Fara misto, chiar se maninca bine la misto...

Am fost duminica seara la ziua unei prietene la un restaurant la care chiar vroiam sa ajung. Alegerea inspirata a fost restaurantul lui Florin Calinescu, pe numele sau Taverna La Misto. Asta se intimpla undeva prin Tineretului, pe strada Piscului nr 16. Este la parterul unui bloc, in mijloc de verdeata si arata chiar… misto. La prima impresie crezi ca e doar o terasa de cartier, ascunsa bine dupa blocuri si ocupind parterul citorva scari (probabil o fosta alimentara). Ei bine, nu. Am gasit un loc foarte cochet. Iar cum, dupa parerea mea, restaurantul nu trebuie sa fie un loc de fite, ci un loc unde sa te duci sa maninci bine, La Misto respecta aceasta regula si mi-a lasat o impresie buna. La circiuma asta numai numele e La Misto. Restaurantul e pe bune.
Dupa ce urci citeva trepte, intri într-o incapere mare, cu o terasa acoperita. Restaurantul e mare (cred ca incap peste 200 de oameni), se intinde mult si departe. Probabil vara sunt si niste mese pe terasa, care, din cite am vazut prin poze, vara este dotata cu foarte multe flori, in special muscate. Aer conditionat, culoare placuta. Pe pereti. te vegheaza portretele actorilor pe care patronul, cred, ii iubeste cel mai mult: Brando, Pacino, de Niro, Nicholson si, of course, Florin Calinescu. Am inteles ca sunt tabouri ale lui Costin Craioveanu, reprezentind portrete stiliate si caricaturizate ale unor actori celebri. Foarte multe televizoare (cu ecran foarte mare, cred ca de 1 metru), la care ai acces de oriunde ai sta si la care se pot vedea meciuri sau alte evenimente sportive. Atmosfera este de restaurnat mare, sau de taverna, unde mergi sa maninci mult si bine. Muzica e undeva departe, si suficient de incet ca sa nu deranjeze nici clientii, dar nici locatarii din blocul de deasupra. Totul mi s-a parut cu bun gust. Dupa cum zicea Peter Imre, aceasta taverna reprezinta un gen aparte – romantismul socialist, circiumioara care a crescut la poalele mastondontilor de beton, decorata simpatic, si din bucataria careia emana arome imbietoare, amintind de romanticele mahalale de dinainte de razboi.
Meniul e spectaculos. Chestii misto, specialitati, deserturi, si preturi rezonabile. O gama larga de gustari si aperitive, calde sau reci, salate, ciorbe, paste, frigarui, snitel, fripturi, multe feluri de desert. Recomandarile lor sunt „Ciorba de pui a la grec”, „Tigaia picanta”, „Quesadilla”, „Salata româneasca” si bineinteles, papanasii.
Pina la urma m-am hotarit sa ma risc la o Quesadilla. Si chiar am riscat, pentru ca portia lor de Quesadilla inseamna de fapt vreo 5 bucati mari de lipie care ascund o combinatie misto de bacon, cu cascaval, smintina, pui si nu mai stiu ce, puse pe grill si aburinde, iar farfuria se completeaza cu cartofi boieresti , adica sferturi de cartofi copti si rumeni pe care ii maninci cu coaja cu tot de buni ce sunt. Iar la toata chestia asta mai vine si un sos roz cu ceapa, usturoi, smintina, rosii si ce o mai fi avut, dar care chiar mi-a gidilat placut papilele gustative. Si au si Silva bruna!
Bineinteles ca am vrut si papanasi, dar desfatarea mea culinara cu Quesadilla nu mi-a permis decit sa mai iau un singur papanas. Din fericire, servesc si la bucata (vazusem in meniu ca portia are 650 de grame...). Iar gama de papanasi este interesanta, pe linga clasicii cu dulceata si smintina, mai exista cu miere si nuci, sau cu inghetata sau cu ciocolata si frisca. Si chiar nu stiu cum sa poti rezista in fata uno asemenea papanasi, care au intrat clar in top 5 papanasi. Am luat un papanas cu ciocolata si frisca. L-am primit cu motul de frisca usor brambura prin farfurie, nu cum vazusem prin jur, dar si cu scuzele de rigoare: „Sefu, nu va suparati, dar papanasii erau fierbinti, proaspat scosi, si s-a topit frisca si de aia nu mai sta cum trebuie. E bine, sefu? Merg si-asa, sunt la fel de buni...”. Nu am comentat nimic, ci doar am savurat micul monstru. Un ditamai papanasul, cu un guguloi aproape cit o chifla deasupra, cu aluat crocant, parfumat cu vanilie, tavalit prin crema de ciocolata si cu multa frisca. Genial, daca nu era Quesadilla as mai fi luat inca unul, dar asa... a trebuit sa ma multumesc cu papanasul si sa imi promit ca mai vin pe-acolo, mult mai flamind decit duminica. Asa am plecat tirindu-ma, plin ca un sac, dar satisfacut.
Nu trebuie sa folosesc prea multe cuvinte: raportul este excelent daca iei in considerare calitatea serviciilor dar, mai ales, a produselor oferite( nu mai incape discutia de marimea portilor) si pretul. Atmosfera ok, muzica buna, sport( pentru amatori), te face sa te simti ca acasa. Mincarea este foarte buna, cu portii mari care te fac sa te razgindesti in ceea ce priveste posibilitatea de a mai minca si desert, drept pentru care e bine sa stii din timp ca papanasii sunt geniali si merita cu virf si indesat.
Pentru un infometat sau gurmand este suficient sa vina o data ca sa se intoarca. E adevarat ca poate fi aglomerat uneori (si poti sa astepti destul de mult pina vine comanda), dar asta inseamna si ca isi atinge scopul si ca oamenilor le place sa ia masa acolo. Daca vreti o parere, pasiti cu incredere pragul tavernei. Serios, chiar se maninca bine La Misto. Fara misto.

