Blow your job

Am primit azi un e-mail care m-a adus (daca mai era nevoie) cu picioarele pe pamint. Nu stiu daca articolul chiar este scris de Mihai Dobrovolschi, asa cum sustine mailul, insa oricine l-a scris, mare dreptate a avut. Trist, dar adevarat. Ce face cultura corporate din noi...

"Te trezesti dimineata cu telefonul pentru ca trebuie sa ajungi la serviciu si traficul iti ia oricum o ora din viata. Ajungi la serviciu, iti bei cafeaua, iti permiti niste telefoane personale, mai faci o gluma cu un client sau cu cineva de la vreo agentie ca sa nu vorbiti chiar numai si numai business. La pranz daca esti tare-n functie, iti permiti sa te intalnesti cu niste amici. Dar suna telefonul si te intreaba o colega daca ai trimis oferta si pana unde sa mearga cu discountul. Si prietenii te intreaba “da’ voi cat dati discount la peste zece mii ?” si incepe o discutie despre job. Apoi te intorci si trimiti mailurile. Te certi cu un coleg, cum ma-sa poate sa incurce lucrurile asa ? Te suna prietena si ii dai sms ca nu poti vorbi, ca esti in sedinta. De fapt poti dar, desi o iubesti, chiar nu ai chef de discutii normale, umane, calde - te scot din priza si e atata nevoie de tine lucid in companie. Las c-o vezi diseara. Apoi vezi niste cifre si te ia cu ameteala, nu credeai ca-i chiar asa. Apoi te cheama ala la un mic meeting. Si vorbeeeeste si vorbeeeste si daca vrei sa pleci o sa spuna ca nu-ti pasa de job si tre sa stai. Si e tarziu. Sa spunem ca scapi pana la urma. E sapte ceasul ! Nu mai ai chef sa iesi pe nicaieri. Te arde stomacul de nervi neexplodati si strangi putin din ochi, ai praf in ei de la monitor. Ajungi acasa la opt si ceva. O pupi. Te intreaba ce-ai facut la serviciu. Ii povestesti de idiotul ala. Pur si simplu i-a zis el primul, dar a fost ideea ta. Cazi greu in fotoliu. Mananci numai bunatati pentru ca iti permiti. Te uiti la stiri, filme, aiurea, asa. Faci un dus ca poate faci dragoste. Poate faci dragoste. Dormi. Te trezesti cu telefonul.”

Of doamne, in cite din cliseele astea ma recunosc si eu... Unde o sa ajungem in ritmul asta? Cind o sa mai avem timp si de noi? Cind o sa avem chef de discutii normale, umane si calde, si o sa ne doara in pix ca e nevoie de noi in companie? Cred ca e timpul sa imi iau aparatul foto de git si sa fugim undeva, doar noi doi, sa cautam locuri noi, frumuseti ascunse, perpective interesante. Oameni, fapte, intimplari... Nu feedbackuri, biduri, preturi de transfer si deficit de cont curent...