In memoriam Michael Jackson

Acum 2 luni si ceva, un SMS m-a trezit in noapte. Prietena mea de culoare, din Germania, imi scria "Michael Jackson died. How sad... ". Tot ea, care intr-o alta noapte ma anunta prima ca "Obama is the new President of USA".

Stirea nu m-a marcat. In schimb, in urmatoarele 2 saptamini am fost intoxicat cu acest subiect. Nu am scris despre asta pina acum, pentru ca toata lumea numai despre asta vorbea, iar eu nu sunt genul de om care ar face totul ca sa se supuna trendurilor si turmelor.

Despre Michael Jackson, ce pot sa spun? Nu am fost niciodata un mare fan, nu am fost la nici unul dintre concertele lui, dar nu am cum sa nu recunosc meritul lui in istoria muzicii pop, si faptul ca a fost unul dintre cei care a lasat multe in urma sa. Sigur am fredonat si eu "I'm bad", "Black or White" sau "Heal the World". Sigur am dansat si eu pe "Give it to me" sau "Liberian Girl". Sigur am urmarit cu interes la diverse petreceri diverse personaje care dansau in stilul MJ pe "Smooth Criminal", "Beat It" sau "Thriller". Sigur unul din primele albume care le-am ascultat si care se auzea impecabil a fost "Dangerous". Si totusi nu mi-a placut niciodata faptul ca nu si-a asumat faptul ca e negru si a facut tot posibilul sa schimbe asta. Si nu mi-au placut niciodata povestile cu iubirea lui pentru copii. Ca au fost sau nu adevarate, ca a fost un copil abuzat de parinti, o victima a propriului succes, un megastar cu suflet de copil, nu mai conteaza acum. Cert este ca a fost un idol pentru milioane de oameni, si a lasat multe in urma sa.

Si totusi, ce m-a facut sa abordez acest subiect? Am gasit pe net un filmulet cu un omagiu adus lui Michael Jackson de fanii lui din România, "Michael Jackson Dance Tribut", care chiar m-a impresionat. O serie de 3 flash-moburi - in Piata Romana, Plaza Mall si Gara de Nord. Mi s-a parut fantastica aceasta serie si chiar daca, repet, nu am fost un fan al lui Michael, recunosc ca m-a furnicat un pic pe sira spinarii vederea acestui filmulet, drept pentru care am decis sa vi-l arat si voua:

Felicitari si respect celor implicati in organizarea acestui eveniment. Coregrafia a fost chiar excelenta, iar initiativa laudabila. Jos palaria!

Manowar in româna

Stau prost cu timpul, sunt prins intre serviciu, santier, setea de vara si week-enduri de Vama. Cind sa ma mai odihnesc, cind sa mai scriu 2 vorbe si aici?

O sa scriu despre noua mea obsesie, descoperita acum o saptamina la City FM. Este vorba despre Manowar, "The kings of metal", care au scos un nou album, EP-ul Thunder In The Sky. Manowar a demarat un nou turneu, si va ajunge si prin România, pe 5 iulie, la B'ESTFEST AFTERSHOCK.

EP-ul include piesele Thunder In The Sky, God Or Man, Let The Gods Decide, Die With Honor, The Crown And The Ring, precum si versiunile piesei Father, in germana, italiana, maghiara, bulgara, norvegiana, spaniola, franceza, greaca, turca, poloneza, japoneza, croata, portugheza, finlandeza si nu in ultimul rind, româna.

Versiunea in româneste suna absolut excelent, si va las si pe voi s-o ascultati si s-o comentati... Limba româna suna absolut incredibil in interpretarea lor. Iar româna nu e o limba usoara...

Respect, Manowar, pentru faptul ca au facut asta pentru fanii lor români.

Deci, Manowar - "Tata":

Life is for sharing

Extraordinara ideea celor de la T-mobile, care au mobilizat aproape 15.000 de oameni la Londra, in Traffalgar Square si i-au pus sa cinte impreuna "Hey Jude" intr-un fel de mega-karaoke. Iar melodia asta este una dintre acelea pe care le stie toata lumea, care inseamna ceva pentru toata lumea, care stirneste amintiri pentru toata lumea. Si ce poate fi mai frumos decit toata lumea asta la un loc, cintind pe zeci de mii de voci, "Hey Jude"?

Intr-adevar, life is for sharing !

Ce se poate intimpla intr-o gara

In gara centrala din Anvers, pe 23 martie 2009, s-a intimplat o chestie foarte draguta. Un flash-mob dansant. Flash-mobul este o adunare foarte scurta intr-un loc public, participantii efectuind o anumita actiune neobisnuita pentru o durata scurta de timp (de obicei citeva minute), dupa care grupul se raspindeste. Vreo 200 de oameni s-au infiltrat din multime si au inceput sa danseze pe muzica din "The Sound of Music" - melodia "Do Re Mi". Si daca inceputul a fost timid, pe masura ce timpul trecea si tot mai multa lume se baga la joc, a devenit chiar o chestie superba...

Noutati de pe santier... Dar ce voce...

O saptamina ciudata, grea si a naibii de lunga. Si daca in week-end am umblat prin Regie sau pe la o terasa despre care sper sa am timp sa povestesc altadata, duminica am vazut un nou apus de soare la Mogosoaia (si promit sa revin cu mai multe detalii), luni am fost la teatru sa il vad pe maestrul Marcel Iures, creator de teatru (si aici o sa revin). Iar apoi, santier, santier, si din nou santier. Acoperisul este in sfirsit gata, acoperit cu Lindab peste tot, cele 2 ferestre Velux imi aduc multa lumina, iar mansarda mea are tavan, pereti si dusumea. Multe rafturi, niste geamuri si o baie. Iar ieri am fost la cumparaturi, am cumparat o cabina de dus cu hidromasaj, o chiuveta cu toate cele aferente, masca, dulap sau oglinda, un WC si astept sa fie puse cap la cap. Azi am luat si parchetul, si abia astept sa fie totul gata si sa beau o bere rece uitindu-ma la apusul de soare prin ferestrele mele mari si noi.

Acum stiti de ce am disparut si ce am mai facut in ultimul timp. Iar cineva care a intuit ca am mare nevoie de relaxare mi-a trimis un filmulet dragut, cu o tanti care s-a dus la emisiunea "Britain's got talent", un fel de Megastar de-al lor. O "mamaitza", pe numele ei Susan Boyle, care traieste singur, doar cu pisica ei, nu a fost niciodata maritata si se pare ca nu a fost niciodata nici macar sarutata. Susan arata ca o matusica batrina, supraponderala, neingrijita si cu o fata usor barbateasca, si nu inspira la prima vedere decit faptul ca probabil gateste excelent. Nimic care sa te faca sa te astepti la ceva dragut. Si totusi, hai s-o ascultam cintind "I Dreamed a Dream", si mai ales sa vedem reactia juriului si a publicului. E genul de voce care iti ridica parul pe ceafa sau poate chiar iti smulge o lacrima. Un motiv in plus de a renunta la aparente, de a nu avea idei preconcepute, de a nu pune baza doar pe aspectul fizic. Dati-le oamenilor o sansa, incercati sa-i cunoasteti mai bine inainte de a va forma o parere despre ei, bazata doar pe prima impresie. Nu in toate cutiile urite se ascund produse slab calitative. Asa cum Tudor Arghezi ne-a deschis ochii asupra florilor de mucigai, asa cum dintr-o bucata de carbune neslefuit poate lua nastere cel mai frumos diamant, asa putem gasi frumusetea acolo unde ne asteptam mai putin.

Mai bine hai s-o ascultam pe matusica... Si sa ne mai gindim odata daca vedetele nascute de televizor, cu silicoane si colagen in buze, cu tratamente laser si multe ore petrecute pe la solar, cu gene false, o tona de machiaj si aparenta de plastic inseamna mai mult decit o persoana adevarata, aparuta dintr-o bucatarie sau dintr-o camara, dar care se poate transforma dintr-o data intr-un artist. Incercati si doar sa ascultati cintecul, fara imagine...

Later edit: din pacate youtube a dezactivat embedding-ul la acest videoclip, asa ca sa incercam de pe dailymotio...

Susan Boyle on Britain's Got Talent

De primavara cu Tudor Gheorghe

E asa de frumos afara, primavara si-a intrat definitiv in drepturi. Si nu am chef de scris, ci doar de ascultat muzica de primavara. Iar daca v-am delectat cu Vivaldi saptamina trecuta, in meniul de azi este muzica româneasca, si anume muzica maestrului Tudor Gheorghe.

Muzica lui Tudor Gheorghe nu este altceva decit o replica la indobitocirea poporului românesc prin manelizare, spunea cineva. Mare pacat ca asemenea "bastioane" sunt din ce in ce mai putine. Melodiile sale sunt geniale, exceptional de frumoase si de relaxante. Versurile si vocea sunt incredibile, iar prin cintecele lui simti exact fericirea primaverii, dorinta de a renaste la viata odata cu natura, dupa iarna lunga si rece.

Maestrul Tudor Gheorghe s-a nascut in 1945 in comuna Podari, judetul Dolj, dintr-o familie de tarani, si a devenit exponentul Olteniei in cultura româneasca contemporana. Copilaria si adolescenta sa au fost grele, tatal sau fiind detinut politic la Aiud. Tinarul Tudor Gheorghe a mers la Liceul Nicolae Balcescu (acum Carol I) din Craiova, apoi a urmat Institutul de Teatru din Bucuresti. A absolvit clasa de actorie in anul 1966, apoi a devenit actor pe scena Teatrului National din Craiova.

In perioada comunista, Tudor Gheorghe a intimpinat foarte multe oprelisti din partea regimului, fiindu-i interzise concertele, datorita faptului ca nici una din poeziile sau cintecele sale nu il proslavea pe tovarasul ceausescu.

Artistul, un adevarat rapsod al neamului, trubadurul din Oltenia, pastreaza in sufletul sau, sub camesa olteneasca cu cusaturi de borangic alb pe alb, jale si umor, filosofie si picanterie, adica tot ce e folclorul. E impresionant cum reuseste Tudor Gheorghe sa cucereasca inimi atit de diferite, de barbati, femei, tineri, batrini, scoliti, nescoliti, bogati si saraci. La spectacolele lui gasesti oamani din toate categoriile sociale si de orice virsta. Nimeni n-a mai ajuns la o asemenea performanta. Publicul lui este format din "toti românii". Muzica sa e de mare profunzime, iar meritul extraordinar e modul in care aduce poemul aproape de public, si-l cinta pe intelesul oricui.

Muzica sa imi atinge de fiecare data sufletul. Ma face sa vibrez fie in ritmuri oltenesti, fie in zimbete de copii sau sa traiesc in citeva ore emotiile unu an intreg si a anotimpurilor sale... De multe ori mi sa face pielea gaina cind ii aud vocea puternica care rasuna de sub mustata de haiduc batrin. Ma trec toti fiorii si ma desprind de multe ori de lumea asta, grabita si rece... Intr-o perioada in care ma simt agresat de subcultura si superficialitate, orice clipa cu Tudor Gheorghe devine una de gratie.