Casa Warsteiner

Germania 2002. Fac cunostinta cu berea Warsteiner - una dintre cele mai bune beri premium din Germania. Berea Warsteiner este facuta in padurea Arnsberger, linga orasul Warstein, si a apartinut familiei Cramer inca din 1753. Warsteiner este cea mai mare fabrica de bere detinuta de o persoana privata.
De ceva vreme, am vazut si prin hipermarketurile din Bucuresti aceasta bere si mi-am luat si eu, tinind minte cit de buna mi s-a parut atunci cind am baut-o in patria ei.
Aseara am fost la Casa Warsteiner, o berarie deschisa anul trecut in cartierul Militari, undeva pe Bulevardul Uverturii. La nr 132, mai precis. 2 statii cu autobuzul 178 de la Lujerului, pentru cazul in care nu aveti sofer (ca de mers cu masina chiar nu merita...)
Locul mi-a placut, chiar duceam dorul unei berarii adevarate in Bucuresti. Becker Brau de cind s-a mutat nu mai este ce era inainte, Carul cu Bere este restaurant si nu berarie, iar alte localuri din Bucuresti poarta cel mult numele de berarie, dar nu si-l si merita. Ma intreb cum ar fi daca cineva ar investi in cladirea Gambrinus de linga parcul Cismigiu si ar face acolo o berarie adevarata, ce vad ar avea si ce renume ar capata.
Pina atunci, trebuie sa recunosc ca singura berarie adevarata din Bucuresti nu se afla in centru ci undeva in Militari, dar este un loc care chiar merita vizitat. O recomandare buna din mai multe puncte de vedere. Dar si cu minusuri inerente si, din pacate, cam evidente.
Atmosfera este faina, de berarie, cu mese lungi si scaune sau banci din lemn. Un ecran mare pe care este proiectata muzica de MTV, gen Black Eyed Peas. Din fericire este suficient de incet sonorul, cit sa nu deranjeze. Locul e curat, berea e multa si senzatia este de un pic de Oktoberfest. Pe pereti sunt reclame la Warsteiner, inclusiv traditionalul "Save water, drink beer".
Berea este excelenta, in special cea nefiltrata. Preturile sunt maricele - o halba de 1 litru de bere normala este 14 RON, iar de bere nefiltrata - 17 RON. Halba de bere nefiltrata este de portelan si mi s-a parut excelenta pentru ca este tinuta la frigider, iar berea este foarte rece, asa cum trebuie. Halba de bere pilsner este de sticla, dar are o forma foarte prietenoasa (cea de 1 litru), care te imbie s-o golesti si sa mai iei una. In meniu mai exista si o bere la 1.66 litri, dar din pacate nu exista. Iar senzatia locului sunt cizmele de 2 litri, care arata intr-un anumit fel.
Orice berarie care se respecta iti ofera tot felul de specialitati nemtesti, care merg cu berea. Oferta de cirnati este incitanta, dar in mod ciudat, aseara nu mai existau de nici un fel. Micii, desi cam scumpi (5 RON) sunt mari si arata bine. Snitele, ficatei, pui shanghai si alte asemenea, sunt chiar ok. Specialitatea casei sunt tigaile - tigaia incinsa de pui (care nici ea nu exista aseara) sau tigaia Wagner (de vita). Altceva spectaculos sunt maslinele pane - o specialitate la care nu m-as fi gindit niciodata, dar care merg atit de bine la bere, una dupa alta, de parca ar fi alune.
Servirea nu a fost ireprosabila, chiar am citeva chestii de comentat, dar chelnerul s-a scuzat zicindu-mi ca este in prima sa zi de lucru. Iar nota de plata a fost gresita, in favoarea noastra. Lipseau citeva beri, lucru de care i-am atras atentia, si am primit un supliment de nota, pentru a reflecta versiunea corecta.
Una peste alta, adunind cele bune cu cele rele, avantajul atmosferei cu dezavantajul distantei, calitatea berii cu preturile cam mari pentru cartier, gustul bun al mincarii cu lipsa unei parti consistente din meniu, parerea mea este ca totusi se merita. Locul este placut, berea foarte buna, iar lipsurile sunt remediabile, beraria pare pe drumul cel bun. Duceti-va odata, daca aveti drum prin Militari sau daca vreti sa beri o bere nefiltrata fara sa va doara burta a doua zi. Nu o sa regretati !

