Semne

Am primit un filmulet foarte frumos pe mail, care mi-a placut la nebunie si m-am gindit ca daca tot nu am mai scris nimic, macar sa il impartasesc cu voi. Daca aveti rabdare 12 minute sa va uitati, eu va garantez ca o sa va placa. Este un filmulet despre comunicare, despre diferite modalitati in care doi oameni pot ajunge sa comunice si sa se cunoasca. Despre faptul ca un lucru frumos poate sa apara atunci cind te astepti cel mai putin. Despre cit de important e sa nu te dai batut in viata. Despre frumusetea lucrurilor simple, intimplate pe neasteptate si traite cu putere. Despre faptul ca toata lumea are sansa sa in viata, important este sa mai creada in ea. Despre faptul ca totul in viata se va intimpla la momentul potrivit, iar pina atunci este doar o chestiune de rabdare. Despre romantismul care se poate naste in realism. Despre importanta nebuniei in viata, pentru a inlatura rutina de zi cu zi. Despre faptul ca sentimentele nu au intotdeauna nevoie de cuvinte, ci doar de emotie. Despre cit de putin desparte resemnarea de speranta si despre vise care se mai si indeplinesc citeodata.

Felicitari regizorului australian Patrick Hughes pentru acest filmulet care mi-a facut seara mai frumoasa. Citeodata, nu ai nevoie decit de un semn...

Bucharest freeze

Si inca un flash mob dragut, de data asta intimplat in Gara de Nord din Bucuresti, pe 15 martie 2008, cind o gasca a "inghetat", transformindu-se in statui pentru 5 minute, dupa care si-au vazut de treaba ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat. E interesanta reactia personajelor din jur, ca deh, românul nu e obisnuit cu chestii din astea.

Patriotism

Un cintecel frumos despre patriotism al lui Rodney Carrington, numit Show them to me. Va las sa il apreciati si sa va distrati cu el.

Share one with your friends

Si daca tot vorbeam ieri de Irlanda, St. Patrick's Day si bere Guinness...

Berea Guinness are in spate o istorie de 250 de ani, fiind produsa in prezent in 50 de tari si comercializata in mai mult de 150, peste 10 milioane de pahare de din acest sortiment fiind consumate zilnic.

In decembrie 1759, un tinar hotarit, de 34 de ani, Arthur Guinness pe numele sau, a preluat o fabrica de bere veche, ruinata, cu o tehnologie depasita, situata pe o fisie de pamint in James Street din Dublin. A luat afacerea in concesiune petru 9 ani la modicul pret de 45 de lire irlandeze pe an. Prietenii lui au privit cu neincredere investitia, intrucit fabrica respectiva de bere fusese pe piata timp de 10 ani, dar cu o notorietate foarte scazuta. Strada cu pricina era deja plina de fabrici de bere, toate atrase de zona respectiva datorita rezervelor foarte mari de apa (cu totul, in Dublin existind cam 70 de mici fabrici de bere la vremea aceea). Fabrica nou-achizitionata de domnul Guinness nu era mai presus, dar Arthur avea sa schimbe aceasta stare de fapt. El stia ca produsele acestei industrii aproape domestice erau mai mult decit nesatisfacatoare. Afacerile fabricilor de bere au avut o perioada extrem de nefasta atunci cind au fost introduse legile pentru import care favorizau berea bruna londoneza. La acea vreme, berea era aproape necunoscuta in zonele rurale, unde whisky-ul, ginul si whiskey-ul irlandez distilat ilicit erau bauturile alcoolice cele mai la indemana.

Arthur Guinness a produs o bere relativ noua pentru Irlanda, care continea malt prajit, ceea ce ii dadea o culoare inchisa caracteristica. Acest tip de bere a fost denumita "porter”, datorita popularitatii ei printre portarii si docherii din Convent Garden si Billingsgate. "Porter” aparuse in Londra cu citiva ani inainte si era importata in Dublin in detrimentul berilor locale. Arthur Guinness a fost nevoit intr-un final sa aleaga intre a produce bere neagra sau berea traditionala din Dublin. Luind decizia sa ii bata pe producatorii englezii cu propriile lor arme, Arthur a mizat pe berea bruna. Productia sa a fost atit de fructuoasa incit a inlaturat importurile pe piata irlandeza, a preluat o parte din schimburile englezesti si a revolutionat industria producerii de bere.

Numele de familie Guinness a devenit un substantiv comun. In 1825, Guinness se putea gasi si in afara granitelor, iar pina in 1838, Guinness St. James Gate Brewery a devenit cea mai mare fabrica de bere din Irlanda. In 1881, productia anuala a fabricii a depasit un milion de butoaie pe an, iar in 1914, St. James Gate era cea mai mare fabrica de bere din lume. Exista mitul conform caruia Guinness este produsa folosind apa din raul Liffely, care trece prin Dublin, aproape de St James Gate. De fapt, apa provine din Muntii Wicklow, mai exact cascada Lady.

Guinness contine patru ingrediente naturale: apa, orz, hamei si drojdie. Orzul este prajit pentru a da berii culoarea inchisa si gustul ei caracteristic. Chiar daca in aparenta pare o bere neagra, energizanta si greoaie, Guinness este de fapt destul de slaba si poate fi savurata in combinatie cu majoritatea mancarurilor. Guinness se diferentiaza de celelalte beri prin aroma distincta de malt prajit si este unul dintre cele mai cunoscute branduri, cu o concentratie de alcool de 4,3%, facind parte din segmentul de piata al berilor premium.

Si o sa termin cu o reclama foarte interesanta la berea Guinness, care ne invita sa impartim o bere cu prietenii nostri, in momentele de care dorim sa ne aducem aminte cu placere:

Bilci de bilci

Asa de week-end, sa ne mai descretim un pic...

Stiu ca e veche, dar mi-am dat seama ca nu am apucat sa o postez aici la momentul aparitiei, iar colegii de birou au un cult pentru filmuletul asta.

Organizat o singura data pe an, de Sfinta Maria, bilciul de la Piscani, judetul Arges, aduce multa veselie printre localnici si cei din imprejurimi. Veniti la gramada, cite 20 in carute, oamenii se bucura, indiferent de virsta de "mici, pepeni, baie, gagicute frumoase, tiribombe, parasute, inghetaturi"

Pentru copii este sarbatoare. Sunt fericiti ca au mincat "inghetaturi", ca au baut suc si ca s-au dat în tiribombe. Pentru oamenii mari, insa, este ziua in care au scapat de munca si isi permit un rasfat cu mici, bere şi pepeni.

Tinerii pregatiti de insuratoare vin si ei la tirg sa mai cunoasca fete. Multi sunt dezamagiti si spun ca "e multe rebuturi", multe fete de la tara care nu sunt tocmai pe gustul lor.
La bilci, "gagicile" sunt la mare cautare. Aici are loc si "imperecherea romilor". Un barbat prezent la distractie recunoaste ca a venit sa-si gaseasca nevasta "pe-ici sa". Caldura mare ii aduce ghinion. Barbatul spune ca toate femeile sunt "lesinate de caldura", iar el nu le poate "reverbora" fiindca comerciantii nu tin sucurile si berea la rece. In concluzie, ie frumos dar nu prea. E toate scumpe, sunt sucul calde, sunt berea calda, e multe rebuturi si pe-ici sa toate sunt prea lesinate de caldura...

Mie mi se pare supertare filmuletul, si nota de specific local, precum si românismul care transpare din povestile tuturor celor implicati, ma fac, pentru a cita oara, sa ma gindesc ca avem o tara extraordinara, pacat ca e locuita...

Peste 80 de ani de Oscar

Stiu ca sunt un pic in urma cu subiectul asta, dar abia azi am gasit niste filmulete interesante care m-au facut sa abordez subiectul.

Premiile Academiei Americane de film, cunoscute sub numele de Premiile Oscar, sunt premiile decernate in prezent de catre aceasta Academie din Los Angeles.
Premiul, o statueta care reprezinta un om cu o spada in mina, se numeste Oscar pentru ca, asa cum spune legenda, actrita Margaret Herrick a exclamat la vederea statuetei ca semana cu unchiul sau Oscar.
Prima ceremonie de decernare a premiilor Academiei s-a desfasurat la 16 mai 1929 la hotelul Hollywood Roosevelt, iar filmul care a cistigat titlul de cel mai bun film al anului 1928 a fost "Wings".

In continuare am gasit un filmulet care prezinta afisele filmelor care au primit premiul de-a lungul celor 80 de ani care au trecut de atunci. Afisele filmelor mai vechi sunt reconstituite în culori:

Urmatorul filmulet este un montaj cu secvente din filmele cistigatoare intre 1928 si 2007:

Si, daca tot am intirziat cu aceasta postare, sa trec in revista cistigatorii premiilor Oscar 2009:

Cel mai bun film: Slumdog Millionaire
Cel mai bun actor intr-un rol principal: Sean Penn – Milk
Cel mai bun actor intr-un rol secundar: Heath Ledger - The Dark Knight
Cea mai buna actrita intr-un rol principal: Kate Winslet – The Reader
Cea mai buna actrita intr-un rol secundar: Penélope Cruz - Vicky Cristina Barcelona
Cel mai bun regizor: Danny Boyle - Slumdog Millionaire
Cel mai bun film strain: Okuribito
Cea mai buna editare: Slumdog Millionaire
Cel mai bun sunet: Slumdog Millionaire
Cea mai buna muzica originala: Slumdog Millionaire
Cele mai bune efecte vizuale: The Curious Case of Benjamin Button
Cel mai bun machiaj: The Curious Case of Benjamin Button
Cele mai bune costume: The Duchess
Cea mai buna scenografie: The Curious Case of Benjamin Button
Cel mai bun film de animatie: WALL·E

Criza pentru toti

Circula de vreo citeva zile pe net un excelent filmulet animat de 11 minute in care se explica pe intelesul tuturor mecanismul tranzactiilor financiare ce au declansat criza creditelor in SUA. Mi se pare interesant mai ales pentru ca explica mura in gura mecanismul, chiar si pentru cei mai putin familiarizati cu termenii si mecanismele financiare:

The Crisis of Credit Visualized from Jonathan Jarvis on Vimeo.