Il consider un artist aproape complet, asa cum spunea si domnia sa daca ar putea sa exprime in versuri bogatia sufletului sau cred ca ar fi un artist complet. Unul din rarele giuvaieruri neintinate ale culturii noastre. Marin So­rescu spu­­nea ca atunci cind ii asculta muzica are confirmarea ca poezia româneasca - populara sau culta - poate misca muntii.

Sa-i dau acum cuvintul Maestrului. Au innebunit salcimii si tu vrei sa fiu cuminte ?

Pardon Cafe

O sa mai dezgrop din arhiva si o sa mai povestesc de locul unde-mi pierd eu serile... Toate dupa-amiezele de vara cind nimic nu merge mai bine dupa o zi de munca decit o (in fine...2..3..5..) Silva bruna rece sus pe terasa la Pardon... sau serile de iarna in care vinul fiert cu multa scortisoara iti desfata papilele gustative.... Si asta in timp ce pe fundal cinta Cesaria sau Lhasa... Buena Vista Social Club... sau poate doar Radio Romantic.
Zice-se ca aici e cea mai buna cafea din Drumul Taberei (cum se face ca pina acum n-am baut niciodata o cafea aici?). De fapt asta e sloganul acestui local: "Cea mai buna cafea din Drumul Taberei. Ne scuzati ca nu suntem in centru.”
Daca stai prin Drumul Taberei si centrul ti se pare prea departe, nu ai chef nici sa iei masina (ca sa nu poti bea linistit o bere), nici sa dai banii pe taxi si nici sa o arzi aiurea prin mijloacele de transport in comun, sa transpiri sau sa dirdii prin statii si sa faci mai mult de jumatate de ora doar ca sa bei o bere cu prietenii la o circiuma fitoasa din centru… Exista o solutie. Centrul e departe, berea e scumpa (si n-o sa te limitezi doar la una). OK, uneori merita plimbarea, gasesti acolo tot ce vrei, ai muzica pe care o cauti si esti inconjurat de oameni cool, cu tot felul de aere si outfit-uri. Daca ajungi in centru, oamenii din jurul tau sunt totul, imbracati din magazinele cele mai colorate, cu un life-style trendy. Dar daca vrei sa fii trendy fara sa parasesti cartierul, e foarte simplu. Poti, de exemplu, sa te trezesti in week-end de dimineata, te imbraci lejer, iti iei un ziar (sau chiar laptopul) si iti bei cafeaua la Pardon. Ajungi aici, comanzi cafeaua, deschizi ziarul (sau chiar laptopul…), te faci comod si de bucuri de muzica, de verdeata si de ciripitul pasarelelor.
Atitea si atitea seri petrecute la Pardon Cafe alaturi de atitia prieteni (evident de unul in mod special)... seri calde de vara sub tei... ploi marunte de toamna... zapezi minunate de ianuarie... primele zile calde de primavara... si inca o Silva bruna te rog... poti sa mai pui te rog Cesaria ?
... incit unii prieteni cu greu ma cred ca nu sunt shareholder nici macar minoritar... Lumea se simte bine, e relaxata. Muzica e buna, berea rece sau vinul fierbinte... Decorul din interior are un farmec al lui aparte... Si totusi ce fain e vara cind infloreste teiul, stai la terasa si din cind in cind te mai trezesti cu cite o floare de tei in cupa de bere...
Pentru ca vara, dupa ora 18, se deschide si terasa de sus, de deasupra barului, acoperita de crengile tailor din zona. E ora la care ti se cam face chef de o bere rece si Pardon mi se pare locul ideal in care sa te stringi cu niste prieteni deasupra citorva sticle sis a tot povestiti si dezbateti amintiri, sa faceti planuri, sa rezolvati probleme… De servire nu pot sa comentez nimic, in nici un caz nu avem de-a face cu aroganta de pe alte terase, iar fetele stiu ce le place clientilor fideli.
Clientela e destul de diversa, de la cupluri cu verighete care si-au serbat deja nunta de argint, pina la grupulete tocmai iesite de pe bancile liceului, de la pletosi cu tricouri negre pina la economisti, analisti sau finantisti rasi in cap :) Dar si domnisoare versate cu tricouri mulate sau freelanceri. Anumite specimene (numite generic "cocalari" sau "manelisti") nu prea ajung aici...
Ziceam de muzica. Aici nu se aud hituri comerciale de radio de o vara, gen Akon sau 50 Cent. Nicicum manele. Oldies but goldies este expresia care defineste cel mai bine muzica din Pardon. Si daca nu e Cesaria, poate fi Leonard Cohen sau Joe Cocker, Bary White sau Rolling Stones, Radio Romantic, tot ce inseamna anii ’60,’70,’80 si jazz.
Nu e departe. Daca treci prin intersectia de la Favorit nu ai cum sa-l ratezi; in spatele complexului, inconjurat de copaci, sigla mare portocalie spre galben pe care scrie: Pardon Café. De afara nu ai cum sa nu observi steagul cu Che Guevara, Citroenul 2CV galben-verde al lui Cristi de acum 50 de ani (ca in filmele cu Louis de Funes) plin de sute de abtibilduri, cuferele de la intrare, catargul de pe terasa de sus, tablourile cu poze de epoca, motocicleta taiata in doua de pe terasa de jos (o parte agatata in copac, iar o parte pe jos ca suport de steag). Inauntru este plin de obiecte de vechi, de anticariat – samovare, schiuri de lemn pe tavan, radiouri sau telefoane de prin anii ’20, poze sepia, o masina de scris si tot felul de alte obiecte a caror intrebuintare este demult uitata. Iar de curind s-a rezolvat si problema frigului inerenta unui local cu peretii din geam – au aparut 2 incalzitoare de terasa care au crescut temperatura interioara la limita minecii scurte. Seara, vara, pe linga luminari si betisoare parfumate, se mai pot aprinde si torte..
Deci, daca vrei sa te simti central si totusi sa ramii in cartier, la zece minute de casa si sa te intorci tirziu, pe intuneric, pe jos, cu o alcoolemie care nu-ti mai permite sa sofezi, sau daca vrei sa vezi cum arata o dupa-amiaza local, in inima cartierului Drumul Taberei, oriunde ai locui, merita sa dai o tura pe aici.
As mai scrie... dar am chef de un vin fiert... asa ca... ma duc la Pardon :)

2 songs only...

Astazi am doua melodii pe care le-am tot ascultat in toamna asta si acum sunt in heavy rotation in playlistul meu. Chiar daca putin cam comerciale, ambele imi plac tare mult, si ambele sunt si in playlist in clubul pe unde am inceput sa mai ies (dupa cum ziceam, despre asta intr-un alt post).

Prima este Kid Rock - "All Summer Long". Chiar imi aduce aminte de vara, si e o melodie care imi provoaca un chef de duca... Vreau la soare, vreau la mare, vreau la bere, tryin' different things, smokin' funny things... Povestea e simpla... pe Kid Rock il apuca amintirile si melancolia, ia grindul il duce la povestea de dragoste din adolescenta, in vara lui 1989, in Michigan, in timp ce ascultau "Sweet home Alabama". Iar linia sonora, combinatia intre "Werevolves of London" si "Sweet home Alabama" imprima o senzatie deosebita, ma face sa imi doresc sa fiu exact atunci, exact acolo.

A doua - Amy Macdonald - "This is the life". O pustoaica de 19 ani din Scotia, compozitoare si interpreta, inzestrata cu o voce puternica si combina acel sunet traditional folk-rock cu versurile pline de spirit, care penduleaza intre observatie si confesiune si imi aduce aminte de un lung sir de soliste, inceput cu Sheena Easton si Alanis Morrissette, care merg atit de bine ascultate atit vara in vama cit si iarna, la un vin fiert, depanind amintiri despre vara. Clipul e simplist - sunt momente ale unei nopti in oras ale lui Amy si prietenilor ei. Pe scurt - tinerete, distractie, nostalgie, petrecere. Si dor de Vama.

V.S.T.

Aseara am fost in club. Am gasit un club in care ma simt bine, si in care muzica e exact pe gustul meu. Dar despre asta, intr-un post viitor. In playlistul din clubul respectiv, inevitabil, este si Vama Veche. Iar daca simbata trecuta a fost melodia cu aceeasi nume, care imi place extraordinar si imi aduce un ocean de amintiri si de nostalgii in suflet, de data asta a fost o alta melodie. Ascultind la 3 dimineata melodia asta, dupa vreo 3 beri, am avut o revelatie.

Mi-am dat seama ca acum, fiind din nou singur, si un pic derutat, in cautarea unui punct de echilibru, acesta ar trebui sa fie. Mi-am dat seama ca tinjesc exact dupa asta. Mi-am dat seama ca cel mai frumos lucru care mi s-ar putea intimpla in faza asta a existentei mele ar fi asta. Mi-am dat seama ca acolo ar putea fi fericirea mea. Intr-un pat de femeie frumoasa, in care sa miroasa a mar si a zori si a tot ce-i mai bun intr-o casa... Eu beau cafea de obicei, dar daca m-as afla in peisajul acesta, as iubi-o si daca mi-ar sopti "vrei un ceai?". Stiu ca se apropie ziua mea, asa ca o sa devin patetic si o sa ma intreb retoric "E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?"... Hmmm... visez, iar visele sunt frumoase, dar incep si se termina tot in vise. Ma trezesc si vad ca ploaia de toamna s-a terminat, iar stelele pe care le-am vazut cind m-am intors din club, chiar au adus o zi frumoasa. Am fi putut sa iesim in soare afara si sa mergem la piata impreuna. Dar ea a plecat, sau de fapt nu a mai venit, si atunci imi vine sa ies singur in soare si sa urlu "Vreau sa ma trezesc din somn intr-un pat de femeie frumoasa..."

Adica VST...

Mai e aproape o luna. E oare cineva???

Videoclip in excel - AC DC

Niste fani AC/DC s-au gindit sa se joace un pic cu codul ASCII si sa lanseze un videoclip al celebrei formatii scris in totalitate in acest cod ASCII Rezultatul il puteti gasi intr-un fisier Excel pe care il puteti gasi aici sau il puteti viziona pe youtube in caz ca nu sunteti utilizatori Microsoft Office.

Si asa ajungem la clipul in varianta Microsoft Excel al piesei "Rock'n Roll Train" de pe ultimul album AC/DC, "Black Ice", lansat saptamina trecuta si prin care fanii incearca sa invinga "firewall-urile corporatiste". Daca pe youtube, trilulilu sau metacafe nu avem voie, atunci sa ne jucam cu excelul, ca e voie la job.

Sau, dupa cum am citit pe undeva, AC/DC propune un medicament rock pentru durerile de cap date corporatistilor de criza financiara :)

Oricum, atit ideea, cit si efortul, dar mai ales bucuria reintilnirii cu AC/DC merita din plin...

