La clubul taranului

De multa vreme cautam un loc in care sa pot iesi seara, la o bere, in aer liber, in centru, cu oameni prietenosi, preturi normale si muzica buna. La „Motoare” nu am mai calcat de vreo citiva ani, de cind preturile au ajuns nesimtite, si locul s-a populat cu urbani trendy, care au luat locul boemilor rockeri sau hippioti de acum 10 ani.
Auzisem de el, de la unii si de la altii, si numai lucruri de bine, si totusi nu ajunsesem niciodata pe acolo. Pina acum 2 saptamini, cind am vorbit cu mai multi prieteni si am hotarit sa ne vedem acolo. Mi-a placut si am mai fost, si o sa mai merg.
Terasa imi place foarte mult, atmosfera este una foarte relaxanta si usor boema. In racoarea serilor de aprilie, poti vedea aici lumea boema pe care o vezi de obicei pe plajele pustii sau in golfurile izolate. Libertatea inca mai exista, iar de aici si pina la fustele hippie, usoare, de voal imprimat, mai e doar putin. Terasa asta are un aer hippie in ea, si ma astept ca atunci cind ma ridic de la masa, sa simt un miros de alge si sa aud zgomotul valurilor.
Locul se numeste Clubul Taranului si este in curtea Muzeului Taranului Roman, cu intrarea prin strada Monetariei. Asta ma oftica si mai mult, e la mai putin de 50 de metri de job-ul meu si nu ajunsesem niciodata in cei aproape 2 ani de cind s-a deschis. Locatia are un interior decorat in stil rustic românesc. Linga terasa este curtea muzeului, un loc plin de verdeata, bancute si o bisericuta frumoasa din lemn, in stil maramuresean. Terasa este retrasa, ferita de circulatia bulevardului printr-o perdea de verde.
Clubul Taranului este un spatiu multicultural, unde poti gasi modalitati multiple de petrecere a timpului liber. Clubul gazduieste concerte de rock sau jazz, cenacluri literare, lansari de carte sau chiar spectacole de teatru. Traditia s-a mutat de pe ulita satului la Sosea.
Meniul este interesant, si pot recomanda mincarurile traditionale românesti foarte gustoase. Platourile reci, cu nume sugestive – platoul haiducului, al boierului sau al taranului, sunt consistente si satioase, iar preturile sunt chiar atractive. Salata orientala pe care am incercat-o a fost excelenta, iar placinta cu brinza avea multa brinza in ea si era deosebit de gustoasa. Si, am uitat sa spun, servirea este extrem de prompta.
In meniu mai poti gasi (dar nu am incercat) un bors zdravan de puicuta, dres cu ou si taietei de casa, sarmalute in cuib, cu smintina si mamaliguta, pastrama de berbecut, piept de rata afumat, pastrav in cetina, cu mujdei de usturoi si placinte poale-n briu.
Iar la asta poti asezona o bere rece (spre bucuria mea, au si Silva bruna) sau vin – Frincusa de Cotnari se potriveste foarte bine cu atmosfera.
Clubul Taranului a aparut, la ideea directorului Muzeului Taranului Român, Vintila Mihailescu, ca o prelungire a muzeului, pe strazile orasului, ca un mix intre urban si traditional, un amestec de modern si vechi, un pirleaz intre spatiul spiritual românesc si ce se intimpla la oras, un spatiu de granita intre strada si muzeu.
Lumea care iese la Clubul Taranului e pestrit: copii care vin la atelierele muzeului si se opresc la un suc la terasa, tinerii care vin sa tina ritmul alaturi de vreo formatie rock care concerteaza acolo, dar si batrinei amatori de muzica clasica sau dornici sa bea un vin de tara, din ulcica. Nu neaparat lumea trendy-cool de prin alte locuri, dar oameni cu un anumit grad de cultura.
Clubul isi propune sa reactualizeze traditiile, cit a mai ramas din ele, fara sa le idilizeze, pe fondul unei atmosfere boemo-urbane, iar ceea ce rezulta nu e o struto-camila hidoasa, ci una placuta, prietenoasa si primitoare.
Daca vrei un loc in care sa stai cu prietenii la taclale pina tirziu, unde sa nu se uite ospatarul urit la tine ca nu mai pleci acasa, daca nu te deranjeaza zumzetul vocilor din jur si o muzica buna in surdina, du-te cu incredere la o bere pe terasa Clubului Taranului, intr-o atmosfera boema, libera, cu miros de mare si vise de vama.

Din nou hipiot

Am fost miercuri din nou alaturi de gasca de hipioti pentru ca piesa "Hipioti si bolsevici" chiar e o piesa ce merita vazuta si apoi revazuta. Si pentru ca data trecuta am stat undeva, in spatele capriorilor din podul de la "La Scena" si nu am vazut prea bine. Si pentru ca am inteles ca piesa creste mult de la o reprezentatie la alta si m-am convins ca asa e, chiar s-au schimbat anumite detalii si nuante, s-au slefuit tonalitati, gesturi si expresii. Si pentru ca am vrut sa vad din nou ca ploaia poate fi oprita.

Despre piesa am scris aici, pentru cine nu a citit inca. La fiecare reprezentatie, sala este plina, vine din ce in ce mai multa lume, si de fiecare data e nevoie de rezervare pentru a gasi un loc. Spectacolul este o dovada ca teatrul ca teatrul independent are succes si nu are nevoie de un marketing agresiv, ci se poate multumi cu promovarea pe bloguri, pe forumuri sau de la un prieten la altul.

Mesajul piesei este foarte actual, nu este neaparat prin contextul social, ci prin emotiile pe care ti le transmite. “Hipiotii” vorbesc despre iubire, libertate, responsabilitate si asumare, precum si despre teama si curajul de a lua decizii. Daca esti tinar, te identifici cu ei. Daca nu mai esti chiar asa de tinar, te cuprinde nostalgia si... iar te identifici cu ei.

Asta mi s-a intimplat si mie si m-am simtit din nou in epoca lui Led Zeppelin si Beatles, pentru o seara am avut din nou pletele din liceu si o floare in par. Am simtit din nou ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Am evadat din nou in alta lume, alaturi de o gasca de hipioti, intr-un loc unde cineva a reusit sa opreasca ploaia si sa aduca primavara. Pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.

Hipioti si bolsevici

Toata povestea a inceput acum mai bine de 2 saptamini, cind Costele mi-a povestit ca a fost la o piesa de teatru si a si scris despre ea. Suna fain ceea ce povestea, incepind inca de la titlu, asa ca l-am rugat frumos sa ma anunte si pe mine cind se mai intimpla, si asa am aflat ca el fusese la o repetitie cu public, in calitate de prieten al gastii de hipioti, dar ca urma sa aiba loc si premiera.

Povestea a continuat saptamina trecuta intr-un grup de prieteni la un pahar de absint, in The Absinth bar, si am aflat cind si unde urma sa aiba premiera, am promis ca nu o sa o ratez si ne-am inscris pe lista de rezervari. Cu parere de rau pentru nenea Vidu, alias Costele, care nu avea sa mearga cu noi, fiind in alte locuri mai frumoase si cu mai multa zapada.

Marti seara. La Scena. La intersectia Caii Calarasi cu Mintuleasa agoniilor si extazurilor lui Eliade, un loc fain care aduce ceva din farmecul Bucurestiului de odinioara. O casa boiereasca, construita acum mai bine de 100 de ani, care ascunde in ea un loc fascinant, cu multa arta, teatru, dar si un restaurant si un club interesante. Un loc in care mai fusesem cu vreo 5 ani in urma, la o petrecere, dar a carui imagine nu imi mai era foarte clara prin cotloanele memoriei. Un loc in care tinerii artisti prezinta productii de teatru, fotografie, arta plastica, stand-up comedy sau alte forme artistice de avangarda. Urcam pe niste scari, la un fel de mansarda. Aici este Teatrul Arca, un loc plin de idei, cu aroma de teatru de calitate, un leagen al teatrului underground romanesc, un spatiu in care te simti liber si stimulat.

Ajuns in fata scenei, m-am simtit cumva, in vizita la niste prieteni. Sau la prietenii unor prieteni, pentru ca erau prietenii lui Costele. Si inainte de a povesti despre ce a fost vorba, as vrea sa le multumesc celor din gasca de hipioti (care mi-au dat si ocazia de a fi invitatul lor, cistigind un concurs) si sa ii pomenesc aici: Felix Crainicu (regizor), Flavia Giurgiu (asistent regie), Ela Ionescu (Star), Lari Georgescu (Jeff), Mihai Cuciumeanu (Allan), Cristina Barna (papusi), Andrei Sulugiuc (lumini), Horia Popescu (sunet) si, bineinteles, Costele (care s-a ocupat de fotografii la avanpremiera si a facut si filmuletul pe care l-ati vazut mai sus). Si nu trebuie uitat canadianul Amiel Gladstone, autorul piesei, care a si fost in Romania cu ocazia avanpremierei si s-a aratat multumit de punerea in scena, care a iesit exact asa cum trebuia - amuzanta, sexy, salbatica si adevarata. O comedie, totusi trista, despre libertate, iubire, optiuni si asumarea responsabilitatilor.

In piesa, suntem undeva in Canada (se pare ca in Vancouver), in cei mai frumosi ani, anii hippie de inceput de '70. Piesa respira aerul libertin si nonconformist al perioadei, ajutata din plin si de o coloana sonora cu Led Zeppelin si cu alte citeva cintece superbe ale acelei perioade. Da, mi-a placut foarte mult muzica acestei piese si a avut un rol important la introducerea in atmosfera.

Le-am cunoscut, pe rind, pe cele trei personaje ale piesei, care formeaza un triunghi amoros, in care libertatea fiecaruia se ciocneste de asteptarile celui de linga el. Am cunoscut-o pe Star, o hipioata de 26 de ani care incearca sa isi gaseasca drumul in viata si sa se regaseasca printre dileme, intrebari, dezorientari, si sa-si lamureasca optiunile. Viata ei se afla la o rascruce, in care s-a ales praful de "ferma" hippie unde traia alaturi de alti membri ai acelei comunitat. Totul pare naruit. Si totusi...

