Am votat

Da, am fost si am votat. De ce? Nici eu nu stiu de ce... Poate pentru ca am ramas in Bucuresti, poate din obisnuinta, poate de dragul de a-mi exercita dreptul democratic (macar gindindu-ma ca acum 19 ani niste oameni au murit pentru ca eu sa am acum dreptul sa aleg…), sau poate dintr-un stupid sentiment de vinovatie. Pentru ca politica e jenanta, iar cei dintre care aveam de ales sunt cei pe care ii stim, fara bun simt, fara caracter, fara cultura, fara simt civic, cu gindul doar la cum sa se incropeasca pe spinarea celor care ii voteaza, si cum sa imparta ciolanul intre ei. Iar noi… ii toleram. Din comoditate, din lehamite, din constiinta faptului ca suntem prea mici si nu facem nimic. Iar cind ni se da ocazia sa alegem, tot dintre ei trebuie sa alegem. Nu iesim in strada sa protestam ca parlamentarii nu isi fac treaba, sau ca cei din guvern mai mult fura decit sa faca ceva pentru noi. Ne mai arunca oscioare in campaniile electorale, ne promit marea cu sarea, impozite mici, salarii mari, metrou in Drumul Taberei. Ne dau pixuri, umbrele, calendare si alte asemenea promotionale, sperind sa ne cistige votul cu asta. Iar noi mergem mai departe cu “Las-o, ba, ca merge-asa!“ pe buze. Societatea civila nu exista, iar tentativele ei de-a exista s-au politizat demult. Oamenii care mai au coloana vertebrala isi exprima opinia prea rar, iar atunci cind o fac sunt ignorati. Iar omul de rind creste ratingul la OTV, la Nasul si alte asemenea emisiuni unde vin toate scursurile politicii romanesti sa isi toarne pahare de apa in cap. Asta e… Am votat fara sa cred ca voi schimba ceva. La Camera Deputatilor, unde am avut o paleta mai larga de optiuni, am votat un om fara nici o sansa, doar pentru ca reprezinta un concept care ma atrage – partidul verde-ecologist. Iar la Senat, unde lista era mult mai mica, m-am uitat 2 minute si intr-un final am ales ceea ce am crezut eu ca este raul cel mai mic. Si imi doresc sa nu avem iar un guvern PSD, si din nou impozite de 40%. I-am inteles pe cei care nu au mers la vot, din cauza unui argument de genul “Pe cine sa votez? Am doar nume nevotabile la mine in colegiu. Nu imi vine sa pun stampila pe nici unul dintre candidati”. Iar votul alb mi se pare o prostie, cita vreme poate deschide drumul unor noi fraude. Si totusi, sa nu uitam ca toti avem dreptul, dar si obligatia de a avea o optiune. Cine nu s-a dus la vot, poate spune ca a pierdut o sansa de exprimare a opiniei. De ce e important acest exercitiu de exprimare a opiniei? Pentru ca e un drept democratic, pentru ca fara acest drept ar fi dictatura. Pentru ca au murit oamenii aceia la Revolutie (poate un prieten sau un parinte de-al tau, poate o ruda a unui prieten de-al tau, tu care citesti acum) ca noi sa avem acest drept. Cine a avut dreptul sa-si exprime opinia si nu si l-a utilizat este un om care se complace in mizeria actuala. Si eu, chiar daca sunt constient ca nu pot schimba nimic, am fost de fiecare data si mi-am exercitat acest drept. Am ales raul cel mai mic, am votat si sunt mindru de asta. Hai ai nostri!