Limelight

Simbata seara, chef de iesit pe undeva, de distractie si de dans. Programul initial sufera schimbari, iar dupa o bere pe undeva prin centrul vechi, cineva vine cu ideea – “Hai in Limelight”. Nu auzisem de locul asta, iar atunci cind am intrebat despre ce e vorba, mi s-a spus “E un loc cu muzica live si cu un pian. Nu seamana cu nici un loc in care ai mai fost. O sa vezi…” Si, zis si facut.
Limelight Piano Bar este situat in spatele hotelului Hilton, pe cale Victoriei nr. 100. Desi credeam ca locul este nou pe harta puburilor si cluburilor bucurestene, am inteles ca exista de aproape 2 ani de zile ca investitie a unui muzician bulgar. Se pare ca acest bar are un frate mai mare in Sofia si dupa modelul aceluia a fost dechis si cel de aici.

Cel mai mare plus al acestui loc este muzica live, cantata in fiecare seara intr-o lumina rosie, la pian, chitara si vocal de o trupa de muzicieni din Bulgaria, pentru cei cu chef de petrecere si de hituri vechi. Dar ei stiu sa cinte si romaneste, si o fac foarte bine. Au cintat si rock’n’roll, si „I will survive“, dar si „Nothing else matters“. Coveruri ale unor melodii vechi si bune, cunoscute de toata lumea, si care nu suna rau deloc, mai ales acompaniate excellent la pian.

O piesa de rezistenta a barului este pianul. Nu orice fel de pian, ci ceva asupra caruia nu am reusit sa ma dumiresc daca este o masa in forma de pian sau un pian in form de masa. In orice caz, nu mai putin interesant. Pianul face locul, am inteles ca nu mai exista asa ceva in Romania. Modelul e importat din State, iar baruri de genul asta in Europa (pe linga cel din Sofia) se mai gasesc doar prin tarile nordice.

Un pahar de whisky pe marginea pianului, iar acordurile gilgiind din clape iti inunda sufeltul asa cum bautura iti acapareaza simturile, anihilindu-le rind pe rind, pina iti ramine doar sentimentul ca nimeni si nimic nu te poate atinge mai mult decit pianul.

Decorul este un alt plus al barului. Mobila de lemn, covoare, luminary, canapele confortabile, scaune inalte de bar in jurul pianului, seminintuneric, un decor 100% jazz. Dupa cum spune si sloganul Limelight piano bar – “atmosfera pentru prieteni”.

Muzica live, hituri vechi, muzicieni bulgari, cintec in jurul pianului si un pahar de whisky – astea par a fi ingredientele unei seri de success in Limelight. Muzica nu iti urla in cap, te poti auzi cu cei cu care ai venit sau cu cei pe care urmeaza sa ii cunosti. E mare lucru ca mai exista in Bucuresi locuri in care poti sa te simti bine si fara sa-ti urle muzica in cap…

Lumea din Limelight este ok. Oameni spalati, civilizati, probabil in marea majoritate corporatisti fara prea multe fitze si snobisme in cap. Un pic cam aglomerat, dar totusi era simbata noaptea, deci nu ma puteam astepta la altceva.

Ceea ce m-a mirat pentru un loc cu muzica live in buricul tirgului a fost faptul ca intrarea era libera, nu 10-15-20 RON ca prin alte locuri respectabile. Iar preturile sunt de genul 8-10 RON o bere, 15 RON 50 de whisky, 18 RON un Red Bull, 20 RON un gin tonic. Nu mai mari decit in alte cluburi de acest gen.
In concluzie, mi-a placut locul si o sa mai merg si altadata cu placere. Dar repede, pina nu pun taxa de intrare :)

Rick Wright, eroul blind

Un text de pe blogul lui Cristian Geambasu. E atit de bine scris, incit nu imi mai ramine nimic altceva de spus decit sa il redau in continuare:
Plouă urît, gurile de canal s-au sufocat de noroaie. Telefon de la un bun prieten. A murit Wright, mă anunţă sec. Tac. Apoi întreb prosteşte: Wright? Simt că am îmbătrînit, zice amicul. Dintr-o dată, tu nu simţi la fel? Ba da, la naiba! Închid, mă uit prin CD-uri, să văd dacă îmi lipseşte ceva din Pink Floyd. Mă simt furat. Nu suport să pierd şi deja am pierdut prea mult. Mai întîi Syd, acum Rick Wright. Sună iar telefonul. Un alt bun prieten. Altul pentru care muzica înseamnă Pink Floyd. A murit Richard Wright, îmi spune cu o voce spartă. Avea cancer, adaugă. Ştiu, adică nu ştiam că e bolnav, tocmai am aflat că nu mai e. Nu ştiam nici că el a compus “Great gig in the sky”. Şi “Us and them”, şi “Time”. A compus pasaje esenţiale din “Echoes”, din “Shine on you crazy diamond”.
Nu ştiam multe, l-am neglijat întotdeauna. Făcea parte din peisaj într-un mod foarte natural. Nu epata, nu era un virtuoz. Atingea clapele cu o delicateţe nefirească. Îi spun toate astea prietenului cu ochii la Piţurcă, pe B1. Ce mai zice?, întreabă excedat. Se ceartă cu lumea. E altă lume, un loc în care dacă trişezi eşti bărbat. Trebuie un antidot. Îmi pun “Live at Pompei”. Un amfiteatru roman, patru tineri, nişte boxe pe care scrie “Pink Floyd, London”. Vreau să mă spăl, să-i văd iar tineri, strălucitori, frumoşi. Nu-mi plac bătrîni, graşi, puhavi. Nu îi suport cînd se gîndesc să moara.
Pe net curg ştirile. Marile agenţii de presă lucrează prompt. Google pompează. Date biografice, referinţe muzicale. Carieră, familie, discografie. Avea 65 de ani, a suferit cumplit şi scurt. Purtătorul de cuvînt al familiei a produs un anunţ laconic. Discreţie. În viaţă şi în moarte. Rick a fost personajul cel mai puţin vizibil al galaxiei Pink Floyd. O spune David Gilmour, omul care a crezut mereu în el, prietenul. Cel care nu l-a trădat nici atunci cînd părea pierdut pentru muzică. David l-a readus în grup după ce fusese concediat de Roger Waters în timp ce lucrau la “The Wall”. Waters ajunsese la putere în acea perioadă şi nu se mulţumea să-şi transporte fantasmele pe scenă ori pe portativ. Au terminat de înregistrat dublul album cu Wright pe post de salariat, nu de membru Pink Floyd! La “Final Cut”, de la un capăt la altul opera/nebunia lui Waters, Rick era şomer. Acelaşi lucru îl putea păţi Nick Mason, bateristul, dar furia lui Roger s-a topit deasupra bîndului Wright. Îi considera pe amîndoi muzicieni mediocri, instrumentişti de duzină. Gilmour rămăsese singurul pe care îl mai respecta. Gilmour i-a recuperat ulterior, înviind Floyd-ul. “Momentary lapse of reason” şi “Division bell” au arătat că Pink Floyd exista şi dincolo de geniul pustiitor al lui Waters. Reveniseră la filonul psyhedellic, lăsîndu-l pe Roger să se lupte cu nedreptăţile Universului.
Acum gata! Nu o să-i mai vedem niciodată pe scenă, ne-am născut prea tîrziu. Cînd ei erau liberi şi tineri, noi eram prea mici, prea departe. Nu atît de departe încît să nu fi rămas dependenţi de ei. Nu atît de mici încît să nu fi înţeles că tristeţea muzicii lor e tristeţea lumii noastre. Nu atît de departe încît să nu fi băgat de seamă că pe “Meddle” se aude la un moment dat “You’ll never walk alone” cîntat de galeria lui Liverpool. Cel mai frumos omagiu adus celei mai frumoase galerii din lume de cea mai mare trupă a tuturor timpurilor. Uite că am devenit melodramatici şi lacrimogeni! Iar el a plecat tiptil, aşa cum atingea şi clapele. Proastă impresie îi facem probabil.

Cronica unui concert la care nu am fost

Am un mare regret. Duminica seara a cintat la Bucuresti unul dintre artistii pe care ii am cel mai aproape de inima, iar eu nu am fost acolo. Nehotarirea de la inceput si participarea la un alt eveniment in week-end-ul respective m-au facut sa ratez concertul lui Leonard Cohen. Venirea lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un mare eveniment. Dupa cum zicea si Marius Tuca, nu stiu de ce aveam sentimental ca vine la noi un prieten, si nu marele artist. Un prieten tainic, un prieten adevarat, de care nun e-am indoit niciodata, si care a fost de fiecare data linga noi atunci cind am avut nevoie de el.

Toti cei care ii ascultam muzica, poate de o luna, de un an, de 10 sau 20 de ani, stim cel mai bine ce inseamna muzica lui Leonard cohen, ce inseamna abandonul fiecaruia dintre noi in cintecele sale. Ne-am obisnuit sa luam din muzica si poezia sa si balsam, si venin, si suferinta, si aer, si energie, fara sa ni se ceara vreodata ceva inapoi. Uneori spiritual sau ne cotrobaie prin sufelete ca si cind ar fi la el acasa, alteori muzica lui ne patrunde pina in maduva spinarii, deseori poezia lui se amesteca impreuna cu single nostrum, oxigenindu-l sau otravindu-l, iar dintotdeauna ne bintuie visele si iubirile aidoma amantei sau amantului asteptat(e) de o viata si venind niciodata.

Chiar in ziua concertului a fost ziua de nastere a lui Leonard Cohen… nu a implinit nici o virsta. 74 este doar un numar, in timp ce el este etern precum poetul care impleteste viata cu vocea. Nici nu stii cum sa il caracterizezi, nu stii daca este om, cintec, vers sau sentiment. De fapt nici nu stii ce sa mai faci. Ce poti sa mai spui despre cineva care are curajul nebunesc de a dansa pina la sfirsitul iubirii ? Care are curajul de a incerca viata cu provocari pe care altii doar le viseaza ? Despre un om care spune: “Am atins corpul tau perfect cu gindul meu” ?

Toti cei prezenti duminca seara pe stadionul "Arcul de Triumf" au respirat versurile maestrului, picurate in suflete o data cu stropii de ploaie. Sa te usture palmele de la aplauze la un concert precum cel oferit de Leonard Cohen la Bucuresti, a fost un nobil discomfort. Un concert aproape ireal. Perfect. O experienta estetica, poate unica, pentru publicul din România. Aşteptind, unii de-o viata, alţii doar de citiva ani, sa fie cuceriti de poetul, compozitorul si artistul Cohen, zece mii de spectatori au ascultat duminica un tinar de 74 de ani, care si-a sarbatorit ziua de nastere la Bucuresti, pe scena.

Leonard Cohen a imblinzit publicul desi nu a avut artificii sau jocuri de lumini, nu a cersit aplauze, nu a schimbat nenumarate costume "de designer" si nici nu a uitat ca se afla la Bucuresti si nu la Budapesta.

A spus simplu "Thank you" de fiecare data cand cineva din public i-a strigat "Happy birthday" si si-a scos de nenumarate ori palaria, la propriu, atit in fata publicului, cit si a colegilor sai de pe scena.