Drumul ei poate fi alaturi de naivul Jeff (care are doar 19 ani si a ajuns aici fugind din America unde tocmai fusese recrutat si ar fi ajuns in Vietnam si pe care Star l-a intilnit la un concert rock) sau de Allan (in virsta de 32 de ani, "fostul", un fost membru al "fermei" de hipioti care acum a ajuns vinzator de asigurari, la costum si cravata). Star are de ales intre poezia sufletului sau siguranta zilei de miine. Jeff o iubeste, in timp ce pe Allan il iubeste. Iar ea stie ca nu trebuie sa iti faci niciodata planuri, ci sa fii spontan, sa iti urmezi instinctul si sa iti traiesti clipa. Ea stie ca daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rida, trebuie sa ii povestesti despre planurile tale.

Jeff, tinar, naiv, inocent, lipsit de experienta vietii, neindeminatic, fara experienta sexuala, fara sa apartina miscarii hippie din care fac parte ceilalti, este bine intentionat, dar complet dezorientat in lumea intoarsa cu fundul in sus. Stingacia lui simpatica da nastere unor faze dragute, in care nu poti sa nu rizi de el. Dezertorul american abia iesit din adolescenta a plecat intr-o calatorie initiatica aici, a ajuns la un concert Led Zappelin si aici a cunoscut-o pe Star, de care s-a indragostit si are vise si aripi specifice virstei care il incadreaza si pe el in curentul 'hippie".

Allan a sesizat primul rascrucea in care se afla si a plecat de linga Star si din mjlocul gastii, dar a ajuns sa se intoarca exact la valorile parintilor sai pe care le combatuse atit de aprig din postura de hippie. El, hipiotul care milita impotriva sistemului, ajunge un adept al stilului rigid, cumva burghez, continuind afacerea de familie a tatalui sau. Florile si motocicleta sunt inlocuite de camasa, vesta si cravata, iar Allan se transforma din rebelul care nu vroia sa fie sclavul nici unui fel de sistem intr-un om de afaceri, care face parte din sistem.

Atmosfera aceea de pace, flori si iubire libera din "ferma" hippie m-a facut sa ma simt acolo, in lumea aceea in care nu am trait, in epoca hippie, sa am din nou plete ca in liceu sau in facultate, sa port o ie si niste pantaloni evazati, sa am o floare in par si sa ascult muzica acelei generatii, care este oricum si muzica mea. Am fost teleportat in acele vremuri si a fost atit de bine... Am simtit ca apartin acelei gasti de hipioti si bolsevici, visatori, intriganti, frumosi si dansatori. Si cred ca si cei din jurul meu au facut acelasi lucru, a fost un fel de "been there, done that" comun, in care am incercat sa ne identificam cu personajele.

Finalul, desi lasa loc multor interpretari si chiar unei posibile continuari, este trist si in acelasi timp optimist, lamurindu-ne ca poti sa mergi mai departe si sa traiesti asa cum vrei tu chiar daca nu ai reusit sa gasesti rezolvarea tuturor problemelor, pentru ca soarele (simbolizat prin aceeasi umbrela galbena sub care ne povestise Star ca vedea in fiecare an artificiile din noaptea dintre ziua SUA si ziua ei) poate rasari din nou in viata noastra asa cum a rasarit si in viata ploioasa a lui Star. Si mi-am adus aminte ca nu a trecut o saptamina de cind ma intrebam cine va fi in stare sa opreasca ploaia...

Spectacolul de marti seara a fost pentru mine mai mult decit o iesire, a fost o evadare in alta lume, o fuga alaturi de o gasca de hipioti, o seara de iarna in vama aceea veche si demult pierduta, un rasarit de soare chiar fara bolero dupa luni de toamna, o picatura de suflet si de visare si pentru asta ii multumesc intregii gasti de hipioti si va recomand si voua sa dati o fuga si sa vedeti urmatorul spectacol.

Epitaf pentru Vama

Bilantul ultimelor guvernari - 30 de kilometri de autostrada in 5 ani, din care nici unul in ultimii 2 ani. Si daca pentru bucata Cernavoda - Constanta sau pentru Bucuresti - Ploiesti - Brasov nu se gasesc bani, astfel incit iarna tot 5 ori vei face pina la Predeal si vara tot 2-3 ore intre Cernavoda si Constanta, am primit ieri un e-mail prin care eram anuntat ca a mai murit un simbol. Ei bine, da, nu se face nici un kilometru de autostrada, dar se asfalteaza in Vama. Vama Veche se asfalteaza, sa poata cocalaru sa vina mai cu foc cu masina pe plaja. Cu tot tacimul, inclusiv borduri (o fi mina proaspatului ministru Videanu?). Ma uit la poze si nu imi vine sa cred. Vama Veche asfaltata ? Si, ca sa fie tacimul complet, se face PE PLAJA si o pista pentru biciclete care sa faca legatura intre 2 Mai si orasul bulgaresc Shabla. Cu piste de biciclete nu am nimic, am destui prieteni care au biciclete si stiu ca e o modalitate mai nepoluanta si mai sanatoasa de a te misca prin trafic. Dar totusi ma indoiesc ca cineva va veni cu bicicleta din Bucuresti pina in 2 Mai sau pina in Vama. Desi, la cum arata traficul anul trecut, s-ar putea tot pe acolo sa ajungi. Problema e ca nu inteleg de ce aceasta pista nu a fost facuta pe marginea soselei, ci pe plaja. Acum toata plaja, locul atitor amintiri frumoase, prin puzderia de corturi in care dormeai avind ca fond sonor valurile marii si te trezeai cind rasarea soarele sa te mingiie pe fata cu o raza care patrundea direct in cort, tot acel loc este un depozit de materiale de constructie si de borduri.

Pe de alta parte ma gindesc ca Vama Veche a murit, a sfirsit irevocabil si paradoxal odata cu aparitia miscarii "Salvati Vama Veche", care a insemnat acel Stufstock teribil din 2003 cind 40.000 de oameni au invadat-o, continuind cu houserii de la Liberty Parade si apoi cu vilele cu cit mai multe etaje si termopane, terasele cu scaune si mese de plastic si toate celelalte care au ciupit, in fiecare an, cite putin din farmecul acestui loc, aducind in schimb oameni de calitate din ce in ce mai indoielnica. Si cum sa nu merite Vama o fisie e asfalt pentru oamenii cu lant gros de aur si gipane albe care vin simbata seara sa danseze la Oviudiu, pardon la Stuf. In plus da o nota de unitate stilistica alaturi de termopane si de monumente arhitecturale ale prostului gust, gen "La John". Ma gindesc ca urmeaza alti pasi, cum ar fi sa puna o bariera la intrare si cu taxa de intrare in "statiune" pe sistemul Mamaia, poate si o gondola peste corturi. De ce nu, un minicar si un Aqualand? Niste palmieri pe plaja. Si indicatoare cu "Va rugam pastrati linistea dupa ora 22", "Interzis consumul de alcool in locuri publice". La Stuf, sa fie tinuta obligatorie si bodyguarzi la intrare care sa nu te lase sa intri decit daca ai fatza de smecher. Bibi sa devina Mall, la intrare in Vama sa fie si un McDonalds... Si sa nu uitam de centrul SPA si ceva hoteluri de 5 stele, si de ansamblul rezidential care deja se contruieste, spre granita cu Bulgaria.

Sau poate gresesc eu, si daca nu s-au gasit bani sa continue autostrada de la Cernavoda, au inceput din capatul celalalt si primul tronson de autostrada va fi intre Vama si 2 Mai, sau chiar intre Corsaru si Ovidiu. Cred ca ar trebui si un semafor la Bibi. Si o parcare cu centuriste, ca de tiristi s-a umplut deja de citiva ani. Poate si o parcare supraterana cu 6-7 niveluri sa nu se mai prafuiasca A8, X6 sau Q7. Si zau ca e pacat sa isi strice cocalaru bijuteria de masina pe drumurile alea de tara, ca doar ei au venit la statiune, nu la tara. Ce, in Mamaia sunt asa drumurile ???

Poate vreo pitipoanca i s-a plins lui taica-su ca nu poate merge cu tocurile alea cui de 15 pe aleile pline de nisip si pietricele, de balti si de noroi, desi ei ii place in Vama ca i-a zis prietenele ca e cul. Dar asa, sa-si strice toti papuceii? Asa ca domnul "tata de pitzi" a facut pe dracu-n patru, a dat o spaga, un comision ceva si a inceput sa-i faca autostrada fetii, ca atunci cind o sa vina iar vara si o sa o duca prietenul ei dragut cu gipanul alb cu nume format dintr-o litera si o cifra, cu numar de genul CT-69-SEX, sa poata saraca sa mearga sa manince "ceva usor, fata" la Bibi, si apoi sa danseze si sa o arda cool in "club" la Stuf, la un uischi cu red bul. Si pe urma, cind plimba gentuta luivuton si tocurile prada, sa nu mai aiba nisip in ele, ca toti sarantocii...

Iar noi ceilalti, pentru care Vama insemna dans cu picioarele desculte pe nisip pina dimineata, un rasarit de soare cu bolero si o cafea tare la Ovidiu, sau o cintare la chitara in jurul focului, la o sticla de vin intre prieteni buni, de-o viata, sau cunoscuti in aceeasi seara, noi ne-am pierdut definitiv linistea de care ne bucuram cindva, cind mergeam cu totii in ceea ce odata s-a numit Vama Veche, loc cu o frumusete salbatica si curata. Strada "principala" cu pamint, nisip, praf si pietricele era o componenta a farmecului Vamii, dar incet-incet au inceput sa apara tot felul de comercianti de "mici suveniruri", haine chinezesti si bratari fosforescente care oricum au transformat-o in talcioc.

Am vazut fotografiile primite pe e-mail si mi-au trecut sute si sute de amintiri prin fata ochilor si am avut o senzatie aiurea, o stringere de inima, ca un junghi. Unde e Vama cea prafuita, cu ulite pietruite, cladiri de lemn si umbrele de stuf, cu case tipic dobrogene, cu nisip curat, fara betoane, termopane, plastice, peturi, pungi de plastic si cocalari?Unde e spatiul acela colorat si aproape paradisiac in care evadam in fiecare weekend din vara, ca sa fiu departe de orasul trist, de urbanul gri?