Serbia - pasarea Phoenix

Am o teorie interesanta, potrivit careia decalajul istoric dintre tari (da, acei 20 de ani pe care ni-i prevestea sec si dispretuitor Silviu Brucan in anii 1990) se poate masura foarte clar prin prisma domeniului meu de activitate – piata valutara. Am citit, am studiat si am inteles cum ca, ca si dezvoltare si adincime a pietei, ca si instrumente existente si interes al investitorilor straini, noi suntem undeva, cu 3-4 ani in spatele Ungariei si al Poloniei, si cu vreo 5 ani in spatele Cehiei, ca sa vorbesc doar de cele mai apropiate piete emergente mari din regiune. Fireste, fiecare tara are particularitatile ei, si comparatiile sunt greu de facut, dar Romania anilor 2006-2007 (cu intrarea in UE) a descris aproape identic traiectoria Poloniei si a Ungariei din 2003-2004. Chiar daca, aparent, polonezii si ungurii au intrat in UE ceva mai bine pregatiri, traseele au fost asemanatoare, din punct de vedere economic si financiar. Atit zlotul, cit si leul s-au intarit foarte mult in primul an de apartenenta UE, pietele s-au dezvoltat similar, cu acest delay, de 3-4 ani. Si a aparut un trend, in care multi erau trimisi la on-the-job traininguri in aceste state, pentru a vedea, cumva, unde o sa fim peste acesti 3-4 ani. Citiva colegi ai mei au fost la Praga, am auzit ca de prin alte parti au fost trimisi la Budapesta sau Varsovia. Mi s-a parut o abordare foarte interesanta. Decit sa mergi la Londra, Paris sau Amsterdam, care sunt cu zeci de ani inaintea noastra, mai bine incerci sa cunosti fenomenul unei istorii si a unei dezvoltari mai recente, pentru a putea intelege si imagina mecanismele viitorului mai apropiat.
Acum vreo luna, un prieten foarte bun a participat la o conferinta in Belgrad. Vorbind cu el la telefon cind eram pe-acolo, i-am expus si lui aceasta teorie a mea, a decalajelor si am devenit foarte curios – cam in ce stadiu or fi sirbii cu piata valutara, ca sa incerc sa ii asez undeva pe scala evolutiei si ca natiune…
In anii socialismului, in tarile de dupa cortina de fier, regimurile au fost mai mult sau mai putin deschise la schimbare. Preluarea puterii de catre Gorbaciov la Moscova, in 1985, a insemnat o schimbare de proportii in situatia regimului comunist. In raport cu noua politica a Moscovei, in blocul sovietic s-au format 2 tabere – cea a conservatorilor – Ceausescu in Romania, Jivkov in Bulgaria, Honecker in RDG si Husak in Cehoslovacia, si una a reformatorilor, formata din Kadar in Ungaria si Jaruzelski in Polonia. Ungaria si Polonia devin tarile cele mai deschise la schimbare din blocul sovietic.
In acest timp, Iugoslavia a avut o evolutie contradictorie, inceputa de pe vremea lui Tito. Iugoslavia titoista se deosebea printr-o politica externa independenta si echidistanta de pozitiile marilor puteri. Acest fapt, precum si ”erezia” anarho-sindicalista pe plan economic, a atras minia lui Stalin, care a excomunicat Iugoslavia din miscarea comunista internationala (in care pe urma ea singura nu a mai vrut sa revina, in ciuda avansurilor insistente din partea lui Hrusciov si Brejnev). Dupa ce fusese prima tara din est care sfidase Moscova si experimentase un stil diferit de comunism, care beneficia de suportul maselor si nu accepta neconditionat sustinerea si protectia Moscovei, SUA si celelalte puteri occidentale priveau Iugoslavia ca pe o portita in lagarul socialist inchis etans cu ajuorul ”cortinei de fier”.
Desi Tito a folosit politia secreta pentru a inlatura adversarii politici, iugoslavul obisnuit se bucura de mai multe libertati decit locuitorii oricarei alte tari comuniste din Europa de Est. Desi controversat inca din timpul vietii, Tito este plins sincer de majoritatea iugoslavilor. In primii ani de dupa moartea lui Tito, mitul conducatorului atotputernic este intens cultivat incercindu-se astfel sa se gaseasca un suport ideologic pentru mentinerea unita a Iugoslaviei. Ceea ce mi-a ramas si mie in memorie este ca in ultimii ani de comunism, Iugoslavia traia un socialism cu fata umana, cu mai multe libertati, cu mai multa deschidere spre vest. Am stat o perioada la Turnu Severin in anii 1985 si tin minte ca peste tot era plin de produse iugoslave aduse in cadrul traficului de mica frontiera (si imi amintesc in special bomboanele Pez si ciocolata Cipiripi, iar toate blocurile de acolo aveau antena pentru a receptiona programele televiziunii iugoslave. Cei care au trait in comunism in zona de granita cu Iugoslavia stiu ca tara aceea reprezenta Occidentul, avind un nivel de trai inimiaginabil pentru comunism. Iugoslavia se deosebera de restul tarilor socialiste printr-un belsug de bunuri materiale si de servicii a caror calitate si cantitate se apropiau de standardele occidentale. Prin exemplul iugoslav, Occidentul indemna restul tarilor comuniste la cooperare si desprindere de blocul sovietic. Iar in termeni de decalaj istoric, probabil Iugoslavia anilor 1980 era cu cel putin 10 ani in fata unei Romanii infometate, in bezna, sacrificate de dragul platii tuturor datoriilor externe si a realizarii casei megalomaniace a poporului si a centrului civic ceausist.
Dupa prabusirea comunismului din 1989, tensiunile etnice au reaparut. Republica Socialista Federativa Iugoslavia avea in componenta 6 republici - Serbia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Slovenia si Muntenegru, iar in cadrul Serbiei erau organizate 2 provincii autonome – Kosovo si Voivodina. Un conglomerat de state cu situatii economice inegale si cu valori traditionale si culturale diferite. Croatia si Slovenia sunt tari catolice, occidentale, Serbia si Muntenegru apartin sferei spirituale slavo-bizantine, in timp ce Bosnia-Hertegovina face parte din sfera musulmana. Ca atare, incepind cu 1991, federatia iugoslava a inceput un proces de destramare, fiecare din republicile componente dobindindu-si independenta (Slovenia si Croatia in iunie 1991, Macedonia in septembrie 1991, iar Bosnia-Hertegovina in martie 1992). In aprilie 1992, s-a format o noua federatie iugoslava, care cuprindea doar Serbia si Muntenegru.
