Moartea unei pasiuni

Primul meu contact cu fotbalul a fost prin anul 1984, cind, la 7 ani si ceva, auzeam de echipa Dinamo care ajungea in semifinalele Cupei Campionilor Europeni. Era un motiv bun sa tin cu ei, dar cum eram eu intotdeauna Gica Contra, am decis sa tin cu Steaua. Aveam un motiv bun - eram acolo, in cartier, la 3 statii de tramvai de stadionul Ghencea.

Prima mea bucurie adusa de fotbal a fost fireste parcursul noii mele echipe de suflet, Steaua, in anul competitional 1985-1986, cind, dupa ce a batut pe rind, pe BK Vejle, Honved Budpesta, Kuusysi Lahti si Andrelech Bruxelles, a urmat noaptea de vis de 7 mai 1986, cind, la Sevilla, Steaua batea la penalty-uri pe FC Barcelona si devenea noua campioana a Europei. Si trezit din somn la ora 3 noaptea pot recita lotul Stelei din acel an: Duckadam (Stingaciu) - Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu (Weissenbacher) - Majearu, Tudorel Stoica (Balan), Balint, Boloni - Lacatus, Piturca (Radu II).

Au urmat citiva ani in care Steaua a dominat Europa, a mai ajuns o data in semifinale si o data in finala Cupei Campionilor, au fost citeva meciuri pe care mi le aduc aminte si acum cu multa placere, norma de 5 goluri cu Sparta Praga, Spartak Moscova, IFK Goteborg sau Galatasaray.

In timpul acesta, la inceputul anilor 1990, cind eu eram elev de scoala generala, iar clanul Becali facea bisnita cu bilete in fata cinematografului Patria, iar George Copos isi facea veacul prin UTC, imi amintesc cum ascultam in fiecare duminica etapa la Radio România Actualitati, ii ascultam pe Ilie Dobre, Sebastian Domozina, Ion Ghitulescu, Dumitru Pelican sau Nicolae Secosan. Si ma uitam la meciurile transmise in direct de TVR, comentate de vocea incomparabila a maestrului Cristian Topescu si ma bucuram enorm de fiecare victorie a echipei nationale a României, formata pe atunci din Hagi, Popescu, Lacatus, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu si altii, jucatori care in anii ce au urmat aveau sa formeze "Generatia de Aur". Cu majuscule.

Anii treceau, echipa nationala a devenit din ce in ce mai valoroasa, România a inceput sa conteze in fotbalul mondial, iar pasiunea mea pentru acest sport crestea pe masura ce victoriile asupra unor adversari puternici se inmulteau. A fost intii ziua de 15 noiembrie 1989, cind, in fata a 30.000 de spectatori pe stadionul Ghencea, România invingea Danemarca cu 3-1 (prin golurile lui Balint - 2 si Sabau) intr-un meci decisiv pentru calificarea la turneul final al Cupei Mondiale care urma sa aiba loc in Italia. Tricolorii au cistigat o grupa si mergeau la un Campionat Mondial dupa o pauza de 20 de ani.

A venit prima vara de dupa 1989. A venit Coppa del Mondo, Italia 1990. Va mai amintiti imnul cintat de Gianna Naninni - "Un estate italiana" ? Sau reclama de la Adidas Torsion - "Daca vrei, poti" ? A fost un turneu final cu România printre participante, cu români in tribunele stadioanelor din Italia, care ii incurajau pe "tricolori". Iar România, descatusata de comunism, a invins marele vecin de la rasarit, URSS, cu 2-0, prin golurile lui Lacatus. Dupa "blatul" cu Camerun, a urmat egalul, 1-1 (gol Balint), cu viitoarea vicecampioana mondiala, Argentina, si, pentru prima data, calificarea in optimile de finala. Apoi a venit partida de trista amintire, in care România a mers cap la cap cu Irlanda pret de 120 minute si 4 serii de lovituri de departajare. A ratat decisiv Daniel Timofte si visul italian se termina.

A continuat seria fabuloasa de calificari ale unei generatii pe care daca nu o aveam trebuia sa sapam adinc dupa ea. Cardiff '93, victoria din Tara Galilor, bara lui Bodin. România in strada, desi afara fulguia. Primul Revelion al fotbalului romanesc.