Tragind line si adunind - Rosia Montana au distrus-o, Sighisoara festivalului medieval e plina de mici, bere si manele, acum asfalteaza si Vama. Astept cu nerabdare o autostrada si un helioport in Delta, si o telegondola prin Retezat. Un hotel pe creastra pietrei Craiului. Si iata cum sistemul invinge boemia si celor de sus nu le convine alternativa si faptul ca mai sunt oameni care se ghideaza dupa alte sisteme de valori, si nu dupa valoarea banului. Iar daca ei nu se pot ridica mai presus atunci ne distrug pe noi, distrugind locurile unde ne simteam altadata bine. Distrug simbolurile, otravind fintinile si pirjolind holdele. Si vin ei acolo, fac o noua Mamaie, arunca cu banii si expun fitzele si ne trimit pe noi sa mai cautam pe undeva vreun nou colt virgin de plaja, fara plastice, betoane si termopane. La nord de Navodari incepe sa se strice si acolo, societatea consumerista patrunde cu pasi rapizi, lasind din ce in ce mai putine locuri unde sa poti sa fugi, departe de civilizatie, departe de orasul trist care iti maninca zilele de luni pina vineri, departe de aria de acoperire a telefoniei mobile, departe de tot, undeva unde sa fii doar tu si marea, si soarele si nisipul... Si ramine sa descoperim si alte locuri frumoase si sa le facem praf cu bunul gust si rafinamentul specific romanesc. Sa ne bucuram de ele cit mai putem, ca va veni si rindul lor, si sa le pastram doar pentru noi, sa nu auda pitzi si coclea de ele...

E oficial, e batut in “piatra”, e irevocabil si final! Vama Veche a murit. Cu toate ca mai exista o raza de speranta, soarele de data asta n-a mai rasarit pe plaja din Vama Veche ci a apus pentru totdeauna.

Ramineti cu bine, oameni noi din Vama Veche.
La revedere, Vama, draga!

Rust in Peace!

Adevarata poveste a Emiliei Popescu

O cheama Emilia Popescu. Inalta, osoasa, cu o privire de pisica scarpinata intre urechi. Barbatu-sau, si nu numai el, ar fi in stare sa-i aduca si luna de pe cer ca s-o vada cat mai des. Numai ca Emilia Popescu nu are nevoie de luna de pe cer, ci de niste lapte praf pentru ala micu'. De un pui dolofan, in loc de tacamuri, de o ruda de salam, una de parizer, macar un kil de branza, daca nu chiar doua, de un sapun Rexona, sa-l puna intre bluze, ca de spalat s-a obisnuit deja cu Cheia, de un sac de cartofi si unul de varza pentru iarna, de hartie igienica, de niste prezervative pentru barbatu-sau, ca are deja doi copii, Dumnezeu sa le dea noroc. Desi alt noroc decat sa moara Ceausescu de cancerul ala din gat de care vorbeste toata lumea, nu vede. De niste salata verde, banane, portocale, vin, un brad pentru Craciun, niste chiloti de dantela si multi, cat mai multi pampersi sau macar de Perlan pentru scutece. De un felinar cu gaz pentru serile de lunea si joia, cand la ei in cartier se taie lumina, de o plapuma mai groasa, ca resoul nu mai face fata, de niste vata pentru cand ii vine ciclul, de Purfix pentru geamuri, de ceai verde. Emilia Popescu e o norocoasa. Toata lumea zice asa.

E frumoasa, a terminat o facultate, ce conteaza ca voia la Litere in loc de Politehnica, are un serviciu bun si sigur, un barbat la fel, doi copii sanatosi, o soacra la Partid, parintii la tara, mai pica niste carne, o fructa, un zarzavat, are apartament, bani la CEC, rate la Arctic. Se descurca, cum s-ar zice. Ce dracu' mai vrea?! Cu toate astea, Emilia Popescu e mereu nemultumita. Nefericita. Nici ea nu stie prea bine de ce. Privirea ei e tot mai artagoasa. Or fi astenizat-o cozile, isi spune barbatu-sau cand o vede mereu trista, spaima de a nu ramane iarasi gravida. Autobuzul 168, tixit, duhnind a transpiratie si nesimtire sau poate seful care o tine dintr-o raportare in alta si ii taie din salariu cand nu vine la sedintele de partid, baiatul cel mare care intr-o zi i-a spus din greseala "tovarasa", administratorul care a reclamat-o la Militie cand a venit matusa din Grecia, aparatul de radio care s-a stricat si nu mai prinde Europa libera.

Emilia Popescu se sufoca. Nu mai poate. Nu-i mai suporta pe Ceausescu, pe Mitu care prezinta stirile la televizor, pe secretarul de partid, pe seful de la cadre, pe vecina de la doi care sta toata ziua la coada. Nu mai vrea sa vorbeasca doar in soapta despre toate astea ca sa nu auda ala micu' si sa spuna la scoala. Simte ca plesneste. Vrea sa se termine. Vrea sa stie cand. O sa se termine. Emilia Popescu s-a dus la revolutie cu taxiul. La Universitate, chiar in centru, in intersectie, era o hora. S-a inghesuit si ea intre un tigan tinerel si o doamna la vreo cincizeci de ani care mormaia intr-una fi-r-ati ai dracului de comunisti. Se invarteau bezmetici, urland jos Ceausescu, se calcau pe picioare, radeau, plangeau. Rand pe rand. Cu ghetele ingreunate de noroi s-a dus spre baricada, dar chiar atunci un Tab a trecut in viteza pe langa ea. Huo criminalilor, a urlat cineva si s-au repezit cu totii sa inchida bresa din baricada cu niste tomberoane aduse de nu se stie unde. Emilia Popescu tremura de frig, de frica, ochii ii lacrimeaza de la gazele lacrimogene, dar nu se da dusa. A ramas acolo. Pana la sfarsit.

P.S.

Peste 17 ani, cu ochii scosi din orbite Vadim Tudor urla si flutura un cartonas rosu. L-ar vrea pe Ceausescu inapoi. Emilia Popescu continua sa strige "jos comunismul!". Glasul ei insa nu se mai aude. E la vreo doi metri sub pamant, alaturi de alti cativa ca ea care nu s-au dat dusi.

Romania Libera, Andreea Pora, 22 dec 2006

Am votat

Da, am fost si am votat. De ce? Nici eu nu stiu de ce... Poate pentru ca am ramas in Bucuresti, poate din obisnuinta, poate de dragul de a-mi exercita dreptul democratic (macar gindindu-ma ca acum 19 ani niste oameni au murit pentru ca eu sa am acum dreptul sa aleg…), sau poate dintr-un stupid sentiment de vinovatie. Pentru ca politica e jenanta, iar cei dintre care aveam de ales sunt cei pe care ii stim, fara bun simt, fara caracter, fara cultura, fara simt civic, cu gindul doar la cum sa se incropeasca pe spinarea celor care ii voteaza, si cum sa imparta ciolanul intre ei. Iar noi… ii toleram. Din comoditate, din lehamite, din constiinta faptului ca suntem prea mici si nu facem nimic. Iar cind ni se da ocazia sa alegem, tot dintre ei trebuie sa alegem. Nu iesim in strada sa protestam ca parlamentarii nu isi fac treaba, sau ca cei din guvern mai mult fura decit sa faca ceva pentru noi. Ne mai arunca oscioare in campaniile electorale, ne promit marea cu sarea, impozite mici, salarii mari, metrou in Drumul Taberei. Ne dau pixuri, umbrele, calendare si alte asemenea promotionale, sperind sa ne cistige votul cu asta. Iar noi mergem mai departe cu “Las-o, ba, ca merge-asa!“ pe buze. Societatea civila nu exista, iar tentativele ei de-a exista s-au politizat demult. Oamenii care mai au coloana vertebrala isi exprima opinia prea rar, iar atunci cind o fac sunt ignorati. Iar omul de rind creste ratingul la OTV, la Nasul si alte asemenea emisiuni unde vin toate scursurile politicii romanesti sa isi toarne pahare de apa in cap. Asta e… Am votat fara sa cred ca voi schimba ceva. La Camera Deputatilor, unde am avut o paleta mai larga de optiuni, am votat un om fara nici o sansa, doar pentru ca reprezinta un concept care ma atrage – partidul verde-ecologist. Iar la Senat, unde lista era mult mai mica, m-am uitat 2 minute si intr-un final am ales ceea ce am crezut eu ca este raul cel mai mic. Si imi doresc sa nu avem iar un guvern PSD, si din nou impozite de 40%. I-am inteles pe cei care nu au mers la vot, din cauza unui argument de genul “Pe cine sa votez? Am doar nume nevotabile la mine in colegiu. Nu imi vine sa pun stampila pe nici unul dintre candidati”. Iar votul alb mi se pare o prostie, cita vreme poate deschide drumul unor noi fraude. Si totusi, sa nu uitam ca toti avem dreptul, dar si obligatia de a avea o optiune. Cine nu s-a dus la vot, poate spune ca a pierdut o sansa de exprimare a opiniei. De ce e important acest exercitiu de exprimare a opiniei? Pentru ca e un drept democratic, pentru ca fara acest drept ar fi dictatura. Pentru ca au murit oamenii aceia la Revolutie (poate un prieten sau un parinte de-al tau, poate o ruda a unui prieten de-al tau, tu care citesti acum) ca noi sa avem acest drept. Cine a avut dreptul sa-si exprime opinia si nu si l-a utilizat este un om care se complace in mizeria actuala. Si eu, chiar daca sunt constient ca nu pot schimba nimic, am fost de fiecare data si mi-am exercitat acest drept. Am ales raul cel mai mic, am votat si sunt mindru de asta. Hai ai nostri!

Cronica unui concert la care nu am fost

Am un mare regret. Duminica seara a cintat la Bucuresti unul dintre artistii pe care ii am cel mai aproape de inima, iar eu nu am fost acolo. Nehotarirea de la inceput si participarea la un alt eveniment in week-end-ul respective m-au facut sa ratez concertul lui Leonard Cohen. Venirea lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un mare eveniment. Dupa cum zicea si Marius Tuca, nu stiu de ce aveam sentimental ca vine la noi un prieten, si nu marele artist. Un prieten tainic, un prieten adevarat, de care nun e-am indoit niciodata, si care a fost de fiecare data linga noi atunci cind am avut nevoie de el.