Despre strania poveste a lui Benjamin Button

Un week-end plin de lene, in care vremea de afara nu mi-a dat nici un imbold de a iesi pe undeva, asa ca a fost un week-end presarat si cu ceva filme. Auzisem pe scurt povestea straniei povesti a lui Benjamin Button si m-am gindit ca ar fi un moment bun sa o vad. Nu pentru Brad Pitt, ci pentru poveste.

M-a fascinat dintotdeauna povestea lui Dorian Gray, a lui Oscar Wilde (ca tot il pomeneam acum citeva zile la un pahar de absint...) si conflictul dintre promisiunea sufletului acestuia in schimbul tineretii vesnice versus incercarea sa de a se impaca cu propria constiinta reflectata in portretul sau. Povestea lui Dorian Gray este de fapt cea a portretului sau, care se uritea pe masura ce timpul trecea si el comitea fapte tot mai imorale sau mai scandaloase, in timp ce el isi pastra tineretea si sarmul, indiferent de trecerea timpului.

Povestea lui Benjamin Button este cumva povestea lui Dorian Gray privita invers. Benjamin se naste in trupul unui om batrin si devine tot mai tinar odata cu trecerea timpului si inaintarea in virsta, pentru a sfirsi ca un bebelus. Filmul este un mix ciudat intre drama, comedie si meditatie asupra destinului, fiind inspirat dintr-o povestire a lui F. Scott Fitzgerald, la rindul sau inspirat de o remarca a lui Mark Twain: "Ce pacat ca cea mai buna parte a vietii vine la inceput, iar cea mai rea la sfirsit..."

Povestea e frumoasa si te face sa te gindesti mai mult la destin si la bucuriile vietii. Cum ar fi sa te nasti batrin si in timp ce trec anii sa intineresti? Cum ar fi ca la 7 ani sa arati de 70, iar la 70 sa arati de 7? Cum ar fi sa stii exact cit mai ai de trait?

E de meditat pe tema asta, cum ar fi ca viata sa se desfasoare in sens contrar acelor de ceasornic si in care sa ai toata viata inainte pentru a intineri... Cum ar fi ca viata ta sa fie aparte, in mijlocul unei lumi formata din oameni normali, dar totusi deosebiti. Din punctul asta de vedere, o impresie adinca o lasa ultima scena: "Unii oameni sunt nascuti ca sa stea la marginea riului, unii sunt loviti de fulger, unii au ureche muzicala, unii sunt artisti, unii inoata, unii se pricep la nasturi, unii sunt actori, unii oameni sunt... mame, iar altii danseaza"

Toata povestea lui Benjamin sta sub semnul unui destin pervers, cel de a inainta in viata invers decit restul lumii, ceea ce da citeva imagini stridente, cea a unui mos facind ochi dulci unei fetite, dar si cea a unei femei de virsta a 2-a spre a 3-a facind dragoste cu un pustan. Poate avea si Irinel vreun loc in filmul asta :) O problema a acestei povesti este impacarea spiritului tinar cu exteriorul imbatrinit, iar efectele speciale si machiajul lui Brad Pitt in chip de batrinel au mai scos cumva camasa, dar nu au scuturat de tot dezacordul acestui film, in care am gasit destule inadvertente in plan interior. De exemplu mi s-a parut oarecum trunchiat faptul ca in “copilaria lui” este batrin, nestiutor asemenea unui copil, iar la “batrinete” cind este un copil devine din nou nestiutor.

Partea cea mai "normala" este cea in care dragostea dintre Benjamin si Daisy (Cate Blanchett) ajunge in perioada de mijloc, in care vietile lor se intilnesc in sfirsit pe picior de egalitate in virsta. Drama incepe atunci cind apare un copil, iar Benjamin este constient ca in curind va ajunge si el tot un copil, si nu o poate lasa pe ea sa creasca atit copilul cit si iubitul.

Povestea in sine este frumoasa si chiar emotionanta spre final, dar dincolo de frumusetea povestii, nu am descoperit mai mult decit o actiune destul de seaca, fara prea multe invataminte sau motivatie, care doar ne ajuta sa ne afundam intr-o meditatie despre viata, frumusetea si ironia vietii, despre dragoste, si mai ales despre omniprezentul indemn de a iti trai viata, de a trai clipa prezenta. Ideea de baza este frumoasa, dar modul in care e transpusa pe ecran mi s-a parut cam banal, cam previzibil, fara o morala sau o demonstratie a unei filozofii de viata, argumentata ca idee de-a lungul actiunii.

Oricum, se pare ca filmul a placut, a prins la public, si-a contruit deja un renume, avind un CV impresionant, cu 5 nominalizari la Globul de Aur si, mai ales, 13 nominalizari la Oscar, fiind, se pare, un mare favorit.

Overall, filmul mi-a placut, desi a fost cam lung (aproape 3 ore), in schimb frumusetea povestii mi s-a parut ca a surclasat calitatea filmului, si traiesc cu senzatia ca m-am dus la pomul laudat, cu prea multe asteptari, si mi-ar fi placut mai mult sa citesc doar cartea, ca si in cazul lui Dorian Gray.

Criza... la noi si aiurea...

Un scurt metraj care mi-a placut foarte mult. Si se pare ca nu numai mie. A fost prezentat in peste 100 de festivaluri internationale de film si a luat pina acum 27 de premii. Criza vine peste noi, jumatate din cei de pe Wall Street isi cauta de munca, somajul a crescut la cote alarmante, CEO de prin toata lumea renunta la bonusuri, actiunile scad, toate firmele concediaza, iar bancherii spilcuiti de la marile banci de investiti ajung sa isi caute de lucru. Iar cind un tip cu fata de mexican si cu o camioneta cu care pare ca se ocupa de contranda are nevoie de experti contabili, finantisti sau programatori ("but you must speak Java..." - geniala replica), cei alesi se simt de parca le-a pus Dumnezeu mina in cap. Nici nu stiu, sa rid sau sa pling cind vad asa ceva. Desi e trist, totusi am ris, am facut haz de necaz. E clar, se poate si mai rau, iar filmuletul-satira al celor de la Screaming Frog mai poate provoca un zimbet intre 2 rate la credit si un salariu in lei care inseamna din ce in ce mai putini euroi...

In timpul acesta, in Romania toate infloresc, nu e nici urma de criza. Salariile cresc, avem mii de kilometri de autostrazi, iar numarul de calculatoare pe cap de locuitor e in continua crestere. Am surprins o bloggerita din Piata Unirii, care se postase la umbra unei retele wireless si, in timp ce compunea un post pe tema crizei creditelor subprime in SUA si a efectelor ei asupra institutiilor financiare din Europa continentala si a pietei imobiliare din Marea Britanie, asculta la casti, pentru a nu deranja pe cei din jur dar si pentru a avea inspiratie, un concert de Mozart. BUZZ!!! O deranjeaza pe messenger Marghioala din Piata Romana, sa o intrebe de paritatea zlot/leu si de o prognoza a deprecierii celorlalte valute emergente in raport cu euro, pentru a sti daca accepta 100 de zloti de la un grup de turiste poloneze. Uite-o online si pe Maritza de la Universitate, care este putin nemultumita de faptul ca randamentul mediu la titlurile de stat emise astazi de ministerul de finante, cu scadenta de 3 luni, a scazut la 12.36% si se intreaba daca nu totusi mai bine investeste in obligatiuni municipale sau poate actiunea Transgaz o fi de cumparat daca nu sparge pretul-suport de la 100. O sa scrie si despre asta pe blog, dar intr-un post viitor, ca incepe Zeitgeist II la OTV, dupa emisiunea ei favorita cu Dezastre in aer de pe Discovery, si TV-tunerul de la laptop nu stie de ce, dar nu se intelege cu web-cam-ul. De ce nu l-or fi pus astia si pe youtube? Ca pe google video se vede cam prost, s-a obisnuit cu Hd deja. Sigur e un conflict de drivere, lasa ca trece ea pe la Georgel din Piata Victoriei sa ii rezolve el asta, poate ii defragmenteaza si hard-disk-ul, ca de cind a instalat Vista pe el, se misca al naibii de greu. Sau o fi de la antivirus ? Dar asa a citit ea pe forum, ca BitDefender e mult mai fiabil si mai eficient decit Norton Antivirus. Poate totusi mai are timp sa mai intre si pe hi5, sa vada ce poze a mai pus Marghioala, auzise ca a intrat iar la baie la Bamboo si a facut citeva poze acolo cu iPhone-ul. Sau mai bine sa i le trimita prin Bluetooth ? Nu, ca iPhone nu stie treaba asta. Lasa, fata, da-mi un MMS mai bine, ca e la oferta la Cosmote...

Despre depresii si noroc

Daca dimineata acestei zile te-a gasit indispus si cu o stare de spirit nefavorabila, sunt sanse mari sa nu fii singurul care incearca astfel de trairi. Psihologul Cliff Arnall a descoperit pe baza unei formule matematice ca astazi este cea mai deprimanta si mai trista zi a anului. Potrivit acestuia, exista o serie de factori care contribuie la acest lucru: intoarcerea la munca dupa week-end, temperaturile reci de iarna, nota de plata dupa cheltuielile facute de Craciun, rezolutiile de Anul Nou abandonate, nesiguranta la locul de munca, datoriile din ce in ce mai mari si prabusirea preturilor la case. Cercetarile indica faptul ca milioane de oameni din lume se vor simti atit de rau, incit vor decide sa nu se ridice azi din pat, iar un sfert dintre muncitori se vor invoi astazi de la munca, invocind "probleme medicale". Vremea neplacuta, trecerea sarbatorilor de iarna si revenirea la lucru dau in mod normal acestei perioade o culoare dezagreabila, insa efectele impasului economic din toata lumea o fac in acest an mai rea decit oricind, sunt de parere psihologii. In schimb, conform aceleiasi formule, anul acesta cea mai fericita zi va fi o zi de vineri, 19 iunie. Formula lui Arnall cuprinde elemente ca timpul petrecut in afara casei, legatura cu natura, nivelul de socializare cu vecinii, amintirile din copilarie, temperatura medie si perioada de timp trecuta de la sau ramasa pina la concediu.