A aparut pe scena fara semnale sonore, fara jerbe de artificii, fara vreo prezentare pompoasa. A facut o plecaciune cu palaria la piept si, din acel moment, totul a fost magic. Melodie dupa melodie, vocea, prestanta si modestia lui Cohen au reusit sa ridice tot mai multe cupluri la dans. A zimbit, a glumit curtenitor cu cele doua backing vocals. A prezentat pe fiecare dintre cei care-l insoteau pe scena, de fiecare data cand acesta avea o partitura care-l scotea in evidenta. Peste 10.000 de spectatori de toate virstele au petrecut o seara memorabila, cu un artist desavirsit. Fara a fi spectaculos sau dinamic, Leonard Cohen a "imblinzit" publicul si l-a obligat la meditatie, la visare.

Un concert surprinzator, fara decibeli asurzitori. Cum altfel sa-l asculţi pe Cohen explicindu-ti ca dragostea nu are vindecare, dansind un ultim vals, la ora inchiderii, cucerind mai întii Manhattanul si apoi Berlinul? Duminica seara, privindu-i pe cei veniti sa-l asculte pe Cohen si sa fredoneze cu el "Dancing to the end of love", pentru a-si aminti impreuna de "Suzanne", i se putea descoperi lui Cohen "viata secreta" si se putea invata sa fim liberi "ca o pasăre pe o sirma".

Artistul si-a inceput spectacolul cu unul dintre cele mai cunoscute cintece ale sale: „Dance me to the end of love”, urmat, curgator, de „The Future” si o serie dintre cele mai faimoase piese din repertoriul sau - "Ain't No Cure for Love, apoi "Bird on the Wire", "Everybody Knows", "In My Secret Life", "Who by Fire", "Hey, That's No Way to Say Good Bye" si "Anthem". Dupa o scurta pauza, spectacolul a fost reluat fulminant cu "Tower of Song", cu celebra "Suzanne", cu "The Partisan", "Hallelujah", "Democracy", "I'm Your Man" si "Take This Waltz", piese pe care publicul le-a primit cu aplauze calduroase, in ciuda gradelor Celsius ce scadeau din ce in ce mai mult.

Trei torturi (doua pe scena si unul in culise), 74 de ani (impliniti duminica), 27 piese, aproape 3 ore de magie, pentru 10.000 de spectatori si 180 de persoane din staff-ul de organizare – cam asa s-a tradus, pe scurt, acest eveniment in cifre.

La final, dupa mai bine de doua ore de concert, Leonard Cohen s-a retras de pe scena in acorduri de vals, aplauze si urale… pentru ca sa revina, apoi, pentru un bis NEPROGRAMAT ce a durat peste 30 de minute. Trei runde de bisuri - din care nu au lipsit "So Long Marianne", "First We Take Manhattan", "Sisters of Mercy" si "Closing Time" - au trecut pana cand Leonard Cohen a parasit definitiv scena.

In acest timp, spectatorii au ramas in picioare, in ciuda ploii ce s-a incapatinat sa apara, totusi, la final si, mai mult, au cantat „Happy Birthday, Mr. Cohen!”. Mr. Cohen, rezervat, riguros si… timid, a zimbit din ochi, vizibil emotionat, dar a continuat sa cante.

La finalul celui de-al treile bis, Cohen s-a autodefinit ca "un om care inca mai munceste pentru a va face sa zimbiti" si a multumit celor prezenti pentru ca "ati tinut muzica mea in viata". A primit pe scena doua torturi, a suflat in luminari, a multumit, a zimbit, si-a mai scos o data palaria in fata publicului, a spus parinteste "Vedeti sa nu raciti. Dumnezeu sa va binecuvinteze!", a spus "God bless you" si a iesit de pe scena. God bless you, too, Leonard!

Atit de rau imi pare ca am pierdut acest concert, ca am ratat ocazia unei intilniri senzationale cu acest artist care inteleg ca a facut sufletele tuturor sa plinga sis a rida de sute de ori, un concert care, dupa cum zicea acelasi Marius Tuca, a fost ca o rugaciune. God Bless Leonard ! And hope you will come and sing again for those who could not be there at our first meeting…

Ken Lee

Stiu ca deja a trecut o saptamina de cind a aparut peste tot chestia asta, dar cu atita pofta am ris prima data cind am vazut-o si inca mai rid de fiecare data cind o vad, incit merita s-o impartasesc si cu aceia dintre voi care inca nu au vazut-o... Partea cu "tulibu dibu douchu" este senzationala...

Still loving you

Ceva dragutz

Omagiu lui Pavarotti

Si daca tot sunt la capitolul acesta, nu pot sa uit ca in ziua cea mai trista pentru mine din acest an, pe 6 septembrie, inca de cind m-am trezit si am dat drumul la televizor pe Realitatea TV am citit pe banda ca marele tenor italian Lucian Pavarotti s-a stins din viata. Din pacate, o zi inceputa cu o veste despre moarte, pentru mine a continuat tot asa. Iar tatalui meu chiar ii placea mult Pavarotti.

Am vrut sa-i aduc in acest loc un omagiu si celui supranumit "Cel mai mare tenor din toate timpurile", "Cel mai popular tenor de la Caruso incoace", "Regele acutelor" sau "Big Luciano", dar nu am gasit momentul pina acum, deoarece similitudinea cu ceea prin ce am trecut ma durea prea tare. Acum, dupa ce s-a stins si Dobrin si de citeva zile vad la televizor doar luminari, lacrimi, preoti, poze in chenar negru si inmormintari, imi dau seama ca acesta este mersul normal al vietii si ca, pe linga tragediile prin care trece fiecare, ne parasesc si oameni de valoare inestimabila, pe care ii regreta mii sau chiar milioane de "fani".

Pavarotti s-a stins la resedinta sa din Modena. Diagnosticat cu cancer pancreatic in timpul turneului sau mondial de adio (intrerupt din aceasta cauza), Luciano Pavarotti petrecuse in luna august trei saptamini la un spital din Modena pentru diverse investigatii. Se internase din cauza febrei si dupa externare fusese trimis acasa. "Dorea sa moara acasa", spunea primarul Modenei. "L-am vazut saptamana trecuta. Era incercat de boala, dar cu chef de vorba. Ne-am conversat chiar in dialect local." Pavarotti era adorat in orasul sau de bastina.

Luciano Pavarotti s-a nascut pe 12 octombrie 1935. Tatal sau era brutar, iar mama sa muncitoare la fabrica de tigari din oras. Marea sa pasiune era fotbalul, si i-ar fi placut sa devina fotbalist profesionist, dar mama a insistat sa nu lase cartea din mina. A descoperit insa muzica, devreme, a cintat intr-un cor din Modena alaturi de tatal sau, dar a cochetat o perioada cu invatamantul pina sa realizeze, in 1961, ca destinul i-a rezervat alt drum. Dupa ce luase lectii de canto de la 19 ani, platindu-le din banii luati pe orele de predare de la scoala si din asigurarile incheiate prin oras, Luciano cistiga in 1961 un concurs la opera din Regio Emilio. Premiul include un angajament pentru rolul Rodolfo din opera "Boema" de Puccini, fiind platit cu 50 de dolari pe spectacol. In 1963, concertul de la Covent Garden il pune definitiv pe orbita.

Luciano Pavarotti e vazut de colegi si de criticii de specialitate ca un fenomen. Nici unul, insa, nu poate separa vocea pe care o recunosti din primele secunde, datorita blindetii sale, dar si elasticitatii si fortei (putea inlantui noua do-uri de sus, asa cum a facut in 1972 la Metropolitan Opera) de personalitatea lui Pavarotti, despre care toti cunoscutii spun ca era un om extrem de cald, de vesel si de altruist. "Au existat tenori si a existat Pavarotti", spune Franco Zeffirelli. "A fost unul dintre putinii artisti care au influentat viata atitor oameni de pe glob, in atit de multe feluri", spunea un comunicat dat de Royal Opera House din Londra la aflarea vestii disparitiei sale. Criticul muzical britanic David Mellor marturisea site-ului dailymail.co.uk : "Pavarotti a avut cea mai grozava voce posibila. Era dulce ca mierea, un dar de la Dumnezeu." Iar prietenul sau, Placido Domingo, isi aduce aminte de turneele lor alaturi de José Carreras. "I-am iubit simtul umorului, si de multe ori in timpul concertelor ne distram atat de bine incit trebuia sa ne aducem aminte ca urma sa cintam in fata unor oameni care au platit ca sa ne vada. (...) Mereu i-am admirat extraordinara voce data de Dumnezeu, acel timbru cu totul special care acoperea, de la baza si pina in varful cel mai de sus, toata gama unui tenor."

Initiat in 1990 pentru a sarbatori vindecarea lui José Carreras de leucemie, proiectul "Trei tenori" a fost cea mai ampla si mai eficienta actiune de popularizare a artei lirice la nivel mondial. Luciano Pavarotti, José Carreras si Placido Domingo - toti trei microbisti - au cantat in 1990 la Termele lui Caracalla de la Roma, cu ocazia finalei Campionatului Mondial de fotbal. Concertul a fost un mare triumf (6000 de spectatori au aplaudat 20 de minute in sir), inregistrarea lui devenind cel mai vindut album de gen din istorie. Deschiderea fusese facuta. Patru ani mai tarziu, cei trei tenori cintau in fata a 56.000 de microbisti, la Los Angeles. Vor urma, cu acelasi succes, campionatele mondiale din Franta (1998) si Japonia (2002), dar si alte turnee internationale care au adus francizei nu numai faima, dar si bani. Dintre cei trei tenori, Luciano Pavarotti ajungea cel mai repede la inima spectatorilor, gratie fizicului sau bine construit (avea 1,90 m, iar greutatea varia intre 85 si 130 kg), zimbetului deschis si bucuriei pe care o imprastia la fiecare aparitie. Iubea fripturile in sange si vinurile bune. Avea patru copii, trei din prima casatorie, cu Adua, care durase 37 de ani, si unul, o fata, din cea cu fosta sa asistenta Nicoletta Mantovani, cu care s-a casatorit in 2003 si care era mai tinara si decat copiii lui. Nicoletta Mantovani declara recent agentiilor ca sotul ei "se lupta ca un leu". Dupa ce a iesit din spital, pe 25 august, managerul sau, Terri Robson, declara ca "ramane optimist si increzator ca va birui boala, fiind hotarat sa-si termine turneul de adio". De altfel, cu cateva saptamini inainte de a muri si dupa cinci sedinte de chimioterapie care nici nu l-au facut sa slabeasca dar nici nu l-au vindecat, Pavarotti a continuat sa predea citeva ore pe zi elevilor sai veniti la resedinta sa de vara. Acum doi ani el infiintase la Modena o academie destinata tinerilor interpreti. Vroia, de asemenea, sa termine inregistrarile pentru un nou album si sa se ocupe de Pavarotti International Voice Competition.
Desi acuzat uneori ca a facut din opera o manifestare pop care i-a umplut conturile, Luciano Pavarotti si-a pus de multe ori vocea si renumele in slujba unor cauze nobile. Pentru multe dintre ele a colaborat cu prietena sa, Printesa Diana. A sustinut concerte pentru ajutorarea oamenilor din Bosnia, Cambodgia, Kosovo, Irak sau Afganistan. A coborit din turnul de fildes al artei lirice pentru a canta alaturi de vedete pop, rock sau soul - Sting, Bono, James Brown, Zucchero, Stevie Wonder, Elton John, Eurythmics - cu multi dintre acestia cantand incepand din 1993 la concertele anuale caritative "Pavarotti and Friends".
"Sper ca oamenii isi vor aduce aminte de mine ca de un reprezentant al unei forme de arta care si-a gasit cea mai puternica expresie in tara mea", scria Luciano Pavarotti pe site-ul sau in 2004, cand pleca in turneul de adio pe care nu il va mai termina niciodata.

