La clubul taranului

De multa vreme cautam un loc in care sa pot iesi seara, la o bere, in aer liber, in centru, cu oameni prietenosi, preturi normale si muzica buna. La „Motoare” nu am mai calcat de vreo citiva ani, de cind preturile au ajuns nesimtite, si locul s-a populat cu urbani trendy, care au luat locul boemilor rockeri sau hippioti de acum 10 ani.
Auzisem de el, de la unii si de la altii, si numai lucruri de bine, si totusi nu ajunsesem niciodata pe acolo. Pina acum 2 saptamini, cind am vorbit cu mai multi prieteni si am hotarit sa ne vedem acolo. Mi-a placut si am mai fost, si o sa mai merg.
Terasa imi place foarte mult, atmosfera este una foarte relaxanta si usor boema. In racoarea serilor de aprilie, poti vedea aici lumea boema pe care o vezi de obicei pe plajele pustii sau in golfurile izolate. Libertatea inca mai exista, iar de aici si pina la fustele hippie, usoare, de voal imprimat, mai e doar putin. Terasa asta are un aer hippie in ea, si ma astept ca atunci cind ma ridic de la masa, sa simt un miros de alge si sa aud zgomotul valurilor.
Locul se numeste Clubul Taranului si este in curtea Muzeului Taranului Roman, cu intrarea prin strada Monetariei. Asta ma oftica si mai mult, e la mai putin de 50 de metri de job-ul meu si nu ajunsesem niciodata in cei aproape 2 ani de cind s-a deschis. Locatia are un interior decorat in stil rustic românesc. Linga terasa este curtea muzeului, un loc plin de verdeata, bancute si o bisericuta frumoasa din lemn, in stil maramuresean. Terasa este retrasa, ferita de circulatia bulevardului printr-o perdea de verde.
Clubul Taranului este un spatiu multicultural, unde poti gasi modalitati multiple de petrecere a timpului liber. Clubul gazduieste concerte de rock sau jazz, cenacluri literare, lansari de carte sau chiar spectacole de teatru. Traditia s-a mutat de pe ulita satului la Sosea.
Meniul este interesant, si pot recomanda mincarurile traditionale românesti foarte gustoase. Platourile reci, cu nume sugestive – platoul haiducului, al boierului sau al taranului, sunt consistente si satioase, iar preturile sunt chiar atractive. Salata orientala pe care am incercat-o a fost excelenta, iar placinta cu brinza avea multa brinza in ea si era deosebit de gustoasa. Si, am uitat sa spun, servirea este extrem de prompta.
In meniu mai poti gasi (dar nu am incercat) un bors zdravan de puicuta, dres cu ou si taietei de casa, sarmalute in cuib, cu smintina si mamaliguta, pastrama de berbecut, piept de rata afumat, pastrav in cetina, cu mujdei de usturoi si placinte poale-n briu.
Iar la asta poti asezona o bere rece (spre bucuria mea, au si Silva bruna) sau vin – Frincusa de Cotnari se potriveste foarte bine cu atmosfera.
Clubul Taranului a aparut, la ideea directorului Muzeului Taranului Român, Vintila Mihailescu, ca o prelungire a muzeului, pe strazile orasului, ca un mix intre urban si traditional, un amestec de modern si vechi, un pirleaz intre spatiul spiritual românesc si ce se intimpla la oras, un spatiu de granita intre strada si muzeu.
Lumea care iese la Clubul Taranului e pestrit: copii care vin la atelierele muzeului si se opresc la un suc la terasa, tinerii care vin sa tina ritmul alaturi de vreo formatie rock care concerteaza acolo, dar si batrinei amatori de muzica clasica sau dornici sa bea un vin de tara, din ulcica. Nu neaparat lumea trendy-cool de prin alte locuri, dar oameni cu un anumit grad de cultura.
Clubul isi propune sa reactualizeze traditiile, cit a mai ramas din ele, fara sa le idilizeze, pe fondul unei atmosfere boemo-urbane, iar ceea ce rezulta nu e o struto-camila hidoasa, ci una placuta, prietenoasa si primitoare.
Daca vrei un loc in care sa stai cu prietenii la taclale pina tirziu, unde sa nu se uite ospatarul urit la tine ca nu mai pleci acasa, daca nu te deranjeaza zumzetul vocilor din jur si o muzica buna in surdina, du-te cu incredere la o bere pe terasa Clubului Taranului, intr-o atmosfera boema, libera, cu miros de mare si vise de vama.