Iar in aceasta zi deprimanta de inceput al unui an de criza, in care principala noastra dorinta va fi sa trecem sanatosi si fara prea multe urmari negative, merita sa ne gindim un pic la cit de norocosi sunt unii. Iar in filmuletul pe care l-am gasit, sunt unii dintre cei mai norocosi din lumea asta. Macar de am avea si noi norocul lor :) Doamne ajuta !

Doua filme

Am vazut zilele acestea 2 filme interesante, pe care vi le recomand si voua.

Primul a fost o recomandare a amicului A, si se numeste “Motorcycle diaries” sau, in original “Diarios de motocicleta”. Inainte de a deveni “El Che”, iconul revolutiei marxiste si un bun al societatii de consum, Ernesto Guevara de la Serna era un student argentinian la medicina, obosit de scoala si dornic sa cunoasca lumea, iar povestirea se refera la tineretea lui, la virsta de 23 de ani, inainte de a deveni revolutionarul de gherila pe care il stim cu totii. Filmul este un “road movie”, curat si caprivant, se pare dupa romanul scris chiar de el. Filmul infatiseaza traseul, nicidecum lin, al lui Ernesto Guevara si Alberto Granada prin majoritatea tarilor din America Latina (Argentina, Chile, Peru, Venezuela).
Doi studenti la medicina, specialisti in tratamentul leprei, pornesc in ianuarie 1952 sa colinde in lung si-n lat America Latina pe motocicleta lor din 1939, “La Poderosa”. Idolul de mai tirziu cu parul lung, barba neingrijita, bereta militara sis tea, e aici doar un tinar entuziast, visitor, care absoarbe ca un burette realitatile uneori prea dure ale lumii anilor 1950. Alaturi de prietenul sau, Guevara porneste intr-o calatorie de aproape 2 ani, care are menirea de a-i explica mecanismele unei societati pe care adeseori nu o intelege sau o considera nedreapta. Calatoria are deopotriva in ea o doza de intelepciune si una de nebunie. Paradoxal, fugind de lume, de universal reconfortant al familiei sau de iubita din Miramar, Guevara vine in intimpinarea lumii. Povestile de viata sunt interesante, cu portrete memorabile si fermecatoare ale unor oameni simpli care se multumesc sa functioneze “cumsecade’ intr-un mechanism bine determinat. Filmul reprezinta si o marturie sincera a unei Americi Latine framintate de saracie si nedreptati care totusi isi pastreaza o ingenuitate impresionanta a traditiilor stravechi. Se pot intui aici radacinile unui spirit de revolta anti-sistem. Itinerariul lui Guevara se sfirseste cu revelatia misiunii sale revolutionare.
Si dupa cum declara Ernesto, “aceasta nu este istoria unor fapte eroice sau simpla povestire a unui cinic; cel putin, nu asta vreau sa fie. Este o scurta privire aruncata asupra a doua vieti care au mers in paralel o vreme, avand sperante similare si visuri convergente.”

Al doilea film este “Underground” al lui Emir Kusturica si mi-am dat seama dupa ce am scris postul cu Serbia – Pasarea Phoenix ca trebuie neaparat sa il vad. “Once upon the time there was a country” - cu acest subtitlu incepe filmul lui Kusturica. Tara este Iugoslavia, conglomerat multietnic creat la Versailles in 1919, incercind imposibilul istoric de a aduna sub un steag natiunile slave din vestul Balcanilor.
Povestea filmului se desfasoara intr-o pivinita din Belgrad unde se fabrica arme in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Marko si Crni, doi prieteni de nedespartit, vin cu un plan ingenios in timpul bombardamentelor asupra Belgradului – Crni tebuie sa coboare in subsol impreuna cu familia si toti vecinii, pentru a fi protejati de haosul razboiului, in timp ce Marko ramine afara sa vinda armele fabricate de ceilalti in subteran. Situatia evolueaza intr-o maniera suprarealista cind Marko, traficant de arme pe piata neagra, omite sa le spuna celorlalti ca razboiul s-a terminat, iar el ajunge in cercurile puterii comuniste, ca apropiat al lui Tito. Dupa 50 de ani, Crni si ai lui ies din subsol, doar pentru a se convinge ca razboiul nu s-a terminat. Filmul reflecta istoria Iugoslaviei de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial si pina la razboaiele de secesiune din anii 1990, cind intr-o Europa care evolua spre unitate si democratie Iugoslavia explodase in conflicte interetnice si genocid. In spatele umorului negru, specific lui Kusturica, se ascunde suferinta a generatii intregi care au trecut printr-un razboi mondial, un razboi rece in anii comunismului, apoi razboiul de secesiune din Iugoslavia. Comunism, tradarile propriilor lideri si caderea acestora. Putem vedea in acest film o incercare a lui Kusturica de a explica cele intamplate in acesti 50 de ani cu Iugoslavia pentru europenii nedumeriti, dar si (sau mai ales) pentru el insusi. Este realitatea vazita prin ochii celor care isi iubesc tara si cultura, iar cei doi prieteni, Marko si Crni, reprezinta imaginea sufletului unei natiuni lovite din toate partile - doi eroi ai rezistentei antifasciste pe care meandrele istoriei si mai ales rivalitatea pentru aceeasi femeie ii despart in mod ciudat la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. Coloana sonora a filmului este semnata de Goran Bregovic, iar cateva melodii, printre care “Mesecina” si ”Kalashnikov”, au devenit rapid hituri. Reunirea personajelor filmului se face in scena finala intr-o lume de apoi filmata intr-o cromatica distincta, o pajiste verde ideala, care se desprinde si ea de restul lumii si incepe sa pluteasca in abis, insotita evident de muzica lui Bregovic. Interesanta senzatie.
Iar finalul este acelasi. A fost cindva o tara…

Zeitgeist

Am tot auzit despre Zeitgeist si mi-am tot propus sa il vad. Filmul produs de Peter Joseph in 2007 a fost foarte vizionat si a produs o mare vilva, tratind subiecte contemporane ca religia, guvernele si economia mondiala. Astazi, intr-un final, am gasit timpul si dispozitia necesara. Trebuie sa fii intr-o anumita dispozitie, si cu mintea fresh, ca sa il poti vedea si intelege. Acest documentar incearca sa prezinte lumea actuala drept o conspiratie geniala, e genul de film creat de americani impotriva sistemului (ca si Fahrenheit 911) si are puterea de a te marca profound, macar in privinta unora dintre convingerile sau principiile tale. Daca mai esti si genul de om care sufera de mania conspiratiei, esti targetul perfect. Zeitgeist este o expresie germana care se poate traduce prin “Spiritul epocii”, iar filmul este un documentar realizat independent, esti liber sa faci ce vrei cu el, nu exista drepturi de autor, chiar o sa faci parte din proiect daca o sa ajuti la raspindirea lui. De altfel, filmul poate fi vazut si online, in varianta full, via Google Video:

Filmul are trei parti, fiind focalizat pe mitul lui Isus Hristos, pe atacurile de la 9 septembrie si pe Federal Reserve, prezentind un numar de teorii conspirative, derivate din cele 3 subiecte.
In prima se vorbeste despre religie, ridicata la nivel de inginerie sociala, pentru stapnirea turmelor. Atacul acerb asupra crestinismului are explicatii aparent plauzibile, ridicind problema contrafacerii credintei in scopul manipularii maselor, sub forma de surs suplimentara de venit.
A doua parte trateaza momentul 9 Septembrie 2001, cu prabusirea turnurilor gemene pusa pe seama unui atac terorist si goana neintemeiat dupa teroristi, ca motiv de razboi in Irak si Afganistan.
A treia parte trateaza bancile si intentiile lor ascunse. Federal Reserve (Banca centrala a SUA) este acuzata a fi de fapt o banca comerciala in folosul unei elite de bancheri, care tocmai din fondurile acumulate de la populatie imprumuta statului aflat in nevoie de lichiditati cu o dobinda ridicata.

Filmul incepe cu un discurs despre spiritualitate, urmat de o serie de clipuri de razboi si explozii culminind cu cea a unuia din turnurile World Trade Center, apoi de un scurt clip care arata o mina scriind “1+1=2”, dar care este indepartata de o alta mina, si inlocuita de o Biblie si de steagul American.

Prima parte, intitulata ”The Greatest Story Ever Told” denunta originalitatea multor religii ale lumii, intrucit acestea ar fi toate derivate in principal din mituri astrologice si traditii existente cu mult inainte. Isus Cristos este prezentat ca un hybrid literar si astrologic, cultivat politic pentru a controla. Horus, regale-Soare din Egiptul antic, este prezentat ca avind un numar de attribute similate cu ale altor zeitati religioase care au existat dupa el, cum ar fi Krishna, Dionisos, Mithra si Isus Cristos, acestea incluzind nasterea dintr-o mama fecioara pe data de 25 decembrie, cei 12 discipoli, moartea si invierea dupa 3 zile si puterea de a face minuni. Filmul ofera explicatii din cimpul astrologiei – moartea, ingroparea pentru 3 zile si invierea sunt legate de solstitiul de iarna, cind soarele atinge cel mai sudic punct de pe cer, pe care il pastreaza pentru 3 zile, apoi reincepe sa se miste spre nord, simbolizind renasterea cretorului atotputernic. De asemenea, ei explica mitul celor 3 magi si simbolul crucii tot pe baza argumentelor astrologice. Istoria potopului si a lui Noe este prezentata ca fiind copiata dupa mitul lui Ghilgames. Concluzia este ca toate zeitatile ar proni de la un mit comun, primar, acel al lui Horus.
Crestinismul este prezentat ca un mit Gnostic, adoptat de Imperiul Roman pentru controlul social al Europei prin doctrinele stabilite la Nicea. Evul Intunecat, inchizitia si cruciadele sunt evenimente care au mentinut dominatia Vaticanului asupra Europei prin crestinism.
Concluzia acestei prime parti este “Crestinismul, impreuna cu toate celelalte sisteme de credinta bazate pe zeitati, dau puterea celor ce stiu adevarul, dar folosesc mitul pentru a manipula si controla societatile, reducind responsabilitatea umana la efectul unui Dumnezeu care controleaza totul si astfel putind justifica criminalitatea in numele dorintei divine. Mitul religios este cel mai puternic instrument care a fost creat vreodata”