Destramarea fostei Iugoslavii a fost singeroasa, in 1992 izbucnind razboiul civil, din cauza incercarilor presedintelui sirb Slobodan Milosevici de a mentine zonele cu etnici sirbi din alte republici sub conducerea Iugoslaviei. Pina in 1995 in Croatia s-au desfasurat lupte puternice intre etnicii croati si cei sirbi. Bosnia-Hertegovina a cunoscut si ea durerea razboiului civil, prin confruntarea a 3 comunitati etnice – sirbii, croatii si musulmanii. Pacea instaurata in cele 2 zone de conflict a fost posibila doar dupa interventia internationala. Noua federatie iugoslava a intimpinat numeroase greutati, trebuind sa faca fata embargoului si sanctiunilor impuse de ONU si UE. In 1999, Iugoslavia a fost bombardata de NATO (fara autorizarea ONU) in urma acuzatiilor de incalcare de catre sirbi a drepturilor albanezilor din Kosovo, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari). Au urmat 78 de zile de bombardamente crincene asupra infrastructurii Iugoslaviei, inclusiv cu proiectile pe baza de uraniu saracit. Bombardamentele si loviturile cu rachete aplicate asupra principalelor intreprinderi industriale si energetice, de asemenea asupra podurilor peste Dunare si Sava, au aruncat economia acestei tari cu zece ani in urma, provocind pierderi de peste 100 de miliarde de dolari.
In 2003 numele Iugoslavia a fost abolit si statul a devenit o confederaie numita Serbia si Muntenegru. Dupa proclamarea independentei Muntenegru, in 2006, Serbia a ramas ca tara de sine statatoare, iar ultima consecinta a fost proclamarea unilaterala a statului Kosovo, in 2008. Paradoxul a constat in faptul ca cel mai bogat si mai liberal stat socialist nu numai ca a ratat tranzitia catre democratie si economia de piata, dar a si disparut de pe harta.
Si ca sa fac legatura intre teoria mea, conferinta amicului si mica istorie a Iugoslaviei si Serbiei de mai sus, ce s-a intimplat saptamina asta: banca-mama are o sucursala si la Belgrad si a trimis saptamina asta un baiat si o fata de acolo la noi, sa vada cum merge treaba in Romania. Mi s-a parut foarte interesant ca, dupa cei veniti de la Chisinau acum vreo 2 ani, am ajuns sa primim si oameni venind din vest ca sa le aratam despre ce e vorba. Evident, am vrut sa-mi verific teoria si sa imi dau seama cam pe unde sunt ei, asa ca am stat de vorba destul de mult cu ei, atit in cele 4 zile in care au stat la noi in birou, cit si la o bere la ”Caru cu bere” dupa job. Mi-am dat seama – au recuperat cite ceva, dar, ca si piata valutara, sunt cu 3-4 ani in urma noastra. Am simtit o oarecare mindrie prin faptul ca oamenii astia au fost trimisi in Bucuresti, Romania, sa vada un crimpei din viitorul lor. M-am bucurat ca s-a intors un pic roata si ca nu numai noi trebuie sa mergem in Ungaria sau Polonia sa simtim asta, ci si cei din Moldova si Serbia pot sa vina aici. M-am simtit mindru facindu-i o poza cu cladirea CEC pe fundal, apoi m-am simtit ciudat aratindu-i Casa Poporului. Pe de alta parte, am simtit un soi de mila. Ce a fost in Serbia inainte de 1989, cit de liberi erau si cit de bine o duceau fata de noi, si prin ce au fost nevoiti sa treaca. Bombardati de NATo, fututi din toate partile, la ani-lumina de o posibila intrare in UE, si totusi cu o istorie atit de bogata si cu amintiri atit de luminoase. Am stat de vorba cu sirbul al carui nume mi s-a parut imposibil de pronuntat (Srdjan) si am incercat sa imi dau seama unde sunt ei in viata de zi cu zi. Criza a lovit si acolo, astfel incit dinarul s-a depreciat si a ajuns la o minima de 90 de dinari la un euro, iar piata de capital s-a prabusit si acolo, scazind cam cu 80%. In schimb, piata imobiliara e inca in crestere, iar preturile in centrul Belgradului sunt asemanatoare cu Bucurestiul. Rezervele tarii sunt secatuite de razboi, iar industria este la pamint, dar Serbia trebuie sa renasca din propria-i cenusa, precum pasarea Phoenix. Traficul e mult mai lejer, iar un drum de 5 km prin oras la o ora de virf nu dureaza mai mult de 15 minute. Se pare ca inca nu exista atitea masini, leasingul si creditul auto inca nu au explodat. Amicul sirb conduce o Mazda din 1991. Nivelul general al preturilor este similar cu Romania, un pachet de tigari costa 1.5 EUR, iar o bere de 0.5 litri cost 0.5 EUR la magazin. Infrastructura este destul de jalnica, in afara autostrazilor construite inca de pe vremea lui Tito. Am inteles ca nu se recomanda de nici un fel mersul cu trenul – obositor de lent, cu vagoane degradate si niciodata punctual. Turismul a fost redus drastic dupa conflictele din anii 90, insa acum este in curs de dezvoltare, revenindu-si la normal. Belgadul are o zona boema, un fel de ”Montmartre”, numit ”Skadarlija”, unde totul a ramas asa cum era acum 150 de ani, atunci cind orasul avea o viata boema si artistica. Belgradul este impinzit de mii de cafenele si restaurante, iar viata de noapte este plina. Circiuma traditionala sirbeasca se numeste ”Kafana”. Bucataria sirbeasca nu difera cu mult de a noastra, poate cu mai multe influente turcesti. Poti minca ”cevapi” care sunt mititei sau ”sarma”. Versiunea autohtona a hamburgerului se numeste ”pljeskavica”, ciorba se numeste ”corba”, iar de baut se indeletnicesc cu ”slibovica” si ”rakija”. In materie de shopping, strazile sunt impinzite de ”fashion boutiques”, gazduite de case construite la sfirsitul secolului 19. Si in Serbia exista imbogatitii recenti – atit speculatori din imobiliare, cit si alti oameni care au stiut sa profite de perioada razboiului, asa ca au aparut si aici statiuni de munte cu vile de lux, colonizate de noii magnati.
Una peste alta, povestile lui Srdjan m-au impulsionat si mi-am propus ca sa pun si Belgradul pe lista destinatiilor mele turistice viitoare, sa vad cu ochii mei un stat devastat de razboi care incearca sa-si revina, si sa pricep cum e sa mergi in vest, dar sa te intorci in timp in Romania anului 2003.

