Pe Arcul de Triumf

Simbata am fost pe Arcul de Triumf. Trecusem de sute sau chiar mii de ori pe linga el, dar nu il vizitasem niciodata. Ideea e ca, dupa o logica pe care o stiu doar astrele, mama Omida si dispozitia celor din administratie, Arcul de Triumf este deschis publicului larg citeva zile pe an. Care sunt alea, greu de zis. Doar se anunta cu citeva zile inainte in presa si daca ai norocul sa fii in Bucuresti, sa nu ai alt program si sa fie si vreme frumoasa, chiar merita. Astfel, Primaria, printr-un departament numit Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic a decis ca Arcul de Triumf sa fie deschis simbata 7 si duminica 8 martie, oferind astel publicului posibilitatea sa admire o serie de expozitii amenajate in interior.

Arcul de Triumf este un monument situat in partea de nord a Bucurestiului, la intersectia Soselei Kisselef cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu si Alexandru Constantinescu. Monumentul a fost inaltat in 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii si a victoriei României in Primul Razboi Mondial, in contextul incoronarii regelui Ferdinand si a reginei Maria ca suverani ai României Mari. Din cauza timpului scurt, doar scheletul constructiei a fost turnat in beton armat, basoreliefurile exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat o degradare progresiva a aspectului exterior. In perioada 1935-1936, arcul este inlocuit cu unul din piatra, opera a arhitectului Petre Antonescu, basoreliefurile au fost inlocuite cu unele din marmura de Ruschita, iar edificiul a primit o nota mult mai sobra din punct de vedere al finisajului exterior.

Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii ‘80. In locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat locul.

Arcul de Triumf se numara printre monumentele care comemoreaza participarea României in Primul Razboi Mondial, la finalul caruia toate teritoriile locuite de români s-au gasit pentru prima data reunite. Din aceasta serie de monumente mai fac parte Catedrala Incoronarii de la Alba Iulia, Mausoleul de la Marasesti, Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman si Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol.

Arcul este construit în stil clasic, dupa modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Forma sa este de paralelipiped, cu o temelie de 25 x 11.5 m si o inaltime de 27m. Stilpii, pe care se sprijina onumentul au scari interioare, care duc spre terasa acestuia.

Acum ca Arcul de Triumf a scapat de schelele de anul trecut, e mai curat, dar... la fel ca inainte, poate fi si vizitat, ceea ce chiar e o experienta interesanta. Niciodata nu am crezut ca in arc se afla ceva, credeam ca e doar o constructie din piatra. Ei bine, in el este un fel de muzeu de istorie. In el sunt prezentate mai multe expozitii, precum „Marele Razboi al Reintregirii Neamului” (fotografie si film), „Arcul de Triumf in imagini” (fotografii si machete). Sunt expuse coroanele Regilor Romaniei Ferdinand si Maria si sceptrul regal. De asemenea au fost aduse efigiile din bronz care au apartinut marilor familii boieresti ale Bucurestilor. Incaperea de la ultimul etaj chiar este remarcabila. In tot acest timp din difuzoare rasuna muzica militara.

Am vrut sa urc pe Arc, sa imi vad orasul de sus si sa-l imbratisez cu privirea. As fi spus ca se ajunge sus foarte usor, dar al naibii Arc, desi nu pare, e foarte inalt si are o groaza de scari care parca nu se mai terminau. Desi in interior este destul de ingramadit, Arcul tinde sa para mai mare pe dinauntru decat de afara.

Am ajuns sus si am facut ochii roata, profitind de urma ultimei raza de soare a zilei. Am lasat istoria un urma, am uitat de expozitie, razboaie, regi si uniri, si mi-am concentrat atentia spre terasa arcului, unde tricolorul filfiia in vintul de dupa-amiaza, iar panorama orasului era spectaculoasa. Am vazut Manastirea Casin cu acoperisul cel verde infect (a cui o fi fost ideea sa-si bata asa joc de ea?), Casa Presei Libere, parcul Herastrau, Televiziunea, noile cladiri din Piata Charles de Gaulle si Piata Victoriei. In zare, hotelul Howard Johnson si apoi Intercontinentalul. Se vedea o mare parte din oras, privelistea mi s-a parut chiar fascinanta si am facut o gramada de poze, incercind sa surprind orasul dintr-un unghi inedit. Iar Arcul de Triumf este un loc fain pentru asta, fiind proiectat la vreme alui astfel incit de pe terasa superioara sa poată fi admirata in intregime capitala