S-a stins Luciano Pavarotti, tenorul care a incantat lumea cu timbrul solar al vocii sale, cu stralucirea sa mediteraneana, cu virtuozitatea de care a dat dovada mai ales in prima parte a unei glorioase cariere, si a carui popularitate, datorata deopotriva acelei voci minunate ca si figurii lui uriase si joviale, depasea imaginabilul. Ramin in sufletul nostru aura luminoasa a cintului sau si marturia unor inregistrari de incomparabila valoare.
Speram ca Domnul sa te aseze in apropierea Lui, printre vocile pe care ii va placea si Lui, oricind, sa le asculte. Si sper ca, daca l-ai intilnit pe tata acolo, sa-i cinti si lui odata, ca tare mult ii mai placeai...

IRIS

"Incepi cu «A fost odata»/ Povesti ce poate s-au mai spus"… Nu ne vom satura niciodata de muzica sau de povestile lor. Fiindca ne-au daruit o "Floare de Iris".

Salile erau arhipline. Fanii ii aclamau in picioare. Le stiau versurile pe dinafara. Umbla vorba, inainte de Revolutie, ca Iris isi isterizeaza fanii in asa masura, incit ii aduce in pragul sinuciderii colective. De isterizat se isterizau, intr-adevar, dar n-aveau de gand sa-si puna capat zilelor. Fiindca nici nu se termina bine show-ul, iar admiratorii intrebau cand va fi viitorul concert. Formaţia Iris, incontestabila valoare a rock-ului romanesc, a implinit 30 de ani de cind umple salile de concerte din Romania.

30 de ani. Virsta mea. Multe casnicii nu rezista atit. Multe formatii nici nu au atitea concerte in toata cariera lor girata de 2-3 super-hituri. Multi nu rezista atitia ani fara a face compromisuri cu care nu se poate adormi seara. Iris ramine Iris si pentru ca n-a facut compromisuri muzicale. Nu a dat-o pe pop cind rock-ul aparent suferea , nici pe colaborari indoielnice cu faimosii acelui sfert de ora. A facut linie melodica, a facut vers de neuitat, a facut muzica. N-a urmarit hit-ul, el a venit natural. N-au facut nici pur afacere din muzica, cu bilete exorbitante sau mare tam-tam ca au inchis nu stiu cite case de bilete. Sunt lorzi, sunt demni si sunt valorosi.

Dupa ce trec anii ramin amintirile ­frumoase, dar nici greutatile nu se pot uita. Aproape orice biografie Iris incepe cu “s-a format in 1977, la Bu­cu­resti, in urmatoarea componenta: Nelu Dumitrescu – tobe, Nutu Olteanu – chitara, voce, Emil Lechinteanu – bas..., iar din 1980 vine Cristi Minculescu”. Asa este, dar inainte si dupa s-au mai intimplat destule, intr-un interval de timp relativ scurt avind loc migrari de la un grup la altul, reveniri, certuri si impacari. A fost o perioada pe cit de dificila pe atit de efervescenta pentru rockul din Romania in gene­ral si pentru Iris in special. De fapt, nucleul viitorului grup Iris s-a format la sfirsitul lui ’75, cind Deep Purple, Led Zeppelin si Jimi Hendrix erau idoli si multi tineri visau sa ajunga ca ei.

Buna seara, prieteeeni ! In Iris a venit Cristi Minculescuuuuuuu! La 7 ianuarie 1980, chiar de ziua lui Nelu. Isi aminteste de parc-a fost ieri. "Am dat o proba si am ramas. Peste cateva saptamini am avut primul concert." Venea din trupa Harap-Alb si cinta mai mult pe la petreceri. Spre disperarea parintilor, a renuntat la Facultatea de Constructii. "M-as fi lasat oricum. Nu eram facut pentru inginerie. A fost mare deranj in familia mea din cauza asta". Trupa a trecut prin numeroase schimbari de formula, cea mai reprezentativa fiind cea care a avut in componenta cuplul de chitaristi Nutu Olteanu - Adrian Ilie, avindu-l solist pe Cristian Minculescu. Formula actuala (din 1986) a formatiei ii include pe Valter Popa (chitara), Ion "Nelu" Dumitrescu (baterie), Doru "Boro" Borobeica (bass), Cristi Minculescu (voce). Ca invitat permanent apare Relu Marin (clape).

"Au trecut atitia ani... e si un paradox: Irisul e o floare care tine doar in luma mai. Floarea noastra tine de 30 de ani. Mi-a placut enorm numele asta, Iris. In general, numele usor de scandat au succes. Cred ca, de la infiintare, trupa asta a avut un inger pazitor", spune Cristi Minculescu.

Unii ii iubesc pentru primele doua albume, dar majoritatea – neconditionat. Acum, la aniversare, depanam amintiri, evidentiem succese si ne gindim la viitor. Formatie de suflet pentru milioane de romani, Iris a sarbatorit 30 de ani, iar Minculescu a promis ca viitoarea aniversare va fi la 40. De-a lungul timpului au fost incercate mai mult de zece formule pina cind s-a ajuns la o componenta stabila. Grupul a sustinut pina acum in jur de 5.000 de concerte, in fata a peste 8 milioane de oameni si are la activ 15 albume, cel mai recent fiind poemul rock “Iris 30 de ani: Cei ce vor fi”. Iris se mai poate mindri cu “Athenaeum”, un monumental dublu CD, dar şi cu “Digital Athenaeum”, primul DVD al unui artist (grup) din Romania. De asemenea, este singura formatie de la noi care a inre­gistrat si filmat cu mari muzicieni, intrati in istoria universala a rockului: “Lady in Black”, cu Mick Box şi Bernie Shaw de la Uriah Heep. Dupa atitea proiecte realizate, ce mai poate face Iris? Raspunsul il da Valter: “Se pot face multe, dar niciodata nu ne gindim de acum pina la anul ce vom face”.

Cristian Minculescu, Doru Borobeica, Ion Dumitrescu, Relu Marin si Valter Popa se pot lauda cu titlul de Cavaleri ai Ordinului National “Meritul Cultural”. Este pentru prima data cind in Romania seful statului acorda o astfel de decoratie unei formatii de muzica rock. Inalta distinctie a statului roman le-a fost conferita celor cinci muzicieni “pentru activitatea de 30 de ani si contributia deosebita in promovarea muzicii rock” si le-a fost inminata chiar de Traian Basescu, intr-o ceremonie desfasurata la Palatul Cotroceni. Seful statului nu si-a ascuns simpatia pentru celebrii rockeri romani: “E o bucurie sa decorez cu inalte ordine ale statului roman o formatie care timp de 30 de ani ne-a adus tuturor bucurii. Ati avut puterea ca in anii ’80, la sfirsitul anilor ’70, chiar, sa ne daruiti tuturor acele oaze de libertate de care am avut toti nevoie”. Traian Basescu le-a multumit mebrilor trupei Iris pentru ca melodiile lor au fost “avansuri” pe care le-au facut libertatii in numele romanilor. Presedintele a incercat si un exercitiu de sinceritate: “Chiar daca nu am inteles exact mesajul, ati avut puterea sa ne faceti sa le urmam”. Nu a uitat nici declaratia de fan Iris: “Va asigur de toata dragostea mea”. Cristian Minculescu i-a multumit sefului statului pentru “suportul moral de-a lungul timpului”. Multumirile au venit si pentru ca presedintele a coborit “de la inaltimea institutiei prezidentiale”. Basescu nu a ramas nici el dator: “Nu am coborit, ci am urcat pina la voi”. Minculescu i-a facut si-o urare in stil rock presedintelui: “Sanatate la maxim, noroc si succese”. El a subliniat ca decoratiile primite din partea "primului presedinte iubitor de muzica rock al tuturor romanilor", alaturi de faptul ca au cintat in deschiderea Rolling Stones reprezinta "incoronarea" celor 30 de ani de existenta ai formatiei.

In 2007 e greu de crezut sau de adus aminte ca in Romania comunista Partidul era in toate, peste tot, printre noi. Daca erai rocker, taiatul pantalonilor evazati sau taierea pletelor erau doua si cele mai mici rele care ti se puteau intimpla in “epoca de aur”. Atit Militia, dar mai ales Securitatea ve­gheau ca intreaga societate sa mearga spre comunism in zbor fara evenimente. Concertele rock au fost suprave­gheate intotdeauna, atit cele ale formatiilor autohtone, cit si putinele trupe venite din strainatate. Inainte de apa­ritia (sau difuzarea) unui disc, o comisie de tovarasi trebuia sa citeasca si sa aprobe sau nu textele melodiilor. De exemplu, “Cine ma striga in noapte” (compus în 1981) nu a primit aproba­rea de difuzare, fiind conside­rat depresiv. Dar nu numai textele pieselor, ci si tinuta sau comportamentul artistilor erau in vizor in acei ani. De aceea, Iris, una dintre cele mai dinamice formaţii rock de la noi, avea la fiecare concert “observatori”. O data cu ve­ni­­rea lui Cristi Mincu­lescu, Iris devenea tot mai populara, iar spectacolele erau o mare revarsare de energie, de la trupa spre pu­blic si inapoi. In consecinta, baietii erau din ce in ce mai haituiti, cenzurati, amenin­tati. Inainte de a ajunge la stabilitatea si succesul de azi, Iris a fost obligata sa depaseasca mai multe obstacole, iar unele dintre ele au fost aparent insurmontabile. Erau in plina glorie, dar pericolul plutea in aer, caci Iris stringea prea multa lume pe stadioane si era considerata un "pericol". "Unii au renuntat din motive obiective sau subiective, altii n-au rezistat presiunii, haituielii si cenzurii si au fugit din tara. In astfel de momente te agati de orice. Iris s-a agatat de public", ne-a declarat Cristi. Asadar, Iris a ales sa ramana. Dar erau cu sabia lui Damocles deasupra capului. In 1980, au primit prima interdictie de a mai cinta si a durat trei luni, a doua a fost in 1982 si a durat o luna de zile. Dar in aprilie 1988 era sa se lase rau de tot, in urma “incidentelor” de la Miercurea-Ciuc, Iris riscind “suspendarea pe viata”. Legenda spune ca spectatorii s-au enervat ca formatia nu a mai fost lasata sa iasa la bis, au spart geamurile Casei de Cultura si au rasturnat niste dube ale Militiei”. Membrii trupei au fost avertizati ca li se pregateste interdictia definitiva, tocmai de aceea au compus "Floare de Iris", melodia care a devenit imnul trupei. "Daca noi nu vom mai fi/ Va veti aminti/ Ca a fost odata Iris!" O luna mai tirziu, chiar in ziua lansarii albumului “Iris III – Nu te opri”, grupul a fost instiintat ca i s-a interzis sa cinte pentru totdeauna. Dar Cristi, Valter, Boro si Nelu au avut pe cineva acolo sus care i-a iubit si le-a anulat sentinta definitiva.