Excalibur

Si daca tot am ajuns la domeniul culinar, sa ramin in aceeasi arie de interes si cu postul acesta.
Prima data am auzit de la un prieten de un restaurant din Budapesta unde puteai minca ciorba in coaja de piine in loc de farfurie, si unde tacimurile erau un accesoriu facultativ. Mi-a placut ideea. Citeva luni mai tirziu, un prieten plecat in delegatie la Tirgu Mures imi spune ca a descoperit un restaurant cu feluri de mincare cu denumiri interesante si cantitati porcesti. Mi-a trimis si citeva poze in care am vazut imensitatea platourilor. Am devenit din ce in ce mai curios, pina am aflat de la un alt prieten ca restaurantul de la Tirgu Mures a venit si la Bucuresti. Mi-am propus ca neaparat sa ajung si eu acolo, iar pina la urma s-a intimplat ca prietenul care l-a descoperit in Bucuresti sa ma invite acolo chiar de ziua lui.
Se numeste Excalibur si este un restaurant cu specific medieval. Restaurantul si-a creat deja renumele, fiind cunoscut dupa portiile imense pe care le serveste (meniuri pt. 2, 4 sau 6 persoane), dar nu se serveste cu obiecte moderne cum ar fi cutitul si furculita (decit la cerere)! Da, toata lumea maninca cu mina, si se dau stergare si un bol cu apa cu lamiie inainte de servirea mesei. Daca ati visat sa mergeti la un restauramt si sa mincati in stil salbatic, liber, fara tacimuri, sa luati halca de carne cu mina si sa muscati din ea, atunci trebuie sa ajungeti aici. Mincarea este servita precum era servita cavalerilor inainte de lupta, in cantitati imense, pentru a face fatza cu brio efortului ce urmau sa-l depuna.
Locatia este aproape de piata Kogalniceanu, pe Bulevardul Kogalniceanu nr. 3, intr-un subsol unde functiona anii trecuti clubul DV8. Intrarea este foarte ingusta si cum localul este la subsol, in strada nu vezi decit o usa cu tocul pietruit cu o mica sigla cu conotatii medievale deasupra ei. Nimic mai mult. Te face sa te gindesti ca acesta este un loc inedit, din acelea stiute doar de cunoscatori, a caror existenta se transmite din vorba in vorba, si care te face sa te simti mai altfel doar pentru ca stii de existenta lui. Dupa ce cobori pe niste trepte un pic cam subrede, aflate in semi-intuneric, pasesti tiptil in tr-un alt spatiu si timp.
Atmosfera medievala este foarte puternica - lumina obscura, mese si scaune din lemn masiv nefinisate, pereti cu caramida bruta, luminari discrete pe fiecare masa. Mincarea si bautura sunt servite in vase din lut. Chelnerii, ce-i drept, nu sunt imbracati in zale, ci in tinuta standard. Fetele care servesc nu au nimic regesc, poate, dupa uniforma, sa fi fost cameristele reginei. Cert e ca sunt puternice – platoul cel mare are peste 11 kg...
Ornamentele de pe pereti nu sunt insa standard - aranjamente in stil medieval, armuri, lancii, palose, sabii si topoare, stindarde, embleme, scuturi (toate datind, zic ei, din secolul al IV-lea), tablouri cu cavaleri, picturi murale pe tavan, cu scene de lupta. Ce-i drept, mesele nu sunt rotunde, dar nici nu le-as vedea rostul pentru ca prin Bucuresti nu prea sunt cavaleri. Chiar si muzica este de natura medievala, cu cimpoi scotian, cintece de lupta si alte melodii medievale, doar aparatul de aer conditionat pare usor anacronic in acest scenariu. Pe culoarul de la intare poti vedea si Excalibur-ul. O sabie infipta in piatra pe care numai dupa citeva beri iti vei face curaj sa vrei sa o scoti de acolo. Totul creaza o atmosfera medievala si te face sa uiti ca ai intrat de pe o strada aglomerata a Bucurestiului.
Si acum sa povestesc despre mincare. In pragul intrarii, in fata ochilor imi dansau mistreti perpelindu-se la foc mic, caprioare, purcei cu mere in gura si alte asemenea bunataturi, cum vezi numai in filmele cu Robin Hood. Meniul din fericire era mult mai variat si, desi majoritatea felurilor contineau carne, alaturi era trecuta si o garnitura mai consistenta. In meniu e trecut si gramajul (care chiar m-a speriat) si faptul ca mincarea ajunge in minim 30-40 de minute. Nici macar titulaturile mincarurilor nu se dezic de savoarea medievala: "Marele ospat al cavalerilor", "Tava pentru regi", "La pinda am stat, caprioare am vinat", "Pe carare spre palat un mistret am injunghiat" etc.
Nu trebuiesc ratate platourile pentru mai multe persoane – sunt mari, spectaculoase, satioase si convenabile. De fapt toate felurile sunt pantagruelice. Preturile sunt putin peste medie, dar si gramajele sunt impresionante, majoritatea felurilor individuale avind peste 1000 de grame. Din partea casei primesti 2 sau 3 feluri de sos, cu usturoi, smintina, picant sau cu vin rosu. Bauturile sunt la preturi standard si nu la preturi de fitze. Si vinul, dar si berea sunt aduse in cani sau halbe de lut si ai un sentiment aparte cind dai noroc cu ele. Iar vinul casei este chiar bun. Chiar si gama de deserturi arata ok, dar dupa asemenea ospat, nu cred ca cinva isi mai pune problema desertului.
Interesant este ca si lumea buna vine intr-un loc fara tacimuri de argint si pahare de cristal. Mincatul descatusat, cu mina, dincolo de conveniente si de gura lumii, capata tot mai multi adepti. Vezi oamenii cum se bucura cu adevarat de mincarea pusa in fata, uitind de falsele reguli de eticheta actuale si infruptindu-se cu mina, probabil singurul mod adevarat in care poti minca aceste dezmaturi culinare. Iar ce a mai ramas din cina (si, la cit de mari sunt portiile, credeti-ma pe cuvint, sigur ramine ceva) poate fi luat acasa la pachet.
Platoul pentru 2 persoane – ”Tava pentru regi” are 2.500 de grame, din care 950 grame produse din carne - cirnati, cremvursti prajiti, bacon, cotlet, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, rosii, castraveti, portocale, kiwi. Ajunge lejer pentru 4 persoane. "Ospatul din ajunul bataliei" (tot de 2 persoane) are 2.600 de grame si contine aripi de pui picante, pulpe de pui, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, mere, banane, rosii, castraveti, portocale.
Noi am luat "Marele ospat al cavalerilor" – platou pentru 4 persoane, care are 7.000 de grame din care 3.600 de grame produse din carne – doi pui grill, coaste prajite, cirnati prajiti, bacon prajit, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, mix de fructe, portocale, rosii, castraveti,
"La tabara vinatorilor" este un alt platou pentru 4 persoane, are 5.300 de grame si contine coaste prajite, pulpe de pui prajite, aripi de pui prajite si din nou cartofi regali auriti si tot mixul de legume si fructe.
"La masa regelui" este platoul pentru 6-8 persoane, are 11.300 de grame (6.350 de carne) si contine doi pui grill, ficat de pui in bacon, cotlet, ceafa, cirnati, ciolan afumat, coaste prajite, aripi de pui si din nou cartofi regali auriti si tot mixul de legume si fructe. Parerea mea sincera este ca acest platou este suficient pentru un team-building de 10-15 persoane.
Merita vazuta si lista de cocktailuri, macar prin prisma originalitatii denumirilor: "Mary cea singeroasa", "Pina Mi Lady", "Sex la castel" sau "Orgasmul domnitei".