Mi s-a parut fain sa am ocazia sa vad orasul de sus, sa il pot admira si prin obiectivul aparatului foto,

Este ceva deosebit sa vezi Bucurestiul de la inaltime. Un colt de istorie si Bucurestiul vazut de sus - cred ca a fost o alegere inspirata pentru dupa-amiaza de simbata.

Si acum, nemultumirile. Nu inteleg de ce zilele in care Arcul de Triumf este deschis sunt atit de aletoare, ca si cind ni s-ar face un favor. Si inteleg ca mereu e legat de cite o ocazie, fie 1 decembrie, fie Valentine’s Day (intr-adevar, o sarbatoare de traditie a poporului român), 8 Martie etc. Cred ca ar fi mult mai bine pentru toata lumea, daca el tot este amenajat ca muzeu, sa aiba un program clar de vizitare (fie si doar in week-end, dar macar sa fie in fiecare week-end), sa se perceapa o taxa de intrare (nu cred ca din cei care au fost, s-ar fi zgircit cineva la 5 RON) si sa fie promovat mult mai mult ca atare.

Iar alta chestie care mi se pare inimaginabila – Arcul de Triumf este un monument istoric al Bucurestiului, care este izolat. Nu exista nicio cale de acces legala pentru pietoni pina la intrarea in acesta, Niciun fel de trecere de pietoni, semafor, pasaj sau pasarela. Nimic. Doar 2 politisti care, atunci cind Arcul este deschis, ii dirijeaza pe pietoni astfel incit ei sa poata traversa atunci cind masinile care vin dinspre Televiziune sau dinspre Manastirea Casin au rosu. Intii te invirti in jurul Arcului, cautind trecerea de pietoni, dar iti dai seama dupa citeva ture, ca a fost doar o fata morgana, si ca nu exista asa ceva. Si chiar daca Arcul de Triumf nu poate fi vizitat in fiecare zi, eu cred ca nu ar fi mare lucru de amenajat o trecere de pietoni, eventual cu un semafor pe galben intermitent (sau care sa functioneze doar atunci cind monumentul este deschis). Altfel, ne facem naibii inca o data de ris, cind o veni turistul englez si cu cel german sa ne viziteze noua minunatia de Arc de Triumf si s-or trezi facind jaloane printre masini ca sa ajunga in mijlocul intersectiei.

In rest, o initiativa laudabila si care consider ca ar trebui nu repetata cit mai des, ci ridicata la rangul de obicei, pe baza unui program saptaminal fix, dinainte stiut si afisat la diverse puncte de informare si in mass-media. Unul dintre cele mai importante monumente ale Capitalei trebuie sa devina un centru cultural deschis publicului.

Cam asta a fost povestea Arcului de Triumf, poate o sa mai revin si cu alte poze.

