitate, speranta ca ne putem desprinde de toate aceste intimplari fara substanta si putem sa mai gasim valori si sa le mai cinstim. Si, dintr-o coincidenta sau nu, tot azi am citit si despre faptul ca Traian Basescu i-a retras titlul de cavaler si ordinul "Steaua Romaniei" lui Vadim Tudor - un nou semn de normalitate, ca suntem pe drumul cel bun si ca asemenea caricaturi scapate de la Balaceanca nu au ce cauta in marea galerie de romani cu care trebuie sa ne mindrim. Probabil ca aceasta decoratie luata din miinile pseudopoetului nationalisto-xenofobo-scrib de curte ar sta mult mai bine la cineva care a purtat cu brio numele Romaniei in Europa si in lume.

E momentul sa ne simtim bine in pielea noastra si sa apreciem cu adevarat tinerele talente care fac ca numele de "roman" sa capete o alta conotatie, alta decat cea de "tigan", "hot", "cersetor", "prostituata"... Bravo voua, celor ce stiti sa va cultivati valorile, si bravo voua, tinerelor talente din aceasta umila tara - felicitari cistigatorilor de la Cannes si bafta tuturor celor ce se afla pe drumul spre afirmare...

Momentan nu sunt disponibil pentru ca momentan sunt liber

Am gasit rasfoind presa pe net un articol de un mare bun simt:

M-am hotarat sa scriu aceste rinduri dupa ce m-am intors de la un prinz la care n-am avut telefonul mobil. Mi l-am uitat cand am plecat de la birou. Si m-am simtit foarte, foarte liber. Ideea ca voi lua un prinz de placere, cu niste prieteni, si ca telefonul nu va suna, nu va vibra, nu va exista, m-a facut sa ma simt, dintr-odata, liber.
Si ma intreb cum am ajuns aici. Mi-aduc aminte de vremea in care nu aveam telefon mobil si nu ma simteam liber, ci doar normal. Acum ca-l am, e un act de curaj sa nu-l port. Cand am ajuns in parcare si mi-am dat seama ca l-am uitat, am stat un pic in cumpana daca sa ma intorc sa-l iau sau nu. Mi-e greu sa-mi numar prietenii care sunt in stare de asa ceva: sa plece undeva, pentru cateva ore, fara telefonul mobil. Si-asa, ma numar printre foarte putinii care-l inchid noaptea.
Acum citeva saptamani mi-a crapat hardul la laptop. Odata cu el mi-a crapat putin si respectul de sine. Cele citeva zile, cit aparatul a fost in service, m-am simtit ca dracu'. Mi se parea ca n-am ceva, ca-mi lipseste o parte a corpului, sau ca umblu dezbracat pe strada. Ca nu sunt intreg. Si-mi venea sa ma iau la palme pentru ca ma simteam asa. Pentru ca mi-am dat voie sa ajung asa. Sa nu mai fiu eu insumi, liber si de ajuns, fara laptop si fara mobil.
Sunt inclinat sa zic ca telefonul mobil, email-ul, inseamna o enorma libertate de comunicare. Sunt insa inclinat sa simt ca am devenit prizonierul unei capcane in care libertatea e iluzia, iar dependenta e realitatea.
Cei doi baieti ai mei sunt in clasele a III-a si a IV-a si fiecare e singurul din clasa lui care nu are telefon mobil. Cand mi-au spus asta, am ramas masca, iar cand mi-am revenit i-am intrebat daca le trebuie mobile pentru ceva si mi-au raspuns rizind ca nu. Cind au chef, se joaca pe ale celorlalti, dar prefera mult mai mult sa se joace cu alti copii decit cu telefoanele lor. Sper sa-i tina cit mai mult.
Si iarasi ma gandesc si imi dau seama ca nu mai stiu cind am luat ultimul pranz cu prietenii in care cel putin unul dintre ei sa nu vorbeasca la mobil in timpul mesei.
Cum am ajuns ca in loc sa fim stapinii timpului nostru, sa ne lasam luati in stapinire de oricine vrea, oricind si oriunde, sa vorbeasca cu noi?
Ma bate gandul sa infiintez o comunitate: aceea a celor care sunt de acord sa-si tina mobilele inchise cel putin doua ore in timpul zilei. Si outlook-ul. Si messenger-ul. Ce-o sa fie? O sa se darime lumea? O sa pierdem contracte de milioane? O sa ne pierdem toti clientii? O sa fim dati afara? Sau o sa avem doua ore de libertate in care ne putem intoarce catre noi insine si putem face ceea ce ne dorim cu adevarat, ceva care ne bucura si ne umple timpul cu un sens adevarat?
Prinzul despre care vorbesc a fost unul foarte placut. A fost placut pentru ca ne-am intilnit de placere. Adica fara nici o treaba. Si asta e un lucru care mi se intampla din ce in ce mai rar. Sa ma intilnesc cu oameni fara sa am vreo treaba cu ei. Adica treaba sa fie asta - sa ne intilnim fara treaba. Intotdeauna cand lansez o astfel de invitatie, ea e primita cu citeva secunde de deruta - oamenii au tendinta sa banuiasca o agenda ascunsa; altminteri cum sa ne intilnim asa, degeaba? Adica daca n­avem o treaba, e degeaba. Noi, pentru noi insine, suntem degeaba. Numai cind suntem pentru altii, avem un rost.
Ma simt din ce in ce mai inadecvat intr-o lume in care fiecare minut si omul cu care-l petreci trebuie sa aiba un rost, unul material, financiar, productiv. Ma intreb, dar cu mine cum ramane? Cu ce-mi place mie, cu cine-mi place mie, cu astea ce fac daca se intampla sa nu fie parte dintr-o „treaba"? Cum ma mai intilnesc eu cu oamenii care-mi plac, daca n-am un business cu ei, o propunere, un deal, ceva acolo care sa insemne ca iese ceva pentru cineva? Cum mai stam de vorba daca la final nu apare si o oferta sau o cerere de oferta?
Asta ar fi, poate, o idee interesanta de business - un serviciu care sa puna in legatura oameni care vor sa se intilneasca doar de placere; interzis cu mobile si cu mailuri. S-ar comunica doar prin biletele, scrisori scrise de mana si intilniri fata in fata. Am fi multi, am fi putini? Ne-am simti mai oameni, mai vii, mai liberi?
Autor: Cosmin Alexandru