Partea a doua, intitulata “All the World is a Stage” afirma ca evenimentele de la 9 septembrie au fost fie orchestrate, fie permise sa se intimple, de catre elemente criminale din interiorul guvernului SUA. Se afirma ca evenimentele au fost produse pentru a genera frica in masa, pentru a putea initia si justifica masuri radicale, menite ca in numele luptei impotriva terorismului, sa puna stapinire totala pe libertatile americanilor de rind si a aduce profituri unor anumite grupuri.
Afirmatiile sunt insotite de clipuri din emisiunile de stiri ale televiziunilor, imagini din ziare si reviste, care demonstreaza ca guvernul SUA a fost avertizat despre posibilitatea producerii atentatelor, ca avioanelor le-a fost permis sa-si atinga tintele si ca cele 2 turnuri au fost supuse unui process de demolare controlata. De asemenea, sunt prezentate si alte afirmatii - 6 dintre cei 19 teroristi prezentati de FBI sunt inca in viata, unul dinte piloti nu ar fi avut cunostintele necesare pentru a pilota avionul pina la Pentagon, nici o parte de fuzelaj a avionului nu a fost gasita la 2 din cele 3 locuri de impact, administratia Bush a ascuns adevarul in raportul Comisiei 9/11 si ca mass-media nu a reusit sa puna intrebari importante despre conturile oficiale.

Partea a treia, intitulata “Don’t Mind the Men Behind the Curtain” arata ca cele 4 principale razboaie la care SUA a luat parte in scolul 20 au fost determinate doar de interesul economic al unor grupuri de interese. Evenimentele prezentate ca fiind false sau fraudulente sunt scufundarea navei Lusitania, atacul de la Pearl Harbor si incidentul din Golful Tonkin, care au purtat SUA in primul razboi mondial, in al doilea razboi mondial si in razboiul din Vietnam. Conform filmului, SUA a fost fortata de Federal Reserve sa participe la aceste razboaie, dar nu pentru a le cistiga ci pentru a sustine conflictele, fortind guvernul sa imprumute mai multi bani de la banca, cu dobinda atasata, crescind astfel datoria publica si profiturile celor ce detin Fed. Filmul prezinta o istorie a inceputurilor greilor din finante. Ca institutii si personaje, vorbeste preponderent despre Rockefeller, JP Morgan, Rotschild si despre Federal Reserve, afirmind ca a pus la cale Marea Depresie pentru a fura bogatia populatiei americane. De asemenea, in aceasta sectiune, este prezentata posibilitatea unei miscari clandestine, promovate de Parteneriatul pentru Securitate si Prosperitate al Americii de Nord, de a uzurpa consitutia SUA si dolarul American, prin constituirea unei Uniuni a Americii de Nord, compusa din SUA, Canada si Mexic, si care sa foloseasca o moneda unica, numita Amero, fara a fi ratificata de senat. Aceasta uniune monetara ar fi urmat sa fie baza crearii unui super-stat asemanator Uniunii Europene, si care impreuna cu aceasta, cu Uniunea Africana si cu viitoarea Uniune Asiatica, sa fie treptat unite intr-un govern mondial unic. Globalizarea si unificarea monetara pentru control financial absolute asupra Terrei sunt scopul final. Din punct de vedere al tehnologiei, aici avem de-a face cu implementarea cipurilor RFID in pasaport, act de identitate si permis de conducere - act premergator inserării cipurilor RFID in tesutul uman, in noi nascuti.

Zeitgeist pledeaza pentru demitificarea lumii in care traim. Filmul a fost creat pentru a-i inspira pe oameni sa priveasca lumea dintr-o perspectiva mai critica si pentru a intelege ca deseori lucrurile sunt diferite de le vedem noi, oamenii obisnuiti. Ce au in comun religia, razboiul si banii? Numitorul comun este incercarea de manipulare a populatiei la nivel mondial.
Concluzia este ca traim intr-o lume mult mai complexa decit ne inchipuim si habar n-avem cit suntem de manipulabili. La nivel personal trecem indiferenti pe linga prea multe lucruri, nu ne intereseaza nimic din ce se intimpla la nivel inalt., din interesele din spatele unor razboaie, de faptul ca de fapt suntem doar carne de tun intr-o lume din ce in ce mai globalizata si cu ambitii din ce in ce mai mari. Suntem prea mici pentru o lume atit de mare, iar undeva exista un grup de oameni pentru care fiecare criza, razboi sau catastrofa inseamna un nou profit. Si daca tot noi nu insemnam nimic pentru ei, avem doar citeva variante. Ori suntem cu ei, dar suntem prea mici pentru asta, ori ne opunem lor, dar nu avem nici o sansa. Si atunci nu ne ramine decit sa incercam sa ne traim viata fara sa ne mai pese de ei, si fara sa stim daca vom prinde si ziua de miine.

“Cind puterea dragostei va invinge dragostea de putere, lumea va cunoaste pacea” spunea Jimi Hendrix.

Sursa: www.wikipedia.com

Boogie

Aseara am avut chef de un film. Am auzit multe despre „Boogie“ si m-am gindit ca poate ar fi un moment bun sa il incerc. Chiar a fost o experienta interesanta. Si asta pentru ca „Boogie“ e filmul ala, pe care il asteptam de mult. Eram, intr-un fel, plictisit de toate filmele romanesti care parka se straduiau sa arate tuturor tot ce e de rahat in Romania. Parca nu mai vroiam sa vad nici cum sistemul sanitar isi bate joc de domnul Lazarescu, nici cum ticalosii din clasa politica isi bat joc de toti ceilalti. Vroiam sa vad si eu un film in care sa ma regasesc, cu baieti la sprit de 1 mai la mare. Iar “Boogie” este filmul ala, si comedie, si drama, cu dialoguri naturale, cu o poveste simpla, dar universala pentru o anumita generatie.

“Boogie” este un film despre “ultima noapte de tinerete” din viata unui barbat casatorit si cu copil, dar si despre casnicie, cu toate compromisurile pe care le implica aceasta. Filmul vorbeste, in primul rind, despre criza barbatului un pic trecut de 30 de ani. Deci chiar exista criza asta J. Dar filmul este si un tablou decent si corect a ceea ce inseamna casatoria si copilul in Romania zilelor noastre, dar si o cronica lucida a unei nopti petrecute la mare, de 1 mai, “cu baietii”, care a avut darul sa imi trezeasca multe amintiri.

Boogie este porecla din adolescenta a personajului central, o porecla care nu i se mai potriveste acum lui Bogdan Ciocazanu - un tip un pic trecut de 30 de ani, cu firma de mobilier, care incearca sa iasa din stresul de zi cu zi si din workaholism plecind la mare de 1 Mai cu sotia si cu copilul de 4 ani. Nu in Vama, ci in Neptunul in care, cu ani in urma, de aceeasi sarbatoare, cadeau betivii de la balcoane. Si vremurile alea imi sunt si mie atit de vii in memorie, cu berea la halba de la Prichindel si nebuniile din toate hotelurile de acolo. Acum Neptunul e gol, iar Boogie se intilneste intimplator cu doi vechi prieteni, cei mai buni prieteni din liceu – Penescu si Iordache, la data so locul de care ii leaga cele mai glorioase escapade bahice de altadata. Ei ies cu totii la cina, apoi sotia pleaca cu copilul in camera. Cei trei baieti ramin in jurul sticlelor de vin, cu o banuita nevoie de a-si retrai lipsa de griji de pe vremuri.

Titlul initial al filmului fusese “30 si ceva”, dar a fost schimbat, din cite am inteles, tocmai pentru ca nu se vrea neaparat un tablou al virstei cit mai fidel. Exact cind filmul risca sa devina neverosimil, apar si certuri, si priviri neimplinite, si remuscari, ca apoi oboseala diminetilor bete sa coboare garda si sa lase personajele sa smulga din nou risete. Dialogurile te tin, sunt ca in viata, iar actorii sunt si ei ca noi sau, in fine, ca atitia cunoscuti de-ai nostri. Incepi sa te recunosti in povestea celor 3. Odata ce i-au plecat responsabilitatile, si Boogie isi permite sa se lafaie in naturaletea de alta data – ride, mai scapa o injuratura, fumeaza o tigara. Ei incep sa bintuie barurile, sa se ia de hostesse, sa pretinda ca sunt tineri si liberi. Cei trei sunt tentati sa retraiasca aventurile din vremurile bune, dar incercarea de a-si recupera tineretea pret de o noapte, bifind bautura, jocurile, flirtul, discotecile si mersul la curve, se transforma intr-o deziluzie imensa. Prin sticlele de vin baute prin baruri si camere de hotel inghesuite, prin fetele care se lasa sau nu se lasa agatate in discoteca sau la bowling, prin curva pe care o fac posta in hotel, prin glumele fara perdea si exprimarile fara plasa de siguranta dimineata devreme. Referintele la Ceausescu si la vila lui cu pauni nu par deplasate, dar cind doi dintre cei trei prieteni incep sa urle ca paunii cocotati pe gardul vilei te trezesti in fata unei scene de o tristete dezolanta.