In vino veritas

Acum vreo 2 saptamini am fost sa ma intilnesc cu niste prieteni. Unul dintre ei a adus o sticla de vin si, odata cu ea, si povestea ei. Am cazut cu totii de acord ca vinul era unul special, cu un gust si o aroma excelenta. Era vorba de o Tamiioasa Romaneasca. Alb, demidulce, cu un buchet superb. Era un vin luat de la Casa Vinului Dr. Pusca. Mi-am adus aminte ca vazusem aceasta sigla undeva, intr-unul din satele de pe drumul spre mare, pe linga Medgidia. Am inteles ca doctorul Pusca este cel mai renumit oenolog roman si unul dintre pionierii oenologiei romanesti, iar CV-ul sau, publicat aici este de-a dreptul impresionant - detinator al mai multor premii si titluri interne si internationale. Legat de legatura sa cu via si vinul, dr. Pusca declara: "Cu pasiunea asta te nasti sa nu!".
Dr. Pusca si-a achizitionat 160 de hectare de vie intre Cernavoda si Medgidia, apoi s-a mutat cu arme si bagaje in zona, pentru a se dedica proiectului sau viti-vinicol. A inaugurat un magazin, care, oficial, se numeste “Complex comercial specializat de prezentare a vinurilor romanesti” si este deschis in localitatea Faclia, comuna Saligny. Iar daca de fiecare data cind am trecut pe acolo, l-am remarcat si am devenit curios, am vazut apoi ca a deschis magazine si in Bucuresti.
Cele 160 de hectare de vie se afla pe dealuri, in zona comunei Pestera. Parte dintre ele au fost, pe vremuri, in patrimoniul IAS Cernavoda. Nu se ajunge prea usor in inima domeniilor, pe drumuri de pamint, cu sleauri adinc intiparite, care pot descuraja. Se pare, insa, ca peisajul compenseaza din plin neajunsul: numai terase cu vita de vie in amfiteatre naturale, impresionante sub cerul dobrogean, de inceput de lume. Se urca si se tot urca, pina spre punctual care domina regiunea. Aici, linga o padurice de conifere, exista cartierul general. Locul misuna de oameni care ajuta in vie, dar si de muncitori in constructii care nu mai prididesc cu descarcatul si caratul. Tot aici se intind, cit vezi cu ochii, 80 de hectare proaspat plantate, iar alte 80 urmeaza sa aibe aceeasi soarta. Aleile cu butasi, frumos aliniate, poarta denumiri de podgorii romanesti. Dr. Pusca spera ca prima recolta sa iasa in 2010. Circa trei sferturi sunt soiuri rosii – Feteasca Neagra, Cabernet, Pinot Noir, Merlot. A plantat si albe – Feteasca Alba, Feteasca Neagra, Chardonnay, Sauvignon Blanc, iar un loc special il ocupa Tamiioasa Romaneasca.
In Bucuresti s-au deschis deocamdata 2 magazine, sau centre comerciale. Primul este situatin centrul Bucurestiului, aproape de Piata Unirii, pe Bulevardul Unirii nr.21, iar celalalt in zona Militari-Lujerului, pe Bulevardul Virtutii nr.9. Aici, Casa Vinului – Dr. Pusca (care se autocaracterizeaza ca fiind un veritabil templu al vinului romanesc), prezinta spre vinzare vinuri imbuteliate ce provin din toate regiunile viticole ale Romaniei, dar si vinuri romanesti varsate, in crame modern amenajate. De fapt, locul are cam de toate, de la vinoteca cu etichete romanesti si straine pina la vinuri varsate, pastrate in conditii optime. Dar nu e doar atit. Aici poti gasi si havane, si ciocolate fine, si carti de specialitate. Poti gasi accesorii pentru prezentarea vinului la masa – pahare