Toti cei care ii ascultam muzica, poate de o luna, de un an, de 10 sau 20 de ani, stim cel mai bine ce inseamna muzica lui Leonard cohen, ce inseamna abandonul fiecaruia dintre noi in cintecele sale. Ne-am obisnuit sa luam din muzica si poezia sa si balsam, si venin, si suferinta, si aer, si energie, fara sa ni se ceara vreodata ceva inapoi. Uneori spiritual sau ne cotrobaie prin sufelete ca si cind ar fi la el acasa, alteori muzica lui ne patrunde pina in maduva spinarii, deseori poezia lui se amesteca impreuna cu single nostrum, oxigenindu-l sau otravindu-l, iar dintotdeauna ne bintuie visele si iubirile aidoma amantei sau amantului asteptat(e) de o viata si venind niciodata.

Chiar in ziua concertului a fost ziua de nastere a lui Leonard Cohen… nu a implinit nici o virsta. 74 este doar un numar, in timp ce el este etern precum poetul care impleteste viata cu vocea. Nici nu stii cum sa il caracterizezi, nu stii daca este om, cintec, vers sau sentiment. De fapt nici nu stii ce sa mai faci. Ce poti sa mai spui despre cineva care are curajul nebunesc de a dansa pina la sfirsitul iubirii ? Care are curajul de a incerca viata cu provocari pe care altii doar le viseaza ? Despre un om care spune: “Am atins corpul tau perfect cu gindul meu” ?

Toti cei prezenti duminca seara pe stadionul "Arcul de Triumf" au respirat versurile maestrului, picurate in suflete o data cu stropii de ploaie. Sa te usture palmele de la aplauze la un concert precum cel oferit de Leonard Cohen la Bucuresti, a fost un nobil discomfort. Un concert aproape ireal. Perfect. O experienta estetica, poate unica, pentru publicul din România. Aşteptind, unii de-o viata, alţii doar de citiva ani, sa fie cuceriti de poetul, compozitorul si artistul Cohen, zece mii de spectatori au ascultat duminica un tinar de 74 de ani, care si-a sarbatorit ziua de nastere la Bucuresti, pe scena.

Leonard Cohen a imblinzit publicul desi nu a avut artificii sau jocuri de lumini, nu a cersit aplauze, nu a schimbat nenumarate costume "de designer" si nici nu a uitat ca se afla la Bucuresti si nu la Budapesta.

A spus simplu "Thank you" de fiecare data cand cineva din public i-a strigat "Happy birthday" si si-a scos de nenumarate ori palaria, la propriu, atit in fata publicului, cit si a colegilor sai de pe scena.

A aparut pe scena fara semnale sonore, fara jerbe de artificii, fara vreo prezentare pompoasa. A facut o plecaciune cu palaria la piept si, din acel moment, totul a fost magic. Melodie dupa melodie, vocea, prestanta si modestia lui Cohen au reusit sa ridice tot mai multe cupluri la dans. A zimbit, a glumit curtenitor cu cele doua backing vocals. A prezentat pe fiecare dintre cei care-l insoteau pe scena, de fiecare data cand acesta avea o partitura care-l scotea in evidenta. Peste 10.000 de spectatori de toate virstele au petrecut o seara memorabila, cu un artist desavirsit. Fara a fi spectaculos sau dinamic, Leonard Cohen a "imblinzit" publicul si l-a obligat la meditatie, la visare.

Un concert surprinzator, fara decibeli asurzitori. Cum altfel sa-l asculţi pe Cohen explicindu-ti ca dragostea nu are vindecare, dansind un ultim vals, la ora inchiderii, cucerind mai întii Manhattanul si apoi Berlinul? Duminica seara, privindu-i pe cei veniti sa-l asculte pe Cohen si sa fredoneze cu el "Dancing to the end of love", pentru a-si aminti impreuna de "Suzanne", i se putea descoperi lui Cohen "viata secreta" si se putea invata sa fim liberi "ca o pasăre pe o sirma".

Artistul si-a inceput spectacolul cu unul dintre cele mai cunoscute cintece ale sale: „Dance me to the end of love”, urmat, curgator, de „The Future” si o serie dintre cele mai faimoase piese din repertoriul sau - "Ain't No Cure for Love, apoi "Bird on the Wire", "Everybody Knows", "In My Secret Life", "Who by Fire", "Hey, That's No Way to Say Good Bye" si "Anthem". Dupa o scurta pauza, spectacolul a fost reluat fulminant cu "Tower of Song", cu celebra "Suzanne", cu "The Partisan", "Hallelujah", "Democracy", "I'm Your Man" si "Take This Waltz", piese pe care publicul le-a primit cu aplauze calduroase, in ciuda gradelor Celsius ce scadeau din ce in ce mai mult.

Trei torturi (doua pe scena si unul in culise), 74 de ani (impliniti duminica), 27 piese, aproape 3 ore de magie, pentru 10.000 de spectatori si 180 de persoane din staff-ul de organizare – cam asa s-a tradus, pe scurt, acest eveniment in cifre.

La final, dupa mai bine de doua ore de concert, Leonard Cohen s-a retras de pe scena in acorduri de vals, aplauze si urale… pentru ca sa revina, apoi, pentru un bis NEPROGRAMAT ce a durat peste 30 de minute. Trei runde de bisuri - din care nu au lipsit "So Long Marianne", "First We Take Manhattan", "Sisters of Mercy" si "Closing Time" - au trecut pana cand Leonard Cohen a parasit definitiv scena.

In acest timp, spectatorii au ramas in picioare, in ciuda ploii ce s-a incapatinat sa apara, totusi, la final si, mai mult, au cantat „Happy Birthday, Mr. Cohen!”. Mr. Cohen, rezervat, riguros si… timid, a zimbit din ochi, vizibil emotionat, dar a continuat sa cante.

La finalul celui de-al treile bis, Cohen s-a autodefinit ca "un om care inca mai munceste pentru a va face sa zimbiti" si a multumit celor prezenti pentru ca "ati tinut muzica mea in viata". A primit pe scena doua torturi, a suflat in luminari, a multumit, a zimbit, si-a mai scos o data palaria in fata publicului, a spus parinteste "Vedeti sa nu raciti. Dumnezeu sa va binecuvinteze!", a spus "God bless you" si a iesit de pe scena. God bless you, too, Leonard!

Atit de rau imi pare ca am pierdut acest concert, ca am ratat ocazia unei intilniri senzationale cu acest artist care inteleg ca a facut sufletele tuturor sa plinga sis a rida de sute de ori, un concert care, dupa cum zicea acelasi Marius Tuca, a fost ca o rugaciune. God Bless Leonard ! And hope you will come and sing again for those who could not be there at our first meeting…

Ultimul mac din Vama

Sfirsit de iunie in Vama. Aglomeratie. Vama a imbatrinit urit. Vama nu mai e plaja, ci un bilci populat de ciudati si de snobi urbani intr-o mizerie artificiala ambalata intr-un brand pervertit. Vama nu mai e un sat, ci un fel de VamavechePark in care un idiot a construit un castel (sa se spinzure in el), iar alti idioti s-au apucat de un ansamblu imobiliar ?!?! Esenta Vamei era cindva un spirit al naturalului, o cultura a prieteniei, o atitudine antisistem, fie el politic sau de consum. Atunci barurile chiar erau rudimentare si neamenajate (nu ne trebuia mai mult), acum ele sunt doar butaforie care copiaza rudimentarul, sunt design rustico-boem. Simplitatea, austeritatea, chiar mizeria, totul e acum contrafacut. Nimic nu mai e natural in Vama, iar Vama a devenit o hazna consumeristă. Vama e fast-beach (bitch?) de-un week-end. Vama e ultimul produs kitsch de la granita tarii. Unii vor spune ca asa sunt timpurile, ca nimic nu dispare, totul se transforma intr-o afacere. Dar nimic niciodata nu va schimba faptul ca Vama a fost a noastra si numai a noastra. Noi am gasit-o (sau, poate, ea ne-a gasit pe noi), noi am sedus-o si acum ei doar o siluiesc in toate pozitiile, pe toate tarabele, in toate cluburile. La preturi promotionale sau chiar pe nimic.

Si totusi, o plimbare lunga pe plaja inspre granita ma face sa uit de faptul ca Vama noastra a murit de mult. Trec de ultimele bastioane consumeriste si de hotelul albastru si ajung in linistea capatului de tara. Acolo unde citiva fericiti stu in cort si aud doar valurile si pescarusii. Acolo e spiritul Vamii de altadata. Iar dupa ce trec si de ultimul cort, ajungind in dreptul granicerilor care ma privesc ingaduitor, gasesc un ultim mac. Poate nu e ultimul, poate dupa el vor mai inflori si altii, dar geografic e ultimul. E cel mai sudic. E ultimul mac din Vama Veche. Undeva in Vama, la granita dintre Romania si lume, la granita dintre suflet si ratiune, la granita dintre libertate si nesimtire, la granita dintre ce a fost si ce va fi. Macul acesta este o limita. Dincolo de el incepe libertatea. Iar eu am reusit sa ajung pina la el. Pina la ultimul mac din Vama. Chiar daca anul asta am vazut mii si mii de maci, acesta este cel mai frumos.

Don't fall asleep in the poppy field, some weird dreams might haunt you...

Pe o pinza de paianjen...

Si o sa inchei azi ciclul pozelor din Vama de martie plin de nostalgia berilor baute la Ovidiu. Sau "La Stuf", pentru cei mai tineri. Locul interzis prostilor, dupa cum scrie pe o placuta de lemn la intrare. Sau cea mai boema terasa din tara asta (si recunosc ca nu am mai fost de mult la Motoare...). Va las sa va dati friu liber amintirilor si sa va fie dor de Vama, mai ales pe frigul asta. Un ceai cald, poate cu putin rom, si la culcare. Mai e pina la vara, desi sufletul nu mai are rabdare. Ne vedem acolo, la rasarit, la Bolero, la coada la cafea...

Dupa autostrada...

Zi de primavara in Bucuresti, soare dureros de dulce si de portocaliu la apus, soare care te trimite brutal in trecut. Zi de adus-aminte povesti din Vama, zi de zappat printre poze mai noi sau mai vechi, zi de nostalgii dar si de asteptari marete. Zi de adus aminte autostrada spre mare si drumul de saptamina trecuta. Imi dau seama ca autostrada spre mare, prilej de ginduri in virtej si bucurii copilaresti, e un drum intotdeauna plin cu speranta. Speranta unui nou inceput, a unor noi clipe minunate ce urmeaza a fi traite. Ajungi in Vama si trupul iti freamata in asteptarea bucuriilor aduse de soare si de valurile noptii. Iar pedala de acceleratie capata un binemeritat respiro. Mi-e dor sa trec incet pe linga indicatorul de intrare in Vama si sa urlu prin geamul larg deschis "AM AJUNS!!!", mi-e dor de prima bere dupa drum. Dar o sa mi fie dor si de imaginea Vamii goale, o Vama in care singura masina era Meggy a mea.

