Sirnea

Am ajuns prima data la Sirnea acum un an, cautind un loc frumos pentru a petrece un week-end si a face un gratar intr-o simbata seara. Si am gasit un satuc superb de munte, linistit si cu niste peisaje superbe. M-am intors dupa citeva saptamini, apoi am stat o saptamina intreaga in februarie si iata-ma din nou acolo.

Venind dinspre Bucuresti, pe DN73 - culoarul Rucar-Bran, cu 10 km inainte de Bran, imediat dupa intrarea in comuna Fundata se face dreapta si dupa 4 km pe un drum pe cit de frumos, pe atit de ingrozitor pentru masina, se ajunge la Sirnea. Satul e situat intr-o zona superba de la poalele zinei muntilor - Piatra Craiului, si este un loc perfect pentru cei care iubesc muntele, linistea si zonele pitoresti. Sirnea e recunoscut ca fiind primul sat turistic din Romania. Feeria, linistea si superbitatea peisajului m-au cucerit din prima. Nu intimplator poze de aici apar prin portofoliile tuturor celor pasionati de fotografie de pe net. Din pacate, in iarna, cind am avut ceva timp la dispozitie, am ramas fara aparatul foto, care a murit subit in timp ce pozam niste papanasi la "Valea cu struti", si a trebuit sa ma descurc citeva zile cu telefonul mobil pe post de aparat foto... Evident, incomparabil. Si totusi, cautind sa pun aici o poza de la Sirnea, tot una de asta-iarna m-a convins mai mult decit cele din fuga de vara.

Am vazut feeria acestui loc in niste week-enduri insorite de vara, cu mult verde crud si albastru varatec, dar si intr-o saptamina de iarna, cu un alb pur si un albastru infinit. Doar imi pot inchipui minunea cromatica a unei dupa-amieze de toamna in Sirnea, in care covorul multicolor de frunze te face sa te intrebi cine a inventat curcubeul. La Sirnea, pomii infloresc in mai , ia in mijloc de septembrie cad primele zapezi. Sirnea - o oaza cu flori de cimp, fosnind in bataia vintului, incercuita pina la limita de sus a terestrului de peretii aspri ai Carpatilor.

Sirnea... Mic satuc de munte, o asezare cu o suta si ceva de familii, la 1200 de metri altitudine. Peisaje bucolice, case imprastiate peste dealuri, animale pascind in virful dealului. Veche asezare de pastori, iti ofera o deschidere magnifica, atit spre creasta Pietrei Craiuluicit si spre Bucegi. Sirnea este un satuc plin de surprize, atit pentru cei care merg prima data acolo, dar chiar si pentru cei care cunosc locurile bine. Eu inca nu fac parte din a doua categorie, dar ma voi stradui. Am auzit povesti despre ce se gaseste acolo, despre ce minunatii exista in acest loc feeric, dar pina nu vezi, parca nu crezi. Am vazut si am vazut mult prea putin. Iar daca peisaje frumoase sunt peste tot, ceea ce ma incinta cel mai mult aici este linistea. Aerul curat, tare, de munte, iti taie rasuflarea, dar faptul ca lumea inca nu a prea auzit de locul asta decit cel mult prin prisma hotelului "Valea cu struti" si a strutilor aferenti, inca iti da ocazia sa evadezi din cotidian, sa te desprinzi de realitatea si monotonia zilnica, si toate astea la numai 170 km de Bucuresti. Pe masura ce mergi pe drumul desfundat, nu-ti poti imagina ca mai exista atit de aproape, o alta lume, decupata de nenaturalul citadin, agresat de claxoane, televizoare, radiouri si telefoane mobile.

In Sirnea, toate distantele isi pierd masura lor omeneasca. Simti c-ai putea lua in palma casele de pe versantul celalalt, ca cirezile de vite atirnind de marginea padurii din orizont s-ar putea intoarce acasa pe scurtatura, incolonate prin cer. Ca daca ai fugi pe coamele acelea alungite, ai putea sa plutesti, macar si pentru citeva clipe, deasupra pajistilor. Aici, mai mult decat oriunde, sufletele oamenilor au imprumutat ceva din geografia valuroasa a locului. Mai intii, in firea lor este urcusul. Sirnenii sunt oameni obisnuiti sa urce. Mereu si in fiecare zi. Spre finetele de pe culmi, ori seara, cu cobilitele pe umeri, spre turmele de vite, care se intorc singure si-i asteapta cuminti in margini de prapastii. Distantele nu-i sperie. Sunt deprinsi sa vada fiecare zi din viata lor ca pe o nesfirsita lupta cu pamiantul sterp si abrupt pe care s-au nimerit sa se nasca. O trinta cu muntele.

Si totusi... Pot spune ca pasarile zboara pe aici doar pentru a privi peisajul. Pot spune ca ceata ascunde parti ale imaginii pentru a o face credibila. Pot spune ca razele soarelui se ingramadesc printre nori pentru a alerga pe dealuri. Pot spune ca frunzele s-au urcat in copaci pentru a privi muntii din zare. Pot spune ca roua se urca pe iarba pentru a simti vintul. Pot spune ca florile privesc norii si le dau forme. Pot spune ca zapada cade iarna doar pentru a contrasta cu cerul de un albastru infinit. Pot spune ca iarba e verde vara doar pentru a ti se face dor de iarna. Pot spune ca natura e atit de frumoasa doar pentru a ne da noua, celor pasionati de fotografie, hrana spirituala si material pentru obiectiv. Pot spune ca in Sirnea timpul s-a oprit in loc pentru a ne astepta pe noi. Pot spune ca acest loc nu exista. Pot spune mai multe, dar nu pot. Pot spune ca pot sa arat prin poze ceea ce nu pot spune.

La plecarea din Sirnea, cineva a facut in treacat un final de poveste. Spunea ca sunt unele nopti de vara acolo, cind o data cu seara, pe pamint coboara si cerul, sprijinindu-se pe hornurile de piatra din munti. Dar coboara atit de jos, atit de aproape, incit aerul curge ca apa si stelele - stralucitoare si uriase - se lasa pe iarba, amestecindu-se printre flori. Stele incredibil de mari, pe care daca te-ai apleca, ai putea sa le atingi o clipa cu mina, sa le culegi...