Ce mai freamat, ce mai zbucium la concertele Iris! Au cintat in cluburi, in sali de sport, in teatre, in camine culturale, pe stadioane arhipline cu Cenaclul Flacara. Aveau peste 180 de concerte pe an. "Buna seara, prieteni!". Este introducerea pe care o auzim, invariabil, la fiecare concert. "Buna seara, Sinaia!" sau "Buna seara, Mamaia!", chiar si "Buna seara, Dalga", daca ar cinta acolo. Odata insa, cind au cantat in Lehliu, Cristi a salutat publicul cu: "Buna seara, Lehliu gara!", fiindca acestea au fost primele cuvinte pe care le-a vazut la intrarea in localitate. Circula si o gluma printre artisti: singura localitate in care Cristi spune doar "Buna seara prieteni!" este Baicoi.

Vineri seara, pe bulevardul ce ducea spre Aeroportul Baneasa, masinile inaintau mai greu decit pietonii. Nu plecau toti din tara, cum ar fi fost de asteptat, ci era convoiul celor ce nu doreau in ruptul capului sa lipseasca de la aniversarea zeilor rock-ului romanesc: Iris. Din pacate, situatia in care sunt acum m-a impiedicat sa fiu si eu acolo si sa ratez show-ul "nationalei de rock a Romaniei". In costume elegante, sositi intr-o masina de lux, in haine de piele sau jeansi taiati, veniti cu autobuzul direct de pe bancile liceului, fani de toate virstele, adolescenti si oameni cu parul alb, generatiile muzicii Iris s-au adunat pe Aeroportul Baneasa, la o aniversare care nu a mai fost doar a trupei Iris, ci a tuturor.

Concertul a inceput cu o mica intirziere, deoarece lumea inca se inghesuia la porti si in jurul orei 20.00. Publicul era deja surescitat, unii aplaudau strigind numele trupei, altii cintau "La multi ani!", iar inceputul a fost pe masura asteptarii: "Buna seara, prieteni!" si acordurile vechii melodii "Pe ape" au electrizat fanii de toate virstele prezenti pe aeroport. Au rasunat pe Baneasa nu doar vocile celor cinci muzicieni, ci si glasurile miilor de oameni strinsi la concert, caci piese precum "Trenul fara nas", "Cine ma striga in noapte", "Vino pentru totdeauna", "Casino", "Pe ape" sau "Luna plina" au intrat deja in legenda si nu pot lipsi la nici un concert Iris.

Vocea dramatica a Maiei Morgenstern sau replica din "Gladiatorul" cu care a caracterizat Tudor Chirila magicienii sarbatoriti au completat o seara magica, din care regretul lipsei lui Adrian Pintea sau a lui Florian Pittis, nelipsiti altadata, a fost punctata de Cristian Minculescu prin melodia de pe noul album, "Lacrimi de roua."

Iris ne-a promis a 40-a aniversare, iar noi nu uitam, asa cum pastram de generatii acelasi salut in inimi: "Buna seara, prieteni!"

A sasea scoica

Nu stiu cum fac, dar mereu ramin dator cu povesti... Si, desi au trecut mai bine de 2 saptamini de atunci, o sa ajung azi la povestea celei de-a sasea scoici. Poveste care putea sa inceapa vineri seara, dar a inceput simbata dimineata, din cauza unei petreceri corporatiste :)

Este o poveste despre libertate, despre un week-end cu multi prieteni, dar in care fiecare a facut ce a vrut si nu am reusit sa ne intilnim cu totii, ci doar pe bisericute. Povestea a inceput frumos, cu niste oameni iubitori de Vama pe care i-am cunoscut la mine in masina, a continuat cu o autostrada nesperat de goala, cu o inghesuiala totala intre Cernavoda si Constanta, cu muzica din Satra dar si cu Vama Veche.

Bere rece la Ovidiu, papanasi la Mitocanu, saorma la Turcu', un Volkswagen "broscuta" decapotabil, un pas in Bulgaria, o ora de stat la povesti cu granicerii, aflat povestea epavei (un vas grecesc care a esuat in februarie sau martie 1982), fotografiat soarele prin ochelari de soare, baut vin si Silva bruna in fata casutei, luat o mica lectie de salsa, povestit cu sotia unui amic gravida in 6 luni admirat stelele si pozat carul mare, rasaritul de luna, povestit cu seful la o sticla de whisky pe nisip (din ciclul "Se intimpla numai in Vama"...). Din nou rasarit, mai clar ca niciodata (nu eram eu atit de clar dar asta e alta poveste...), socializat cu Francisco - un mexican simpatic, culcat la 8 dimineata...

A doua zi... o bere si multe cafele (avatarurile soferului...), socializat din nou cu toata lumea cunoscuta de prin Vama, facut citeva ture pt a-i intilni pe toti, gasit o noua scoica, mincat din nou in 2 Mai la "Micul Golf" (excelente icre...) si plecat mult prea tirziu spre casa. Obosit, dar multumit. A fost un week-end frumos, am mai cunoscut niste oameni, am mai aflat niste povesti... Trenul de Vama are citeva vagoane noi...

Ma intrebam daca oare Vama mai exista sau mai rezista doar ca stare de spirit care se naste, zilnic, din pietrele digului din 2 Mai si din epava care s-a inmormintat singura in nisipuri. Oare mai rezista trecerii prin sita timpurilor tulburi, pina la falezele albastre din zare, pina la digurile albe din iarna cotidiana, pina la hotarele oricarei melancolii si dincolo de ele, sau sunt numai amintirile noastre la mijloc ?

Din pacate, Vama de altadata nu mai exista. Ea a fost ingropata de vie, sub modernizarile repetate, sub dezvoltarea haotica, dorinta de imbogatire a tuturor celor cu afacero pe acolo, sub hoardele de snobi care vin acolo pentru ca e de "bon-ton", sub masinile de 100.000 de euro din care rasuna manele si rasar miini cu ghiuluri la degete. Si totusi, dincolo de straturile de fard ale zidariei multicolore, dincolo de muzicile amestecate si peisajele care se schimba de la an la an, exista totusi nisipul fierbinte, exista algele verzi mirositoare, exista scoicile ciobite care iti intra in talpi si te inteapa in spinare, cind lenevesti la soare. Aceasta este Vama cea incomoda, cea care iti cere mult, dar stie sa daruiasca insutit, in schimbul unei fotografii cu tine, pe care o va pastra cu ea pina la Sfirsit. Vei supravietui in fotografia aceasta, mereu acelasi, dar intotdeauna altfel...

Vama Veche ramine locul in care totul depinde de oameni. Se poate intimpla totul sau la fel de bine se poate sa nu se intimple nimic. Cu amintirile si reveriile noastre, gata oricind de orice pentru a ne salva micul nostru colt de rai liber de la disparitie, o parte din istoria Vamii Vechi suntem noi. Cind vom uita cine suntem, ea va muri un pic.... Dar pina atunci, vor trece multe veri, soarele va rasari de multe ori din mare, pescarusii vor dansa haotic pe plaja pe acorduri de Beatles, Led Zeppelin si Rolling Stones, Ovidiu va mai face multe cafele la ibric, iar soarele, marea si vintul din Vama ne vor ramine prieteni vesnici.

Descoperind 2 Mai

Din pacate nu am mai ajuns de ceva vreme in fata calulcatorului si sunt dator cu multe povesti. Dar azi am platit netul si sunt back, alive and kicking. Nu puteam sa nu reincep cu concertul "Rolling Stones" si cu blogul lui Tudor Chirila. Iar acum, incerc sa imi platesc datoriile si recunosc ca intre timp au mai fost 3 weekend-uri in Vama si numarul scoicilor a ajuns, deocamdata, la 7...

Primul dintre ele a fost un pic altfel. Am plecat spre Vama vineri seara, dar ora tirzie si amicul Alex au facut sa ajungem in 2 Mai si sa raminem acolo. Si, desi cea mai mare parte a timpului tot in Vama am petrecut-o si a existat vesnica problema a trambalatului dintr-o parte in alta, pot sa recunosc ca a meritat. Nu mai fusesem de mult in 2 Mai si nu mai stiam cum e acolo. Si am fost pus in situatia de a-l redescoperi intr-un week-end de sfirsit de iunie si inceput de iulie (sau Revelionul verii, cum l-am denumit eu simbata la 12 noaptea pe plaja in Vama, cu un pahar de whisky in fata, constientizind ca ajunsesem exact la mijlocul anului).

2 Mai ne-a intimpinat absolut spectaculos. Am oprit direct linga dig, la o terasa pe care nu o stiam, numita "Micul Golf". De cazare urma sa ne ocupam mai tirziu, oricum intelesesem ca un prieten ne rezervase deja o camera, trebuia doar sa ajungem la un moment dat acolo. Marea superba si linistita ne facea sa admiram un spectacol absolut magnific. O luna plina rasarise de curind si acum isi facea drum tot mai sus pe cer, luminind totul aproape ca ziua si reflectindu-se magnific in oglinda linistita a marii. O imagine superba, greu de descris doar in cuvinte. iar la terasa muzica alterna excelenta unui Beatles sau Rolling Stones cu superbitatea trompetei lui Louis Armstrong. Chiar o seara perfecta, in care am descoperit si cele mai bune icre din 2 Mai (dupa citeva incercari la Dinamo si nu numai...), am retrait senzatia uitata a rasaritului de luna plina si a reflectiilor in mare si am auzit o muzica superfaina... si bineinteles am baut Silva Bruna. Si chiar daca am ajuns acolo setat sa fug in Vama, nu m-am mai dezlipit de locul acela pina la momentul plecarii spre camera. Mi-am pus ceasul sa sune la ora 5 si am ajuns inapoi acolo la timp pentru un rasarit de soare. Care rasarit a reusit sa fie unul din cele mai frumoase vazute vreodata, genul acela de rasarit in care soarele iese direct din mare, fara sa se impiedice de nici un nor. A lipsit Bolero-ul din Vama dar si muzica valurilor care se spargeau usor de mal, glasul ei, al Marii, care imi arata ca si muzica ei este cel putin la fel de frumoasa ca si cea a lui Ravel, au acompaniat de minune acel rasarit. A doua zi pe seara ma mai avut parte de un rasarit de luna, in acelasi loc, pe care de data asta l-am prins de la inceputul inceputului, de cind mi s-a parut mie ca vad o pata portocalie in zare pe mare si am sarit cu aparatul pe mal sa imortalizez minunea.