In vino veritas

Acum vreo 2 saptamini am fost sa ma intilnesc cu niste prieteni. Unul dintre ei a adus o sticla de vin si, odata cu ea, si povestea ei. Am cazut cu totii de acord ca vinul era unul special, cu un gust si o aroma excelenta. Era vorba de o Tamiioasa Romaneasca. Alb, demidulce, cu un buchet superb. Era un vin luat de la Casa Vinului Dr. Pusca. Mi-am adus aminte ca vazusem aceasta sigla undeva, intr-unul din satele de pe drumul spre mare, pe linga Medgidia. Am inteles ca doctorul Pusca este cel mai renumit oenolog roman si unul dintre pionierii oenologiei romanesti, iar CV-ul sau, publicat aici este de-a dreptul impresionant - detinator al mai multor premii si titluri interne si internationale. Legat de legatura sa cu via si vinul, dr. Pusca declara: "Cu pasiunea asta te nasti sa nu!".
Dr. Pusca si-a achizitionat 160 de hectare de vie intre Cernavoda si Medgidia, apoi s-a mutat cu arme si bagaje in zona, pentru a se dedica proiectului sau viti-vinicol. A inaugurat un magazin, care, oficial, se numeste “Complex comercial specializat de prezentare a vinurilor romanesti” si este deschis in localitatea Faclia, comuna Saligny. Iar daca de fiecare data cind am trecut pe acolo, l-am remarcat si am devenit curios, am vazut apoi ca a deschis magazine si in Bucuresti.
Cele 160 de hectare de vie se afla pe dealuri, in zona comunei Pestera. Parte dintre ele au fost, pe vremuri, in patrimoniul IAS Cernavoda. Nu se ajunge prea usor in inima domeniilor, pe drumuri de pamint, cu sleauri adinc intiparite, care pot descuraja. Se pare, insa, ca peisajul compenseaza din plin neajunsul: numai terase cu vita de vie in amfiteatre naturale, impresionante sub cerul dobrogean, de inceput de lume. Se urca si se tot urca, pina spre punctual care domina regiunea. Aici, linga o padurice de conifere, exista cartierul general. Locul misuna de oameni care ajuta in vie, dar si de muncitori in constructii care nu mai prididesc cu descarcatul si caratul. Tot aici se intind, cit vezi cu ochii, 80 de hectare proaspat plantate, iar alte 80 urmeaza sa aibe aceeasi soarta. Aleile cu butasi, frumos aliniate, poarta denumiri de podgorii romanesti. Dr. Pusca spera ca prima recolta sa iasa in 2010. Circa trei sferturi sunt soiuri rosii – Feteasca Neagra, Cabernet, Pinot Noir, Merlot. A plantat si albe – Feteasca Alba, Feteasca Neagra, Chardonnay, Sauvignon Blanc, iar un loc special il ocupa Tamiioasa Romaneasca.
In Bucuresti s-au deschis deocamdata 2 magazine, sau centre comerciale. Primul este situatin centrul Bucurestiului, aproape de Piata Unirii, pe Bulevardul Unirii nr.21, iar celalalt in zona Militari-Lujerului, pe Bulevardul Virtutii nr.9. Aici, Casa Vinului – Dr. Pusca (care se autocaracterizeaza ca fiind un veritabil templu al vinului romanesc), prezinta spre vinzare vinuri imbuteliate ce provin din toate regiunile viticole ale Romaniei, dar si vinuri romanesti varsate, in crame modern amenajate. De fapt, locul are cam de toate, de la vinoteca cu etichete romanesti si straine pina la vinuri varsate, pastrate in conditii optime. Dar nu e doar atit. Aici poti gasi si havane, si ciocolate fine, si carti de specialitate. Poti gasi accesorii pentru prezentarea vinului la masa – pahare specifice, suporturi, butelii, carafe, tirbusoane. De asemenea, o mare diversitate de casete si pungi, tip cadou, care pot asigura o prezentare cit mai placuta vinurilor imbuteliate, sau sticle unicat, de diferite forme si marimi, confectionate de artisti sticlari. In plus, standuri cu aparatura necesara prepararii vinului in gospodarie, cu obiecte de artizanat specifice vinului, cu seturi-cadou cu obiecte necesare servirii vinului (cutiile acelea cu tirbuson, anti-picurator, inchizator, care se gasesc si la magazine gan Bamboo, dar si la magazine de vinuri).