Dar trebuie sa treci prin tot filmul, printr-o zi si o noapte, ca sa ajungi aici. Prin discutiile „ca baietii” despre masini, femei, sprituri si curve dintre cei trei. Cifra asta mi se pare excelent aleasa – intodeauna grupurile cele mai inchegate din liceu erau formate din trei, si e si cazul meu – si noi am fost un grup de trei, care chiar daca nu am mers impreuna la curve sau nu am jucat bowling, ne puteam recunoaste in unele din discutiile de acolo. Trebuie sa treci prin discutiile aiuritoare, dar atit de verosimile, dintre Bogdan si sotia lui, Smaranda, enervata ca a fost adusa de 1 Mai la mare, pe post de „bona la copil”, pentru ca Bogdan prefera compania baietilor, cu care nu s-a mai vazut de 3 ani. Din nou, sunt convins ca toti prietenii mei, pusi in situatia lui Boogie, ar face ca el, in timp ce toate prietenele lor s-ar supara pe situaita asta. Desi supusi unui conflict, care ar putea fi considerat punctul culminant al filmului si care declanseaza criza barbatului de 30 de ani in varianta Boogie, cei doi reusesc, dupa refularea lui Bogdan, sa revina la viata lor de zi cu zi, cu compromisuri si certuri dar fericita. Bogdan realizeaza ca dupa noaptea de abuzuri, excese si imoralitati, ca in tinerete, viata pe care a ales sa o traiasca alaturi de familia sa este cea potrivita pentru el. Si cit de adevarata este concluzia lor, ca trebuie sa iti dai drumul si sa spui toate lucrurile marunte care te deranjeaza, sa nu le lasi sa se adune.

Si totusi cine e fericit in acest film ? Bogdan, care munceste de-i sar capacele la firma lui si nu mai are timp pentru nimic, nici pentru nevasta si nici pentru copil ? Predescu, care dupa 10 ani munciti in turism, s-a cam plictisit si simte ca vrea sa faca altceva, vrea sa iasa dintr-o blazare din care nu il mai misca nici macar prostituata agatata in discoteca ? Iordache, care a plecat in Suedia, si care e pe punctul de a se insura cu o suedeza de treaba, care il ajuta cu munca si cu casa, dar pe care nu o iubeste, doar pentru ca ii e urit printre straini si nu vede nici o perspectiva mai senina ? Cei trei au ajuns la 30 si ceva de ani gata obositi – ce cliseu adevarat. Ei nu se mai regasesc nici in atmosfera de la discoteca, cu muzica house la maxim, dar nici in viata adulta, cu responsabilitati si probleme.

Poti sa rizi la "Boogie", de fapt ai si de ce - poante sunt cu duiumul -dar, daca te gindesti bine si daca ai 30 si ceva de ani, si tu esti poate la fel ca eroii. Si atunci risul ti se opreste in git. Forta filmului vine din locurile comune. Nu e replica din film pe care sa nu o fi rostit-o, nu e kebab la care sa nu ne fi strimbat la mare, nu e partenera cu care sa nu fi avut o asemenea cearta, nu e prieten pe care sa nu-l fi pupat la fel la betie. Filmul e viu si empatizeaza cu tine, nu tu cu el. El traieste tineretile celor din sala, trecuti un pic de treizeci de ani. Si toate sub umbrela un pic intunecata a nostalgiei surde.

Boogie este un film pentru o generatie careia realitatea i-a permis, la un moment bun, sa infulece. Si care, un pic si deocamdata, a obosit. Filmul propaga o vaga unda de pesimism dupa final, te lasa in minte cu perspectiva unui santier greu care abia incepe. Dar e foarte bun. Il recomand, daca aveti in jur de 30 de ani, vedeti-l neaparat !

A murit cel mai iubit dintre paminteni

Inca o veste trista. Inca un mare nume ne paraseste si pleaca de pe lumea asta intr-una, poate, mai buna. Dupa Pintea, Pittis, Ilarion Ciobanu si Ovidiu Iuliu Moldovan, a venit si rindul lui Stefan Iordache.

Stefan Iordache a incetat din viata duminica, intr-o clinica din Viena, in urma unui stop cardiorespirator. Actorul a fost internat saptamina trecuta la Spitalul Elias din Bucuresti, de unde a fost transportat apoi in Austria.

Nascut în 1941 la Calafat, Iordache a copilarit in Rahova, cartier pe care il considera adevarata sa „patrie“, Stefan Iordache a dat la 16 ani examen la Medicina, examen pe care, din fericire pentru teatrul românesc, nu l-a luat. In 1959 a intrat la Institut ultimul si l-a absolvit printre primii, cu 10, la Actorie. Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprita“, de Brecht, in care l-a întruchipat pe Hitler.

A debutat in film in 1964 cu rolul titular din filmul „Strainul“. Dupa incheierea filmarilor ar fi trebuit sa plece in armata, dar a scapat de ea, pentru ca a primit un rol in pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj. Atunci s-a imprietenit cu Sebastian Papaiani. Atit de tare, ca si-au taiat cu furculita incheietura miinii stingi si s-au facut frati de cruce.

Timp de aproape jumatate de secol a interpretat roluri memorabile in teatru si film: „Glissando“, pelicula ce a facut furori in epoca, apoi „Editie speciala“, in regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitica?“, realizat de Lucian Pintilie, „Hotel de lux“, „Concurs“, „Noiembrie, ultimul bal“, in regia lui Dan Pita, film al cărui titlu a fost considerat o prevestire a caderii comunismului, „Cel mai iubit dintre paminteni“, in regia lui Serban Marinescu. In teatru a jucat mult sub bagheta Catalinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic. Printre rolurile sale memorabile se numara Titus Andronicus in regia lui Silviu Purcarete, Hamlet, in regia lui Dinu Cernescu, si Barrymore, in regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit si Premiul UNITER.

Casuta de pamint, cu prispa, de la Gruiu, oaza sa de liniste, si-a cumparat-o cu onorariul primit pentru rolul din filmul „Glissando“. Cu mina lui a pus acolo porumbul, rosiile, via. Ii placeau oamenii si viata. Si circiuma, pentru ca, spunea el, la circiuma se dezleaga limbile si ies la iveala caracterele. Intr-o vreme, In special in perioada „Sarpele Rosu“, mergea singur la circiuma, sa stea la o masa, sa priveasca oamenii. La teatru ajungea cu trei ore inainte de spectacol. In cabina juca de unul singur poker american. Ulterior a renuntat la obicei, pentru a repeta rolul inca o data, in minte, inainte ss urce pe scena. După reprezentatie, in drum spre casa, il mai juca o data. Dupa fiecare rol isi spunea ca e ultimul, dar nu l-a lasat niciodata sufletul sa-l refuze pe urmatorul. Si niciodata nu s-a plins de cit este de grea meseria de actor. Recunostea insa cit de tare il consuma: „De asta se si moare mai de tinar in meseria asta“.

Stefan Iordache a fost mai mult decit un actor – a fost un fenomen social. Numele lui era motivul pentru care românii ieseau din casa in plina iarna sau lasau totul si deschideau televizorul. Dragostea lui de viata era aproape transmisibila, iar bunatatea lui de om - atit de mare incit putea sa transpara fie si numai printr-un simplu raspuns la salut insotit de un zimbet.

Oamenilor le placea sa fie in preajma lui, iar sentimentul era acelasi pentru cei din breasla, dar si pentru toti ceilalti. Stefan Iordache stia sa povesteasca, sa cinte, sa te incinte, vorbea despre trecut ca si cum acesta ar fi fost viu, in fata ochilor lui, iar oamenii pe care ii pomenea prindeau viata prin el, ca si cum le-ar fi dat din viata lui. Dincolo de omul Stefan Iordache, faima actorului Stefan Iordache se bazeaza pe date concrete: a fost cel mai mare actor shakespearian pe care l-a avut teatrul românesc.

Stefan Iordache inca este si nu a fost, spun cei care i-au fost alturi in cei aproape 50 de ani de cariera, cel mai mare actor din ultimele cinci decade, un geniu modest, care desi a vrut sa fie "ingropat in pamint românesc, sa creasca peste el iarba româneasca, sa calce pe el un român care sa spuna "Aici se odihneste un actor: Stefan Iordache", a murit la Viena.

Stefan Iordache facea parte din acea categorie de actori, de artisti, carora daca le atasezi epitete simple ca "mare", suna prost. Talentul sau nu incapea intr-un epitet. Totusi, era de o modestie aproape scandaloasa. Spunea ca a ajuns la actorie din intimplare, ca a ajuns cunoscut din intimplare si ca, de fapt, parintii il doreau medic. Dar, desi modest, avea acel orgoliu "desuet", pe care numai la artistii de o anumita virsta si, mai ales valoare, il mai gasesti: isi respecta munca si admitea ca incercase mereu sa fie aproape perfect.

Nici macar nu este nedrept, trist sau amar. Este inspaimitator. Ne uitam in jur si vedem ca oameni ca ei sunt din ce in ce mai putini. Si mai vedem ca ceilati sunt din ce in ce mai multi.

Disparitia actorului Stefan Iordache reprezinta o imensa pierdere pentru teatru, pentru cinematografie, pentru cultura româna. Stefan Iordache va ramine in amintirea tuturor, o figura luminoasa, un simbol al talentului si al profesionalismului si un model de daruire, decenta, discretie si seriozitate.

Cu fiecare mare actor disparut se pierde ceva din sufletul acestui neam.

Drum bun, maestre! Sa va odihniti in pace!

Still loving you

Ceva dragutz

Generatia Mungiu restarteaza Romania

In continuarea blogului meu de ieri despre Cristi Mungiu, ma simt obligat sa preiau si sa adaptez un articol aparut azi in ZF. Si asta atit pentru ca imi continua foarte coerent ideile de ieri, dar si pentru ca in jurul meu sunt foarte multi din generatia respectiva, atit colegi, cit si prieteni si stiu ca ei sunt virful de lance al noii Romanii si dupa ei, cindva, va urma si generatia mea.