World Cup, mondialul din SUA din 1994. Parcursul de legenda al unei echipe mature a României, in anul de glorie al generatiei de aur, condusa de Hagi - "Maradona din Carpati" care ne-a dus pina in sferturile World Cup. Totul a inceput in ziua de 19 iunie, ziua care gazduieste una dintre cele mai frumoase amintiri ale fotbalului românesc - meciul contra Columbiei (echipa pe care marele Pele o vedea favorita la cistigarea Campionatului Mondial), cu Asprilla, Rincon, Valderrama si Valencia. Din cauza diferentei mari de fus orar, transmisia meciului a inceput, in tara, tirziu in noapte. In fata a 100.000 de spectatori, pe Rose Bowl, tricolorii au facut un meci de poveste. Au deschis scorul prin Raducioiu, l-au majorat prin Hagi, care a marcat golul Campionatului Mondial, o diagonala-lob magnifica si imposibila de la 35 de metri in vinclul portii lui Cordoba. Dupa golul de 2-1 al columbienilor, Raducioiu a inscris pentru 3-1 dupa o pasa de 50 metri de la Hagi. A urmat infringerea amara cu Elvetia, de la Detroit, din care am retinut doar golul lui Hagi si cele 2 minute jucate de Vladoiu pina la gestul lui necugetat. A fost apoi o noua noapte frumoasa, meciul de pe "Rose Bowl" cu SUA, in afata a 100.000 de spectatori potrivnici, golul din unghi al lui Dan Petrescu, care purtase bermudele norocoase pe care i le adusese sotia superstitioasa si calificarea in optimi de pe primul loc in grupa.

A urmat meciul cu Argentina. 3 iulie 1994. Eu eram in concediu in Grecia, la Kalambaka, la poalele Meteorei, un loc superb de care m-am indragostit cu acea ocazie. Si in care m-am si indragostit in acea seara. Un meci vazut printre sute de greci care nu puteau uita ca doar cu citeva zile in urma, Argentina umilise Grecia cu 4-0. Si care nu puteau sa nu tina cu România. Argentina parasita de starul Maradona, gasit dopat cu efedrina. Raducioiu, suspendat. La miezul noptii, Ilie Dumitrescu era anuntat ca va fi titular, cu Hagi linga el. Meciul vietii lui Ilie Dumitrescu si poate, meciul competitiei. Ce spectacol! Tot pe "Rose Bowl". 1-0 Ilie Dumitrescu min. 11, 1-1 Batistuta din penalty min. 15, 2-1 Ilie Dumitrescu min.18. Ce inceput... Fantastic... Ilie Dumitrescu senzational... 3-1 Hagi min. 58, 3-2 Balbo min. 73. Poate cel mai frumos meci al Mondialului. Bucurie maxima. Extaz. Eu fericit intre sute de greci si apoi citeva ore de plimbat cu o fata din Constanta pe strazile micului orasel grecesc. In timpul acesta, desi meciurile se jucau la 2 noaptea, la Bucuresti si in tara, sute de mii de români erau in strada. "N-avem bani, n-avem papica, dar l-avem pe Hagi Gica", "Iliescu minte, Hagi presedinte", "Hagi e regele, Maradona unde e?", "Jos Vacaroiu, prim-ministru Raducioiu". Va mai aduceti aminte?

Am aliniat pe rind Columbia, SUA si Argentina si urmau sferturile de finala cu Suedia. un meci pe care nu mi-l amintesc cu placere. Un joc echilibrat pina spre sfirsit, cind Brolin l-a invins pe Prunea dupa o lovitura libera. Mondialul parea incheiat, insa, cu 2 minute inainte de final, Raducioiu a trimis meciul in prelungiri. Tot el a adus România in avantaj in mintul 100, facindu-ne sa ne simtit tot mai aproape de semifinala cu Brazilia. Dar a venit faza din minutul 114, care mi-a bintuit mult timp de atunci somnul, si cred ca multor oameni. O centrare a suedezilor de pe partea dreapta, Prunea a iesit gresit, facind eroarea carierei, iar Kenneth Anderson a marcat cu capul de peste toata apararea noastra. 2-2 si urmau penalty-urile. Seriile au inceput promitator, cu suedezul Mild ratind primul sut. Din pacare a fost singurul suedez care a ratat. De la noi, Gica Popescu nu a batut, avind o intindere la inghinali. Nu au reusit sa inscrie Dan Petrescu si Belodedici. Pentru a doua oara consecutiv, un campionat mondial se termina pentru România dupa loteria penalty-urilor. Imprudenta lui Prunea si sutul extrem de slab al lui Dan Petrescu ne-au readus cu picioarele pe pamint, omorind visele de ajuca o semifinala contra Braziliei. Tin minte ca am plins dupa acel meci. Si nu cred ca am fost singurul. Toata lumea a plins. Si Hagi, si Popescu. Toti. Am plins pentru ca se termina visul unei nopti de vara.