Eu am fost in crama, stiind deja la ce sa ma astept. Vroiam sa iau si eu o sticla de Tamiioasa Romaneasca, dar as fi vrut sa incerc si un vin rosu sau roze, dulce sau demidulce. Am intrat intr-o incapere plina cu butoaie. Oferta era vasta – vinuri varsate albe, roze si rosii, seci, demiseci, demidulci si dulci, atent selectionate din renumite podgorii ale Romaniei. Am aflat ca vinurile sunt tinute in recipiente speciale, armate cu fibra de sticla, care pot fi spalate si sterilizate perfect. Pentru mentinerea calitatii, vinurile sunt pastrate sub atmosfera de dioxid de carbon, eliminindu-se astfel complet contactul lor cu aerul si nepermitind oxidarea vinului atunci cind butoiul incepe sa se goleasca. Crama este in intregime climatizata, asigurindu-se o temperature optima, sub 16° C. Intrucit eram nehotarit, am fost invitat sa degust mai multe vinuri, ceea ce din pacate intra in contradictie cu calitatea mea de sofer. Oricum, ca si consumator, erai tratat foarte bine, atit prin posibilitatea degustarii mai multor soiuri, cit si prin sfaturi profesioniste, astfel incit, la sfirsit, sansele de a alege exact vinul potrivit/preferat sunt maxime. “Doriti un vin rosu sau alb? Sa fie sec sau dulce?”. Clientul degustadupa reguli stricte diverse soiuri de vin si apoi cumpara in cunostinta de cauza. Consilierea in alegerea vinului potrivit este cheia in fidelizarea clientilor. Eu am ales Tamiioasa Romaneasca pe care deja o stiam, si o Busuioaca roze, care pot acum sa confirm ca era exact ceea ce imi doream. Vinzarea vinurilor din crama se face in PET-uri de plastic noi, aduse direct de la fabrica, si capsulate ermetic pe loc, ceea ce asigura atit igiena, cit si pastrarea calitatii vinului. Am inteles ca se pot cumpara aceleasi vinuri varsate si in varianta “la punga” sau bag-in-the-box (modul de prezentare al vinurilor Valduna, spre exemplu). Vinoteca propriu-zisa, aflata la intrarea in magazin, era impresionanta. O adevarata colectie de vinuri vechi, provenind din diferite zone viticole de prestigiu ale Romaniei. Un adevarat paradis pentru iubitorul de vinuri bune, fie ele albe sau rosii, seci sau dulci, din diferiti ani de recolta.
Dr. Pusca spunea: "Am mers pe ideea ca vinul nu are nevoie de promovare pentru ca acesta nu se consuma de unul singur. De obicei, la un pahar de vin stau cel putin doua persoane. Daca vinul este bun atunci respectivul povesteste despre el si celorlalti iar promovarea se face de la sine".
Nu imi ramine decit sa recomand tuturor celor care apreciati un vin bun, sa dati o fuga si pina la Casa Vinului – Dr. Pusca si sa incercati ceva de pe acolo. Sigur nu o sa va para rau! Doar stim cu totii ca “In vino veritas”…

Surse: www.vinul.ro si www.casavinului-drpusca.ro.