Cistigarea de catre Cristian Mungiu, 39 de ani, a Palme d'Or-ului arata impactul unei generatii care trece ca un val prin societatea, economia si politica romaneasca din 1967 incoace, de cind a aparut prin forta, ca urmare a decretului de interzicere a avorturilor. De fapt, insusi filmul lui Mungiu, "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", trateaza drama unei studente obligate sa avorteze.
Cristi Puiu (regizor), Dan Ostahie(patronul Altex), Lorand Zsarvadi (patronul Domo), sotii Funghina (proprietarii K-Tech Ultra Pro), Dragos Cinca (actionar Flamingo) sau Adrian Cioroianu (ministru de externe) sunt doar virfurile unui grup de aproape 1,3 milioane de oameni - cei in varsta de 38, 39 si 40 de ani - care au ajuns intre timp sa tina economia si societatea "in spate": baby-boom-erii Romaniei. (Exemplele au fost luate doar din ZF). Ei au fost nascuti in 1967, 1968 si 1969, adica dupa Decretul 770/1 octombrie 1966 care a interzis avorturile pentru femeile de sub 40 de ani cu mai putin de patru copii. Ca urmare, natalitatea s-a dublat in 1967, cand s-au nascut 528.000 de copii, fata de circa 275.000 de copii pe an intre 1960-1966. In acesti trei ani - 1967, 1968 si 1969 - s-au nascut circa 1,5 milioane de copii, care acum au 40,39 si 38 de ani. Ulterior, efectul s-a mai estompat.Generatia 1967 este cea mai numeroasa din istoria Romaniei. In piramida virstelor (in imaginea de pe site-ul www.zf.ro) publicata de Institutul National de Statistica se vad clar cele doua "brate" lungi de circa 250.000 de persoane (barbati si femei) care "matura" an dupa an structura demografica.
Baby-boom-erii au fost tratati pina acum mai mult din punctul de vedere al suferintei create femeilor care erau fortate sa nasca in acea perioada si a dramelor din spitale si maternitati. A fost insa mai putin evidentiat impactul economic al acestei generatii. In momentul cind apare o cerere dubla, adica atunci cind valul acesta de oameni nascuti in anii '67-'68-'69 ajung la anumite nevoi (de bunuri, de servicii, culturale), transforma din temelii pietele respective, fara zgomot. Este ca un val subteran, pe care nu il vezi, dar care te trage dintr-o data inapoi spre mare cu forta.
Baby-boom-erii (sau cum au fost supranumiti in acea perioda "decreteii") aparuti la comanda la sfirsitul anilor '60 au sufocat gradinitele, scolile si facultatile si au facut Revolutia, cand aveau 21-23 de ani. Ei au intrat primii in multinationale sau si-au facut companii. Multi dintre cei care au inceput facultatea pe vremea lui Ceausescu si au terminat-o dupa Revolutie s-au trezit in alta lume. Fabricile erau in degringolada, ASE-ul si Dreptul indoctrinate de comunism nu mai foloseau practic la nimic, asa ca s-au apucat de business sau au intrat in alte zone: media, publicitate, vinzari, banci. Ei au fost oamenii care au luat primii tranzitia in piept si multi au reusit, caliti de concurenta intra-generationala. Numai ei mai fusesera la liceu in clase pina la Z (vezi generatia 1986 din Caragiale din care cunosc si eu citeva persoane apropiate care au fost la 12 SH sau 12 TZ !!!), nu mai aveau loc pe terenul de fotbal sau intunecau strada cind se suna de terminarea orelor.
Ei au cumparat case (este posibil ca cererea lor sa stea la originea exploziei imobiliare dintre 2000 si 2002, cind aveau 32-33 de ani) si au facut copii (care iarasi nu mai au loc acum in gradinite), iar acum se pregatesc sa fie in top nu numai in cultura si business, ci si in politica. Ei sunt principalii clienti ai hipermarketurilor, ai agentiilor de turism pentru concedii in strainatate si ai dealerilor auto. Ei, care urma sa fie oamenii noi ai comunismului, sunt practic stilpii capitalismului. Banii sunt la ei.
In SUA, studiile despre baby-boom-eri si influenta lor asupra economiei americane sunt cu miile. Baby-boom-erii americani sunt cei nascuti dupa al doilea razboi mondial, cind s-au intors acasa soldatii de pe front. In contul baby-boom-erilor americani este pusa de altfel revolutia flower-power a anilor '60, care a schimbat din temelii societatea americana si apoi intreaga lume. Mai mult, se pune acum problema ce se va intimpla la pensionare cu acesti oameni si a doua generatie de baby-boom-eri pe care au creat-o: copiii lor.
In Romania, deocamdata acesti oameni, aflati in plina forta creatoare, sunt motorul demografic al cresterii economice si iata si culturale, dar peste 20 de ani, cind vor iesi la pensie, va fi un soc pentru sistemul public de pensii. Dintr-o data, vor iesi la pensie un numar dublu de oameni. Statul va trebui atunci sa mareasca contributiile celor in activitate sau sa reduca drastic pensiile. De asemenea, presiunea pe serviciile medicale publice se va mari puternic pe masura ce acesti oameni vor imbatrini. O solutie sunt pensiile private si asigurarile private de sanatate, dar problema este deja la nivel mondial din ce in ce mai acuta, datorita cresterii cheltuielilor.
Si ca sa trec la concluziile proprii, respect acestei generatii de sacrificiu care e formata din multi oameni care poate au aparut pe lume fara sa fie neaparat doriti, dar care si-au asumat destinul, au facut o revolutie, au creat o noua lume, au ajuns undeva in viata, au facut primii pasi in lumea corporatista fara de care acum totul ni se pare greu de imaginat si sunt stilpii acestei societati consumeriste, din rindurile lor alegindu-se virfurile societatii de astazi. Sper ca generatia crescuta doar cu MTV si calculatoare nu va fi atit de nihilista si lipsita de valori cum da impresia acum si sper ca ceea ce vad acum ca se intimpla, un nou fenomen de baby-booming pe care il pun pe seama ajungerii la maturitatea deplina a acestor generatii de sacrificiu si a cresterii generale a nivelului de trai, sa ne aduca o noua generatie de exceptie care sa ne poata asigura noua, cei ce suntem tineri acum, o batrinete linistita...

Palm d'Or

Stateam si ma intrebam care au fost ultimele performante notabile ale Romaniei in vreun domeniu care sa atraga atentia lumii intregi. Si aici nu ma refer la acei romani care au facut tara noastra cunoscuta in toata lumea acum o suta de ani, desi poate ar merita reamintite nume ca Emil Racovita (fondatorul biospeologiei), Victor Babes (cu contributii imense in bacteriologie), Traian Vuia (realizatorul zborului mecanic), Henri Coanda (pionier al aviatiei cu reactie), Aurel Vlaicu (pionier al aviatiei mondiale), Constantin Brincusi (marele nostru sculptor), Mihai Eminescu (poetul nepereche), pictorii Nicolae Grigorescu, Aman, Pallady, Tonitza sau Luchian, compozitorii George Enescu sau Ciprian Porumbescu. Sa nu uitam ca stiloul a fost inventat de un roman - Petrache Poenaru. Si nici de Ana Aslan, a carei terapie asupra imbatrinirii a adus institului sau pacienti celebri. De Spiru Haret - savant precursor al astrofizicii moderne. Nume care ne fac sa fim mindri ca suntem romani si ca ei au lasat ceva in urma lor, "made in Romania".

Din pacate o idee propagata destul de puternic in societatea romaneasca contemporana este ca, deloc mindri de originea lor, unii dintre romani afirma ca toate aceste prilejuri de mindrie nationala tin doar de trecut, in timp ce "Romania de azi" ar fi o tara bolnava, fara civilizatie, fara personalitati marcante, mereu codasa Europei. Am incercat sa contracarez aceste teorii si sa ma gindesc la romanii care au influentat ultimii ani, care s-au facut cunoscuti. Realizarile cele mai mari se pare ca au fost in sport, sau omul modern e mult mai interesat de sport decit de cultura. Inevitabil am inceput cu fotbalul si bineinteles cu Steaua si noaptea magica de 7 mai 1986 cind la Sevilla baietii nostri au cistigat Cupa Campionilor Europeni, mi-am amintit si de Supercupa Europei si de golul lui Hagi in poarta lui Dinamo Kiev. Mi-au trecut prin fata ochilor meciurile de la Cupa Mondiala din 1994, victoria cu Argentina lui Maradona, golul lui Hagi cu Columbia dar si tristetea penalty-urilor din meciul cu Suedia care a incheiat visul frumos al unei semifinale cu Brazilia. Evident nu am putut uita gimnastica, zecele perfect al Nadiei Comaneci care a prins pe picior gresit tabela dar si istoria acestui sport, precum si celelalte gimnaste care au dominat ani la rind gimnastica mondiala. Am revazut si imagini din tenis cu dublul de aur Ion Tiriac - Ilie Nastase. Mi-am amintit si de finala pierduta de handbalistele romane cu Rusia acum 1 an. De sprinturile Gabrielei Szabo. Si ar mai fi si altele, dar pe care le inregistreaza doar memoria de scurta durata a celui din afara si care dispar la fel de usor cum au aparut.

Poate ar trebui sa amintesc macar in treacat de faptul ca elevii romani mereu au obtinut rezultate notabile la olimpiadele internationale de matematica si de informatica, de faptul ca Romania mereu a obtinut locuri fruntase la saloanele inventiilor, si de ce nu, chiar ca hackerii romani sunt considerati printre cei mai buni/periculosi din lume. Romania este pe primele locuri in lume la exportul de inteligenta si se pare ca la Microsoft, a doua limba vorbita este romana, iar la NASA multi dintre specialisti sunt tot romani. Creiere inca mai sunt in tara asta si chiar daca in domeniile de mai sus nu pot sa dau inca nume care sa ni se fi imprimat in memoria colectiva, sanse sunt ca noi si noi creiere "made in Romania" sa uimeasca si sa se impuna in varii domenii ale stiintei.