Modelul suedez

In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula. Procesele de globalizare cauzeaza in noi(brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici,etc...) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele descadenta intarziate ale suedezilor.
Suedezii dezbat, si iar dezbat, organizeaza "n" sedinte, efectueaza evaluari, etc..., SI LUCREAZA ... dupa o schema mult mai incetinita. Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

Pe scurt:
1) Suedia este de marimea unui singur stat din Mexic;

2) Nu are decat 9 milioane de locuitori;

3) Cel mai mare oras, Stockolm, abia daca are 700 de mii de locuitori, asa ca o mica localitate din Mexic;
4) Mari intreprinderi cu capital suedez: Volvo, Scania, Ericsson,Electrolux, ABB, Nokia, Nobel Biocare, etc.

Nimic rau in asta, nu-i asa? Pentru a avea o idee de importanta lor, ajunge sa mentionez ca Volvo face motoarele propulsoare ale navetelor de la NASA. Poate se inseala suedezii, dar ei sunt cei care-mi dau mie salariul. Trebuie sa mentionez ca nu cunosc un alt popor care sa aibe o cultura colectiva ca a suedezilor.

Va voi povesti o scurta istorie doar ca sa va faceti o idee: prima data cand m-am dus in Suedia in 1990, unul dintre colegii mei suedezi ma aducea la serviciu in fiecare dimineata cu masina lui. Era in septembrie, era frig si fulguia. Ajungeam foarte repede la intreprinderesi el parca masina tot timpul foarte departe de intrare. In fiecare dimineata vin in jur de 2 mii de angajati cu masina la serviciu. In prima zi nu am facut nici un comentariu, nici in a doua sau in a treia, dar in una din zilele ce au urmat, cu un pic mai multa incredere, l-am intrebat pe colegul meu:

- Aveti locuri de parcare fixe aici? Am vazut ca parcarea este complet goala cand ajungem si totusi tu parchezi la coada complet?

Iar el mi-a raspuns pur si simplu:

- Nu, dar cum noi ajungem foarte devreme, avem tot timpul sa mergem pana la intrare, dar cei care ajung mai tarziu au mai multa nevoie sa gaseasca locuri mai aproape de intrare, nu crezi?

Imaginati-va ce fata am facut. Si acest lucru a fost suficient ca sa-mi schimb in profunzime mentalitatea.

Mai nou, in Europa exista un curent denumit "Slow Food". Asociatia internationala a alimentatiei cu rabdare (Slow Food International Association), al carei simbol este melcul, isi are centrul in Italia.Ceea ce predica aceasta miscare "slow food" este ca oamenii trebuie sa manance si sa bea lent, pentru a savura mancarea, pentru a se bucure de procesul de prepare al mancarii, impreuna cu familia, cu prietenii, fara graba si de calitate.Ideea este de a se contrapune spiritului Fast Food si a tot ceea ce reprezinta el ca stil de viata. Surpriza este ca aceasta miscare de Slow Food serveste ca baza pentru o miscare mult mai ampla numita Slow Europe, dupa cum descrie revista Business Week in ultimele sale editii europene. Totul a pornit de la punerea in discutie a grabei si nebuniei generate de globalizare, de dorinta de a avea in cantitate mare (nivelul vietii), opus la a avea calitate, calitate de viata, sau calitate umana.Conform revistei Business Week, muncitorii francezi, chiar daca lucreaza mai putin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decat colegii lor americani sau britanici. Si germanii, care in multe intreprinderi au implantat saptamana de 28,8 ore de munca, au vazut productivitatea crescand cu un laudabil 20%. Aceasta atitiudine, numita "slow attitude", atrage atentia pana si americanilor, discipolii lucrului rapid si imediat. Pe de alta parte, aceasta atitudine fara graba nu inseamna sa se faca mai putin, nici sa se obtina calitate si productivitate mai mici, ci mai multa perfectiune, atentie la detalii si mai putin stres.

Acest lucru inseamna o intoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comoditati, ale vietii in micile comunitati. O intoarcere la AICI, prezent si concret, opus lui MONDIAL, indefinit si anonim, inseamna a relua valorile esentiale ale fiintei umane, a micilor placeri ale cotidianului, ale vietii simple si ale convietuirii, ale religiei si credintei. INSEAMNA UN MEDIU DE LUCRU MAI PUTIN COERCITIV (constrangator), MAI VESEL, MAI RIDICAT SI TOTUSI MAI PRODUCTIV, MEDIU IN CARE TOTI OAMENII FAC CU PLACERE CEEA CE STIU EI MAI BINE SA FACA.

E recomandabil sa ne gandim mai in amanunt la toate acestea. E posibil ca vechile proverbe: "Cu rabdarea trece marea" si "Graba strica treaba", sa merite din nou atentia noastra in aceste timpuri de nebunie. Nu ar fi bine ca intreprinderile din comunitatea, orasul, statul sau tara noastra sa inceapa a dezvolta programe serioase de calitate fara graba, chiar pentru a mari productivitatea si calitatea produselor si serviciilor,fara a pierde calitatea umana?

In filmul Parfum de femeie exista o scena de neuitat in care orbul (interpretat de Al Pacino) invita o fata la dans si ea ii raspunde:

- Nu pot, logodnicul meu va sosi in curand.

