Romania cu lantul de git

Din nou un articol excelent al lui Lucian Mindruta. Pe masura ce dau de mai multe articole scrise de el, imi devine tot mai simpatic si se detaseaza tot mai mult de imaginea de "Bilbutza" de la circotasi. Omul asta chiar are talentul de a surpinde chintesenta poporului roman, natie europeana si membru NATO si UE in anul de gratie 2008. Unde esti tu, Caragiale ? Dar tu, Tepes Doamne ?

Lantul e de aur, România nu mai stim prea sigur ce mai e si a cui. Realitatea demografica s-a schimbat brusc, ca o furtuna sosita din senin. Sîntem sub ocupatie, dar nu se vede nici o armata. Sîntem colonizati de o populatie certareata si nesimtita, venita din nici o stepa, adusa de nici un avion. O populatie care a evoluat în interiorul corpului national, ca fetusii din Alien, si care iese acum prin burta, urlînd din toti bojocii: "Am avere, am valoare!"

E ca si cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o masina de mîl uman care acopera încet-încet natiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade si a lui Nichita. Incubatoarele de incubusi din cartierele periferice, fabricile de cetateni ale lui Ceausescu, traditia celor 15 copii în salasele de nomazi, cine mai stie? Lumea de pe strada nu mai e cea pe care o stiam din copilarie. Tata Ioan si Tanti Mimi, familie veche, cu casa în Cezar Bolliac, facuta la 1870, au lasat în urma un copil, care a mai facut un copil, blond si bucalat si bine crescut, cu care ma jucam acum 40 de ani. Pîna la urma, a plecat în strainatate, la studii si nu s-a mai întors niciodata. La fel, jumatate din strada: urmasii burgheziei care a avut timp sa dospeasca elite. În locul celor disparuti, au aparut rufele colorate întinse la uscat si boxele scoase pe fereastra. În locul bunicii care ne spunea sa nu scuipam pe jos, s-a asezat bunica ce-si trimite nepotii dupa bautura. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca si cum o prezenta grea si absurda s-ar fi asezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam ca e bine si mai ales peste ce credeam ca e frumos.

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetateanul român, cu lantul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se cazneste sa-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi ca esti tu mai dastept? Ia sa vad ce masina ai!". Noul domn Goe nu mai e nici macar simpatic: e viitor combinator si dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreti voi, în afara de viitorul tarii lui, care se va multumi, de la un punct, doar cu trecutul.

Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populatia care ne înlocuieste nu mai e nici macar ridicola. E dincolo de asta, în sensul cel mai rau si primitiv cu putinta. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.

Acum cîteva zile, am vazut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhamate la cosciugul lui Caiac, în semn de vesnic respect pentru o viata de crima si muschi în sînge. Oamenii aia care dadeau ordine politiei se pregatesc sa dea asaltul final, spre puterea oficiala, dupa ce au pus mîna pe cea simbolica: ascultam muzica lor, ne refacem reperele dupa valorile lor, sîntem calcati de masinile lor. Undeva, departe, Uniunea Europeana si moda corectitudinii politice ne învata sa multumim frumos pentru asta si sa ne stergem la gura. Am fost o natiune, devenim o suma de triburi. Sîntem o tara ocupata de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O tara pusa la respect cu pumnul plin de tatuaje, o tara în care fiul naiv si sarac al taranului (cîti or mai fi asa) îsi face educatia din textele de pe Taraf TV si meseria de la sutii cu care se întîlneste la Gara de Nord, cînd se da jos din autobuz. Marginea lumii s-a razbunat dînd buzna în centru, pusa pe jaful identitatii nationale, întocmai ca barbarii care navaleau în Roma, surprinsi ca localnicii n-au puterea sa lupte.

Tara cea noua, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee si-n carti. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de româna se poate retrage în privata din curte, unde îsi va îndeplini ultima menire, neprevazuta de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele ramîn sa sfideze eternitatea. Cu ele nu poti sa te stergi la fund.
Chiar daca ai vrea.

Cine a mai ramas pe aici...

Un text senzational al lui Lucian Mindruta, care surpinde chintesenta poporului roman, natie europeana si membru NATO si UE, la inceput de secol 21, in anul de gratie 2008. Parca era mai bine pe vremea lui Caragiale...

Cine-a mai rămas în România

Zugravul. Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac, exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în peşteră, la Lascaux.
Baba urbană. Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara, chiar dacă nu-i poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Fireşte, baba are dreptate, însă asta nu-i face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvîrşire babele din America, alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de stînga. Babele noastre doar votează.
Şoferul manelist. E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii. Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat dintre românii care au rămas în ţară. Cînd te întrebi de ce Mazăre a pus palmieri la Constanţa, răspunsul e limpede pe şosea: pentru că maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.
Inginerul. A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă, desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program clar. Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin. Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.
Bogatul. În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sînt bogaţi – pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine, ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care nici psihologul plătit cu 200 ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară, e doar ostentativ.
Băiatul de club. El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără paparazzi. Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.
Toţi ăştia au rămas în ţară. Restul au plecat, şi nu în concediu. Or mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să vă spun e altceva: uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa asta, trebuie să facem o naţiune.