specifice, suporturi, butelii, carafe, tirbusoane. De asemenea, o mare diversitate de casete si pungi, tip cadou, care pot asigura o prezentare cit mai placuta vinurilor imbuteliate, sau sticle unicat, de diferite forme si marimi, confectionate de artisti sticlari. In plus, standuri cu aparatura necesara prepararii vinului in gospodarie, cu obiecte de artizanat specifice vinului, cu seturi-cadou cu obiecte necesare servirii vinului (cutiile acelea cu tirbuson, anti-picurator, inchizator, care se gasesc si la magazine gan Bamboo, dar si la magazine de vinuri).
Eu am fost in crama, stiind deja la ce sa ma astept. Vroiam sa iau si eu o sticla de Tamiioasa Romaneasca, dar as fi vrut sa incerc si un vin rosu sau roze, dulce sau demidulce. Am intrat intr-o incapere plina cu butoaie. Oferta era vasta – vinuri varsate albe, roze si rosii, seci, demiseci, demidulci si dulci, atent selectionate din renumite podgorii ale Romaniei. Am aflat ca vinurile sunt tinute in recipiente speciale, armate cu fibra de sticla, care pot fi spalate si sterilizate perfect. Pentru mentinerea calitatii, vinurile sunt pastrate sub atmosfera de dioxid de carbon, eliminindu-se astfel complet contactul lor cu aerul si nepermitind oxidarea vinului atunci cind butoiul incepe sa se goleasca. Crama este in intregime climatizata, asigurindu-se o temperature optima, sub 16° C. Intrucit eram nehotarit, am fost invitat sa degust mai multe vinuri, ceea ce din pacate intra in contradictie cu calitatea mea de sofer. Oricum, ca si consumator, erai tratat foarte bine, atit prin posibilitatea degustarii mai multor soiuri, cit si prin sfaturi profesioniste, astfel incit, la sfirsit, sansele de a alege exact vinul potrivit/preferat sunt maxime. “Doriti un vin rosu sau alb? Sa fie sec sau dulce?”. Clientul degustadupa reguli stricte diverse soiuri de vin si apoi cumpara in cunostinta de cauza. Consilierea in alegerea vinului potrivit este cheia in fidelizarea clientilor. Eu am ales Tamiioasa Romaneasca pe care deja o stiam, si o Busuioaca roze, care pot acum sa confirm ca era exact ceea ce imi doream. Vinzarea vinurilor din crama se face in PET-uri de plastic noi, aduse direct de la fabrica, si capsulate ermetic pe loc, ceea ce asigura atit igiena, cit si pastrarea calitatii vinului. Am inteles ca se pot cumpara aceleasi vinuri varsate si in varianta “la punga” sau bag-in-the-box (modul de prezentare al vinurilor Valduna, spre exemplu). Vinoteca propriu-zisa, aflata la intrarea in magazin, era impresionanta. O adevarata colectie de vinuri vechi, provenind din diferite zone viticole de prestigiu ale Romaniei. Un adevarat paradis pentru iubitorul de vinuri bune, fie ele albe sau rosii, seci sau dulci, din diferiti ani de recolta.
Dr. Pusca spunea: "Am mers pe ideea ca vinul nu are nevoie de promovare pentru ca acesta nu se consuma de unul singur. De obicei, la un pahar de vin stau cel putin doua persoane. Daca vinul este bun atunci respectivul povesteste despre el si celorlalti iar promovarea se face de la sine".
Nu imi ramine decit sa recomand tuturor celor care apreciati un vin bun, sa dati o fuga si pina la Casa Vinului – Dr. Pusca si sa incercati ceva de pe acolo. Sigur nu o sa va para rau! Doar stim cu totii ca “In vino veritas”…