La care orbul ii raspunde:

- Stii, viata se traieste intr-o clipa, si o ia la un tango.

Cel mai bun moment al acestui film este aceasta scena de 2 sau 3 minute.

Multi traiesc alergand dupa timp, si il ajung doar cand mor, fie de un infarct, fie de un accident pe autostrada pentru ca goneau prea tare pentru a ajunge la timp.Altii sunt prea nerabdatori sa traiasca in viitor, ca uita sa traiasca in prezent, care este unicul timp care exista cu adevarat.

Toti avem pe aceasta planeta acelasi timp, nici mai mult, nici mai putin de 24 de ore pe zi. Diferenta sta in utilizarea acestor ore de catre fiecare dintre noi.

Trebuie sa invatam sa profitam de fiecare moment, pentru ca, dupa cum zice John Lennon: "Viata este ceea ce se intampla in timp ce planificam viitorul".

Va felicit pentru ca ati reusit sa cititi acest mesaj pana la sfarsit. Multi l-ar fi citit doar pana la jumatate, ca sa nu piarda timpul. Atat de valoros in aceasta lume globalizata.

(Autorul este un imigrant)

Profesiunea mea, sictirul

Functionarele de la ghisee sunt acre. Lucreaza cu publicul, care pune intrebari tampite. Sunt niste martire, termina programul cu nervii zdrente.

Functionarul de birou e si el nemultumit. Ori n-are aer conditionat, ori il trage curentul. Prea mult de munca si prea multa rutina. N-are nici un chef de lucru. Daca ar face altceva, ar fi altfel.

Muncitorul sta la umbra. Nu se poate lucra pe caldura asta. Spre seara, cand caldura se mai ostoieste, e prea obosit. In plus, a si baut cinci beri.

Pe distribuitor il deranjeaza traficul. E imposibil sa alergi prin oras, la cum se circula. Daca i-au dat de la firma un Matiz, ar fi lucrat mai bine pe Renault. Daca i-au dat o Skoda Octavia, ar fi preferat un Tico.

Ziaristul face prea mult teren pentru salariul pe care-l ia. La banii astia, ar trebui sa scrie un text venit pe o agentie de presa, sa stea vreo doua ore pe messenger si s-o intinda acasa.

Economistul castiga mai mult, dar nu merita. La cat lucreaza, ar trebui sa-si permita o vacanta la Monte Carlo, o cabanuta la Bran si un BMW.

Taximetristul merge degeaba. Ca sa-i renteze, ar trebui sa aiba 30.000 de lei pe kilometru. Din nefericire, clientii sunt de proasta calitate, n-ar plati atat.

Profesorul e scarbit de sistemul de invatamant. Salariul e mic si copiii sunt prosti. In plus, sunt si mai bine imbracati ca el. Sa le ia ta-su meditator.

Politistul lucreaza cu toate scursorile. Or, politistul e un tip finut, educat. Il deranjeaza.

Ofiterul de armata stie ca un coleg de-al lui din NATO castiga mii de euro pe luna. Stresul in armata e mare.

Probabil ca, in Romania , nici macar presedintele nu e multumit de slujba sa. In fond, in loc sa fie presedinte intr-o tara puternica, conduce un popor de cacat.

by Julius Constantinescu

De cind a incetat munca sa mai fie munca ?

Unul dintre cliseele care inca se mai vehiculeaza pe la noi e acela ca romanii muncesc putin. Desigur ca afirmatia e adevarata pentru multi dintre noi. Dar nicidecum pentru toti. Adeseori ea e infirmata masiv de realitate.
Exista foarte multi romani, am cunoscut chiar eu o multime, care muncesc mult mai mult decit majoritatea europenilor. Si numarul lor e in crestere. Acum ceva vreme ma aflam la sediul unui client din Viena, unde aveam o misiune de consultanta. Am iesit la un moment dat din biroul pe care mi-l alocasera ca sa cer secretarei sa-mi caute un document si am constatat cu stupoare ca in sediu nu mai era nimeni. M-am uitat la ceas si era sase seara. Si nu mai era absolut nimeni. Doar intr-un colt, ratacit, am mai vazut un baiat maruntel care scria ceva la un calculator. M-am dus sa-l intreb ce s-a intimplat cu restul lumii si am constatat cu surprindere ca era roman. Mi-a explicat ca austriecii nu lucreaza dupa ora 17.30 nici un minut. O vreme mi-am amintit acest episod ca pe o dovada ca noi nu sintem asa de lenesi si ingalati cum ne crede lumea. In ultima vreme insa am inceput sa-mi reconsider opinia pentru ca constat ca se accelereaza o spirala furibunda a devenirii, a succesului. Oamenii par sa se fi angrenat intr-o cursa catre nimic, dar care a devenit brusc mai importanta decit orice altceva. In vara asta a avut loc un festival al filmelor de superamatori in care au fost invitati sa concureze oameni obisnuiti din companii. Tema era sa faca o parodie de 15 minute despre un film celebru. Cam jumatate dintre ei au ales ca parodia sa fie despre firmele sau produsele lor. Atit de preocupati sint despre ceea ce fac incit nici atunci cind se distreaza nu se mai pot distra decit in modelul corporatiei. Au aparut jargoane de corporatie, in romgleza, de o barbarie infioratoare pe care oamenii le folosesc fara nici cel mai mic sentiment de stinghereala. Pe scurt, toata viata lor a ajuns sa graviteze in jurul unei firme sau al unui produs pe care firma respectiva il fabrica sau il vinde. Iertat fie-mi sexismul, dar constat ca fenomenul e de-a dreptul ingrijorator la femei. Probabil din cauza presiunii puse asupra lor de o cultura care a considerat multi ani femeile inferioare in afaceri, acum simt nevoia sa demonstreze, inca in plus fata de barbati, cit sint de dedicate si de capabile. Am cunoscut mame care au venit la serviciu pina cu doua saptamini inainte de nastere si apoi si-au lasat copiii in seama bonelor si s-au intors dupa trei luni. Daca le intrebi ce le mina, spun ca se plictisesc acasa, ca nu se implinesc si ca au nevoie sa faca ceva important. Ce fel de societate sintem pe cale sa cream in care mamele cred ca e important sa vinzi detergent la gospodine si neimportant sa-ti cresti copiii? Asa ca, din ce in ce mai des, am inceput sa ma gindesc ca austriecii aia nu erau chiar prosti. Sa nu uitam, totusi, ca munca e o servitute al carei rol este sa ne asigure traiul. Sigur ca, de vreme ce sintem acolo, e bine si energizant si pentru noi sa o facem cit mai bine si sa avem cit mai mult succes. Dar viata noastra cea de toate zilele incepe, totusi, o data ce am inchis in urma noastra poarta pravaliei. In mod paradoxal, o astfel de atitudine ajuta chiar institutia in care lucram. Vom fi mai relaxati, mai productivi, mai putin predispusi la conflicte si rivalitati interne, mai echilibrati si, mai presus decit orice, mai umani.

