15 noiembrie 2008

De ce mor iubirile ?


Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:


Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.


Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...

6 comentarii:

alinutza spunea...

cred ca mor pentru ca traim vremuri in care suntem prea obositi psihic si prea lenesi sa le resuscitam....stam de multe ori pe margine si le privim cum mor incet,si abia cand e prea tarziu si ramanem singuri ne vaitam si ne intrebam de ce? de ce?
pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr'o data ,dar cine mai are rabdare sa astepte?
pentru ca avem impresia ca vom trai vesnic,ca vom avea mereu oportunitati ,pentru ca ne mintim ca exista suflet pereche...
in concluzie:pentru ca de multe ori suntem prea idioti sau prea imaturi sa pastram ce am construit:-|...crezand mereu ca dupa coltz e ceva mai bun

Corina C spunea...

foarte frumos gandit si scris; o sa citesc de fiecare data cand am o pasa proasta... nu stiu sa comentez :(

Georgiana spunea...

Vad ca te-ai gandit serios la chestia asta. Ti-a luat cat? O saptamana, doua, aproape o luna? Dar a meritat efortul, a iesit o analiza faina si completa in care cred ca fiecare cititor si-a regasit, macar in parte, iubirile proprii. Sa fii iubit si sa iubesti la randul tau din nou! :)

Boby spunea...

@alinutza - multumesc pt comment... sunt mii de motive, naiba sa le ia :)
@corina - multumesc si tie, si sper sa nu ti se intimple prea des
@georgiana - m-m gindit ceva, ca deh, timpul trece, dar amintirile ramin

Anonim spunea...

Nu te cunosc, nu ma cunosti, ti-am gasit insemnarea aceasta in blogul tai cautand ceva, am citit pana la sfarsit, m-am regasit chiar mult in ce ai scris! Imi place ce ai scris, cu siguranta o sa il citesc si de acum in colo! Popici de la Calator!

Anonim spunea...

Ce ati zice daca v-as spune ca poti iubi un singur om timp de 27 de ani ? Exista exceptii de la orice regula.