Amintiri de Vama

Imi aduc aminte de Vama cum era ea inainte sa fie cotropita. Inainte ca micul colt de rai sa devina o destinatie la moda. Isi aminteste cineva Vama asa ? Stie cineva cit de frumoasa era Vama cind drumul dintre sosea si plaja era doar un drum de pamint pe care nu treceau decit doi localnici pe ora ? Nici eu nu am prins foarte mult din vremurile alea, asa ca, paradoxal, mi-e dor de niste amintiri pe care nu le-am avut. Dar mi-e tare dor de Vama cum am gasit-o duminica trecuta, de o Vama libera, de o Vama pe care am visat-o de atitea ori si pe care am gasit-o asa atit de rar.
Mi-e dor de o Vama pe care nu am trait-o cum ar fi trebuit si cind ar fi trebuit. Amintirile sunt acolo, desi pe cele mai multe nu le-am trait. Dar poate ca odata lumea se va plictisi de Vama si o va parasi pentru destinatii de mai mult bon ton pe coasta Bulgariei, iar Vama va redeveni un paradis boem...

Iubesc marea

M-am reintilnit cu marea mai devreme decit speram, intr-o zi superba de primavara. Am ajuns in Constanta sa fiu alaturi de niste prieteni dragi si nu am ezitat sa onorez invitatia, mai ales cind mi-am dat seama ca o sa reintilnsesc marea.
Iubesc marea mea verde-tulbura-albastra cu o dragoste pribeaga si atunci cind e frig afara imi este tare dor de ea, fara ca ea sa ma stie. O iubesc de cind eram mic, de cind ardeam de nerabdare sa o ating si ma taiam in scoci alergind descult catre ea, prin nisip. Plingeam cu lacrimi sarate ca ale ei, dar nu renuntam, ajungeam la ea si, ca prin minune, durerea trecea si incepeam sa rid zgomotos, topaind in apa rece.
De-atunci ma intorc mereu la ea dupa zile lungi si reci si anotimpuri straine, cu sufletul sfisiat, cu trupul obosit, cu inima chinuita de intrebari. Clipele pina la ea trec greu pe autostrada cenusie dar batuta de soare si piciorul drept se incordeaza pe pedala de acceleratie. Vreau sa ajung mai repede, alerg cautind cu disperare un tarm salbatic, sa-i respir adinc rasuflarea sarata, sa o simt cum freamata de dor, trista dar puternica.
Imi vin in minte veri si veri de-a rindul, concediile cu ai mei la Eforie si Neptun, adolescenta efervescenta traita in Costinesti, 1 Mai-uri nebune la Neptun si bineinteles, marea iubire a primului deceniu din mileniul 3 - Vama.
Am ajuns in Vama, am fugit la malul marii, i-am reiterat declaratia mea de dragoste eterna si am fost fericit. Si liber. Parca nimic nu te sfisie mai rau ca dorul de mare. Nici nu stiu ce o face atit de speciala. Probabil ca libertatea de acolo. Poate emotia cu care accelerez la iesirea din 2 Mai. Poate caldura aia dintr-o zi de august, care parca iti incalzeste si sufletul, nu doar pielea. Poate miile de amintiri frumoase de pe un tarm de mare. Iubiri impartasite sau nu, saruturi furate fugitiv sau nopti fierbinti de pasiune. Discutii filozofice cu prieteni de-o viata sau de-o seara la un nesfirsit sprit de vara. Dansul cu picioarele goale pe nisipul din Vama. Baile facute noaptea in mare. Atitea si atitea lucruri frumoase, un amalgam de amintiri care ma napadeste in fiecare an la prima intilnire cu marea.

Am fost in Vama !

Duminica 16 martie 2008... Primul contact cu Vama pe anul asta. Am regasit Vama la 6 luni dupa ce am lasat-o. Acum 6 luni Vama era linistita si se pregatea de hibernare. Plecarea mea de acolo mi-a adus marele necaz pe care a trebuit sa il indur si care mi-a schimbat viata si mai ales pofta de viata. Dupa 6 luni am regasit Vama, pustie, linistita, insorita si destul de curata. Pustietatea nu mi s-a parut deprimata, ci superba. Soarele isi imprastia razele generos iar cei citiva nori erau total razleti, in schimb vintul batea rau de tot, amintindu-mi ca suntem abia in martie si mai e mult pina la vara. Pe plaja mai erau 5 oameni inghetind in jurul unui gratar, vreo 3 ciini ai nimanui, stapini pe toata plaja. Iar marea isi arunca valurile unul dupa altul in acelasi ritm infinit si atit de frumos. Asta este Vama pe care mi-o doream, libera de prostie, libera de manele, libera de nesimtire, libera de mitocanie si libera de fite. Doar noi si marea, soarele si nisipul, un pic de stuf, multe scoici si citiva crabi aruncati pe mal. M-am simtit liber si fericit, am reusit sa uit un pic de probleme si sa ma bucur de viata si de reintilnirea cu Vama... Si ne vom mai vedea din nou cind va fi ceva mai cald, ne am dat deja intilnire pentru luna mai.

Fuga de primavara

Nu imi place sa copiez de pe blogurile altora, dar imi place la nebunie ce am gasit pe blogul Viata si acordeoane al lui Mihai Morar, si, plin de invidie ca nu am putut scrie ceva la fel de frumos, il copiez pur si simplu:

O sa fug. Orasul miroase a zambila, a dat coltul ierbii, magnoliul e in standby, nu mai am niciun motiv sa stau. Vreau sa minii Timpul si sa sfintesc Soarele. Oricum, afla ca Soarele nu s-a avut nicicand pe bune cu Timpul. Curgerea Lui ne-a tinut mereu departe, la ani lumina, de Astru.

Plec fara sa-mi iau bagaje. Doar cu ce am pe mine o sa-mi incalec caii, o sa-mi stabilesc cuplul ideal la 4000 de rotatii pe minut. O sa-i dau blana pe Bucuresti-Pitesti, o sa mestec in mamaliga pe Valea Oltului si-o sa tensionez prima oara pedala de frina abia pe la Cisnadie. Acolo ma asteapta cafeaua din gradina de la Apfelhaus si-un ciobanesc mioritic, jandarmul prispei, sa-l smotocesc. Nu-mi pregatiti asternuturile, azi vreau sa dorm trintit sub mar. Iar cand ma trezesc sa ma urc in virful lui, acolo unde e semnal, si sa va sun. Voi sa fiti in meetingurile voastre plicticoase din carcerele patrate cu plasma, proiector si flipchart, eu sa va va dau strategiile peste cap: ‘’Bai, puscariasilor, a inmugurit marul. Asa, de capul lui. Anul asta ati uitat sa-l briefuiti!’’ Dupa mintea voastra marul ar trebui sa aiba fluorescente doar pe crengile orientate catre Soseaua Principala, este total antibusiness sa cheltuim resurse si pentru cracile din spate care oricum nu aduna GRP-uri fiind aplecate catre fatada pensiunii.

Hai, pa, tre’ sa inchid, mi-a venit supa de pui la ceaun. Rup o brandusa din gradina si o invirt in palma cum faceti voi cu memory stick-ul cand CEO-ul strimba din nas la Powerpoint-urile voastre de 80 de slide-uri la care ati muncit atitea zile si atitea nopti incit n-ati avut timp sa vedeti ca a inflorit salcimul de sub fereastra. Sunt in treapta a patra deja si serpuiesc lenes prin padure, scot bass-ul si-l las pe Leonard Cohen sa-mi ingane ‘’Alexandra Leaving’’. Vreo trei raze de soare insinuate printre crengi imi vineaza irisii, fac balet pe sosea, alerg mai mult pe contrasens ca nu cumva sa strivesc sub roti umbra copacilor care se tolaneste pe banda mea.

Merg linistit, cu ochii inchisi, pe contrasens pentru ca stiu sigur ca voi n-aveti cum sa apareti de dupa curba strinsa. Voi sunteti acolo si va luptati cu boala. Eu iubesc fugind. De aia-i fuga sanatoasa.

Sirnea 2008

Simteam nevoia sa evadez din orasul asta de nebuni, sa uit pentru citeva zile de biduri, askuri, brokeri nesimtiti, puncte de swap mici, clienti nemultumiti, Jerome, subprime crisis si toate celelalte zilnice si sa fug undeva, intr-un loc linistit si frumos, cu zapada multa si oameni linistiti. Am mai gasit 2 zile de concediu ramase de anul trecut si am fugit din nou la Sirnea. Am gasit acelasi satuc superb de munte, linistit si cu niste peisaje superbe despre care am mai scris si aici. Fie vara, fie iarna, la locul asta ma atrage linistea si atmosfera sa reconfortanta, peisajul idilic si frumusetea zonei, a satucului cu citeva case pierdute prin coclauri, peste un deal sau peste altul.
Iarna asta mi s-a parut ca am nimerit in "Iarna pe ulita". Eu neavind niciodata rude la tara, si netraind bucuriile vacantelor de vara sau de iarna la tara, pe care le traiau multi din prietenii mei, am ajuns acum sa aprecie foarte mult ruralul. Dar ruralul idilic, nu ruralul manelistic... Sunt innebunit dupa satele de munte care mustesc de traditie si de obiceiuri transmise din tata-n fiu si unde totul este altfel. Nu ma omor dupa sate sau comune devenite orasele, unde este aglomeratie ca in Bucuresti in week-end. Dar in Sirnea este altfel...
In Sirnea parca ai coborit in alta lume... casute raspindite ici si colo la sute de metri una de alta, zapada multa, un riu care curge pe marginea drumului, iar de jur imprejur numai munti (pe care i am putut vedea abia duminica... pina atunci norii nu m-au lasat). Era ca si cum ai cobori din zgomotul si realitatea cotidiana, din multimea de oameni grabiti din orase, in linistea unui satuc vechi de la poale de munte. Ca si cum te-ai intoarce in timp, printre alti oameni, intr-o alta viata, mai simpla si mai linistita...
Iar aparatele mele foto m-au ajutat si pot veni sa depuna marturie despre frumusetea acestor locuri...