Adrian Stanciu

Despre interviuri

In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar sunt o persoana complicata si nemultumirile inerente oricarui job la mine se amplifica in timp, pana cand, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb. Am avut pana acum patru joburi si de fiecare data am plecat pentru ca doream sa scap de ceva si nu ca sa ajung undeva, asa cum ii sta bine unui adevarat profesionist care vrea sa faca cariera. Am avut motivatii negative, cum ar spune sociologii. Am schimbat joburi precum au votat romanii din '90 incoace.
Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri. Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu. Interviul este momentul cand cineva te cheama sa vada daca esti corespunzator sau nu.
El, angajatorul, vine cu reperele, cu criteriile. El e o certitudine, tu esti un semn de intrebare. Tu te raportezi la el, nu invers. El este un mic UE in care tu vrei sa te integrezi. Esti luat la intrebari, chestionat, pus in situatii dificile. Esti pus in postura in care trebuie sa le demonstrezi lor ce grozav esti. Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea. Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).
De la terminarea facultatii am fost la atatea interviuri incat uneori ele fac parte din programul meu zilnic. La inceput aveam emotii inca de la primele ore ale zilei, cand stiam ca trebuie sa ma duc la un interviu. Acum, le reprogramez ca n-am chef sau abia imi aduc aminte de ele in ultimul moment.
Desfasurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surpins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste intalniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile. Si ca mine, probabil cei mai multi. Stereotipul interviului pentru angajare e neschimbat de atatia ani. Ma gandesc cum trebuie sa se simta intervievatorii insa, care pun aceleasi intrebari de cateva ori pe zi. Groaznic de plictisitor trebuie sa fie. Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false. Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat. El stie asta dar nu te poate contrazice. Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine.
Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta. Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista. La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani. Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt "sanatoase". Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list.
Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu "KO" in loc de cea cu "OK". Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ?

(*) Pentru a intelege despre ce vorbesc, va recomand cartea "Breviar pentru pastrarea clipelor" - convorbiri cu A. Paleologu.
(**) primita pe e-mail... autor necunoscut...

Sentimentul romanesc al isteriei

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

(text de Mircea Cartarescu)

Un cistigator

Unui cistigator nu-i este niciodata frica de pierdere. El poate escalada Everestul sau poate alerga la un cross sau poate visa la femeia pe care o iubeste. Poate iubi banii, poate iubi viata agatata de tumultul si zgomotul infernal al civilizatiei, ori poate visa sa castige intr-o zi armonia si linistea vietii. Orice dorinta, orice vis, orice facem si orice gindim devine un instrument existential, un fel de drum orientat catre un scop mai mare. Viata nu este o competitie intre unul si altul, ci o competitie a fiecaruia cu el insusi. Micile teluri sunt broderii pentru marile teluri. Totul este sa stim, sa intelegem, sa facem din fiecare clipa un soi de rîulet, ce se duce firesc si cu bucurie catre "mare". Ce vrem, ce dorim, incotro mergem ne spune fiecare gest si fiecare gind al nostru. Ne pregatim mereu pentru a cistiga sau pentru a pierde, orice altceva ni s-ar parea ca facem. De aceea, una dintre marile intrebari ale vietii este: "Pentru ce ma pregatesc acum; pentru a pierde sau pentru a cistiga"? Si vom striga, poate, in cor: "Dar toti vor sa cistige"! Si nu-i deloc adevarat. Caci noi invatam mai mult sa pierdem decat sa cistigam. Exercitiul pierderii a intrat in felul nostru de a trai. Parintii isi invata copiii sa piarda, crezind ca-i invata cum sa cistige si aceasta nu-i decit prelungirea unei erori sociale, care pune mai mult pret pe minciuna decit pe adevar, pe aparente, mai mult decit pe sentimente adanci. Parintii isi invata copiii sa se joace cu dragostea proprie. Sa se prefaca mult si bine, sa-si mascheze emotiile si sa-si infringa vulnerabilitatea. N-avem voie sa parem slabi si de aceea ne este interzis sa plingem in public, or sa povestim despre lacrimile noastre. Cei care se tem de pierdere, se tem de cistig. Capacitatea de a cistiga este si capacitatea de a participa la viata, a indrazni, a avea curajul, a cere, a striga, a cauta, a spera si a avea incredere in cistigul tau. Indoiala sau frica sunt semnele unei spaime interioare adinci, care arata ca nu esti pregatit sa cistigi. Caci noi cistigam si din ceea ce pierdem in mod aparent. Facem aceasta zi de zi, dar nu cautam, nu privim, nu ascultam si, ca urmare, nu intelegem. A plinge nu inseamna a suferi toate privatiunile posibile, a te lasa desfacut in bucati de durerile mistuitoare care incearca viata ta, ci a te exterioriza asa cum simti, cum esti, cum traiesti in tine propria stare de slabiciune. A sta aproape de sufletul tau este un alt fel de a intra cu fast in imparatia cerurilor. In fata pierderii nu trebuie sa fim puternici, ci... doar noi insine. Noi, cei ce nu stiu daca vor respira in urmatoarea clipa, cei smeriti in fata fiecarei zvicniri de frumusete sau de suferinta, cei capabili sa spuna "te iubesc" sau "te urasc"... Cistigatorii si puternicii isi afirma slabiciunile, pentru ca cei ce pierd sa deseneze pe chipul flamind al existentei, o masca de fier. Doar o masca, in spatele careia se ascunde suferinta si degringolada sufleteasca a oricarui invins. Pierde cel ce se teme de cistig, caci a cistiga inseamna a recunoaste vulnerabilitatea si nu puterea ta.