Iar in restul acelui week-end, a fost Vama Veche... cu multi prieteni, cu o sticla de whisky, cu o furtuna pe mare dar si cu un curcubeu imens si superb. La un moment dat, nori negri si amenintatori au pus stapinire pe 2 Mai si parea ca se petrece o furtuna naprasnica acolo, iar norii inaintau cu repeziciune spre noi. Din fericire, directia vintului s-a schimbat si norii cei amenintatori au luat-o spre vest si ne-au ocolit, iar la noi au ajuns doar cei mai mici, albi. Oricum, marea a capatat o culoare turcoaz pe care nu am mai vazut-o absolut niciodata, a plouat cam o ora cu soare, iar in acest timp si-a facut aparitia pe tot cerul un curcubeu pictat, imens, unind epava de macaralele de pe santierul din 2 Mai. De fapt a fost chiar cazul fericit in care curcubeul mare si intens era inconjurat, concentric, de un altul, ceva mai sters. Si citeva beri cu Toni si cu sotia lui, cu Jimmy, dar si cu oameni pe care i-am cunoscut atunci. Am descoperit o noua gazda in Vama, descoperire de care am profitat si eu in weekend-urile urmatoare, am fost partas la un nou rasarit pe Bolero, am terminat pentru a nu stiu cita oara bateriile aparatului foto incercind sa imortalizez minunea cea zilnica dar mereu altfel in cit mai multe feluri. Si fireste, am gasit o noua scoica... A cincea...

Rolling Stones

„Incuiati-va bunicile in casa, vin The Rolling Stones!”. Asa scria pe afisele lor de turneu acum vreo 15 ani. "Rockerii din epoca de piatra" sfideaza nu doar reumatismul ci si muzica prezentului. Intr-o epoca in care marile formatii scot 3 albume si se despart, ei cinta de 45 de ani. Intr-o epoca in care mai mult de jumatate din muzica e programata pe calculator, ei se lanseaza in lungi improvizatii de blues. Sir Mick Jagger, la 64 de ani, iute ca o sopirla, imprevizibil ca un greiere, fudul ca un paun, alearga, nerabdator ca un adolescent la prima intilnire, spre giganticele brate deschise ale unicei iubiri pe care n-a inselat-o niciodata, publicul.
Au trecut prin toate modele cu usurinta cu care un cameleon isi alege culoarea imbracamintei. Totusi, in miezul fiecarei transformari s-a aflat, indestructibil ca un ou de diamant, spiritul Stones. Vocea lui Jagger, cind tinguită, cind acida, s-a amestecat cu riff-urile de chitara ale lui Richards. Impreuna au creat un stil in care s-au topit tristetea blues-ului, lehamitea din reggae, tifna hard-rock-ului sau ritmul de disco. Obraznici, autoironici, trendy, putred de bogati, contestati, arestati, detestati, cenzurati, adulati, sexy la virsta a treia, nepasatori, fermecatori, proscrisi, interzisi, ei ramin, intr-un cuvint, vii. Mai vii decit viata, The Stones sunt o imensa limba aratata mortii.
Mi-am dorit sa ajung la acest concert dar din pacate nu am reusit sa ma ocup de bilet pina in ziua concertului. Si totusi, in al 11-lea ceas, eram fericitul posesor al unui bilet pe gazon, la pret oficial (nu am sa incurajez niciodata bisnitarii aia nenorociti si negri din jurul oricarui asezamint unde se intimpla un fenomen cultural sau sportiv). Recunosc sincer ca nu sunt exact ceea ce s-ar numi un fan "Rolling Stones", dar istoria si ceea ce inseamna aceasta formatie pentru fenomenul rock m-au determinat sa imi doresc sa nu pierd acest spectacol. Eram convins ca va fi un show de exceptie si ca in public vor fi oameni de toate virstele, de la rockeri de virsta parintilor mei, trecind prin generatia "baby-boomerilor" nascuti la sfirsitul anilor 60, apoi generatia mea si nu in ultimul rind copii de 15-20 de ani care au inteles ce inseamna o asemenea formatie. Oamenii astia au scris istorie iar acum, dupa 45 de ani, la virsta la care multi nu mai au nici un scop in viata, debordeaza in continuare de energie, performeaza show-uri grandioase si umplu stadioane sau plaje cu zeci, sute de mii sau chiar milioane de oameni (cum s-a intimplat acum citiva ani la Copacabana). Sunt sigur ca aproape toata lumea a auzit macar o data imnul rock "Satisfaction", multi dintre noi am trait frumoase povesti de dragoste ascultind "Angie" si am plins ascultind "Out of Tears". Recunosc ca am fost dintre cei care au recunoscut doar 5 sau 6 piese si ca mi-a parut teribil de rau ca nu au cintat si "Angie", dar show-ul a fost de exceptie. Momentul extraordinar in care formatia a venit si a cintat pe scena mica in mijlocul publicului a meritat toti banii, toata canicula indurata si toti nervii pricinuiti de mintea ingusta a organizatorilor (dar asta e deja un alt subiect, nu vreau sa mai spun acum decit ca marea companie "Events" a fost de o nesimtire fantastica, iar eu mi-am jurat sa nu mai beau niciodata bere "Tuborg" dupa cele indurate acolo). Acolo, in inima vulcanului, s-a derulat o calda calatorie spre tineretea vesnica a tuturor. 60.000 de oameni am fost acolo si atmosfera a fost exceptionala. Traim vremuri frumoase daca acesti artisti au fost in Bucuresti, si stadionul a fost plin! Plin si atit de frumos! Am ramas cu totii cu gura cascata cind, la 21:20 a inceput show-ul! Artificii, lumina, spectacol, sunet, rock’n'roll! Publicul cu miinile in aer, oameni veniti din toata tara, parinti cu copii, oameni peste 40 de ani. Oameni frumosi. Mick Jagger este un om de show, a dansat si a gesticulat in continuu, a interactionat cu publicul si… a vorbit in romaneste! Nu doua fraze, nu trei fraze, ci aproape dupa fiecare piesa! Bravo lui. Frumos. Mult mai frumos decit traditionalul "Good evening, Bucharest! (asta in cazul fercit in care nu e Budapest). Are you feeling fine ?" al marii majoritati al celor care s-au perindat pe aici.

Ar fi foarte multe de spus despre acest concert si mai ales despre simbolistica lui pentru cei care au asteptat zeci de ani sa vada o trupa atit de mare cintind in Romania, dar am reusit sa citesc blogul lui Tudor Chirila (da, chiar el, ex-Vama Veche, actual Vama) si mi s-a parut o poveste senzationala, trista dar superba, care aproape mi-a smuls o lacrima si chiar simt nevoia sa o public si eu aici (chiar daca nu am cerut acordul autorului, merita citita si inteleasa cu virf si indesat):

BUCURESTI. 1980. O seara linistita de primavara comunista. Este putin trecut de ora unsprezece noaptea. Un vint cald adie printre blocurile si aleile din Drumul Taberei. Din cind in cind cite o masina strabate cu frica parca bulevardul pustiu si slab luminat care taie cartierul de blocuri. La parterul blocurilor spatii mari in interiorul carora de-abia poti distinge de la distanta citeva produse pe rafturile aproape goale. ALIMENTARA, MACELARIE, LIBRARIE, LOTO- PRONO, ABC sunt cuvinte care compun reclame luminoase pilpiind incomplet. Intunericul se infasoara strins pe blocurile mari si tacute. Citeva ferestre luminate indraznesc sa sparga aceasta dominatie neagra.

Este simbata seara. Si nu se aude nici un sunet. Programul de citeva ore al televiziunii publice s-a incheiat. Ultimele imagini cu stema Romaniei si acordurile imnului national lasa loc invaziei puricilor. Televizoarele se resemneaza rind pe rind. Ca si oamenii care se pregatesc de culcare. Cei batrini isi pregatesc sticlele mari de lapte si scaunelele pentru cozile de a doua zi. Citiva mai indrazneti butoneaza radiouri cu unde scurte pentru a prinde postul libertatii: Europa Libera. Sistemul pedepeste grav cu anchete si de cele mai multe ori arest sau chiar inchisoare pe cei care asculta acest post.

Este o seara linistita de primavara comunista. Cu toate astea dac-ai asculta mai atent ai putea auzi muzica venind dinspre una dintre ferestrele luminate. Dincolo de geamuri sase tineri se inghesuie vesel intr-o sufragerie mica si se zbintuie hazliu. Baietii se mai opresc din cind in cind si isi toarna in pahare bere din sticle de un litru. Pe o masa mare se asterne un soi de bufet care contine rosii, brinza, salata de vinete si parizer asezate pe farfurioare albe. Doua franzele mari, nefeliate completeaza tabloul culinar. Parizerul dispare in viteza. In dreapta mesei pe un fel de noptiera mai inalta un pick-up Unitra si doua “boxe” genereaza muzica. Boxe argintii. Deasupra boxelor sunt asezate intr-un echilibru precar discuri de vinil: Beatles, Led Zeppelin, Rolling Stones. Copertile sunt mari si colorate. Cele mai multe ii reprezinta pe membrii formatiei intr-o fotografie de grup. Undeva pe jos in alt colt al camerei un covor facut sul dezvaluie parchetul devenit ring de dans.

Fetele poarta sandale platforma care scot in evidenta glezne fine si mobile in miscari sacadate. Doua dintre ele poarta batice hippy inflorate si fuste colorate peste genunchi. Si cercei lungi. Cea de-a treia are parul lung prins in doua cozi groase si tenul masliniu care ii accentueaza ochii negrii, vii. Este inalta si slaba si arboreaza tot timpul un zimbet firav in contrast cu ochii patrunzatori. Are un aer de printesa tiganca rod al unei nopti de iubire intimplatoare. Ea poarta blugi evazati ca si cei trei baieti care se zbenguie in jurul ei. Se danseaza continuu. Cu ochii inchisi toti isi arunca miinile in toate directiile, isi indoaie trupurile, se invirtesc pe loc, inventeaza miscari, se intrepatrund. In vitrine paharele si farfuriile familiei danseaza si ele stimulate de cei sase. Dintre baieti unul cu parul lung si o bentita rosie de lana impletita se agita si stapineste ferm ringul de dans improvizat. Se trinteste in genunchi si se infasoara jur imprejur cu cablul unui microfon imaginar. Printesa tiganca intra in jocul lui si se desfasoara lasciv deasupra. El se lasa usor pe spate cantand la chitara in timp ce ea il incaleca si apuca microfonul. Cintecul se termina si cei doi raman pe pozitie zimbind stingheriti. Ii salveaza o balada. Ea se prelinge usor si-i cauta buzele. Celelalte doua perechi danseaza imbratisate. Unul dintre baieti fumeaza ritmic in timp ce isi tine strans partenera de mijoc. Trage cu sete din tigara apoi isi coboara mina lunga pe linga corp si sufla fumul in lateral dupa care isi asterne buzele pe gitul iubitei sale. Toata lumea se saruta lung. Ultimele acorduri ale baladei ingheata orice miscare si pentru o fractiune de secunda se aude hirsiitul acului pe disc. ”I can’t get no satisfactionn!!!!” Grupul sare brusc in picioare si toti incep sa topaie la unison ca scosi din minti. Niciunul dintre ei nu aude bataile din usa pina cind melodia nu se opreste, moment in care cel mai scund dintre baieti, un pusti cu chelie si pulover rosu, crosetat, se repede catre pick-up si ridica acul care zgirie discul aflat inca in miscare. Discul se invarte in gol.