Insa tu nu m-ai vazut !

Pentru toti prietenii mei "motoristi" actuali sau in devenire, dar nu si pentru pustanii carora le ia tati scuter ca sa fie trendy... Asfalt uscat !

Si pentru toti prietenii mei "motorizati" pe 4 roti... Sa fim mai atenti, strada este si a lor.

Chiar daca ideea nu e originala, apreciez foarte mult filmuletzul asta si sper sa il vada cit mai multa lume si sa inteleaga ce are de inteles din el...

Povestea unui parculet

A fost odata un parc, la intersectia a doua strazi, in Bucuresti. In parcul acela s-au jucat multe generatii de copii, pe bancile lui s-au sarutat multe generatii de indragostiti, si s-au odihnit multe generatii de batrini, au zburdat foarte multe animale... Parcul a luat nastere odata cu cartierul "Drumul Sarii", la sfirsitul anilor 1930. Din fericire, desi era printre urmatoarele pe planul de sistematizare fortata al sfirsitului anilor 1980, Revolutia a venit, Ceausescu a fost dat jos si nu a mai apucat sa rada de pe fata pamintului si acest cartier, cum facuse cu cel de peste drum, iar parcul a ramas mai departe. Copiii de atunci au crescut, s-au indragostit, s-au plimbat de mina prin micul parc, unii dintre ei au decis sa aiba o viata impreuna si astfel s-au nascut alti copii care vor sa se joace si sa alerge in micul parc. Indragostitii de atunci au acum fire albe de par in cap si in plimbarile lor prin carier mai vor sa se odihneasca putin in micul parc. Batrinii de atunci au plecat dintre noi, si de acolo de sus vor sa se mai uite odata la verdeata si la scrinciobul si toboganul din micul parc...

Si eu am copilarit in acest cartier, am batut mingea in "parculet", am fumat pe furis o prima tigara in parculet, am ramas la povesti si glume cu tovarasii de joaca pina mai tirziu in parculet, m-am dat in scrinciob si pe tobogan in parculet, am sarutat o fata in parculet, m-am oprit cu bunica de citeva ori (Dumnezeu s-o ierte) in parculet. De cite ori nu stia de unde sa ma ia, mama ma putea gasi in parculet. Pe atunci nu existau telefoane mobile...

Din pacate, viata micului parc e pe cale sa se schimbe. "Parculetul" nostru mic, de doar vreo 500 de metri patrati, din strada Aviator Caranda colt cu General Culcer, mica noastra oaza de verdeata cu cei 50 de copaci ai ei, micul nostru loc de joaca si de odihna dintre casele din Drumul Sarii a fost vindut ca teren viran, cumparat de un afacerist cu buzunare largi si fara scrupule si ingradit de proprietar. Locul nostru de joaca si de plimbare a disparut pentru a face, cel mai probabil, loc unei cladiri.

Terenul pe care ca era altadata parcul se pare ca nu a fost deocamdata cumparat integral. Unul dintre viitorii proprietari ai terenului, pe numele lui Nicolae Berendea (sunt curios al cui fiu/frate/var/ginere/nepot este si ce culoare politica are) spune ca se afla inca in negocieri pentru achizitionarea parcului. „Am inaintat doar un avans pentru el. Nu ne-am decis daca o sa construim acolo. Probabil ca un an nu se va pune problema. Oricum, cand ne vom decide, vom face public, vom vorbi si cu oamenii din zona, ca sa stie ca se va construi. Acolo nu era un parc public, era doar un teren”, a spus Nicolae Berendea. Sunt absolut sigur ca oamenii din zona nu vor fi consultati, iar in parc intre timp au aparut si baraci pentru muncitorii care vor construi acolo.

Terenul este acolo dintotdeauna si nu a avut niciodata vreun proprietar, deci este imposibila proprietatea privata aparuta peste noapte. De fapt este posibila, asociata cu o spaga grasa plasata in buzunarul cui trebuie. Acolo a fost depozit pentru santierul din anii ‘30, cind s-a inceput constructia locuintelor din zona. Apoi, cind s-au terminat lucrarile, a ramas un spatiu intre case, care a fost transformat in parc cu loc de joaca. Era al statului, si nu are in nici un fel cum sa fie mostenit. Dar, ca de obicei, in Romania, banii se dovedesc mai puternici decit legea si astfel un grup de oameni de bine a achizitionat pe un pret de nimic si o spaga corespunzatoare singura oaza verde a acestui cartier. Pretul unui metru patrat de teren aici, in spirala absurda a multiplicarii exponentiale a preturilor, a ajuns la 2.000 de euro. Deci micul meu parculet valoreaza 2.000 * 500 = 1 milion de euro. Cit o fi fost spaga ? Cred ca de ordinul sutelor de mii de euro. Se pare ca este o metoda practicata la scara larga in ultima vreme, declararea parcurilor ca terenuri virane si atribuirea lor unor asa-zisi "mostenitori" sau cumparatori fara nici un drept. Buzunarul functionarului public care da avizul si al primarului se ingroasa, investitorul imobiliar e fericit ca a pus mina la pret de chilipir pe un teren de milioane, iar noi suportam, din buzunarul nostru, taxe si impozite, pentru a-i tine in viata si in putere pe asemenea netrebnici, care iata, nu numai ca ne fura banii, ne jignesc inteligenta, eludeaza un intreg sistem atit legislativ cit si de valori morale, dar ne fura si unica bucurie "verde" a cartierului, unicul bastion de verdeata intre atitea vile si chiar blocuri care cresc, cresc, cresc, ca ciupercile dupa ploaie, stricind frumusetea arhitectonica a unui cartier in care se putea regasi un pic din atmosfera si din linistea Bucurestiului interbelic.

Micul meu parculet a scapat de soarta trista de a deveni o fundatie de bloc in anii comunismului, pentru a ajunge o fundatie de bloc in anii capitalismului feroce. Cum sa-i mai pot invinui pe cei care spun ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, ca nu se fura atit...

Micul meu parculet plinge si imi cere ajutorul. Iar eu nu stiu ce sa fac, doar am gasit undeva numele acestui ticalos Berendea, dar am auzit un zvon cum ca el nu ar fi decit un paravan si adevaratul proprietar ar fi prefectul de Cluj. Fiind doar un zvon, prefer sa nu insist inca pe marginea lui. Cine are cea mai mica idee cum am putea salva micul meu parculet, este rugat sa vina cu idei, propuneri, sugestii. Probabil urmatorul pas va fi sa fac petitii on line si sa raspindesc mica mea poveste, apoi sa incerc sa o trimit in cit mai multe locuri, poate o ajunge macar la 1% din faima povestii cu Costanda si parcul Bordei. Daca as sti ca asta poate salva micul meu parculet, as incerca sa o scot in presa, poate cineva acolo sus se va sesiza si miinile patate de spaga se vor imprieteni cu catusele care le asteapta de atita timp.... Poate. Dar sunt un visator, traim totusi in Romania si nimeni dintre marii corupti ai acestei tari nu a ajuns inca acolo unde ii este locul.

Va rog, ajutati-ma sa ajut micul parculet !

IRIS

"Incepi cu «A fost odata»/ Povesti ce poate s-au mai spus"… Nu ne vom satura niciodata de muzica sau de povestile lor. Fiindca ne-au daruit o "Floare de Iris".

Salile erau arhipline. Fanii ii aclamau in picioare. Le stiau versurile pe dinafara. Umbla vorba, inainte de Revolutie, ca Iris isi isterizeaza fanii in asa masura, incit ii aduce in pragul sinuciderii colective. De isterizat se isterizau, intr-adevar, dar n-aveau de gand sa-si puna capat zilelor. Fiindca nici nu se termina bine show-ul, iar admiratorii intrebau cand va fi viitorul concert. Formaţia Iris, incontestabila valoare a rock-ului romanesc, a implinit 30 de ani de cind umple salile de concerte din Romania.

30 de ani. Virsta mea. Multe casnicii nu rezista atit. Multe formatii nici nu au atitea concerte in toata cariera lor girata de 2-3 super-hituri. Multi nu rezista atitia ani fara a face compromisuri cu care nu se poate adormi seara. Iris ramine Iris si pentru ca n-a facut compromisuri muzicale. Nu a dat-o pe pop cind rock-ul aparent suferea , nici pe colaborari indoielnice cu faimosii acelui sfert de ora. A facut linie melodica, a facut vers de neuitat, a facut muzica. N-a urmarit hit-ul, el a venit natural. N-au facut nici pur afacere din muzica, cu bilete exorbitante sau mare tam-tam ca au inchis nu stiu cite case de bilete. Sunt lorzi, sunt demni si sunt valorosi.

Dupa ce trec anii ramin amintirile ­frumoase, dar nici greutatile nu se pot uita. Aproape orice biografie Iris incepe cu “s-a format in 1977, la Bu­cu­resti, in urmatoarea componenta: Nelu Dumitrescu – tobe, Nutu Olteanu – chitara, voce, Emil Lechinteanu – bas..., iar din 1980 vine Cristi Minculescu”. Asa este, dar inainte si dupa s-au mai intimplat destule, intr-un interval de timp relativ scurt avind loc migrari de la un grup la altul, reveniri, certuri si impacari. A fost o perioada pe cit de dificila pe atit de efervescenta pentru rockul din Romania in gene­ral si pentru Iris in special. De fapt, nucleul viitorului grup Iris s-a format la sfirsitul lui ’75, cind Deep Purple, Led Zeppelin si Jimi Hendrix erau idoli si multi tineri visau sa ajunga ca ei.

Buna seara, prieteeeni ! In Iris a venit Cristi Minculescuuuuuuu! La 7 ianuarie 1980, chiar de ziua lui Nelu. Isi aminteste de parc-a fost ieri. "Am dat o proba si am ramas. Peste cateva saptamini am avut primul concert." Venea din trupa Harap-Alb si cinta mai mult pe la petreceri. Spre disperarea parintilor, a renuntat la Facultatea de Constructii. "M-as fi lasat oricum. Nu eram facut pentru inginerie. A fost mare deranj in familia mea din cauza asta". Trupa a trecut prin numeroase schimbari de formula, cea mai reprezentativa fiind cea care a avut in componenta cuplul de chitaristi Nutu Olteanu - Adrian Ilie, avindu-l solist pe Cristian Minculescu. Formula actuala (din 1986) a formatiei ii include pe Valter Popa (chitara), Ion "Nelu" Dumitrescu (baterie), Doru "Boro" Borobeica (bass), Cristi Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).