Anii au trecut, dar amintirile despre Generatia de Aur au ramas. Unii au devenit antrenori, unii inca mai joaca, altii s-au implicat in conducerea forurilor tutelare ale fotbalului, iar despre altii nu am mai auzit nimic. Numele lor merita enumerate, macar pentru faptul ca au scos un popor intreg pe strazi dupa miez de noapte, au dat un sens si un ideal unei parti a acestui popor, si ne-au bucurat sau ne-au facut sa plingem. Stelea, Prunea, Dan Petrescu, Prodan, Mihali, Belodedici, Selymesi, Dorinel Munteanu, Gica Popescu, Lupescu, Sabau, Hagi, Ilie Dumitrescu, Panduru, Lacatus, Raducioiu, Viorel Moldovan.

Din acel moment, valoarea echipei nationale a inceput sa scada incet dar sigur, la fel si pasiunea mea pentru fotbal. Jucatorii care evoluau in campionatul national se transferau in strainatate dupa primele goluri marcate iar fratii Becali isi sporeau averea cu fiecare jucator transferat. Performantele din cupele europene ale echipelor romanesti de club au devenit mediocre si sub-mediocre, numarul spectatorilor la meciuri s-a redus drastic insa, pe masura ce fotbalul românesc devenea tot mai mult o umbra a ceea ce a fost odata, steaua lui Gigi Becali devenea tot mai luminoasa iar conducatorii echipelor au devenit mai importanti decit jucatorii.

Fotbalul s-a manelizat, „vedetele” din teren au capatat salarii tot mai mari si au inceput sa-si masoare valoarea in numarul de cuceriri si in preturile masinilor cu care umblau, au devenit tot mai fitoase si mai lipsite de valoare, facindu-se cunoscuti mai mult prin ispravile din cluburile de fite decit pe teren, iar scandalurile de coruptie deveneau tot mai dese. Am inceput sa urmaresc tot mai rar fenomenul.

Dar cum România ca natiune are uneori noroc cu carul, pe la inceputul anilor 2000 se parea ca o noua generatie de fotbalisti crescuti in mizeria campionatului intern dar perfectionati in campionatele puternice din Europa, va calca pe urmele Generatiei de Aur iar locul cuplului Popescu-Hagi va fi luat acum de Mutu-Chivu. Din pacate a fost doar o iluzie.

Mutu s-a dovedit a fi un figurant drogat si nimic mai mult. Iar majoritatea celor din jurul sau erau dupa chipul si asemanarea sa, ii gaseai in cantonament in bamboo sau prin alte localuri de fite, isi expun Bentley-urile, Ferrari-urile si alte masini de fite, umbla cu gine pistol, bamby, alexandre dinu sau alte pitzipoance. Bani multi, caracter putin. Si atunci cind talentul e cultivat doar cu jack daniels si nu cu munca asidua, el nu se transforma in valoare. Si asa au fost multi care s-au nascut talente si au murit sperante.