Din pacate, entuziasmul meu s-a transformat in dezamagire vazind ca gulasul de tabara in coaja de piine, desi era trecut in meniu, nu supravietuise pina la ora tirzie a serii, asa ca am ramas cu o frustrare pe care sper sa o rezolv data viitoare cind voi ajunge. Mi s-a parut culmea nedreptatii sa ma momeasca cu gulas de tabara in piine, dupa care sa ma informeze ca de fapt nu au. E ca si cum, dupa ce se da startul, Hamilton ar spune: "Stati, ca de fapt nu sunt pregatit. Fac doar citeva ture de pista"
Per total insa, localul merita vizitat. Se maninca bine si se bea la fel de bine. Nu e un loc potrivit nici pentru o cina romantica, si nici pentru o intilnire business, dar... sigur poti gasi niste prieteni binevoitori. Atmosfera e geniala si nu te mai lasa sa pleci, te simti intr-o scena cu ospaturile din filme de la curtea regelui si, dupa ce imparti cu prietenii un platou imens, si il asezonezi cu niste vin al casei, iti este din ce in ce mai greu sa te urnesti spre casa. In concluzie recomand acest restaurant celor amatori de ospaturi in stil stravechi, dar si celor care doresc o experienta inedita sau care pur si simplu vor sa manance pe saturate.
Pofta buna !

Despre papanasi

Cine nu a incercat macar o data pina acum gogosile pufoase, prajite, mustind in gem si smintina ? Fie la restaurant, fie la o cabana de munte, pe malul marii, la bunica sau la matusa ? Mai nou, in multe locuri ii intilnim sub forma unor galuste dolofane cu o galusca mai mica in virf peste care se scurge in valuri amestecul de smintina si dulceata. Totusi, multe retete ii prezinta in forma de inel, cu gaura la mijloc, care se servesc fie cu smintina, fie cu gem, fie pudrati cu zahar. Indiferent de forma insa, modul de preparare este acelasi, iar rezultatul final tine de creativitatea si imaginatia fiecaruia. In esenta, este vorba de gogosi; nu chiar orice fel de gogosi, ci facute cu aluat din gris si brinza de vaci. Si totusi, bunica ii facea altfel, reteta ei ducea mai mult spre niste galusti cu multa brinza de vaci, mai mult fierte decit prajite, dar tot cu smintina si dulceata din belsug.

Cautind originile ideii cu gauritul rotocolului de aluat inainte de prajire, am gasit o legenda care spune ca, in timpul unei furtuni violente pe mare, un capitan danez, avind nevoie de ambele miini pentru a struni cirma, si-a infipt gogoasa din care minca intr-una dintre spitele acesteia. Mi-l si imaginez pe batrinul lup de mare, luptind cu stihiile vremii si incercind sa-si salveze nava, si in acelasi timp infulecind tacticos o gogoasa. Important e ca astfel s-a rezolvat si neplacuta problema a prajiturilor in tigaie care ramineau mereu necoapte in mijloc. Respectind astfel traditia, unii papanasi se fac acum la fel, iar ca bonus, se mai prepara o biluta de aluat care se prajeste si se punde deasupra. Spre deosebire de gogosile clasice facute doar cu faina, in aluatul pentru papanasi se adauga gris si brinza de vaci care fragezesc compozitia.

Papanasii nu se fac chiar atit de greu precum ni se mai spune uneori pe la restaurante. Totusi, dat fiind ca reteta clasica in restaurantele romanesti este cea cu sfera de aluat, trebuie sa fim rabdatori pentru ca gogoasa sa se coaca bine in interior, altfel vor fi cleiosi si gretosi. Un alt lucru important este amestecul de smintina cu gem care se toarna peste papanasi. Smintina nu trebuie sa fie foarte subtire sau acra, in schimb gemul folosit este ideal mai acrisor, de visine, fructe de padure sau prune. De obicei, la noi primeaza gemul de visine sau de capsuni, eu personal agreez mai mult dulceata de zmeura. De altfel, prea mult dulce la un loc nu cade tocmai bine. Sunt locuri in care papanasii nu se fac decit fie cu smintina, fie cu gem. Eu prefer varianta si-si, deoarece combinatia dulce-acrisor este binevenita intr-un soi de mincare atit de greoi. Pina la urma, este o chestiune de gust.

Cum am ajuns la povestea asta ? Saptamina trecuta am avut chef de papanasi, si am tot cautat un loc unde sa maninc papanasi buni. Mi-am facut temele, am cautat pe net, am ascultat recomandari, si pina la urma am ajuns la "La Mama", unde au fost buni, dar nu m-au dat pe spate. Am inteles ca ar fi buni si la circiuma lui Florin Calinescu, "La misto', dar nu am ajuns pina acolo.

Privind in urma, la diverse etape de turism gastronomic din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, incerc sa fac un top personal al papanasilor. Intr-o vreme eram de principiul ca, pentru mine, calitatea unui restaurant (si aici nu ma refer la cele de fitze, cu portii mici dar cu nume stufoase...) este data de felul in care fac doua chestii relativ comune; cartofii taranesti si papanasii. Si de multe ori nu m-am inselat - atunci cind cartofii taranesti erau facuti asa cum trebuie, atunci nici restul mincarii nu ma dezamagea. Dar sa revin la "Top Papanasi".

Pe primul loc ramin papanasii de la 'Mama Maria' din Predeal. Chiar daca au trecut cam 10 ani de cind am fost ultima data acolo, papanasii de acolo mi-au ramas intipariti pe papila gustativa...

Pe locul 2 - papanasii de Vama, ex-aequo "Mitocanul" (atunci cind nu e plin sezon, si sunt facuti cum trebuie, fara zgircenie la brinza de vaci, sunt absolut excelenti) si "La Frontiera" (nici pe ei nu i-am mai incercat demult, dar am amintiri delicioase)

Pe locul 3 - si nu doar pentru papanasi - restaurantul "La Scoica" din Constanta. Daca mai incape ceva dupa pizza, recomand desertul "La Scoica", care se compune dintr-un singur papanas, cu gem, cu smintina, cu frisca si cu inghetata. Yummy...

Pe locul 4 - pensiunea "Zum Hans" din Paltinis. Aici portia nu cuprinde 2 papanasi, ca prin alte locuri, ci 7 (sapte) gogosele cu multa smintina si gem de coacaze peste. Dureaza mai mult, dar merita asteptarea.