"Au trecut atitia ani... e si un paradox: Irisul e o floare care tine doar in luma mai. Floarea noastra tine de 30 de ani. Mi-a placut enorm numele asta, Iris. In general, numele usor de scandat au succes. Cred ca, de la infiintare, trupa asta a avut un inger pazitor", spune Cristi Minculescu.

Unii ii iubesc pentru primele doua albume, dar majoritatea – neconditionat. Acum, la aniversare, depanam amintiri, evidentiem succese si ne gindim la viitor. Formatie de suflet pentru milioane de romani, Iris a sarbatorit 30 de ani, iar Minculescu a promis ca viitoarea aniversare va fi la 40. De-a lungul timpului au fost incercate mai mult de zece formule pina cind s-a ajuns la o componenta stabila. Grupul a sustinut pina acum in jur de 5.000 de concerte, in fata a peste 8 milioane de oameni si are la activ 15 albume, cel mai recent fiind poemul rock “Iris 30 de ani: Cei ce vor fi”. Iris se mai poate mindri cu “Athenaeum”, un monumental dublu CD, dar şi cu “Digital Athenaeum”, primul DVD al unui artist (grup) din Romania. De asemenea, este singura formatie de la noi care a inre­gistrat si filmat cu mari muzicieni, intrati in istoria universala a rockului: “Lady in Black”, cu Mick Box şi Bernie Shaw de la Uriah Heep. Dupa atitea proiecte realizate, ce mai poate face Iris? Raspunsul il da Valter: “Se pot face multe, dar niciodata nu ne gindim de acum pina la anul ce vom face”.

Cristian Minculescu, Doru Borobeica, Ion Dumitrescu, Relu Marin si Valter Popa se pot lauda cu titlul de Cavaleri ai Ordinului National “Meritul Cultural”. Este pentru prima data cind in Romania seful statului acorda o astfel de decoratie unei formatii de muzica rock. Inalta distinctie a statului roman le-a fost conferita celor cinci muzicieni “pentru activitatea de 30 de ani si contributia deosebita in promovarea muzicii rock” si le-a fost inminata chiar de Traian Basescu, intr-o ceremonie desfasurata la Palatul Cotroceni. Seful statului nu si-a ascuns simpatia pentru celebrii rockeri romani: “E o bucurie sa decorez cu inalte ordine ale statului roman o formatie care timp de 30 de ani ne-a adus tuturor bucurii. Ati avut puterea ca in anii ’80, la sfirsitul anilor ’70, chiar, sa ne daruiti tuturor acele oaze de libertate de care am avut toti nevoie”. Traian Basescu le-a multumit mebrilor trupei Iris pentru ca melodiile lor au fost “avansuri” pe care le-au facut libertatii in numele romanilor. Presedintele a incercat si un exercitiu de sinceritate: “Chiar daca nu am inteles exact mesajul, ati avut puterea sa ne faceti sa le urmam”. Nu a uitat nici declaratia de fan Iris: “Va asigur de toata dragostea mea”. Cristian Minculescu i-a multumit sefului statului pentru “suportul moral de-a lungul timpului”. Multumirile au venit si pentru ca presedintele a coborit “de la inaltimea institutiei prezidentiale”. Basescu nu a ramas nici el dator: “Nu am coborit, ci am urcat pina la voi”. Minculescu i-a facut si-o urare in stil rock presedintelui: “Sanatate la maxim, noroc si succese”. El a subliniat ca decoratiile primite din partea "primului presedinte iubitor de muzica rock al tuturor romanilor", alaturi de faptul ca au cintat in deschiderea Rolling Stones reprezinta "incoronarea" celor 30 de ani de existenta ai formatiei.

In 2007 e greu de crezut sau de adus aminte ca in Romania comunista Partidul era in toate, peste tot, printre noi. Daca erai rocker, taiatul pantalonilor evazati sau taierea pletelor erau doua si cele mai mici rele care ti se puteau intimpla in “epoca de aur”. Atit Militia, dar mai ales Securitatea ve­gheau ca intreaga societate sa mearga spre comunism in zbor fara evenimente. Concertele rock au fost suprave­gheate intotdeauna, atit cele ale formatiilor autohtone, cit si putinele trupe venite din strainatate. Inainte de apa­ritia (sau difuzarea) unui disc, o comisie de tovarasi trebuia sa citeasca si sa aprobe sau nu textele melodiilor. De exemplu, “Cine ma striga in noapte” (compus în 1981) nu a primit aproba­rea de difuzare, fiind conside­rat depresiv. Dar nu numai textele pieselor, ci si tinuta sau comportamentul artistilor erau in vizor in acei ani. De aceea, Iris, una dintre cele mai dinamice formaţii rock de la noi, avea la fiecare concert “observatori”. O data cu ve­ni­­rea lui Cristi Mincu­lescu, Iris devenea tot mai populara, iar spectacolele erau o mare revarsare de energie, de la trupa spre pu­blic si inapoi. In consecinta, baietii erau din ce in ce mai haituiti, cenzurati, amenin­tati. Inainte de a ajunge la stabilitatea si succesul de azi, Iris a fost obligata sa depaseasca mai multe obstacole, iar unele dintre ele au fost aparent insurmontabile. Erau in plina glorie, dar pericolul plutea in aer, caci Iris stringea prea multa lume pe stadioane si era considerata un "pericol". "Unii au renuntat din motive obiective sau subiective, altii n-au rezistat presiunii, haituielii si cenzurii si au fugit din tara. In astfel de momente te agati de orice. Iris s-a agatat de public", ne-a declarat Cristi. Asadar, Iris a ales sa ramana. Dar erau cu sabia lui Damocles deasupra capului. In 1980, au primit prima interdictie de a mai cinta si a durat trei luni, a doua a fost in 1982 si a durat o luna de zile. Dar in aprilie 1988 era sa se lase rau de tot, in urma “incidentelor” de la Miercurea-Ciuc, Iris riscind “suspendarea pe viata”. Legenda spune ca spectatorii s-au enervat ca formatia nu a mai fost lasata sa iasa la bis, au spart geamurile Casei de Cultura si au rasturnat niste dube ale Militiei”. Membrii trupei au fost avertizati ca li se pregateste interdictia definitiva, tocmai de aceea au compus "Floare de Iris", melodia care a devenit imnul trupei. "Daca noi nu vom mai fi/ Va veti aminti/ Ca a fost odata Iris!" O luna mai tirziu, chiar in ziua lansarii albumului “Iris III – Nu te opri”, grupul a fost instiintat ca i s-a interzis sa cinte pentru totdeauna. Dar Cristi, Valter, Boro si Nelu au avut pe cineva acolo sus care i-a iubit si le-a anulat sentinta definitiva.

Ce mai freamat, ce mai zbucium la concertele Iris! Au cintat in cluburi, in sali de sport, in teatre, in camine culturale, pe stadioane arhipline cu Cenaclul Flacara. Aveau peste 180 de concerte pe an. "Buna seara, prieteni!". Este introducerea pe care o auzim, invariabil, la fiecare concert. "Buna seara, Sinaia!" sau "Buna seara, Mamaia!", chiar si "Buna seara, Dalga", daca ar cinta acolo. Odata insa, cind au cantat in Lehliu, Cristi a salutat publicul cu: "Buna seara, Lehliu gara!", fiindca acestea au fost primele cuvinte pe care le-a vazut la intrarea in localitate. Circula si o gluma printre artisti: singura localitate in care Cristi spune doar "Buna seara prieteni!" este Baicoi.

Vineri seara, pe bulevardul ce ducea spre Aeroportul Baneasa, masinile inaintau mai greu decit pietonii. Nu plecau toti din tara, cum ar fi fost de asteptat, ci era convoiul celor ce nu doreau in ruptul capului sa lipseasca de la aniversarea zeilor rock-ului romanesc: Iris. Din pacate, situatia in care sunt acum m-a impiedicat sa fiu si eu acolo si sa ratez show-ul "nationalei de rock a Romaniei". In costume elegante, sositi intr-o masina de lux, in haine de piele sau jeansi taiati, veniti cu autobuzul direct de pe bancile liceului, fani de toate virstele, adolescenti si oameni cu parul alb, generatiile muzicii Iris s-au adunat pe Aeroportul Baneasa, la o aniversare care nu a mai fost doar a trupei Iris, ci a tuturor.

Concertul a inceput cu o mica intirziere, deoarece lumea inca se inghesuia la porti si in jurul orei 20.00. Publicul era deja surescitat, unii aplaudau strigind numele trupei, altii cintau "La multi ani!", iar inceputul a fost pe masura asteptarii: "Buna seara, prieteni!" si acordurile vechii melodii "Pe ape" au electrizat fanii de toate virstele prezenti pe aeroport. Au rasunat pe Baneasa nu doar vocile celor cinci muzicieni, ci si glasurile miilor de oameni strinsi la concert, caci piese precum "Trenul fara nas", "Cine ma striga in noapte", "Vino pentru totdeauna", "Casino", "Pe ape" sau "Luna plina" au intrat deja in legenda si nu pot lipsi la nici un concert Iris.

Vocea dramatica a Maiei Morgenstern sau replica din "Gladiatorul" cu care a caracterizat Tudor Chirila magicienii sarbatoriti au completat o seara magica, din care regretul lipsei lui Adrian Pintea sau a lui Florian Pittis, nelipsiti altadata, a fost punctata de Cristian Minculescu prin melodia de pe noul album, "Lacrimi de roua."

Iris ne-a promis a 40-a aniversare, iar noi nu uitam, asa cum pastram de generatii acelasi salut in inimi: "Buna seara, prieteni!"