Multumesc Alina !

Clisee mioritice

Vorbeste si Ion, ca si el e om, pe un ton neaparat demn: suntem aici de doua mii de ani ; cu revolta resemnata si privirea indreptata spre cer: toata lumea fura ; intelept si bonom, pe picior de plecare: istoria se repeta; cu obida: e o conspiratie universala; clipind jucaus din ochi si gesticulind: asa-s unguroaicele, focoase; grav si magistral: lucru nemtesc, nu cirpeala de-a noastra; plin de furie nestapinita si necanalizata: ne-ar trebui inca un Tepes; intr-o discutie culta printre cutite si pahare: Luceafarul poeziei romanesti; mingiios si profesoral: viata e grea, in viata trebuie sa lupti; cu Romania mare pe masa, linga berea conviva: sigur, uite cum se cunoaste singele de jidan; picurind lacrimi in paharul de vodca, linga difuzorul care urla: "Magdaleeena...", "Pe la spate, pe la spate" sau "Mariana vrea banana": cum se spunea Napoleon, toate femeile-s curve, in afara de mama si sora mea, dar si ele-s tot femei; cu mina pe buzunar, privind chioris la o ceata care se inghesuie la usile autobuzului: tiganii care au mincat lebedele in Austria; vezi mai sus (cutite si pahare): Ceahlaul literaturii romane; la o tribuna ad-hoc, de cartier sau de uzina in prag de faliment: toti am fost comunisti...
Sabloane. Deseori cu functie de morala la fabula, la capatul unei povesti despre traiul greu, despre emigrantul stabilit in Canada, Australia sau Israel, despre americanii ticalosi, despre iubita plecata de doua luni, despre evrei in general, tigani in general, unguri in general, nemti, rusi, sirbi, in general despre toti si toate, in realitate despre nimic. Sabloane. Greu cu ele, greu fara ele. Sentinte definitive, simplificatoare, ne dau iluzia ca putem ordona lumea din jur. Ele sunt uneltele. Cu cit creste haosul, cu atit creste si nevoia de cliseu. Si creste. Radicale, chiar tiranice, ele fixeaza lumea in bolduri; un insectar imens. Fiecare cu insectarul lui. Si de ce nu? Prea mult relativism strica. Cliseul lingvistic ofera avantaje imense: impune limite oricarui act de comunicare. Spune-mi ce cliseu comun folosim ca sa stiu cine esti si despre ce sa vorbim. Putem denigra aceste marunte ticuri de gindire, dar fara ele n-ar exista comunicarea.

Radu Pavel Gheo - "Romanii e destepti"

Pe contrasens

Ce grabă!! În intersecţie, de lîngă semaforul care abia apucă să clipească verde, maşinile demarează ca la Formula 1, în cor de claxoane şi înjurături pentru cei care au avut ghinionul să întîrzie cîteva secunde. Vînzătorul de ziare strecurat printre portiere se mişcă bizar, ca o păpuşă întoarsă cu cheia. La fel şi puştiul transformat în ştergător de parbrize. Îi animă o mecanică bizară. Gesturi automate, de roboţi plantaţi în intersecţii: ia ziarul, dă restul, stropeşte parbrizul, şterge parbrizul... Lumea se grăbeşte şi ei încearcă să ţină pasul cu lumea.
În faţa şcolilor, poze de familie din aceeaşi categorie. Părinţi pe fugă aruncă din maşini odrasle somnoroase, timp în care, pe la colţuri, elevi mai mari fumează grăbiţi o ultimă ţigară înainte de a intra la ore.
Toată lumea aleargă să cîştige cursa cu timpul prezent. E abia octombrie, dar se fac planuri pentru revelion.
Un amic şi-a rezervat deja locurile pentru viitorul sejur la mare din vara anului viitor, iar un altul a pus la punct un sistem de economisire care promite să-i aducă venituri suficiente pentru anii de pensie, chiar dacă îl mai despart cel puţin treizeci de ani de acel moment.
În spatele blocului copiii mici se vor oameni mari. O fetiţă de cinci ani, cu unghii false şi păr vopsit în trei nuanţe, alerga ieri să prindă un episod de telenovelă. Un puşti căţărat pe bicicletă se uita, admirativ, la sînii vecinei de la trei, femeie măritată care i-ar putea fi mamă.
Toată lumea se grăbeşte. E ziua prea scurtă şi pentru serviciu, şi pentru televizor, şi pentru familie. Aşa că ne mîngîiem iubitele în timp ce ele spală vase şi noi tragem cu ochiul spre televizorul pe care se joacă derby-ul etapei. Mişcările sînt mecanice şi, evident, grăbite. Nici o diferenţă între băiatul care spală parbrize şi bărbatul care-şi sărută nevasta.
"Vai, ce repede trece timpul!", zic amîndoi privind ceasul din piaţa oraşului. Se ţin de mînă şi lumea ar putea să-i creadă doi îndrăgostiţi care iuţesc pasul pentru a ajunge în timp la teatru ori la film. Greşit. Sînt grăbiţi pentru că azi e sîmbătă şi au de făcut toate cumpărăturile posibile: la supermarket, la magazinul de haine pentru ea, la pantofi pentru el, la rechizite pentru cel mic. Oraşul e mare şi aglomerat, locurile de parcare sînt puţine şi ocupate, prin urmare timpul e scurt şi ei se grăbesc încă o dată.
Totul pe fugă: ani, zile, iubire, vîrste. Musafiri grăbiţi în propria noastră existenţă, ne prefacem că aşa ne place să trăim şi ne amăgim cu iluzia că, alergînd spre mîine, cîştigăm experienţa unei vieţi trăite din plin. Într-o zi ne oprim. În intersecţia aglomerată se face, brusc, un gol imens şi vine băiatul cu ştergătorul să cureţe parbrizul unei vieţi neclare din care n-am văzut mai nimic.