Pe locul 5 - am mincat in iarna niste papanasi imensi si excelenti la "Cheile Gradistei" - nu poti sa maninci doi decit daca nu ai mai mincat altceva sau daca nu esti singur, si prietenul/prietena se dovedeste binevoitor/binevoitoare...

Propunere de top - "Valea cu Struti" (Sirnea), "Unglerus" (Biertan) si... totusi... "La Mama"

Lista ramine deschisa, si daca ati mincat si voi prin alte locuri papanasi mai buni ca astia, scrieti-mi !

Buongiorno

Marti seara. Intilnire de afaceri cu un bancher elvetian. Am stabilit ca iesim impreuna la cina, si mi-a lasat mie placerea sau responsabilitatea alegerii locatiei. Nu a vrut nimic in mod special, un restaurant european, unde sa se poata minca bine. M-am tot gindit citeva zile, am mai cerut pareri in stinga si in dreapta si pina la urma am mers pe considerentul - trebuie sa fie un restaurant de calitate, dar nu de fitze, cu meniu universal, nu specific, si sa fie cit de cit aproape de zona Piata Romana-Piata Victoriei.

Am ales "Buongiorno", despre care am primit referinte bune. Un restaurant cu specific italian sau mediteranean, aparut la sfirsitul lui 2007. Am aflat ca restaurantul face parte din lantul de restaurante
al lui Dragos Petrescu. Dupa 'City Grill", "City Cafe" si 'Caru' cu Bere", omul de afaceri adauga un alt brand portofoliului detinut de compania sa. Locatia este linga Piata Victoriei, intr-o casa mare si veche - casa monument istoric "Lascar Catargiu" de pe bulevardul cu acelasi nume, in locul fostelor "Offshore" si apoi "Casa di David", vis-a-vis de Orange.

Buongiorno se compune din 3 parti distincte - restaurantul (la parter si etaj), un City Lounge (la demisol) si o terasa. Locatia impresioneaza prin abundenta detaliilor arhitectonice, prin spatii departajate in camere largi si aerisite, prin ferestre inalte impodobite cu perdele fine de matase, prin care patrunde suav lumina. Elementele din lemn masiv, accentele aurii, balustradele sculptate si mobilierul elegant completeaza atmosfera si dau o nota primitoare spatiului. Peretii incaperilor sunt zugraviti in culori calde, iar din loc in loc, pe pervaz, sunt aranjate discret cateva elemente decorative.

In ceea ce priveste meniul si specialitatile servite la Buongiorno, acestea sunt inspirate de gastronomia mediteraneana-italiana. Astfel, la loc de cinste in meniu se afla pastele, pizza, preparatele pe baza de carne, fructe de mare si peste proaspat, crostini, focacce italiene, orez cu legume, brinza. Una dintre specialitatile casei este pizza, care este pregatita intr-un cuptor cu lemne.

Restaurantul este un loc foare potrivit unei intilniri de afaceri. Mie mi-a placut, pentru decoruri, pentru muzica (jazz si muzica italiana, in surdina, cit sa mearga bine cu mincarea0, pentru servirea care a fost eficienta si prietenoasa si pentru mincarea gustoasa. Eu am incercat o lasagna cu carne de pui si brinza mozzarela, facuta la acelasi cuptor cu lemne, si a fost delicioasa.

Preturile din Buongiorno sunt demne de Piata Victoriei, desi totusi sunt la maxim jumatate fata de cele din Casa di David. Pizza este intre 18 si 28 RON, lasagna 24 RON, salatele in jur de 20 RON. Iar cine s-a saturat de mincare traditionala, fie ea si italiana, poate sa incerce caracatita la gratar cu otet de sampanie, la 50 RON. Bauturile insa au preturi mai mici decit m-as fi asteptat, o bere Ursus fara alcool a fost 6 RON, sucurile cam 5 RON, cafeaua 6-8 RON. Daca vrei sa bei ceva cu adevarat scump, selectia de vinuri din meniu este destul de exhaustiva si poate ajunge pina la 300 RON.

Nu pot reprosa acestui loc faptul ca nu se afla in target. Ambele fete ale localului se potrivesc perfect cu zona, cu Piata Victoriei, si fac o echipa buna pe care va recomand s-o incercati daca aveti ceva de sarbatorit, mergeti la o intilnire de afaceri sau pur si simplu cautati un loc ceva mai sofisticat unde sa va petreceti timpul.


Pofta buna!

Caru cu bere

De vreo 2 sau 3 luni auzisem ca s-a redeschis "Caru cu bere"... si de fiecare data cind auzeam pe cineva ca a fost pe acolo, feedback-ul era excelent. Toti ziceau acelasi lucru: ca arata excelent, berea e buna si la fel si cirnatii si micii si ca e o optiune foarte buna de mers acolo. Si asa am inceput sa mi doresc din ce in ce mai mult sa merg pe acolo. Dar tot nu reuseam sa imi propun asta clar... hai sa ne stringem in seara de x mai multi si sa mergem acolo la o bere... Devenise chiar frustrant cind am trecut intr o seara chiar pe linga circiuma si am vazut asa, prin geam, cit de bine arata inauntru... Dorinta continua sa creasca, ajunsesem sa zic ca "trebuie neaparat sa ajung la Caru cu bere"...

Probabil ar fi ramas pt week-end-ul asta (nu stiu cit mai puteam rezista...) cind... intr o zi saptamina asta ma suna un colaborator de la Londra sa mi spuna ca e in Bucuresti si ca ar vrea sa ne intilnim pe seara. Vorbesc si cu colegii, ei sunt de acord, la care omul propune: "Vreti pe undeva pe linga Piata Victoriei? Sau nu va e greu sa veniti pina in oras, sa mergem la Caru cu bere?"... Nu mi-au trebuit mai mult de 2 secunde sa confirm intilnirea la "Caru cu bere" :) Asa a fost sa fie, probabil imi doream prea mult asta ca sa nu se intimple cumva, independent de planurile mele.

