Dor de Eminescu

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;

Pururi tinar, infasurat in manta-mi;

Ochii mei-naltam visatori la steaua Singuratatii.“

Nu e dificil de recunoscut. Sunt versurile poeziei „Oda in metru antic“, de Mihai Eminescu.

Astazi se implinesc 159 de ani de la nasterea celui ce a fost un poet, prozator si jurnalist român, socotit de cititorii români si de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura româna. Ziua lui Mihai Eminescu a devenit prilej de readucere-aminte a celui despre care am invatat ca este cel mai de seama nume al poeziei românesti. Despre Eminescu s-au spus si s-au scris multe. Cel ce este socotit "poetul national" nu lipseste din nicio biblioteca, din niciun manual al elevilor, dintre poeziile invatate inca din primele clase.

Si totusi, ar trebui sa incercam sa ne detasam de clisee. "Luceafarul poeziei românesti", "poetul national si universal" sunt etichete care au parazitat imaginea lui Eminescu, fiind bagate pe git de programele scolare si de manifestarile populiste si invatate pe de rost de zeci de generatii. Luceafarul a devenit mai degraba un Bu-hu-hu al literaturii romane, in fata caruia toti cadem pe spate si pe care toti il comentam cu aceeasi cumplita limba de lemn fara sa avem habar nici ce zice el nici ce zicem noi.

Dupa cum spunea si Cartarescu, e absolut straniu paralelismul dintre cultul lui Emineascu si cel al lui Ceausescu in epoca - amindoi fiind genii nationale, amindoi se pricepeau la de toate si amindoi aveau sarbatoarea in ianuarie. Daca acest cult faraonic ii venea ca o manusa lui Ceausescu, in schimb nici o soarta posibila n-ar fi fost mai trista, mai absurda, mai revoltatoare pentru poetul Eminescu. Cum, tocmai el, care nu-si dorea nimic mai mult decit un sfirsit anonim "la marginea marii", care voia, in loc de "sicriu bogat, covoare si flamuri" doar intoarcerea in pamint si neant, sa fie proslavit in cel mai indecent, mai bombastic si mai comunistoid stil cu putinta. Eminescu a fost sacrificat ca poet si batjocorit ca om de cei care l-au transformat, cu un cinism nemaivazut (pe el, omul durerii, omul unei dragoste nefericite, omul care cauta doar in sinea lui adevarul personal, omul unei ingrozitoare agonii fizice, dar si morale, care l-a dus spre mormint la jumatatea vietii), intr-un Ceausescu al poeziei românesti.

Ca Eminescu e un autor de insemnatate nationala, e dincolo de orice discutie. Ca scrisul sau inglobeaza mult din spiritul si sufletul românesc e incontestabil. Dar e tot atit de adevarat ca acel articol hotarit, din "poetul national", poate inhiba sau crispa, dind impresia ca vrea sa spuna "cel unic si oficial", pozitie care si pe Eminescu l-ar fi miîhnit peste masura... Nu e mai "national" Eminescu decit Arghezi, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga.

Eminescu trebuie citit cu spirit critic si respect, nu in transa. Eminescu e mare nu pentru ca spunem noi ca e mare. Si trebuie citit in liniste, cu umilinta, ca o ruga si o meditatie. Asa ca haideti sa ne amintim si noi de el, sa il recitim si sa il respectam. Cel mai bun mod de a-l omagia pe marele poet este sa-i citim opera, sa-i cunoastem poeziile nemuritoare, caci dincolo de toate cele, va ramine intotdeauna Eminescu al nostru.

"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par înfiorate
Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cint
Singuratece izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rinduri-rinduri."

Mihai Eminescu - Dorinta

Surse: Mircea Cartarescu, George Pruteanu

Mircea Cartarescu dixit

Falimentul nostru moral
In timpul studentiei am incremenit de uimire cind l-am vazut pe un coleg - care-avea sa devina peste ani un distins si respectat intelectual - iesind dintr-o librarie cu nu mai putin de cinci carti ascunse sub camasa." "De ce naiba ai facut asta?", l-am intrebat cu oroare, nevenindu-mi sa-mi cred ochilor. "Mai da-i in ma-sa", mi-a raspuns zimbind smechereste, "decit sa le cumpere vreun timpit, mai bine le sutesc eu...". Dupa multi ani, in strainatate, am vazut iarasi, cu ochii mei, una dintre cele mai cunoscute personalitati ale literaturii romane de azi furind, pur si simplu, un obiect vestimentar dintr-un magazin.

Am vazut si alte persoane publice umplindu-si, in fiecare dimineata, geanta cu kilograme de sandviciuri si prajituri de la micul dejun al hotelurilor unde erau cazate, ca sa le ajunga pentru toata ziua. "Mai da-i in ma-sa de occidentali, ca au de unde sa plateasca", imi sopteau vazind ca ma uit la ei. Nu-i vorba aici de scriitori sau de oameni de cultura. Ce vreau sa spun e ca genul de infirmitate morala care-ti permite sa furi (si mai departe sa inseli, sa violezi, sa ucizi) nu cunoaste la noi frontiere de statut social sau de cultura, asa cum nu tine de etnie, de sex, de confesiune religioasa sau de orice alte distinctii intre oameni.