Kogălnicene, mă, Carole, băi intelectualilor, ce naiba, nu se bagă nimeni?

I am back

M-am intors. E drept ca m-am intors de 2 saptamini, dar, intotdeauna, dupa concediu, lucrurile tind sa se miste mult mai incet, si sa isi reintre in ritmul lor obisnuit mult mai greu.

Si, ca sa fac bilantul acestui concediu, trebuie sa spun ca a fost foarte frumos. Au fost 5.000 de kilometri (4.000 cu trenul si 1.000 cu masina - desi probabil ar trebui sa mai adaug si vreo 100 ca pieton plimbaretz), 6 tari straine, 4 capitale, 3.000 de poze, multe frumuseti arhitecturale, multa istorie, multe peisaje superbe, si doar 2 saptamini... Trseul complet a fost: Bucuresti - Budapesta (2 zile si 2 nopti) - Viena (2 zile si 3 nopti) - Bratislava (1 zi) - Salzburg (1 zi) - Munchen (1 zi si 1 noapte) - Heidelberg (5 zile si 8 nopti) - Luxemburg (1 zi) - Strasbourg + Ribeauville (1 zi) - Mannheim (1 zi) - Munchen (1 zi).

Nu stiu ce mi-a placut mai mult. Daca a fost ziua fierbinte de august din Budapesta sau seara de week-end de pe podul "Chain Bridge" care devenise pietonal si era o copie fidela a celebrului "Karlovy Most" din Praga. Daca a fost romantismul Vienei, frumusetea cladirilor dar si minunatia din curtea palatului Schonbrun. Poate modul in care verii nostri slovacii au stiut sa faca din centrul istoric al Bratislavei o zona turistica minunata, poate modul in care imaginea lui Mozart se simtea (si se vindea) peste tot in Salzburg, poate minunatia de primarie din Munchen si statuetele care cinta la ora 12. Poate romantismul si frumusetea vechiului centru universitar Heidelberg si trenuletzul vechi de 100 de ani cu care poti merge in virful dealului, pentru a avea o panorama care iti ia suflarea, sau poate barul vechi de sute de ani din acelasi Heidelberg si cu pianistul care cinta fara partitura, ore in sir, fara sa se repete. Poate maretia unui oras mare dintr-o tara mica, Luxemburgul, sau poate casutele ca de turta dulce din Alsacia, catedrala din Strasbourg, dar si idilismul din Ribeauville, un satuc la 80 de kilometri de Strasbourg unde as vrea sa ma retrag cindva, la batrinete...

Sau poate cel mai mult mi-a placut civilizatia din toate aceste tari, relaxarea pe care o vedeam pe fata tuturor, fie ei unguri, austrieci, nemti sau luxemburghezi. Viata curge in ritmul lor linistit, si nu atit de grabit ca la noi. Si totusi, eu au timp sa traiasca, sa iasa in pacuri, sa se plimbe cu bicicletele, sa iasa seara la o bere, sa aiba grija de ei si de sanatatea lor si sa puna pe primul plan conceptul de calitate a vietii. Nu o sa-i vezi inghesuindu-se in tramvaiul 5 care venea cu o precizie aproape enervanta la ora la care era afisat pe panou, nu o sa il auzi claxonind isteric pe cel care e al zecelea la semafor in secunda in care s-a facut verde, nu o sa ai unde sa inveti injuraturi noi cum ai dimineata la Razoare, nu o sa-ti faci probleme pentru siguranta ta cind te plimbi pe strazi mai putin centrale dupa lasarea intunericului. O sa te miri cum mame cu copiii in carucior au curajul sa se plimbe cu tramvaiul, cum batrini in carucior ies seara sa bea o mere si sa manince niste wurst in centru, o sa te miri cit de bine e pus la punct totul, cit de mult conteaza omul pentru autoritati, cit de mult respect reciproc exista. Si nu o sa intelegi de ce toti cei a caror privire se intersecteaza cu a ta iti zimbesc, sincer, din inima, pentru ca ei stiu ca viata e frumoasa, si nu vei vedea fetele superior-plictisite sau cu nervii in pioneze dupa 5 kilometri intr-o ora si 20 de minute din traficul din Bucuresti.

Europa, venim si noi. Dar, din pacate, suntem inca atit de departe, incit nu pot decit sa ma mir cit de optimist a fost nea Brucan cind ne-a dat numai 25 de ani sa ajungem acolo. Mai avem sute de ani, multe schimburi de generatii si o nevoie tot mai puternica de epurare etnica. Pina atunci, ma duc sa inchid geamul, ca iar trece un jmecher cu un chiu sapte alb la mine pe strada, ascultind la maxim ultimele compozitii ale rapsozilor de cartier...

Pentru Sting barosanu

Petronel Parizer feat Sting - Fragil, o melodie facuta la caterinca de Varza TV. Pina sa ma injurati si sa ma catalogati manelist, trebuie neaparat sa zic ca e facuta la misto. Aceasta melodie amesteca melodia lui Sting cu manelele noastre cele de toate zilele. Traducerile sunt super :)

Melodia este un pamflet si trebuie tratata ca atare.