-Militia! Deschideti,usa!!!

Smaranda isi aranjeaza cozile si cerceii si se indreapta spre usa. Inainte sa deschida se uita la cei cinci. Luca isi scoate bentita de pe capul care incuviinteaza. Ceilalti se numesc Rodica si Ion, Aura si Mitea cel cu pulover rosu.

-Deschideti usa c-o spargem. Militia!!

Smaranda trage aer in piept si deschide. Trei militieni intra in casa si se opresc in mijlocul ringului de dans. Cei trei formeaza un triunghi isoscel al carui virf e reprezentat de un plutonier gras cu mustata, ochi negri mici, fata rotunda si ceafa de taur. Ceilalti doi in vizibila stare de subordonare fata de virful triunghiului privesc curiosi in jur incercand sa arboreze un aer ridicol de ancheta.
- Ce faceti aici tovarasi?

Nimeni nu raspunde.

- Ce faceti ma aici?

- Ascultam muzica, sopteste gituita Smaranda.

- Nu mai spune, raspunde grasul. Ia uite ba, parizer. Parizer la studentii astia.

- Ce credeti ma ca nu stim ca ascultati muzica? Pai se-aude de la parter. Aveti idee cit e ceasul tovarasi?

- 10 30, raspunde Luca , dar e simbata si nu ne-am gindit ca...

- Ce muzica ascultati tovarasi?

- Beatles, Rolling Stones, se repezi Ion fericit.

- I-auzi ma, asculta muzica capitalista...

- Pai da, zice Luca, pentru ca suntem in Bucuresti

- Ce-ai zis ma ? se intoarse brusc grasul.

- Pai suntem in capitala si ascultam muzica capitalista, caa caapitala e cea mai tare cu muzicaa caapitalista... in timp ce o lucire ciudata i se aprinse in ochi

– Ba studentule cum te cheama pa tine?

- Luca Pamfilov ma numesc.

- Luca nu... sopti inca o data Smaranda.

- Toarasu’ Luca ai buletin la tine?

- Da. Am.

- Am dansat si noi putin si ne-a luat valu' si-am dat muzica prea tare, stim ca e trecut de zece si... incerca timid Mitea

- Ia scoate buletinu tovarase Luca.

– Pentru ce? Bulanul lovi in plin si singele inunda pe loc fata lui Luca

- Ce gura ma-tii pui ma atitea intrebari si bulanul lovi din nou. Luca dadu sa riposteze dar cei doi militieni il imobilizara in timp ce grasul se intoarse amenintator spre ceilati.

- Ce faceti ma aici? Va adunati impotriva partidului ma? Pai nu dorm tovarasii din bloc din cauza voastra ma? Singele siroia pe fata lui Luca.

- Scoateti ma buletinele ca va ia dracu pe toti, urla grasul ca scos din minti.

- P-asta duceti-l la masina sa vorbim cu el la sectie!

- Tovarase militian, incerca Smaranda

- Ce e tovarasa? Va ascult, raspunse plutonierul schizofrenic de calm

- Nu il duceti la sectie va rog...

- Astea se confisca pentru interogatoriu replica grasul indicand vinilurile rock.

- Tovarase militian va rog sa va legitimati, rosti deodata Ion limpede si articulat.

- Ce-ai zis ma vagabondule?

- Va rog sa nu ma insultati si sa va legitimati.

Rodica incepu sa planga incet si constant.

- Legea cere sa va legitimati inainte de a ne legitima pe noi.

Plutonierul incepu sa se caute prin buzunare cu ochii de porc mariti de uimire. Siroaie de transpiratie se iveau de sub cascheta in timp ce isi cauta actele prin uniforma strimta.

- Sa ma legitimez, pai ma legitimez ma imediat, ma legitimez, cum sa nu ma legitimez... poftim tovarase legitimatia.

Ion o lua si o verifica cu deznadejde. Ceilalti doi militieni isi fac aparitia in cadrul usii de la intrare.

- L-am bagat in masina tovarasu Bizga, da-i curge singe rau si o sa pateze bancheta, rosti unul cu naduf ca si cind ceva neprevazut strica munca unei zile intregi

- Luati-l ma si pe asta. Tulburarea ordinii si linistii publice. Luati si discurile alea ca sa vada baietii ce faceau astia p-aici. Tu ramai cu tovarasele si tovarasu student si ia-le datele. Asta-i tara serioasa ma jigodiilor in care se munceste. Si simbata seara se odihneste lumea ma, nu da muzica tare noaptea ma jigodiilor... Asa multumiti voi statului ma? Statu va da carte ma, va da carte si voi in loc sa invatati ascultati muzica capitalista si va pregatiti sa fugiti din tara ma? Pastele mamii voastre de studenti... Hai ma luati-le datele si hai sa mergem, va astept jos...

Miltianul se invarte pe calciie si da sa iasa dar o forta invizibila pare sa-l tina inca in loc. Se intoarce si cauta ceva cu o privire timpa incremenita pe figura de porc si nu-si poate explica de ce nu vrea sa plece. Smaranda il priveste uimita si asta ii lumineaza trasaturile fetei scotind la iveala o frumusete curata si smeada. Militianul rasufla greu. Deodata privirea ii incremeneste pe un aparat de radio langa o fereastra. Antena e impovizata dintr-un fir infasurat pe minerul de metal.

- Ia sa vedem ce radio ascultati voi tovarasi studenti, rosteste militianul lovit parca de o revelatie. Smaranda nu face nici o miscare. Stie. S-a terminat. Se gindeste ca nu trebuia sa fie decit un chef cu parizer si bere si muzica rock. Ce repede si usor se prabuseste totul in viata, apuca sa mai gindeasca. Plutonierul invirteste pontentiometrul si vocea limpede, baritonala a crainicului de la Europa libera invadeaza camera condamnind comunismul si sase tineri.

BUCURESTI. 17 iulie 2007. Smaranda isi cauta locul in multime impreuna cu sotul ei, un barbat scund si slab cu aer de turist stresat. In jurul ei mii de oameni vibreaza in asteptarea marelui eveniment. O orchestra de ginduri pestrite incearca sa se acordezeze la unison. Lumea e vesela, bine dispusa. Unii stau in picioare si isi striga prietenii de pe aiurea ridicind pahare din plastic. Se bea bere. Multa bere.

Smaranda simte o durere in piept. De fapt simte durerea din piept. S-a obisnuit cu ea de ceva vreme. Nu e o durere e mai degraba o apasare si senzatia ca va izbucni in plins dintr-un moment in altul. Isi mingiie cerceii privind distrata hoardele de tineri de pe gazon care alearga sa prinda un loc in fata.

Stadionul se umple incet, incet. Smaranda isi mingiie cerceii. Sunt aceeasi cercei din ziua in care a ajuns in beciurile securitatii pentru ca asculta Europa Libera. I-au luat pe toti. Si ea si Ion si Rodica si Luca si Mitea, Aura, toti. Isi amintea limpede si constant bataia, peste buze, peste sini, sacii cu apa si bulanele, rabdarea anchetatorilor si umilinta. Mai ales umilinta. Incercase fara speranta sa-si scoata din cap toata acea perioada. Era insa ceva ce ducea cu ea un apendice agatat de locul unde se formeaza amintirile, un macaz care nu-i lasa mintea sa se inunde cu alte amintiri si sa uite. Ultimele raze de soare paraseau stadionul. Nu mai era mult. Sotul Smarandei se intoarce cu doua pahare de bere. Din spatele bulelor aurii o priveste serios Mick Jagger si ceilalti Stonesi. Au imbatranit si ei, se gindeste Smaranda. Pe Luca nu l-a mai vazut niciodata. Pustii cu rucsace si pantaloni largi se hirjonesc pe teren. Multi oameni isi cara copii in circa. Nici pe ceilalti nu i-a mai vazut. O buna perioada de timp dupa ce a iesit din arest nu a mai avut voie sa vada pe nimeni. Parintii ei au fost sanctionati. Pe ea au urmarit-o aproape doi ani. Peste tot. Tatal ei s-a pensionat. E intuneric.

Smaranda se gandeste cu frica la ce urmeaza. Rolling Stones la Bucuresti. Nu stia daca a venit la concert pentru Jagger sau Keith Richards, ca sa auda Angie sau pur si simplu cu speranta gituita de durerea din piept ca Luca ar putea fi pe stadion. Sau Mitea sau Rodica. E intuneric. Trupa din deschidere a terminat de mult. Un freamat traverseaza multimea de la un capat la altul izbindu-se de peluze. Brusc o bubuitura fenomenala lasa zeci de mii de oameni cu gura cascata. Sunetul traverseaza stadionul ca scos din minti. Smaranda incremeneste si nu mai poate sa gindeasca. Un ecran cat un bloc de patru etaje se aprinde. Jagger e pe scena si cinta. Smaranda nu-si poate reveni din socul exploziei de sunet si lumina. O forta incredibila se pravaleste continuu peste miile de oameni care isi revin usor si isi amintesc de ce se afla acolo.

Smaranda nici nu apuca sa realizeze ca apendicele trecutului s-a rupt. Pentru prima data in atitia ani, beciurile securitatii au disparut inghitite de rock’n roll. Al patrulea cintec. Smaranda e in picioare. Odata cu toata lumea. Paharele de plastic se rostogolesc pe scari. Oamenii danseaza furibund. Liniste. Keith Richards se apropie de microfon. Matura stadionul cu privirea si fumeaza. Trage o data. De doua ori. Microfonul amplifica hirsiitul fumului care iese din plamani - It’s been some shit... but the show must go on... This place... is empty without you...

Lacrimile tisnesc din ochii Smarandei. Pieptul i se zguduie incercand sa se scuture de durerea care a pus stapanire pe el. Smaranda plinge eliberata de toata durerea acestor ani, plinge pentru toata tineretea traita fara Luca si prietenii ei, plinge pentru toate loviturile peste fata, peste buze, peste sini, peste suflet, plinge pentru toate visele distruse intr-o seara de primavara comunista, plinge si nu stie ca o data cu ea pling sute de oameni pe acelasi stadion legati de aceeasi durere a tineretii netraite, durere care le-a incins pieptul ani de zile si de care acum se scutura cu totii pentru ca iata, in ceasul al douasprezecelea Rolling Stones e aici si libertatea a invins desi ei au pierdut si copii lor ii privesc uimiti si nu inteleg acest sentimentalism patetic fata de o trupa de batrinei simpatici, dar pina si ei, copiii, se isterizeaza si incep sa plinga pentru ca Jagger urla “I can’t get no satisfaction” si tot stadionul e in picioare si urla imnul generatiei libere. Undeva in multime Luca isi pipaie fata. Pentru prima data in treizeci de ani singele nu ii mai curge siroaie pe fata...

Desi, dupa toate legile fizicii, sunt niste pietre care au trecut de mult de poalele pantei, cu forma lor necunoscuta de energie, The Stones continua sa se rostogoleasca mai departe.