In sfirsit acolo... Dupa ce am trecut de ditamai usa rotativa din lem masiv, am fost impresionat de arhitectura, de vitralii si de toate decorurile. Arata chiar intr-un anumit fel, iar atmosfera... Cu un mic exercitiu de imaginatie chiar reuseai sa crezi ca cineva a dat timpul inapoi si ma aflam in acea perioada pe care mereu regret ca nu am prins-o si nu am fost de o virsta cu bunicul - Bucurestiul interbelic, acel "mic Paris" de a carui apartenenta era o mindrie sa te lauzi in anii aceia. Constructia a pastrat toate elementele decorative din secolul XIX, de la lambriuri, vitralii, picturi murale, candelabre pana la elementele de feronerie, stucatruile aurite, sculpturi de lemn si chiar scaune. Nu pot decit sa recomand, daca sunteti in trecere prin centrul istoric al Bucurestiului, la cumparaturi, dupa o plimbare care v-a obosit, sau daca sunteti in cautarea unui loc placut pentru a bea o bere cu prietenii... sa intrati la Caru cu bere. Atmosfera specifica berariilor de altadata (sincer, chiar nu se compara cu Becker din punct de vedere arhitectonic si al decoratiilor interioare...), bere la halba, mici si cirnati...

Situat in imediata vecinatate a bisericii Stavropoleos, "Caru cu bere" este un local incarcat de istorie. Asa cum atesta si documentele, a luat fiinta cu mai bine de o suta de ani in urma, in anul 1899 fiind construit de Nicolae Mircea si de fratii Victor si Ignat, toti originali din Medias, Transilvania, fiind astfel marcat de obiceiuri sasesti. Infiintat in cladirea vechiului han Zlatari, "Caru' cu bere" a fost de-a lungul timpului un loc de intilnire si de petrecere cautat de bucuresteni, un restaurant-muzeu in care exista chiar un mic magazin de suveniruri si un orologiu foarte valoros datand chiar din 1899 (anul constructiei). El a reprezentat, de asemenea, locul de intilnire si creatie pentru cunoscuti oameni de cultura si arta romani. De-ai casei erau Caragiale sau Cosbuc, Goga sau Delavrancea. Erau cenacluri literare initiate de Cosbuc care invita aici tineri scriitori cu posibilitati materiale reduse. Existau polite cu halbe si fiecare musteriu avea halba lui pe care o stia pe de rost.

Chiar daca lumea s-a amestecat la Caru’ cu bere, traditia si vorba a la conu’ Iancu nu s-au scuturat inca de parfumul antebelic. Purtind pecetea gustului sever de la inceput de veac, "Carul cu bere" pastreaza acelasi aer senioral de castel medieval cu interior bizantin ce ascunde in spatele peretilor sai o istorie care incepe acum 2 secole.

Interiorul, cu elementelor sale specifice, a constituit cadrul natural la care au apelat regizorii pentru filmarea multor secvente din filmele "Doua lozuri", "Telegrame", "Darclee" si altele. Construit in stil neogotic, restaurantul iti aminteste, fara sa vrei, de anumite berarii din centrul München-ului. Faima cistigata de-a lungul timpului se datoreaza nu numai berii speciale care se serveste aici, la tap sau la halba, ci si preparatelor culinare cu specific romanesc. Restaurantul dispune de beraria propriu-zisa de la parter, (care este mare, am inteles ca are peste 200 de locuri) inzestrata cu mai multe saloane si balcoane si de crama, unde seara se produc diferite orchestre si solisti de muzica populara.

Daca e berarie germana atunci e rost de cirnati cu toptanul. Prin urmare meniul, nu foarte aglomerat, imbina cele doua bucatarii traditionale (romaneasca si nemteasca) cu scopul principal de a-l tine pe client satul si vesel nu neaparat de a-i pune burta la cale. Preturile mi s-au parut chiar rezonabile pentru cum arata locul asta si unde e situat.

La capitolul supe sunt patru sortimente printre care un gulas picant care e recomandat doar daca aveti stomacul tare. O supa costa 6.8 RON (gulasul e 10). Apoi vin cirnatii: Cirnati albi de vita la gratar sau fierti, Cirnati Caru' cu Bere, Cirnati Plescoi :)) Platou cu cirnati etc. 13 RON e pretul mediu la o portie de carnati - mai putin platoul care e 36 RON - la care sigur o sa vreti o garnitura. Cea mai buna e varza dulce calita, merge de minune cu orice tip de cirnati, e absolut delicioasa si costa 6 RON. Cartofii piure sau pai la 4 RON nu sunt tocmai geniali. :) Tot in zona carnivora, te mai poti lupta cu un cotlet de porc la 26 RON portia sau cu niste pulpite pui la cuptor, suculente si super-gustoase - 13 RON. Micii, faimosii mici! Pe de o parte inclin sa cred ca faimosi datorita pretului - 2.4 RON unul, insa din cate am inteles sunt de exceptie si se fac dupa o reteta traditionala, ce era la mare cinste in Bucurestiul interbelic. Desertul e pe nemteste: Apfelstrudel (Strudel de mere, exact) sau Strudel cu branza, ambele la 6 RON.

De baut... Aici in mod normal m-as fi asteptat la o lista de 2 pagini cu toate tipurile de bere. In schimb am studiat o oferta de trei sferturi de pagina in care erau mentionate cateva branduri cunoscute insa la halba sau la 330 ml. Dar am baut berea casei, care e absolut excelenta si cred ca e mai buna decit orice alta bere din meniu. Pretul unei halbe de 400ml e de 4 RON, iar cea de 1l (bineinteles ca mi am luat din asta ) e de 8 RON. Oferta de vin pe de alta parte ne-a tinut ocupati cateva minute bune. Se intinde pe trei pagini si cuprinde... tot ce va trece prin cap. Pretul: intre 25 si 70 RON o sticla. Pentru amatorii de bauturi non-alcoolice, o banala Cola e 4.2. RON, o sticla mica de Granini 6.2 iar un litru de limonada este 7.6 RON - cu zahar! Cea preparata cu miere este 10 RON.

Per total, preturile rezonabile, mincarea buna si vine destul de repede, berea excelenta, iar servirea ok... Mi-a placut foarte mult si sigur o sa mai merg, pentru atmosfera deosebita si faptul ca pot in 2007 sa ma simt ca si cind as fi in Bucurestiul anilor 1930.