Comentariu literar la o manea

Versuri "Florin Peste feat Mihaela Minune - 3 luni de senzatie"

Ce miracol si ce vraja
Stau cu gagica pe plaja
Am chef de distractie
3 luni de senzatie

Dau o cheie la mertan
Si am plecat pe litoral
Mi-am pus plinul de benzina
Si in dreapta o blondina

Am mertanul de mult timp
Si-o blondina prototip
E a mea numai a mea
Si-mi petrec vara cu ea

Marea neagra e calduta
Blonda-i sexy si finuta
Ziua stau cu ea la soare
Noaptea o scot la plïmbare

Încă din primele versuri, autorul plasează acţiunea într-un mediu feeric.

Ce miracol şi ce vrajă
Stau cu gagica/gagiul pe plajă

Prin folosirea cuvintelor miracol şi vrajă, poetul ne trimite într-o lume magică, interzisă muritorilor de rând. Efectul este completat de plasarea celor doi protagonişti pe plajă – trimitere directă la infinitul mării, care ar putea sugera şi iubirea nesfârşită, dar şi eternitatea. Nisipul ne duce cu gândul la scurgerea timpului, autorul reuşind astfel să îmbine prin folosirea unui singur cuvânt, atât infinitul cât şi perenul.

În următoarele două versuri, poetul doreşte să împace relativa bipolaritate dintre infinit şi peren.

Am chef de distractie
3 luni de senzatie

Conştient de clipa fermecată pe care o trăieşte, autorul îşi avertizează ascultătorul (cititorul) că iubirea nesfârşită, dragostea profundă, infinitultul, alfa şi omega, arde intens, asemeni razelor unei zile însorite de vară, comprimându-se în "3 luni de senzaţie". Necuprinsul este asfel încadrat în limite foarte bine delimitate - trei luni – iar profunzimea sentimentelor umane îmbracă forma senzaţiilor.
Iubirea magică nu are suişuri sau coborâşuri. Aşa cum spune şi poetul, cuvintele de ordine în cazul unei asemenea iubiri sunt cheful şi distracţia alături de gagiu sau gagică.
Folosirea cuvintelor nu este deloc întâmplătoare. Elementele de argou: gagiul, gagica vin să sugereze faptul că cel care vorbeşte este un om asemeni nouă, care însă, conform preceptului biblic, şi-a pus în valoare, talanţii, reuşind să pătrundă într-o lume de vis.

A doua strofă a cântecului descrie opulenţa de care se bucură eroul.

Dau o cheie la mertan
Si am plecat pe litoral
Mi-am pus plinul de benzina
Si in dreapta o blondina

„Merţan"-ul face trimitere la stilul de viaţă al marilor padişahi. Folosirea expresiei „plinul de benzină" nu este deloc întâmplătoare. Ea ilustrează verticalitatea convingerilor personajului principal. El nu operează cu jumătăţi de măsură. Totul sau nimic pare a fi deviza după care se conduce. Noţiunea plin, are şi un sens metaforic. Ea prezintă maturitatea dragostei dintre cei doi, care tind spre perfecţiune. Acest lucru este confirmat şi de termenii cu care este descrisă marea iubirea a personajului nostru. Fata cu care se iubeste eroul principal nu este o fată oarecare. Ea este o „blondină" - simbol al frumuseţii feminine, aşezate la dreapta bărbatului.
Afirmaţia este întărită în versul al doilea din cea de a treia strofă.

Am mertanul de mult timp
Si-o blondina prototip
E a mea numai a mea
Si-mi petrec vara cu ea

Hiperbola "blondină prototip" descrie în profunzime calităţile greu de egalat ale iubitei, ea fiind o fiinţă unică. Prin folosirea unui termen tehnic pentru a-şi descrie iubita – "prototip" – autorul ne reaminteşte că dragostea lui este asemeni ţinuturilor exotice, fascinante dar încă neexplorate în profunzime, afirmaţia fiind întărită şi de plasarea poveştii în anotimpul de vară.

Ultima strofă descrie actul de iubire dintre cei doi. În primele două versuri, ne este prezentată atmosfera care domneşte între îndrăgostiţi.

Marea neagra e calduta
Blonda-i sexy si finuta

Iubirea se consumă în apa caldă a mării. Cristalinul mării descrie sentimentele celor doi iar căldura apei descrie relaţia dintre ei. Dragostea dintre cei doi este imună la scurgerea timpului.

Ziua stau cu ea la soare
Noaptea o scot la plïmbare

Succesiunea zi noapte nu poate perturba trăirile profunde alte tinerilor îndrăgostiţi, dar autorul lasă o portiţă de ieşire din această idilă aproape perfectă. Folosirea termenului "noaptea" din ultimul vers avertizează cititorul că totul poate fi perfectibil, chiar şi iubirea, iar dacă peste iubirea dintre cei doi s-ar lăsa întunericul, eroul va trece şi peste acest obstacol. Este vorba doar de 3 luni de distracţie.

(Eram pe jos de ris cind am citit prima data chestia asta, si acum inca mai rid cind o citesc... sper sa va luati si voi portia de ris asa, de luni...)