Tine, de fapt, de o lipsa endemica de civilizatie, care la randul ei arata paragina intregului nostru sistem educativ. O educatie dezastruoasa, o lipsa de principii morale si de valori pe care sa le transmitem mai departe fiicelor si fiilor nostri ne-a transformat in ochii lumii intr-un popor de barbari, de hoti si de ucigasi, asa cum noi insine, exasperati de monstruozitatile pe care romanii le comit zilnic in lume si acasa, am ajuns sa ne consideram.

Familia romaneasca a dat faliment ca instanta formatoare: copiii sunt tot mai lasati de izbeliste, la jocuri video, la televizor si pe strada. Scoala romaneasca isi propune, pare-se, sa te scoata un soi de Leonardo da Vinci, doctor in toate stiintele si artele, dar nu sa faca din tine un om intreg. La sfirsitul ei poti sti, eventual, diferenta dintre un atribut si un complement, dar nu si diferenta dintre bine si rau.

Masa romanilor cinstiti e umilita zilnic de noile dovezi de barbarie pe care ziarele straine ni le vara sub nas: noi furturi, noi violuri, noi crime, noi inselaciuni. Cutare boxeri din lotul olimpic au furat caciuli si manusi in America, cutare bestie a violat la Roma o femeie care ulterior a murit. Cutare politist si-a omorit nevasta. Aflam despre trafic de carne vie si de droguri, de fraude pe internet, de ce cu mintea nu gandesti, si peste tot vinovatii se dovedesc a fi fost romani.

E un nou val de ticalosie si murdarie dupa cel de dupa Revolutie, cind Germania si alte tari vestice au fost ingrozite de bandele de hoti si spargatori romani. Sa nu ne inselam singuri spunindu-ne: lasa, ca si la ei sunt si crime, si furturi, si mafie, si coruptie. Adevarul e ca infractionalitatea romaneasca (si, in consecinta, imaginea oribila a noastra in lume) cunoaste un nou virf lunile acestea, tocmai cind lucrurile pareau ca se indreapta spre bine.

De doi-trei ani incoace sperasem si eu ca mizeria morala pe care-o pompam spre Occident e pe cale de dizolvare. Dupa hoardele puse pe rautati din anii '90 au urmat valuri de emigranti cinstiti, oameni simpli si muncitori, pentru care am o mare stima si o la fel de mare compasiune. Nu ma mai asteptam la recrudescenta criminalitatii din partea noastra si la raspunsul sovin din partea lor. Sovinismul exista oriunde se-ntalnesc doua culturi, e o realitate trista a vietii omenesti. Este partea de vina a localnicilor in confruntarea cu "veneticii", e treaba lor si pacatul lor.

Ce ma intristeaza pe mine la culme e ca redresarea noastra pare sa fi fost o iluzie, ca nu ne potolim, ca raul pare sa fie endemic in noi. Ca dovedim mai departe ca structura noastra morala e sovaitoare, permisiva, pentru ca educatia de-acasa si din invatamant nu si-au facut datoria de a ne transforma in persoane morale. De sus pana jos, intre academicieni, ca si intre oamenii simpli, intilnesti insi care parca n-au avut parinti sa le explice diferenta dintre bine si rau, care parca n-au mers la scoala, pentru care nu exista adevar si dreptate, care judeca lucrurile in functie doar de interesele lor de moment. Constiinta acestor barbari ce traiesc printre noi, oameni politici, artisti, muncitori, tarani sau prostituate, nu conteaza, le permite sa comita orice oroare, numai sa le fie lor bine. Lor nu pare sa le fi spus nimeni cuvintele pe care mama mi le repeta aproape zilnic in copilarie: "Cel mai rusinos lucru de pe pamint e sa iei chiar si un capat de ata care nu e-al tau".

Sa nu ne pacalim pe noi insine. Problema imaginii noastre in lume nu sunt nici tiganii, nici cativa scelerati care fura, ucid si violeaza, nici sovinismul italienilor sau al englezilor. E falimentul nostru moral, e lipsa cinstei si a corectitudinii din obisnuintele noastre de fiecare zi. Decaderea noastra ca popor, vizibila in sfera politica in interior si-n imaginea noastra mai rea ca oricand in afara, este produsul absentei frinelor morale la un numar coplesitor de romani, victime ale unei lipse cronice de educatie.

Mircea CARTARESCU

Sentimentul romanesc al isteriei

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

(text de Mircea Cartarescu)

De ce iubim femeile ?

Pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca isi deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun te iubesc exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste “Angie” al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-ti pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor."

Mircea Cartarescu