Robert Turcescu

Proiect constitutional de protejare a casatoriei si familiei

Am primit si eu si incerc sa o fac cunoscuta... poate cineva vrea si poate sa ajute:
Trăim într-o perioadă de schimbări sociale rapide. Acum câţiva ani, putini dintre noi credeau că va fi posibilă o paradă a homosexualilor în România. Acum, copiii si nepotii nostri au mari sanse, din păcate, să trăiască într-o lume în care valorile după care ne-am construit noi viata să nu mai fie tolerate. Aceasta reprezintă o tragedie. Cercetările stiintifice si tendintele sociale demonstrează că atunci când sunt abandonate standardele morale, rezultatele sociale sunt catastrofale.
În faţa presiunilor tot mai mari care se fac pentru normalizarea unor comportamente imorale, cum ar fi homosexualitatea, având în vedere că homosexualii din România au început să ceară de anul acesta dreptul de a se căsători, sunt necesare unele măsuri care pot preveni ca în România să se producă aceleaşi tragedii sociale care au loc acum în unele ţări din occident.
În acest sens, în luna februarie a acestui an s-a constituit un Comitet de Iniţiativă, în baza legii nr. 189 din 9 decembrie 1999, care prevede posibilitatea cetăţenilor de a iniţia modificări constituţionale. Acest Comitet de Iniţiativă, constituit din persoane fizice fără apartenenţă politică, îşi propune derularea unei iniţiative cetăţeneşti menită a introduce în Constituţie următorul paragraf:
„În România, poligamia este interzisă, iar căsătoria este permisă doar între un bărbat şi o femeie.”
Această modificare a Constituţiei este o măsură de precauţie şi de precizare a sensului căsătoriei în România. În prezent, definirea căsătoriei ca fiind uniunea dintre un bărbat şi o femeie se face numai în legi organice, care pot fi modificate de Parlament fără consultarea populaţiei. Aşa ceva s-a petrecut în Canada în anul 2003 şi în Cehia în primăvara acestui an, unde populaţia a aflat din ziare că aleşii lor au legalizat căsătoriile homosexuale fără a-i consulta pe cetăţeni.
Această iniţiativă a primit avizul Consiliului Legislativ şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 536 din 21.06.2006.
În prezent se află în derulare faza de strângere a celor 500.000 de semnături necesare la nivel naţional pentru ca Parlamentul să poată adopta legea referendumului. Semnăturile se strâng la nivel judeţean, primăriile locale fiind cele care vor verifica, la sfârşitul lunii octombrie, valabilitatea acestora.
Având în vedere timpul scurt care a mai rămas pentru colectarea semnăturilor – o săptămână - este nevoie de implicarea cât mai multor persoane în susţinerea acestui proiect. Facem precizarea că, potrivit legii, o asemenea iniţiativă civică nu poate fi derulată de un partid, asociaţie sau organizaţie, ea aparţinând exclusiv cetăţenilor. Astfel, deşi sprijinul se poate organiza prin intermediul diferitelor instituţii, acestea nu pot să promoveze în nume propriu (oficial) această iniţiativă.
La această acţiuni civică participă toate bisericile din România, existând în acest sens binecuvântările date de PF Patriarh Teoctist din partea Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei şi de IPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Este prima iniţiativă de asemenea anvergură desfăşurată în România, la care s-au raliat creştini ortodocşi, catolici şi protestanţi, dat fiind că această iniţiativă vizează un bine comun şi nu aparţine unui cult anume.
În Bucureşti e nevoie de încă 4000 de semnături, care să fie depuse lunea viitoare la primării pentru validare. Pentru aceasta, e nevoie de o implicare masivă, organizată şi coordonată. Nu este greu, dar noi trebuie să strângem semnăturile, nu trebuie să aşteptăm la alţii.
Exista un formular tip pentru semnaturi care poate fi trimis pe e-mail. Toate semnăturile trebuie să ajungă până duminica viitoare la Bogdan. Numărul lui de telefon este 0745783125, E-mail bogdanmate@yahoo.com

Trei copaci

A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:

-Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.

-Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.

-Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.

Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat.Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat. Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani. Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar…

Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din primul copac si s-a facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia.

O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.