Ar mai fi marile valori ale culturii, dar Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugene Ionesco deja sunt istorie. Marii actori romani au ajuns mult prea putin cunoscuti peste granite, desi prezenta lui Marcel Iures in cea mai recenta parte a "Piratilor din Caraibe" vine sa ma contrazica. In materie de muzica, prezentele romanesti la Eurovision nu spun mare lucru, iar pe Luminita Anghel sau Mihai Traistariu nu o sa-i putem compara niciodata cu ABBA sau macar cu Johnny Logan, ca sa amintesc doar cei mai cunoscuti cistigatori ai concursului. Cel mai cunoscut nume care cinta in romaneste, formatia "O-Zone" nici macar nu ne apartine ca brand, cei 3 baieti fiind din Moldova de peste Prut. Poate sopranele Mariana Nicolesco sau Angela Gheorghiu, nume aplaudate pe marile scene ale lumii, sa mai spuna cite ceva, dar cita lume mai merge la Opera in zilele noastre ? Sau naiul lui Gheorghe Zamfir... Iar istoria cinematografiei romanesti mi se parea ca se termina la omuletul regretatului Ion Popescu-Gopo. Desi anul trecut, "Moartea domnului Lazarescu" a lui Cristi Puiu a facut oarece valuri la Cannes. Asta pina in acest week-end. Cind (si de fapt la asta vroiam sa ajung...):

Regizorul roman Cristian Mungiu a castigat premiul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, pentru pelicula "4 luni, 3 saptamini si 2 zile". Performanta lui Mungiu vine la 50 de ani de cind Ion Popescu-Gopo a obtinut premiul similar pentru scurt-metrajul "Scurta istorie" si la peste 40 de ani de cind Liviu Ciulei a reusit sa cistige premiul pentru cea mai buna regie pentru filmul "Padurea Spinzuratilor". "Este o poveste ceea ce se intampla. Acum un an nici nu visam la acest proiect, acum sase luni nu aveam bani, apoi speram sa ajungem la Cannes indiferent la ce sectiune. Sa fim aici", a declarat Cristian Mungiu la primirea trofeului. El a multumit juriului si intregii organizari a festivalului pentru ca au acordat o sansa filmului sau. Un mare pas inainte pentru cinematografia romaneasca, acest premiu obtinut reprezinta o validare a unei tendinte, o confirmare la cel mai inalt nivel al faptului ca cinematograia romaneasca se afla pe drumul cel bun. Filmul lui Mungiu a mai castigat la Cannes filmul FIPRESCI, decernat de Federatia internationala a criticilor de film.

Realizata excelent, pelicula "4 luni, 3 saptamini si 2 zile" prezinta povestea unei tinere - Gabita (interpretata de Laura Vasiliu) care avorteaza un copil nedorit si suporta apoi consecintele, intr-o Romanie comunista si dezumanizata. Actiunea se petrece inainte de '89, intr-un sistem totalitar. Titlul descrie lungimea exacta a perioadei in care Gabita a lasat ca lucrurile sa se deruleze pina sa caute o persoana care face avorturi ilegale. Otilia, prietena sa, nu numai ca o ajuta pe Gabita sa gaseasca banii necesari pentru procedura, dar se si duce sa se intilneasca cu omul care urmeaza sa realizeze operatia.

Cristian Mungiu s-a nascut la Iasi in 1968 si a absolvit cursurile Academiei de Teatru si Film din Bucuresti in 1998. Debutul lui Mungiu in filmul mare s-a facut in calitate de regizor secund al filmelor Le Capitain Conan (1996) - regizor principal Bertrand Tavernier, si Train de Vie (1998) - regizor principal Radu Mihaileanu. Inainte de realizarea peliculei Occident, primul sau lung-metraj, Mungiu a mai regizat o serie de scurt-metraje, printre care Mariana, Mina lui Palista, Nici o Intamplare, Paulista, Zapping, Corul Pompierilor si Obiecte pierdute - segmentul "Curcanii nu zboara".

Acest moment de referinta al cinematografiei romanesti ar trebui sa constituie o mare bucurie pentru noi toti, sa il felicitam din toata inima pe Cristi si sa asteptam cu nerabdare aparitia acestui film pe marile (si de ce nu, si micile...) ecrane. Este o mare realizare pentru un regizor roman si este unul din acele momente in care eu ma simt din nou mindru ca sunt roman. Felicitari, Cristi Mungiu ! (si un gind frumos celui care a fost regretatul Cristian Nemescu, al carui film neterminat "California Dreaming" a obtinut de asemenea o distinctie la Cannes). Chiar este un eveniment despre care merita vorbit mult mai mult decit despre toate suspendarile, referendumurile, pasaricile si tigancile imputite care au monopolizat atentia publica si spatiile de emisie din ultima vreme. Este o gura de oxigen si un semn de normalitate, speranta ca ne putem desprinde de toate aceste intimplari fara substanta si putem sa mai gasim valori si sa le mai cinstim. Si, dintr-o coincidenta sau nu, tot azi am citit si despre faptul ca Traian Basescu i-a retras titlul de cavaler si ordinul "Steaua Romaniei" lui Vadim Tudor - un nou semn de normalitate, ca suntem pe drumul cel bun si ca asemenea caricaturi scapate de la Balaceanca nu au ce cauta in marea galerie de romani cu care trebuie sa ne mindrim. Probabil ca aceasta decoratie luata din miinile pseudopoetului nationalisto-xenofobo-scrib de curte ar sta mult mai bine la cineva care a purtat cu brio numele Romaniei in Europa si in lume.

E momentul sa ne simtim bine in pielea noastra si sa apreciem cu adevarat tinerele talente care fac ca numele de "roman" sa capete o alta conotatie, alta decat cea de "tigan", "hot", "cersetor", "prostituata"... Bravo voua, celor ce stiti sa va cultivati valorile, si bravo voua, tinerelor talente din aceasta umila tara - felicitari cistigatorilor de la Cannes si bafta tuturor celor ce se afla pe drumul spre afirmare...

Zorba Grecul

"Zorba imi aparu in vis. Nu-mi aduc aminte ce-a zis, nici de ce venise. Dar cind m-am trezit, inima imi batea sa-mi sparga pieptul si alta nu; fara sa stiu de ce, mi se umplura ochii de lacrimi. O dorinta irezistibila m-a cuprins indata sa reconstitui viata pe care-o dusesem amindoi pe coasta cretana, sa fortez memoria pentru a-si aminti, pentru a aduna toate cuvintele, strigatele, gesturile, risetele, plinsetele, dansurile lui Zorba, pentru a le salva" (Nikos Kazantzakis)

Cred ca putini sunt cei care nu au vazut filmul "Zorba" cu Anthony Quinn in rolul principal. Pentru mine, este un film pe care intotdeauna il revad cu placere, dupa cum tot cu placere am citit si cartea lui Nikos Kazantzakis, scriitorul grec care a dat nastere celebrului personaj in romanul aparut in 1947. Nu stiu daca filmul sau cartea este mai celebra, dar in mod sigur absolut toti am auzit de sute de ori melodia de final si am dansat aproape la fiecare petrecere dansul lui Zorba. "Sufletul grec" izbucneste din toate paginile cartii si din toate scenele filmului. Filmul este unul despre oameni cu singe fierbinte si oase solide, despre salbaticiune si inadaptare umana, despre semnificatiile vietii, dar mai ales despre pofta de a trai. Poate singurul lucru care lipseste acestui film este culoarea. Este considerat filmul-chintesenta despre greci si modul lor de viata.

In centrul actiunii pare a fi Basil (Alan Bates), un scriitor englez de origine greaca care mosteneste o mina de lignit in insula Creta. El vine aici decis sa o puna pe picioare. In portul Pireu se intalneste cu grecul Zorba (Anthony Quinn), pe care il angajeaza ca bucatar, iar acesta devine intr-un final mina lui dreapta. "Eroul" este insa Zorba, un om pasionat de viata, pe care o reduce la femei, vin, cintec si dans - toate fiind de fapt apararea sa impotriva unor tragedii personale din trecut. Zorba incearca sa-l faca pe Basil sa traiasca cu adevarat, impingindu-l spre vaduva satului si dindu-i un "bun" exemplu prin relatia sa cu batrina curtezana franceza Madame Hortense. Cei doi trec prin multe impreuna - o crima, citeva esecuri profesionale, un deces - totul culminind cu sfirsitul, perfect realizat. Scena memorabila de final este una din cele mai impresionante scene din filmografia mondiala, iar Anthony Quinn face cel mai bun rol din cariera. Muzica ii confera filmului o energie demonica, fiind compusa de Mikis Theodorakis.

Alexis Zorba este un prototip al celor care nu renunta sa creada in ceva, al celor care merg pina la capat, cu crezul ca piedicile intimpinate fac cumva viata mai frumoasa. Acest personaj memorabil - barbat liber si patimas, care iubea cu ardoare femeile, vinul, muzica si dansul, a inspirat si crezul lui Anthony Quinn - "Iubesc viata, deci traiesc. Iubesc actoria, deci joc“ , un crez genial de simplu, dar care ne aduce aminte odata in plus sa invatam ceva din aceasta poveste. Veselia, inconstienta si incurabilul optimism trebuie sa fie tot atitea chei de a intelege lumea si numai iubind viata, o putem trai din plin. Pentru cine nu a facut asta, recomanda: cititi cartea, vedeti filmul si in mod sigur in fata unui asemenea exemplu, pofta de viata va reveni !

Free your mind ! Descatuseaza-te de ideile preconcepute, uita cele rele, nu lasa nimic sa stea in calea idealurilor tale ! Traieste-ti viata ca si cind fiecare zi ar fi ultima !

Ticalosii

Am reusit sa-mi fac timp saptamina trecuta sa vad si eu "Ticalosii". Noul film al lui Şerban Marinescu e un film despre clasa politica româneasca. Filmul lui precedent, "Magnatul", era tot un film despre clasa politica româneasca. Deci s-ar putea crede că Marinescu are multe de spus despre clasa politica româneasca. Eroare! Tot ce are el de spus despre clasa politica româneasca este: "'re-aţi ai dreacu' de hoţi!". Printre ticaloşii din Ticalosii se numara un alt magnat, un prim-ministru, un consilier prezidential, un consilier de-al primului-ministru, inca un magnat (candidat la presedintie) si inca un candidat la presedintie. Toti acestia isi petrec tot timpul spunindu-si unii altora chestii ca: "Esti lacom?" "Nu. Sunt capitalist."; sau: "În politica, toata lumea are la mina pe toata lumea."; sau: "Nu mai imi place democratia."; sau (cel mai adesea): "Hai sa mincam!". Adevarul e ca maninca, nu se incurca; si bineinteles ca Marinescu ne prezinta in prim-plan fiecare bunatate care li pune pe masa, invitindu-ne sa le uram: "Huo! Sta-v-ar in git!" la fiecare imbucatura.