Demisie oficiala

Subsemnatul, va aduc la cunostinta hotarirea irevocabila de a demisiona oficial din functia de adult pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut cindva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cind trec oameni maturi si importanti spre serviciu, si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mindru de trotineta mea cea rosie, fara sa ma interseze cat costa asigurarea pe anul viitor.
Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti minca.
Vreau sa stau intins la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebindu-se cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla. Atunci cind tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cind nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cind nu imi pasa de cit de putine lucruri stiam, pentru ca nici nu stiam cit de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.
Am ajuns astfel sa aflu ceea ce nu ar fi trebuit: razboaie si purificarii etnice, copii abuzati si copii murind de foame, divorturi, droguri in licee, prostitutie, justitie corupta, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frati invrajbiti fara bani, ura, birfa.
Am aflat despre materialism nedialectic si mame denaturate, care isi vind copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de barbati, pentru un televizor de ocazie.
Ce s-a intamplat cu timpul cind aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrini mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese cistigate in urma ultimei zmeiade?
Unde sunt anii cand mi se parea ca tot ce ti se putea intimpla mai rau in lume era sa nu fii ales in echipa lui Menica repetentul, atunci cind jucam fotbal in spatele scolii?
Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetiile echipajului "Speranta", navigand cu "Toate panzele sus" si pe mama citindu-mi despre Iosif si fratii sai.
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericit!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarindu-ma in copaci, calarind bicicleta varului Cristi si citind Robinson Crusoe, ascuns in coliba injghebata din ramuri si frunze de fag, in spatele gradinii.
Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, asigurari pentru masini, asigurari de sanatate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netaiata, computerul virusat si faptul ca masina a inceput sa vrea la mecanic.
Va asigur ca nu o sa fiu pus in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebat: "Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?", deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.
Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe Florin Piersic - Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.
Gata cu birfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, gata cu hernia de disc, par grizonat, ochelari pierduti, medicamente scumpe si dinti de portelan.
Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zimbetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvintului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.
Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate si sa stau in bratele Lui Isus. Fiti voi mari si importanti, si ocupati, si ingrijorati. Eu vreau sa cresc MIC!

Vama trista

Si totusi am plecat simbata in Vama. Chiar daca am luat niste tzepe, dorinta de a ajunge acolo a fost mai mare decit chinul de a pleca singur asa ca m-am trezit de dimineata, m-am suit in masina si am plecat. Soarele ma saluta si ma astepta, iar Cd-ul nu putea sa cinte decit "M-am saturat de patul meu de-acasa/Cearsafurile nu imi mai zimbesc/Aceleasi haine zac tacut pe masa/Si parca-mi spun ca nici nu mai traiesc/Si-atunci ies afara, e vint si este vara/Si ceru-mi spune: <<>> ". 30 minute pe 3 km de autostrada, nebunie pina la Basarabi, nebunie in Constanta, nebunie pina la iesirea din Eforie, asa ca am reusit sa fac aproape 5 ore pe drum, dar am ajuns. Am parcat masina si m-am dus sa revad marea, nisipul, o bere buna si bruna si rece. M-am intilnit cu cunoscuti, am stat la povesti si la beri cu ei, am primit revista "Photo", am fotografiat pisici, ciini, iepuri si un apus de soare. Au venit niste prieteni foarte buni. Am fost martorul intimplator al unui recital folk, intr-o curte, intre 15 oameni, o voce excelenta care a impartasit cam o ora si ceva si celorlalti valoarea sa... Si chiar a cintat excelent. O noua noapte, un pic de whisky, plimbare pe plaja, am ratat concertul Tapinarii care tocmai se termina, am ratat concertul Ada Milea pina am cautat cel cu Tapinarii. Asa ca inapoi la Stuf... si noaptea a curs lina, dar norii au aparut si am fugit la culcare la 4 si ceva, dindu-mi seama ca n-o sa am sansa unui rasarit atit de frumos ca pina acum. Am luat a noua scoica si m-am dus in camaruta pe care am gasit-o (de fapt a fost o canapea intr-o bucatarie, dar ce mai conteaza.... Vama chiar era plina).

A doua zi, Vama era trista. Soarele nu ne mai mingiia cu razele lui fierbinti. Omleta de la ora 2, intilnirea nepregatita cu o prietena foarte buna si cu mama ei, multe, multe povesti. Cafeaua la Ovidiu.... si vestea cea trista, care a cazut ca un trasnet peste toti cei care facem parte din generatia in blugi. Din momentul in care vestea s-a confirmat, soarele s-a ascuns trist in nori si parca toata Vama s-a intristat ascultind vocea lui Pittis vorbind despre Sfirsitul care nu era acolo si atunci.

"SUNT TINAR, DOAMNA!" Asa a spus Motu timp de 63 de ani. Si tinar a ramas pina duminica la prinz, cind cancerul l-a lasat fara grai. "Conceptia mea este «Carpe diem!», deci nu exista ieri, nu exista miine. Eu imi traiesc numai clipa!" Asa gindea si asa a trait. A facut exact asa cum a spus. A trait clipa pina in ultimul moment si nu s-a temut de moarte, a fost demn in fata ei. "Nu imi fac planuri niciodata, pentru ca relatia intre gind si timp e grava. Pina sa ajung sa materializez niste lucruri pe care le-am gindit, mi-au venit altele in minte, la fel de frumoase. Aici e mai grav. Nu sunt obisnuit cu lucrul asta, sa stau cu picioarele in apa rece si sa fac planuri." Asa a construit "castele de gindire" pentru citeva generatii de romani care l-au iubit. Generatii care au fredonat cu el apelul lansat catre lumea condusa de idei preconcepute: "Lume, lume, soro lume / De ce esti prea rea de gura? / De ce ne privesti cu ura? / Vinovatii fara vina / Cer sa se faca lumina. //Vreau sa-nalt castele de gindire, / Vreau sa fiu lasat sa simt cum cresc. / Nu conteaza cit de lung am parul, / Mai presus e cit si cum gindesc". Si nu pot sa uit ca ultima oara l-am vazut chiar in Vama.... Am plecat foarte trist, am lasat in urma mea o Vama trista, oameni tristi. Si cum sa nu fiu trist cind in locul unde generatii intregi de pletosi curati la suflet au redefinit libertatea, aflu ca s-a stins cel ale carei plete au fost un simbol al dorintei de libertate in niste vremuri in care aceasta ne era interzisa ? Si cum sa nu fie Vama trista cind aici a fost sediul de rezistenta al generatiei in blugi, cind aici e locul geometric al tuturor celor cu parul lung, dezamagiti de sistemele comuniste sau oligarhice, care au fredonat macar odata "Nu conteaza cit de lung am parul..."

Si iata cum am vrut sa scriu un blog despre Vama, despre nisip, valuri, scoici, soare si libertate, si am ajuns sa scriu un blog trist despre o despartire trista. Dar disparitia giganticului Motzu m-a tulburat si m-a marcat prea mult cit sa nu mai scriu inca o data despre asta. Pentru mine, el va fi intotdeauna cel care-si scutura pletele pe scena, declamand, cu acel timbru inconfundabil: "Sunt tinar, Doamna / Sunt Pittis. Buna seara!", aprinzind astfel flacara spectacolului. Pletosii de ieri si de azi (pentru cine nu stie, si eu am avut plete o buna parte din liceu si cam toata facultatea), artistii si fanii, toti cei pe care Pittis i-a facut mai buni de-a lungul vietii lui il vor purta in suflet mereu. V-a murit Pittis, copii dragi ai tuturor virstelor nonconformiste! Si-a luat zborul spre cele celeste minunata pasare de argint din pletele lui!... Pasarea aceea neostentativa, in blugi banali, precum mierla in penajul ei modest, care devine atit de elocvent printre tot felul de codobaturi şi ciori vopsite strident, ce nu stiu decit sa ciriie, in timp ce ea se inclina cind pe aripa rock si cind pe aripa folk, spre a-si marca rotirea ca o vraja a sentimentelor pure pe care le trezea in toate sufletele, facindu-le sa uite in acea clipa ca omul mai are si latura sa de lasitate sau conformism. Pentru ca – invaluindu-ne in pletele lui pe care multi ar fi vrut sa i le tunda si daruindu-ne cu discreta aparitie tot harul sinceritatii pentru o traire estetica pe care politrucii ar fi vrut sa ne-o sugrume – orice ar vrea sa spuna unii sau oricum ar vrea sa se impauneze altii, Pittis a fost la noi adevaratul dizident, adevaratul contestatar si adevaratul consecvent pe aceasta cale. Care nu a facut nici exhibitionism atunci, nici caz dupa aceea; ci a ramas in geaca lui, cu cocul lui, cu sufletul lui curat de care n-avea cum sa se apropie compromisul. Ca un simbol de calma perseverenta in verticalitate, cu o filozofie de fond personal specifica fiecarui om ostil agresiunilor care-i incaleca valorile libertatii.

Florian Pittis ne-a parasit duminica. A lasat in urma o altfel de lume, mult saracita. Fara spiritul sau viu, fara setea lui de viata, de cintec, de joc, lumea pare amortita intr-un anotimp tern, fara culoare si lumina. Ce ne vom face fara Motu? E greu de spus. Lumea nu va mai fi la fel. Pur si simplu. Nu putem vorbi la trecut despre el. Putem doar sa-l adapostim in sufletul nostru cum putem mai bine. Pentru a fi, in continuare, bogati. Pentru a nu uita sa fim, din cind in cind macar, legati sufleteste de izvorul pur si nesfirsit al existentei, sub ce forma ar fi ea. Motule, Dumnezeu te-a primit linga el, te-a iertat si te va odihni. Tu cinta-i si incinta-l, la fel cum ai facut si cu noi, de-atita timp....

Sunt un frate tinar, care crede in dreptate,
Am ochi negri, dar am miinile curate.
Iubesc pletele si ploaia si camasile-nflorate,
Nu raspund cind mi se-arunca vorbe-n spate.

Un fapt fara importanta ma poate face sa sper,
Ma-nclin si pun in balanta ce-i sfânt cu ce-i efemer.
Peste tot atirna greu
Teama de sinceritate...

Dar de cite ori, prieteni, n-am suris cu intristare,
Cind sperantele pareau inselatoare.
Cind necinstea si prostia si-ascundeau prin gropi norocul,
Stiti de cite ori, prieteni, i-am prins jocul.
Ne-am saturat de palavre, de carti si filme de soc,
Cu vampe, regi si cadavre, cu stele de iarmaroc.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Ni-e lehamite de marsuri, de tromboane si plocoane,
De blazoane, de canoane si fasoane.
Fiindca banul si prostia sunt pericole morale
Circul vieti ne-a impus salturi mortale.
Deasupra florilor noastre ciuperca cheama a pustiu,
Din cer cad pasari albastre si totusi nu-i prea tirziu.

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Sa-ncercam sa facem noi
Un oras fara pacate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.
Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.