Aveti vise ce par a fi sfaramate? Vi se pare ca sunteti intr-o situatie fara iesire? Poate va mai ganditi…

Vorbe intelepte

Omul trebuie sa aiba si prieteni si dusmani. Prietenii il invata ce trebuie sa faca, iar dusmanii il obliga sa faca ce trebuie. Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te inalta.
(N. Iorga)

Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea.
(Georges Brassens)

Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte.
(Kirkegaard)

Timiditatea-un defect al oamenilor mari, tupeul-defectul oamenilor mici.
(Maurice Coyaud)

Nu trebuie sa fii trist ca n-ai fost remarcat. Fii trist ca n-ai facut nimic remarcabil.
(Confucius)

Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate.
(Jack Penn)

Toata lumea se plange ca nu are memorie,dar nimeni nu se vaita ca nu are logica.
(La Rochefoucault)

Daca ceea ce ai de facut pare simplu, inseamna ca nu ai aflat inca totul.
(Donald Westlake)

Numai dupa invidia altora iti dai seama de propria ta valoare.
(Tudor Musatescu)

Focul intareste intotdeauna ceea ce nu poate distruge.
(Oscar Wilde)

Experienta este cel mai dur profesor, pentru ca intai iti da testul si apoi iti spune care era lectia.
(Vernon Law)

Toti traim sub acelasi cer, dar nu toti avem acelasi orizont.
(Konrad Adenauer)

Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri.
(J.F.Kennedy)

Inainte sa va suparati pe cel care va pune la treaba,amintiti-va ca fara presiune nu se formeaza diamantele.
(Mary Case)

Adevarul este pretutindeni, dar nu-l recunoaste decat ce-l care-l cauta.
(N. Iorga)

Nu te teme niciodata de umbre. Ele arata doar ca exista lumina in apropiere.
(Gary Sinise)

Oamenii eficienti sunt cei mai mari lenesi, dar sunt niste lenesi inteligenti.
(David Dunham)

Bine ne pot face numai unii oameni; rau ne pot face toti.
(Gracian)

Tinerii nu stiu, iar batranii nu mai stiu.
(proverb thailandez)

Deoarece lunea aceasta pica intr-o marti din ziua de miercuri, intalnirea noastra saptamanala de joi va avea loc vineri, sambata aceasta, pentru ca duminica e zi libera.
(Red Skelton, anunt premiat de New York Times)

Cea mai inversunata lupta este cu tine insuti. Te afli in ambele tabere.
(Voltaire)

Nimic nu costa mai mult decat nestiinta.
(legea lui Moisil)

Munca in echipa presupune in primul rand sa-ti pierzi jumatate din timp explicandu-le celorlalti de ce nu au dreptate.
(George Wolinski)

Nu-ti fie teama ca inaintezi prea incet. Teme-te daca te opresti.
(Sun Tzu)

Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce in ce mai buni, fie se transforma in otet.
(Papa Ioan al XXIII-lea)

In viata nu e suficient ca ai ales drumul cel bun. Daca nu mergi repede inainte, te calca in picioare cei care vin din urma.
(Will Rogers)

Multi indivizi din societatea moderna sunt ca barcagii: trag la vasle dar stau cu spatele la viitor.
(Henry Coanda)

Daca vrei sa stii cine este un om, da-i o functie de conducere.
(Robert Brasillach)

E loc sub soare pentru toata lumea. Mai ales ca toata lumea vrea sa stea la umbra.
(Jules Renard)

Sa fii liber nu inseamna sa faci tot ce vrei, ci sa stii ca poti sa vrei.
(Jean Paul Sartre)

Lenea este mama tuturor viciilor, dar - fiind o mama -trebuie respectata.
(Robert Frost)

Daca vrei sa faci pe cineva bogat, nu-i spori puterea ci ia-i din dorinte.
(Epicur)

Eficienta este cea mai inteligenta forma de lene.
(David Dunham)

Cand toata lumea iti da dreptate, ori esti al naibii de destept, ori esti patron.
(Andre Birabeau)

Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei.
(Sigmund Freud)

Inteleptul nu spune ce stie, iar prostul nu stie ce spune.
(proverb turc)

Rasul e ca stergatorul de parbriz: nu opreste ploaia, dar iti permite sa iti vezi de drum.
(Jeanne Wasbro)

Curiozitatea ii impinge pe unii sa descopere America si pe altii sa asculte la usa.
(Jose Maria Eca de Quinteros)

Moartea nu vine odata cu varsta, ci odata cu uitarea.
(Gabriel Garcia Marques)

Cand vezi ca ai aceeasi parere cu majoritatea e bine sa mai reflectezi o data.
(Mark Twain)

Daca ai impresia ca educatia e scumpa, atunci incearca sa vezi cum e ignoranta.
(Andy McIntyre)

Lenesul are totdeauna chef sa faca ceva, dar incepand de maine.
(Vauvergnades)

Gluma e o trasura buna pentru adevar.
(Francis Bacon)

Nimeni nu e de neinlocuit dar - uneori - este nevoie de mai multe persoane pentru a inlocui una singura.
(ClaireMartin)

Violenta este ultimul refugiu al incompetentei.
(Isaac Asimov)

Memoria schimba culoarea amintirilor.
(Jacques Bainville)

Dorinta nemasurata de putere i-a facut si pe ingeri sa se prabuseasca. Oamenii nu au cum sa scape.
(Francis Bacon)

Cel mai greu lucru de pastrat e echilibrul.
(Jean Grenier)

Critica este un lucru pe care poti sa-l eviti nespunand nimic, nefacand nimic si nefiind nimic.
(anonim)

Cine vrea sa spuna ceva interesant, trebuie sa minta putin.
(Antoine de Saint Exupery)

A gandi liber e mare lucru. A gandi corect e si mai mare lucru.
(La intrarea in Univ. Uppsalla)

Nimic nu este mai scump decat ceea ce primesti pe gratis.
(proverb japonez)

Nu e greu sa fii darnic astazi. Greu e sa nu regreti maine.
(Jules Renard)

Romania este o tara pe care cu cat o cunosti mai bine, cu atat o intelegi mai putin.
(Jonathan Scheele)

Inteligentii se impart in doua: buni si rai. Prostii se impart in una: rai.
(G. Ibraileanu)

Oboseala si lenea au aceleasi simptome.
(Bissane de Soleil)

