Dor de Eminescu

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata;

Pururi tinar, infasurat in manta-mi;

Ochii mei-naltam visatori la steaua Singuratatii.“

Nu e dificil de recunoscut. Sunt versurile poeziei „Oda in metru antic“, de Mihai Eminescu.

Astazi se implinesc 159 de ani de la nasterea celui ce a fost un poet, prozator si jurnalist român, socotit de cititorii români si de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura româna. Ziua lui Mihai Eminescu a devenit prilej de readucere-aminte a celui despre care am invatat ca este cel mai de seama nume al poeziei românesti. Despre Eminescu s-au spus si s-au scris multe. Cel ce este socotit "poetul national" nu lipseste din nicio biblioteca, din niciun manual al elevilor, dintre poeziile invatate inca din primele clase.

Si totusi, ar trebui sa incercam sa ne detasam de clisee. "Luceafarul poeziei românesti", "poetul national si universal" sunt etichete care au parazitat imaginea lui Eminescu, fiind bagate pe git de programele scolare si de manifestarile populiste si invatate pe de rost de zeci de generatii. Luceafarul a devenit mai degraba un Bu-hu-hu al literaturii romane, in fata caruia toti cadem pe spate si pe care toti il comentam cu aceeasi cumplita limba de lemn fara sa avem habar nici ce zice el nici ce zicem noi.

Dupa cum spunea si Cartarescu, e absolut straniu paralelismul dintre cultul lui Emineascu si cel al lui Ceausescu in epoca - amindoi fiind genii nationale, amindoi se pricepeau la de toate si amindoi aveau sarbatoarea in ianuarie. Daca acest cult faraonic ii venea ca o manusa lui Ceausescu, in schimb nici o soarta posibila n-ar fi fost mai trista, mai absurda, mai revoltatoare pentru poetul Eminescu. Cum, tocmai el, care nu-si dorea nimic mai mult decit un sfirsit anonim "la marginea marii", care voia, in loc de "sicriu bogat, covoare si flamuri" doar intoarcerea in pamint si neant, sa fie proslavit in cel mai indecent, mai bombastic si mai comunistoid stil cu putinta. Eminescu a fost sacrificat ca poet si batjocorit ca om de cei care l-au transformat, cu un cinism nemaivazut (pe el, omul durerii, omul unei dragoste nefericite, omul care cauta doar in sinea lui adevarul personal, omul unei ingrozitoare agonii fizice, dar si morale, care l-a dus spre mormint la jumatatea vietii), intr-un Ceausescu al poeziei românesti.

Ca Eminescu e un autor de insemnatate nationala, e dincolo de orice discutie. Ca scrisul sau inglobeaza mult din spiritul si sufletul românesc e incontestabil. Dar e tot atit de adevarat ca acel articol hotarit, din "poetul national", poate inhiba sau crispa, dind impresia ca vrea sa spuna "cel unic si oficial", pozitie care si pe Eminescu l-ar fi miîhnit peste masura... Nu e mai "national" Eminescu decit Arghezi, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga.

Eminescu trebuie citit cu spirit critic si respect, nu in transa. Eminescu e mare nu pentru ca spunem noi ca e mare. Si trebuie citit in liniste, cu umilinta, ca o ruga si o meditatie. Asa ca haideti sa ne amintim si noi de el, sa il recitim si sa il respectam. Cel mai bun mod de a-l omagia pe marele poet este sa-i citim opera, sa-i cunoastem poeziile nemuritoare, caci dincolo de toate cele, va ramine intotdeauna Eminescu al nostru.

"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par înfiorate
Or sa-ti cada flori de tei.

Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasind prada gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Ingina-ne-vor c-un cint
Singuratece izvoare,
Blinda batere de vint;

Adormind de armonia
Codrului batut de ginduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rinduri-rinduri."

Mihai Eminescu - Dorinta

Surse: Mircea Cartarescu, George Pruteanu