Din nou hipiot

Am fost miercuri din nou alaturi de gasca de hipioti pentru ca piesa "Hipioti si bolsevici" chiar e o piesa ce merita vazuta si apoi revazuta. Si pentru ca data trecuta am stat undeva, in spatele capriorilor din podul de la "La Scena" si nu am vazut prea bine. Si pentru ca am inteles ca piesa creste mult de la o reprezentatie la alta si m-am convins ca asa e, chiar s-au schimbat anumite detalii si nuante, s-au slefuit tonalitati, gesturi si expresii. Si pentru ca am vrut sa vad din nou ca ploaia poate fi oprita.

Despre piesa am scris aici, pentru cine nu a citit inca. La fiecare reprezentatie, sala este plina, vine din ce in ce mai multa lume, si de fiecare data e nevoie de rezervare pentru a gasi un loc. Spectacolul este o dovada ca teatrul ca teatrul independent are succes si nu are nevoie de un marketing agresiv, ci se poate multumi cu promovarea pe bloguri, pe forumuri sau de la un prieten la altul.

Mesajul piesei este foarte actual, nu este neaparat prin contextul social, ci prin emotiile pe care ti le transmite. “Hipiotii” vorbesc despre iubire, libertate, responsabilitate si asumare, precum si despre teama si curajul de a lua decizii. Daca esti tinar, te identifici cu ei. Daca nu mai esti chiar asa de tinar, te cuprinde nostalgia si... iar te identifici cu ei.

Asta mi s-a intimplat si mie si m-am simtit din nou in epoca lui Led Zeppelin si Beatles, pentru o seara am avut din nou pletele din liceu si o floare in par. Am simtit din nou ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Am evadat din nou in alta lume, alaturi de o gasca de hipioti, intr-un loc unde cineva a reusit sa opreasca ploaia si sa aduca primavara. Pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.

Hipioti si bolsevici

Toata povestea a inceput acum mai bine de 2 saptamini, cind Costele mi-a povestit ca a fost la o piesa de teatru si a si scris despre ea. Suna fain ceea ce povestea, incepind inca de la titlu, asa ca l-am rugat frumos sa ma anunte si pe mine cind se mai intimpla, si asa am aflat ca el fusese la o repetitie cu public, in calitate de prieten al gastii de hipioti, dar ca urma sa aiba loc si premiera.

Povestea a continuat saptamina trecuta intr-un grup de prieteni la un pahar de absint, in The Absinth bar, si am aflat cind si unde urma sa aiba premiera, am promis ca nu o sa o ratez si ne-am inscris pe lista de rezervari. Cu parere de rau pentru nenea Vidu, alias Costele, care nu avea sa mearga cu noi, fiind in alte locuri mai frumoase si cu mai multa zapada.

Marti seara. La Scena. La intersectia Caii Calarasi cu Mintuleasa agoniilor si extazurilor lui Eliade, un loc fain care aduce ceva din farmecul Bucurestiului de odinioara. O casa boiereasca, construita acum mai bine de 100 de ani, care ascunde in ea un loc fascinant, cu multa arta, teatru, dar si un restaurant si un club interesante. Un loc in care mai fusesem cu vreo 5 ani in urma, la o petrecere, dar a carui imagine nu imi mai era foarte clara prin cotloanele memoriei. Un loc in care tinerii artisti prezinta productii de teatru, fotografie, arta plastica, stand-up comedy sau alte forme artistice de avangarda. Urcam pe niste scari, la un fel de mansarda. Aici este Teatrul Arca, un loc plin de idei, cu aroma de teatru de calitate, un leagen al teatrului underground romanesc, un spatiu in care te simti liber si stimulat.

Ajuns in fata scenei, m-am simtit cumva, in vizita la niste prieteni. Sau la prietenii unor prieteni, pentru ca erau prietenii lui Costele. Si inainte de a povesti despre ce a fost vorba, as vrea sa le multumesc celor din gasca de hipioti (care mi-au dat si ocazia de a fi invitatul lor, cistigind un concurs) si sa ii pomenesc aici: Felix Crainicu (regizor), Flavia Giurgiu (asistent regie), Ela Ionescu (Star), Lari Georgescu (Jeff), Mihai Cuciumeanu (Allan), Cristina Barna (papusi), Andrei Sulugiuc (lumini), Horia Popescu (sunet) si, bineinteles, Costele (care s-a ocupat de fotografii la avanpremiera si a facut si filmuletul pe care l-ati vazut mai sus). Si nu trebuie uitat canadianul Amiel Gladstone, autorul piesei, care a si fost in Romania cu ocazia avanpremierei si s-a aratat multumit de punerea in scena, care a iesit exact asa cum trebuia - amuzanta, sexy, salbatica si adevarata. O comedie, totusi trista, despre libertate, iubire, optiuni si asumarea responsabilitatilor.

