File de vacanta 14

Am mers mai departe, purtat de Meggy pe drumuri de Ardeal, si am descoperit un nou loc fantastic, despre care nu stiam absolut nimic. La doar 5 kilometri de Gheorghieni, la poalele dealului Szarmany, in plin judet Harghita, se afla comuna Lazarea – una dintre cele mai vechi asezari ale depresiunii Ghiurghiului, si castelul Lazar, unde a locuit familia Lazar si acum este amenajat un muzeu, dar si o expozitie de pictura si sculptura – astfel devenind un important centru cultural-artistic al zonei. Istoria asezarii se impleteste strins cu istoria familiei Lazar.
Intii am gasit biserica fortificata romano-catolica, construita in secolul XIII in stil romantic lazarean, apoi devenita biserica gotica in secolul XV. Biserica - cu excepţia sanctuarului şi a turnului - a fost reconstruită în 1729. Din pacate era incuiata, si nu am putut-o admira decit pe dinafara.
Nu am gasit nici un indicator care sa duca la castel, dar l-am gasit pe o straduta in dreapta, dupa citeva case mici si cochete.
Castelul Lazar, de prea putini cunoscut, este una dintre cele mai impunatoare resedinte nobiliare din Ardeal, castel medievel construit in stil renascentist. Situat la poalele dealului, la 770 metri altitudine, castelul te intimpina cu ziduri inalte, galbene, stralucitoare in lumina soarelui de amiaza de august. Este situat pe o pajiste, linga padure.
Fosta resedinta a nobilor secui Lazar a fost ridicata intre 1450 si 1532, in mai multe etape, ca si simbol al pozitiei sale sociale – Lazar Istvan fiind jude al scaunelor Ciuc, Gheorghieni si Casin. Castelul este o incinta dreptunghiulara flancata de 4 turnuri-bastioane (3 patrate si unul de plan poligonal cu 7 laturi) amplasate in colturi. Constructia bastioanelor si fortificarea castelului are loc in secolul XVII. In elementele arhitecturale este vizibila amprenta stilistica a renasterii. Aspectul fastuos si original este conferit de crenelurile si decoratiile din piatra si zidarie inspirate din motivele florale de pe broderiile traditionale secuiesti. In secolul XVII apar si elemente ale arhitecturii poloneze – atica articulata si cornisa incoronata cu creneluri si motive florale, in culori vii, extrem de frumoase.
Familia Lazar era una dintre cele mai bogate, mai importante si mai vechi familii de nobili catolici din Ardeal, cu o avere acumulata parte din iobagirea si exploatarea taranilor, parte din recompensele primite de la principii Transilvaniei pentru serviciile aduse.
In ciuda unor dotari militare, cetatea nu a avut importanta strategica, rolul ei principal fiind cel de resedinta. In 1707, castelul a fost devastat si incendiat de habsburgi. A fost refacut, priminf si o noua infatisare baroca, si apoi distrus de foc 40 de ani mai tarziu. Cu timpul, castelul si-a pierdut rolul rezidential si a fost parasit, degradarea spunindu-si treptat cuvintul, mai ales dupa un nou incendiu in 1872. In curte se afla o serie de constructii partial in ruina – bucataria, locuinta personalului de deservire, atelierul, grajdurile, fintina.
Dupa ce am strabatut curtea in panta, am urcat scarile si am ajuns in castel. Am intrat intr-o sala impunatoare, cu o masa impozanta si cu scaune cu diverse modele gravate pe speteaza inalta – ma sint ca intr-o sala ce isi asteapta cavalerii sa vina de la vinatoare, din padurile de pe dealurile din jur. Aici este “Sala Cavalerilor”, cu mobilier sculptat cu motive populare secuiesti, si steme transilvanene, cu tavanul pictat si imensele sobe din teracota policroma, decorata cu motive florale secuiesti stilizate si culori superbe.
Urc alte scari, descopar alte usi, fiecare ducind catre un etaj superior al castelului.
Azi Lazarea este un centru de creatie important pentru artistii plastici, locul unor tabere de creatie si expozitii temporare ale artistilor plastici si populari, iar castelul este acum unul al artelor. Aici se afla Galeria de Arta Prietenia – expozitia de pictura. Aflu ca cei mai multi dintre participanti decid sa lase cite o amintire a trecerii lor pe aici si doneaza citeva creatii personale expozitiei permanent deschise la castel, pe care le regasesc atit in Sala Cavalerilor cit si in podul mansardat.
Vad si lucrarile artistilor populari – tesaturi si broderii crosetate, cornuri de animale impodobite cu adevarate dantelarii in os. Descopar o camera mobilata traditional, cu dulapuri, scaune si mese pictate manual, in acelasi stil secuiesc.
Parea ca sintem intr–un muzeu, care insa era cu totul diferit de alte muzee prin care trecusem: singuri ne deschideam usile si descopeream noi incaperi, aprindeam luminile si, doar pentru o clipa, eram stapinii unui castel cum numai in vise reusesti sa vezi, uneori.
In cele din urma ajung si la ultimul etaj, care era, de fapt, o terasa in aer liber a castelului, care oferea cu dezinvoltura ochilor o priveliste de neimaginat. Am zarit intreaga curte a castelului, apoi citeva acoperisuri ale caselor din sat – semn ca nu eram singuri in aceasta lume din alte vremuri, turnul inalt si alb al bisericii romano-catolice.
Lazarea este un sat special, rupt de timp, rupt de nebunia citadina, un petec de lume cu un farmec rustic si cu aroma de timpuri trecute, si mai ales cu o liniste intrerupta doar de soaptele vintului care bate prin padurea de brazi.
Castelul este in acelasi timp un spatiu straniu si absolut superb, un mix intre un castel un pic sumbru si un spatiu predilect al artelor de atunci si de acum. Un loc complex si oarecum enigmatic, impunator dar si prietenos in acelasi timp, un castel ce pare viu intr-un sat ce pare adormit. Vechiul castel al contilor Lazar, cu turnurile sale capricioase si zidurile sale crenelate este cea mai importanta mostenire a satului, asteptindu-ne pe noi sa-l vizitam, sa-i pasim in camere si sa-i descifram istoria. Nu ai cum sa te desprinzi de acest loc fara sa iti promiti ca vei reveni, si fara sa incerci sa iei cu tine nu doar imaginile facute cu camera foto, ci si sentimentele pe care ti le pune in suflet castelul:

File de vacanta 13

La numai 5 kilometri de Rimetea, am gasit un colt de rai, si anume la Coltesti, la Conacul Secuiesc. Cum arata acesta si mai ales unde este situat – e ceva ce trebuie musai vazut, simtit, trait. O casa imensa (conacul), cu o veritabila arhitectura specifica perioadei interbelice, care te intimpina inca de la intrare cu mobila verde in stil secuiesc si cu floricele rosii. Mobilierul rustic, stergarele cusute de mina agatate pe perete, ornamentele din fier forjat si frumoasa Anabella imbracata intr-o uniforma verde... Totul se imbina perfect cu arhitectura cladirii, cu linistea si serenitatea zonei. Chiar daca conacul e putin ascuns, zona in care au ales sa il construiasca e minunata. O curte imensa – un veritabil domeniu de citeva hectare, cu un gazon de un verde puternic in soarele de mijloc de august, un mic iaz in care inoata sute de pestisori portocalii si pe care plutesc in soare citeva flori de lotus, o mica fintina a carei apa limpede se varsa in iaz, si toate astea la poalele Pietrei Secuiului. Un peisaj de basm, plin de liniste si aer curat, care in dictionarul meu interior se suprapune complet peste ceea ce credeam eu ca este raiul. In jumatatea de ora petrecuta in curtea conacului mi-am umplut bateriile total, mi-am clatit ochii si simturile, am admirat toate minunile locului si mi-am propus ca neaparat sa revin in acest loc si sa stau citeva zile, departe de orice urma a citadinului. Conacul imbina elementele traditionale ale satelor Rimetea si coltesti cu confortul prezentului, si sunt convins ca ospitalitatea gazdelor, gastronomia traditionala locala si mobilierul traditional pictat sunt tot atitea motive de a sta acolo. Iar peisajul, dupa cum ziceam, este breathtaking. Pare locul perfect sa te odihnesti, sa iti incarci bateriile si sa respiri aer curat, la poale de munte, intr-un peisaj incintator, cu liniste multa, departe de aglomeratia urbana, intr-un loc in care traditiile se pastreaza nealterate de sute de ani. Nici nu mai stiu ce sa mai spun despre locul asta, incep sa ramin in pana de superlative, asa ca o sa va las sa va delectati cu imaginile:

Ceva mai incolo, intre Coltesti si Rimetea, pe drumul spre Cheile Rimetei, se gaseste Cetatea Coltesti - una dintre cele mai spectaculoase fortarete pastrate in Romania. Construita pe vremea regelui Béla al IV-lea între anii 1253-1275 si atestata in 1285, sub voievodul Thoroczkay Illes ca cetate locuibila si cetate de refugiu, ridicata pe virful unei stinci calcaroase, la o inaltime de 740 metri, cetatea de la Coltesti este un exemplu de fortificatie adaptata la conditiile terenului, fiind construită pe o inaltime stincoasă cu doua pante abrupte. Privelistea este nemaipomenita. La iesirea din sat, pe o ulita la dreapta, aproape ascunsa intre casute, e drumul ce te va duce la aceasta cetatuie, ce isi inalta zidurile deasupra acoperisurilor din sat, inghitita in peisajul neimblinzit cu paduri si piscuri. Drumul inseamna de fapt un nou traseu de offroad pentru Meggy a mea, dar care nu s-a suparat pe mine nici cu aceasta ocazie.
In anul 1470 cetatea a fost confiscata de regele Matei Corvin si data voievodului Transilvaniei, iar in 1514 a fost devastata de taranii condusi de Gheorghe Doja. Cetatea a primit forma actuala pe la 1700. Era caminul familiei nobiliare Thoroczkay, care stapinea acest tinut nordic al actualului judet Alba, din care faceau parte Rimetea si Coltesti. Astfel, zidurile au fost ridicate nu numai ca adapost pentru bunurile domeniului, ci si ca protecţie. Fortareata n-a putut tine piept austriecilor condusi de generalul Tiege (1713), care au distrus cu explozibil zidurile cetatii si au dat foc satului.ca pedeapsa pentru cutezanta familiei Thoroczkay de a nu accepta anexarea Transilvaniei de catre habsburgi. In prezent, au ramas in picioare o parte dintre vechile segmente ale cetatii – zidurile incintei, turnul-donjon si turnul locuinta inalt de 20 metri. Din pacate, la fel ca si in cazul altor edificii istorice importante, si cetatea din Coltesti a fost trecuta pe “lista uitarii” si nu a beneficiat de nici un proiect de reabilitare. Si chiar daca nu a ramas mult din ceea ce era cindva cetatea, crescuta parca din stinca, e o podoaba ce si-a gasit un loc sigur intre locurile mele de suflet, chiar daca este ascunsa si putini au auzit de ea…