Surse: www.vinul.ro si www.casavinului-drpusca.ro.

Fotografii interzise

Simbata am iesit cu niste prieteni prin oras si am ajuns la Universitate, la Teatrul National, pentru a viziona expozitia de fotografii interzise si imagini personale a lui Andrei Pandele. Va sfatuiesc, daca aveti timp, sa dati o fuga si sa nu o ratati. Fotografiile sunt expuse la galeria Artexpo de la etajele 3/4 TNB, pina pe 10 februarie. Fotografii interzise in perioada comunista, poze de la revolutie si alte lucrari personale.
De treizeci de ani, Andrei Pandele se uita atent la orasul lui, Bucuresti. Cu meticulozilate, el a inregistrat tot. Fotografiile lui povestesc istoria unui oras traumatizat care inca incearca sa-si vindece ranile. Andrei Pandele nu a fost doar un martor “privilegiat” al vremurilor ci mai ales un excelent fotograf, cu o privire pertinenta si de o estetica impresionanta. Intre marturie istorica si poetizare a realului, fotografiile lui Andrei Pandele par sa reintroduca cotidianul in evenimentul istoric. Incepind cu cliseele realizate inainte de 1989, in timpul revolutiei si de atunci incoace, istoria recenta a Romaniei devine perceptibila prin intermediul privirii decalate a lui Andrei Pandele. Fotografii cu nuante ironice, citeodata dulci-amare.
Unii dintre noi fac parte din generatiile care au prins doar sfirsitul de comunism sau care nici macar nu pot spune ca stiu ce-i comunismul. Pentru ei si pentru cei care din nefericire vad doar partea buna a acelor vremuri (de vina fiind melancolia tineretii) exista expozitia de fotografie a lui Andrei Pandele. Nu este vorba doar de fotografii reusite, ci de povestea orasului in care traim, povestea lui vazuta pe parcursul a treizeci de ani, prin momente cheie sau prin mici instantanee care surprind viata de zi cu zi a orasului. Majoritatea fotografiilor sunt in alb-negru, poate si pentru ca asa nu risti sa te pierzi in mrejele culorii pierzind mesajul imaginilor. Fiecare element al comunismului surprins de fotograf este pus in antiteza ironica cu o privire incruntata sau cu paradoxul contrastelor, mizeria strazilor si stralucirea sloganelor.
Cozile la carne, sticlele cu lapte inghetate, blocurile in coloane de fum de la cutremurul din ’77, mascarada ceausista, mercedesul lustruit al analfabetei si bocancii rapciugosi ai muncitorilor, turnind asfalt fierbinte peste zapada pentru ca a doua zi venea El, la promenada. Oameni calarind mijloacele de transport in comun. Ulicioare demolate, biserici stramutate, constructii faraonice, schele si macarale devorind cartiere intregi... Pentru cine a uitat sau era prea tinar pentru a constientiza, imaginea Bucurestiului anilor optzeci este surprinsa perfect si unele poze sunt de natura sa stirneasca fiori reci pe sira spinarii. De asemenea, revolutia, reactia tinerilor la instaurarea regimului Iliescu, crimele regimului neosocialist iliescian - mineriada, setea de informatie (cozile la ziare din primele luni de dupa Revolutie), disparitia monumentelor sovietice, avatarurile capitalismului incipient... toate momente semnificative din istoria recenta a unui neam.
Parcurgind perete cu perete fotografiile expuse iti dai seama, poate in mod ironic, ca lucrurile nu prea s-au schimbat. Cel putin acum daca ne uitam pe strada putem sa reconstituim cu usurinta fotografiile lui Andrei Pandele cu peisajele de iarna, masinile troienite si parasite cumva in voia sortii sub stratul de nea, un trafic congestionat de zapada abundenta si nametii lasati indiferenti pe strada si pe trotuar pentru a colectiona mizerie. Ceea ce acum pare scos din vremuri antice, anume coada (la carne, lapte, piine...) traieste inca in pozele lui. Cind vezi sirurile de oameni nu te gandesti decit la superoferte, promotii si megadiscounturi, in timp ce in realitate era vorba de ratii si cartele.
O parte din fotografii stau sub semnul fricii. El, acel Big Brother al acelor vremuri, reuseste sa opreasca printr-un singur gest pulsul orasului. Metroul se goleste, masinile se opresc in plina strada, oamenii stau insiruiti ca la parada in asteptarea masinii oficiale care o duce pe analfabeta la Gradinita.
Imaginile de la Revolutie nu arata eroii, ci prezinta imagini cu oameni depasiti de evenimente, prinsi la mijloc si care au intrebari si nu raspunsuri. Totul este un haos, totul este dominat de nedumerire.
Saracia, mizeria si disperarea prezenta in unele fotografii este la fel de prezenta acum in Bucuresti, cum era si acum douazeci de ani. Din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat.

Fotografiile lui Andrei Pandele ne invita, ne provoaca la meditatie asupra trecutului (si implicit asupra prezentului), asupra metamorfozelor societatii romanesti. Ele ne pun fata in fata cu noi insine, cu o Romanie chinuita, infometata, disperata, manipulata, intoxicata. O imagine aproape suprarealista, insuportabila, dureroasa, pe care tindem sa o ingropam tot mai adanc, asemeni unui cosmar ce trebuie uitat. Dincolo de (re)sentimentele pe care acestea ni le induc, ele au calitatea unei lectii de istorie obligatorii.

Daca esti satul de prezentari romantice si daca nu esti complet multumit de fotografiile urbane ale orasului, daca astepti metroul la Universitate si evident el nu mai vine, zic sa iesi un pic la suprafata si sa te duci la TNB, in cladirea rezervata expozitiilor pentru o portie de sentimente stranii, servite direct de pe obiectivul aparatului foto, de Andrei Pandele. Frumusetea in toata povestea asta cu expozitia de la Galeria si motivul pentru care insist sa mergeti sa o vedeti este ca imaginile sunt de o sinceritate in fata careia orice pacaleala nationala, orice musamalizare, orice praf de nostalgie cu privire la asa-zisa “epoca de aur” palesc.