Cand ai 10 pasi de facut, 9 pasi sunt jumatatea drumului.
(proverb chinez)

Anumite lucruri sunt imposibil de cunoscut. Dar este imposibil de aflat care sunt acestea.
(Murphy)

Exista batalii pe care e bine sa le ocolesti; nu din teama ca le-ai putea pierde, ci pentru ca ai deveni ridicol castigandu-le.
(Gelu Negrea)

Problemele care exista acum in lume nu pot fi rezolvate de mintile care le-au creat.
(Einstein)

O conducere in trei nu functioneaza decat atunci cand unul din membri este bolnav si altul e in concediu.
(H. van Loon)

Nimeni nu e destul de inteligent ca sa poata convinge pe un prost ca e prost. Orice lingusitor traieste pe cheltuiala cui il asculta.
(La Fontaine)

A facen pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare intelepciune.
(Cicero)

Viata traita invers

Cel mai necinstit lucru, in viatã, este modul in care aceasta se terminã.
Adicã, ce vreau sã zic.. viata e grea. Si-ti cam ocupã tot timpul. Ce capeti la sfârsitul ei? O moarte. Asta ce-i, un bonus?

Eu cred cã ciclul vietii e de-a-ndãrãtelea.
Ar trebui întâi sã mori, sã te dai la o parte. Apoi sã mergi sã locuiesti într-un azil de bãtrâni. Esti dat afarã de acolo pe motiv cã esti prea sãnãtos, te duci, îti iei pensia, apoi, când începi sã lucrezi, primesti un ceas de aur în prima zi de lucru. Muncesti patruzeci de ani pânã când devii suficient de tânãr ca sã te bucuri de pensionare. Te-apuci de bãut, mergi la bairame, si esti gata pentru Liceu.
Mergi apoi în scoala Primarã, devii un copil, te joci, n-ai nici o responsabilitate, devii bebelus, apoi si mai mult ? îti petreci ultimele nouã luni plutind cu toate facilitãtile cum ar fi încãlzire centralã, bãi, room service, dupã care termini totul într-un orgasm!! Amin.

(text atribuit lui George Costanza)

Lacrimi si sfinti

Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare insa ca lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinti au intrat ele in lume; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant... Toate apuca, pe cai necunoscute noua, in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze
prit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare insa ca lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinti au intrat ele in lume; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant... Toate apuca, pe cai necunoscute noua, in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze.
Cine nu iubeste natura nu iubeste nici muzica, iar aceke peisaje ce nu ne trezesc reprezentari muzicale nu pot fi amintiri.
Exista o intreaga gama a melancoliei: incepe prin suris si peisaj si sfirseste in dangat de clopot spart in suflet. De aici, gustul diferit al lacrimilor.
Limita fiecarei dureri este o durere si mai mare.
M-am atasat de aparente cind mi-am dat seama ca nu exista absolut decit in renuntare.
Nu se poate gindi decit orizontal. Este aproape imposibil sa concepi eternitatea in pozitie verticala. Animalul se va fi ridicat la rangul de om in momentul trecerii de la orizontal la vertical, dar constiinta nu s-a nascut decit in clipele de libertate si lene, orizontale prin excelenta.
Numai fericirile muzicale imi dau senzatia de nemurire. Acele zile senine in care inima ia culoarea cerului si-n care renasc extaze sonore cu amintiri de dincolo de orizont!
Totul a fost cindva. Lumea nu se repeta; dar pare ca traim in rasfringerile unei lumi trecute, careia-i depanam ecourile intirziate. Memoria nu este numai un argument impotriva timpului, ci si a acestei lumi.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decit cel cenusiu, caci ne pune in fata prea multor sperante la care n-avem curajul, pe cind ultimul ne ingroapa fara alternative.
Cind ma gindesc la nopti, la atiteaa singuratati in nopti si la atitea dureri in singuratati, ma apuca un dor de pribegie pe drumuri nebatute de sfinti. Incotro, incotro ? Exista abisuri si in afara de suflet...
Muzica este o arheologie a memoriei. Si sapaturile ei nu descopera in nici un ungher un infern ce ar preceda amintirile.
Toate voluptatile pamintului nu pot echivala infinitul trecator de fericire, care urmeaza marilor nefericiri. Imposibilitatea de a mai fi pesimist dupa ce ai gustat toata suferinta...
Toata viata nu este in fond decit o serie de obsesii ce trebuie lichidate. Ne hranim citava vreme din ele, pina ne scirbim si apoi facem toate sfortarile pentru a le elimina. Continutul existentei noastre este o substitutie continua de obsesii, la care aderam cu o mai mare sau mai mica intensitate.
Citeodata vad asa izolarea omului: un peisaj de iarna; zapada ca o ingenuitate materializate; o tacere alba; o bruma usoara, marginind intinderile; si omul descatusindu-si revolta, fara aderente la peisaj, strain in natura, exilat intre fulgi.
Scirba ce te invadeaza la spectacolul devenirii omenesti te obliga sa renunti si sa te purifici de "sentimente". Ele sunt sursa aderentelor stupide, a acelui "da!" pe care il striga inima realitatii, impotriva tuturor evidentelor.
Plictiseala este forma cea mai elementara de suspendare a timpului, dupa cum extazul este ultma si cea mai complicata.
Una din sursele nefericirii este ca inabusim prea multe dorinte criminale. Daca am da drumul instinctului distructiv, de cite "complexe" nu am fi scapati! Si de citi indivizi!
S-ar putea ca melancolia sa fie un viciu, fiindca e prea multa cunoastere in ea.
Toata viata oamenilor este o stare de betie, intrerupta cind si cind de lumini de indoiala. De-ar fi ei in clar cu lucrurile, ar putea trai mai departe un singur moment ? Cu cit esti mai normal, cu atit esti mai departe de adevar si mai aproape de viata.

Emil Cioran