Subiectul e simplu, fara prea multe inflorituri: Clasa politica aflata la putere urmareste prin intermediul Serviciilor Secrete atat pe membrii si finantatorii sai, cat si pe cei din opozitie. Primul Ministru si Presedentia ii inregistreaza cu ajutorul unor camere ascunse atat pe pe General, pe Senator cit si pe Magnat, in ipostaze cit mai compromitatoare.Politica nu suporta devieri de comportament. Premierul nu este de acord cu jocul dublu al Magnatului, care finanteaza atat puterea cat si opozitia. Dupa incercarea esuata a Consilierului Prezidential de a realiza o reconciliere intre Magnat si Putere, Premierul comanda arestarea cu mascati si televiziune a Magnatului. In timpul unei intrevederi cu Presedintele, Consilierul ii cere acestuia eliberarea Magnatului, deoarece acesta detinea informatii compromitatoare pentru toata lumea. In paralel, Puterea cauta un alt Magnat care sa produca bani pentru partid. Acesta apare in emisiune la "Nasul". Se organizeaza o partida de vinatoare unde sunt invitati Generalul, cei doi Magnati, Consilierul, Premierul si oamenii lor. Premierul incearca sa ii propuna o colaborare Generalului, insa acesta refuza sa coopereze si il ameninta pe Primul Ministru, spunind ca ii va demasca jocurile si ca va infaptui a doua Revolutie in Romania. Premierul arata ca Senatorul a fost deja cumparat. Magnatul este la a doua avertizare, fiind scos de pe tusa definitiv. Premierul ii pofteste pe toti la vinatoare si da ordinul de asasinare al Generalului ( camuflat sub forma unui accident de vinatoare ). A doua zi, Consilierul Prezidential ( "Creatorul" tuturor personajelor post-revolutionare ), "ingroapa Revolutia Romana" la groapa de gunoi Glina, facind un parastas pentru saraci, filmat in direct pentru emisiunea realizata de Dan Diaconescu.

O radiografie dulce-amara a clasei politice romane de dupa revolutia din ’89, in care banii fac politica si politica face banii. O productie in care joaca unii dintre cei mai mari actori romani. Filmul se deschide cu un motto-avertisment: „intimplarile si personajele din aceasta poveste nu au legatura cu realitatea, dar ca in orice poveste daca n-ar fi nu s-ar povesti“. Regasim aici obisnuita premisa-prezumtie de nevinovatie: este o fictiune (atunci cind nu recunosti nimic din ceea ce se intimpla pe ecran), dar care poate fi desprinsa din realitate (daca anumite personaje sau situatii ti se par familiare, cu atit mai bine!). Ticalosii e „inspirat din romanul Ciocoii noi cu bodyguard de Dinu Sararu“.
O buna parte din film, spectatorii ar putea crede ca adevaratul scop al lui Serban Marinescu este de a face reclama unor localuri, muzicieni, posturi si moderatori de televiziune. Ce-i drept, exista vreo duzina de personaje care se plimba pe ecran, dar intirzie sa capete consistenta. Tot ce aflam este ca au bani si putere – elemente de altfel indisociabile, mai ales intr-o „lume in care banul hotaraste“. In film, se vorbeste mult despre „legea importurilor“, despre ordonante si licente, se fac si se desfac aliante, iar cei care devin incomozi pentru Putere sint fie santajati, fie arestati preventiv, fie, in ultima instanta, eliminati.

Un film fara o poveste care sa valorifice logica elementara a scenaristicii, lipsit complet de ritm si de tensiune. Pina la urma, poate ca Serban Marinescu nu a dorit altceva, decit un tablou al „ticalosismului“ autohton, in care portretul de grup este mai important decit figurile individuale. Dar oare publicul mai doreste asa ceva ? Ce ne ofera filmul, in afara privilegiului de a-i vedea pe toti "monstrii sacri" mincind? Un thriller politic bun se bazeaza pe logica, pe imaginatie si pe o documentare serioasa pentru a reconstitui plauzibil culisele sistemului pe care-l stim; ne impresioneaza prin cantitatea de detalii, prin complexitatea şi functionalitatea structurilor pe care ni le prezinta - ne da senzatia ca pentru prima oara vedem totul. Aici nu vedem nimic - doar niste "monstri sacri" pusi sa emane coruptie intr-un vacuum. Pe linga asta, mai recunoastem reflexiile citorva subiecte de senzatie macinate intens de ziare si de televiziuni (un om de afaceri finanteaza atit puterea, cit si opozitia; un politician sufera un accident de vinatoare) - si cam atit. "Ticalosii" are si unele merite in crearea unei atmosfere de opulenta si depravare sau in zugravirea unei noi clase de parveniti, ai carei reprezentanti sint excesiv mediatizati si in realitate. Dar aceste merite firave nu izbutesc sa-l transforme intr-un film recomandabil.

Serban Marinescu e smecher. Nu a cazut prada tentatiei de a folosi reteta "ghetouri + mizerie + injurături + sex = film", ci a schimbat macazul. Nu avem sarantoci, dar avem caviar mincat cu polonicul. De fapt cele aproape 90 minute inspirate de un scenariu scris de un individ care maninca, respita si transpira comunism, se poate rezuma intr-o singura fraza: "Toti politicienii e niste nemernici". Ceea ce nici nu e foarte departe de adevar, dar daca toti stiam cu totii acest lucru, de ce mai aveam nevoie de un film cu subiectul respectiv ? Ca şi cum banalitatea temei n-ar fi fost de ajuns, Marinescu ne ofera si o abordare "originala", in cheie realista, dar realitatea nu este cea reala, ci este realitatea de la televizor. Nu intimplator, in film isi joaca propriile roluri doua dintre personajele care se lafaie zilnic pe micile ecrane. Intr-o ora şi jumatate i-am vazut pe Dan Diaconescu, pe Radu Moraru si pe cei pe care ii invita ei sa vorbeasca la televizor. Desi erau toti in prim-plan si gros-plan, ca in platoul emisiunilor celor doi, ceva nu mi se parea in regula. Parca se mai si ridicau, incercau sa umble prin cadru fara rost si imediat li se marea capul si credeam ca se vor pravali peste mine. Or' la teve nu am simţit asta. Si erau citiva pe ecran, aveam impresia ca ii ştiu; unu' semana cu Malaele... cred ca il vazusem pe undeva, dar parca nu la Dan Diaconescu. La fel, Mircea Diaconu a aparut... dar nu era "Filantropica" la cinema. Apoi Nelu Ploiesteanu a inceput sa cinte si nu o vedeam pe Teo in platou. Deci Nelu era invitat la alta emisiune. Si dupa inca o repriza in care am vazut ce era pe B1TV la stiri si la Nasu', regia a nimerit butonul care a mutat emisia intr-un studio unde Mircea Vintila interpreta o piesă despre un miel.

Au fost voci, nu putine, care au laudat prestatia excelenta a actorilor ("monstrii sacri" - oare o reteta de succes pentru orice film prost postdecembrist ? unde sunt filmele cu Brigada Diverse sau Operatiunea Monstrul? ), ceea ce ar putea compensa - zic ei - celelalte carente. Total fals! Horatiu Malaele a fost distribuit intr-un rol total inadecvat - de prim-ministru, iar eventuala idee de caricaturizare a personajului este anulata de interpretarea exagerat de serioasa. Gheorghe Dinica si Mircea Albulescu sunt cvasiinexistenti, iar Dorel Visan - egal cu sine insusi, deja manierist. Monica Davidescu a declarat ca uraste personajul pe care l-a interpretat (un fel de Maria Callas mioritica, doar ca Onasiss-ul lui Sararu e un surogat sinistru), ceea ce s-a vazut si pe ecran - inadmisibil pentru o actriţa profesionista. Mircea Diaconu a primit un nou rol de papagal, de data asta "cu staif", iar restul chiar nu mai conteaza. Dar ce folos ca Malaele-i Malaele, si Diaconu, Diaconu, cind rolurile sunt complet nule si neavenite? Clişeatice, superficiale, neverosimile - si foarte cabotine! Construite in tuse groase, ba chiar grosiere, scotindu-ţi ochii cu demonstrativismul lor. Singura floare printre atitea buruieni ar fi Stefan Iordache, dar a carui prestatie incintatoare a fost pusa grav in umbra de faptul ca personajul sau depasea suparator de mult cadrul fictional si numele personajului sau Didi Sfiosu este o transparenta anagrama a unui nume de fost erou al revolutiei si consilier din viata reala (dupa cum si magnatul care finanteaza atit puterea cit si opozitia, jucind la doua capete, se numeste la fel de transparent Dandu Patricianu)...Deja dupa atitea "calitati", practic nici nu mai conteaza ca filmul este si prost facut din punct de vedere tehnic. Scena din final, in care Iordache ingroapa Revolutia la Glina, este singura memorabila, cu menţiunea ca, in locul Revolutiei, in sicriu ar trebui puss cinematografia noastra. Ticalosii este un film facut parca pentru a-l unge la suflet pe Ceausescu, intr-un mod pur si simplu ticalos.

(in acest blog am folosit mai multe fragmente din comentarii postate pe http://agenda.liternet.ro)

Rasarit

Mi-e atit de dor de un rasarit in Vama... in fatza la Ovidiu, cu inconfundabila cafea care te scoala si din mortzi la ora 6 dupa o noua noapte nebuna nebuna nebuna.... iar din boxe nu se poate auzi decit "Bolero"-ul lui Ravel... soarele iese incet din mare si te face sa iti dai seama cu ultimele tale puteri ca o noua zi incepe... deci e timpul sa te duci sa te culci :) Valurile vin unul cite unul si se sting usor la mal... nisipul... scoicile... valurile... un rasarit de luna plina... pescarusii de pe plaja... VAMA.... mi-e dor de VAMA !!!!
Din pacate filmul asta l am facut in august... acum e de-abia noiembrie... si mai este foarte mult pina la urmatorul rasarit pe care il voi apuca acolo....