Am inceput sa consum tot mai rar fenomenul. Nu mai suportam ca in emisiunile de sport sa fie vorba numai de Gigi Becali, Borcea, Copos, Mititelu, Pinalti, Penescu, Paszkany si alti sponsori cu "mina larga" care de fapt, de-abia asteapta sa se imbogateasca pe seama fotbalului. Nu mai suport ca echipa mea de suflet cu care tin de 25 de ani sa se balaceasca in mizeria becaliana, in care sponsorul este si selectioner, si antrenor, si tactician, calcind in picoare diversi antrenori care au incercat sa faca ceva la echipa asta. Nu mai suport aerele de figurant ale marii vedete Mutu si ale prietenilor sai care cad morti prin baruri, vezi Lobont, sau se bat prin circiumi, vezi Tamas, si toti ceilalti pentru care a pune mina la inima atunci cind aud imnul national a devenit doar o chestie trendy. Nu mai suport atita lipsa de valoare pe teren, compensata cu atitea mondenitati in afara lui, Si o mare vina mi se pare ca o are si presa tabloidala, amatoare de scandaluri si mondenitati, dar si federatia de fotbal care a tolerat atita vreme blaturile, meciurile cistigate cu arbitri sau cu valize, pentru ca adevarata valoare a echipelor românesti sa se vada in cupele europene, in duelurile pe viata si pe moarte cu celebrele echipe 17 Nentori sau Knattspyrnufelag.

As fi vrut sa ma uit iar la fotbal din placere, pentru a urmari spectacol, si nu doar ca pretext al unei beri cu prietenii,. Personal identific o miza mai mare decit una legata de performanta. As vrea oameni noi, as vrea o ultima sansa ca fotbalul românesc sa-si recapete stralucirea de altadata, onoarea de echipa ce nu se murdareste. As vrea posibilitatea ca suporterii sa-si reintre in dreptul de posesori ai echipei mele de suflet.

Pina atunci, am hotarit sa nu ma mai uit la fotbal. Nu mai vreau sa vad meciurile unei echipe Steaua , sufocate de ipocrizia si fatarnicia becaliana, si nici ale unei echipe nationale a României aflate sub semnul vedetismului drogatului Mutu si a prietenilor lui. Dupa meciul penibil cu Olanda de asta-vara de la Campionatul European, nu am vrut sa mai aud de nationala tricolora. Si nu din lipsa de patriotism, ci din scirba. La meciul cu Lituania am preferat sa merg la o bere cu un amic din Cehia care ajunsese prin Bucuresti, la meciul cu Feroe chiar nu imi amintesc ce am facut, cred ca eram chiar acasa, dar nu am avut nici o tragere de inima sa il vad, meciul cu Franta l-am vazut cu niste prieteni doar ca pretext de spritur, iar in a doua parte am stat in alta camera decit cea cu televizorul, la meciul cu Serbia am preferat sa sting lumina, iar meciul cu Austria l-am petrecut revazind piesa "Hipioti si bolsevici".

Si nu am pierdut nimic. Doar am trait o mare si ultima dezamagire. Datorita infringerilor cu Serbia si Austria, echipa nationala nu numai ca a pierdut calificarea la Mondialele din 2010, dar actuala generatie de fotbalisti milionari care petrec mai mult timp rin cluburi decit la anrenament, a irosit ultima sansa de a mai demonstra ceva. Iar eu, desi poate ma voi mai uita la vreun meci al echipei nationale, sau voi mai incerca sa fiu la curent cu ultimele stiri din domeniu, o voi face fara nici un fel de pasiune. Voi astepta urmatoarea generatie.

Si cel mai rau nu imi pare de rezultate. Acestea vin si se duc, si peste ani nu o sa mai tinem minte cit a fost scorul cu Serbia si cit cu Austria. Cel mai rau imi pare de miile de suporteri români care se string meci de meci in orice colt al Europei, ca sa se distreze, sa ia un pic de aer, sa mai uite de orele suplimentare prin pizzeriile si berariile Italiei, Austriei sau Germaniei. De zece mii de români, de marea galbena de asta-vara din Zurich, sau de tribunele pline de români de la orice meci jucat in Europa civilizata. Imi aduc aminte cit de socat am fost cind am auzit acum multi ani, pentru prima data pe un stadion din strainatate, o galerie care striga "Luptam, luptam, luptam si cistigam", acoperind sonor galeria gazdelor... Mare pacat de suporteri, as mai fi mers si eu pe un stadion, dar pentru ce? Pasiunea a murit de mult. Si pasiunea lor de a juca, si pasiunea mea de a-i incuraja. Pe ei ii intereseaza mai mult banul, iar eu voi gasi altceva de facut in timpul meciurilor. Hai România!