In piesa, suntem undeva in Canada (se pare ca in Vancouver), in cei mai frumosi ani, anii hippie de inceput de '70. Piesa respira aerul libertin si nonconformist al perioadei, ajutata din plin si de o coloana sonora cu Led Zeppelin si cu alte citeva cintece superbe ale acelei perioade. Da, mi-a placut foarte mult muzica acestei piese si a avut un rol important la introducerea in atmosfera.

Le-am cunoscut, pe rind, pe cele trei personaje ale piesei, care formeaza un triunghi amoros, in care libertatea fiecaruia se ciocneste de asteptarile celui de linga el. Am cunoscut-o pe Star, o hipioata de 26 de ani care incearca sa isi gaseasca drumul in viata si sa se regaseasca printre dileme, intrebari, dezorientari, si sa-si lamureasca optiunile. Viata ei se afla la o rascruce, in care s-a ales praful de "ferma" hippie unde traia alaturi de alti membri ai acelei comunitat. Totul pare naruit. Si totusi...

Drumul ei poate fi alaturi de naivul Jeff (care are doar 19 ani si a ajuns aici fugind din America unde tocmai fusese recrutat si ar fi ajuns in Vietnam si pe care Star l-a intilnit la un concert rock) sau de Allan (in virsta de 32 de ani, "fostul", un fost membru al "fermei" de hipioti care acum a ajuns vinzator de asigurari, la costum si cravata). Star are de ales intre poezia sufletului sau siguranta zilei de miine. Jeff o iubeste, in timp ce pe Allan il iubeste. Iar ea stie ca nu trebuie sa iti faci niciodata planuri, ci sa fii spontan, sa iti urmezi instinctul si sa iti traiesti clipa. Ea stie ca daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rida, trebuie sa ii povestesti despre planurile tale.

Jeff, tinar, naiv, inocent, lipsit de experienta vietii, neindeminatic, fara experienta sexuala, fara sa apartina miscarii hippie din care fac parte ceilalti, este bine intentionat, dar complet dezorientat in lumea intoarsa cu fundul in sus. Stingacia lui simpatica da nastere unor faze dragute, in care nu poti sa nu rizi de el. Dezertorul american abia iesit din adolescenta a plecat intr-o calatorie initiatica aici, a ajuns la un concert Led Zappelin si aici a cunoscut-o pe Star, de care s-a indragostit si are vise si aripi specifice virstei care il incadreaza si pe el in curentul 'hippie".

Allan a sesizat primul rascrucea in care se afla si a plecat de linga Star si din mjlocul gastii, dar a ajuns sa se intoarca exact la valorile parintilor sai pe care le combatuse atit de aprig din postura de hippie. El, hipiotul care milita impotriva sistemului, ajunge un adept al stilului rigid, cumva burghez, continuind afacerea de familie a tatalui sau. Florile si motocicleta sunt inlocuite de camasa, vesta si cravata, iar Allan se transforma din rebelul care nu vroia sa fie sclavul nici unui fel de sistem intr-un om de afaceri, care face parte din sistem.

Atmosfera aceea de pace, flori si iubire libera din "ferma" hippie m-a facut sa ma simt acolo, in lumea aceea in care nu am trait, in epoca hippie, sa am din nou plete ca in liceu sau in facultate, sa port o ie si niste pantaloni evazati, sa am o floare in par si sa ascult muzica acelei generatii, care este oricum si muzica mea. Am fost teleportat in acele vremuri si a fost atit de bine... Am simtit ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Si cred ca si cei din jurul meu au facut acelasi lucru, a fost un fel de "been there, done that" comun, in care am incercat sa ne identificam cu personajele.

Finalul, desi lasa loc multor interpretari si chiar unei posibile continuari, este trist si in acelasi timp optimist, lamurindu-ne ca poti sa mergi mai departe si sa traiesti asa cum vrei tu chiar daca nu ai reusit sa gasesti rezolvarea tuturor problemelor, pentru ca soarele (simbolizat prin aceeasi umbrela galbena sub care ne povestise Star ca vedea in fiecare an artificiile din noaptea dintre ziua SUA si ziua ei) poate rasari din nou in viata noastra asa cum a rasarit si in viata ploioasa a lui Star. Si mi-am adus aminte ca nu a trecut o saptamina de cind ma intrebam cine va fi in stare sa opreasca ploaia...

Spectacolul de marti seara a fost pentru mine mai mult decit o iesire, a fost o evadare in alta lume, o fuga alaturi de o gasca de hipioti, o seara de iarna in vama aceea veche si demult pierduta, un rasarit de soare chiar fara bolero dupa luni de toamna, o picatura de suflet si de visare si pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.