Serbia - pasarea Phoenix

Am o teorie interesanta, potrivit careia decalajul istoric dintre tari (da, acei 20 de ani pe care ni-i prevestea sec si dispretuitor Silviu Brucan in anii 1990) se poate masura foarte clar prin prisma domeniului meu de activitate – piata valutara. Am citit, am studiat si am inteles cum ca, ca si dezvoltare si adincime a pietei, ca si instrumente existente si interes al investitorilor straini, noi suntem undeva, cu 3-4 ani in spatele Ungariei si al Poloniei, si cu vreo 5 ani in spatele Cehiei, ca sa vorbesc doar de cele mai apropiate piete emergente mari din regiune. Fireste, fiecare tara are particularitatile ei, si comparatiile sunt greu de facut, dar Romania anilor 2006-2007 (cu intrarea in UE) a descris aproape identic traiectoria Poloniei si a Ungariei din 2003-2004. Chiar daca, aparent, polonezii si ungurii au intrat in UE ceva mai bine pregatiri, traseele au fost asemanatoare, din punct de vedere economic si financiar. Atit zlotul, cit si leul s-au intarit foarte mult in primul an de apartenenta UE, pietele s-au dezvoltat similar, cu acest delay, de 3-4 ani. Si a aparut un trend, in care multi erau trimisi la on-the-job traininguri in aceste state, pentru a vedea, cumva, unde o sa fim peste acesti 3-4 ani. Citiva colegi ai mei au fost la Praga, am auzit ca de prin alte parti au fost trimisi la Budapesta sau Varsovia. Mi s-a parut o abordare foarte interesanta. Decit sa mergi la Londra, Paris sau Amsterdam, care sunt cu zeci de ani inaintea noastra, mai bine incerci sa cunosti fenomenul unei istorii si a unei dezvoltari mai recente, pentru a putea intelege si imagina mecanismele viitorului mai apropiat.
Acum vreo luna, un prieten foarte bun a participat la o conferinta in Belgrad. Vorbind cu el la telefon cind eram pe-acolo, i-am expus si lui aceasta teorie a mea, a decalajelor si am devenit foarte curios – cam in ce stadiu or fi sirbii cu piata valutara, ca sa incerc sa ii asez undeva pe scala evolutiei si ca natiune…
In anii socialismului, in tarile de dupa cortina de fier, regimurile au fost mai mult sau mai putin deschise la schimbare. Preluarea puterii de catre Gorbaciov la Moscova, in 1985, a insemnat o schimbare de proportii in situatia regimului comunist. In raport cu noua politica a Moscovei, in blocul sovietic s-au format 2 tabere – cea a conservatorilor – Ceausescu in Romania, Jivkov in Bulgaria, Honecker in RDG si Husak in Cehoslovacia, si una a reformatorilor, formata din Kadar in Ungaria si Jaruzelski in Polonia. Ungaria si Polonia devin tarile cele mai deschise la schimbare din blocul sovietic.
In acest timp, Iugoslavia a avut o evolutie contradictorie, inceputa de pe vremea lui Tito. Iugoslavia titoista se deosebea printr-o politica externa independenta si echidistanta de pozitiile marilor puteri. Acest fapt, precum si ”erezia” anarho-sindicalista pe plan economic, a atras minia lui Stalin, care a excomunicat Iugoslavia din miscarea comunista internationala (in care pe urma ea singura nu a mai vrut sa revina, in ciuda avansurilor insistente din partea lui Hrusciov si Brejnev). Dupa ce fusese prima tara din est care sfidase Moscova si experimentase un stil diferit de comunism, care beneficia de suportul maselor si nu accepta neconditionat sustinerea si protectia Moscovei, SUA si celelalte puteri occidentale priveau Iugoslavia ca pe o portita in lagarul socialist inchis etans cu ajuorul ”cortinei de fier”.
Desi Tito a folosit politia secreta pentru a inlatura adversarii politici, iugoslavul obisnuit se bucura de mai multe libertati decit locuitorii oricarei alte tari comuniste din Europa de Est. Desi controversat inca din timpul vietii, Tito este plins sincer de majoritatea iugoslavilor. In primii ani de dupa moartea lui Tito, mitul conducatorului atotputernic este intens cultivat incercindu-se astfel sa se gaseasca un suport ideologic pentru mentinerea unita a Iugoslaviei. Ceea ce mi-a ramas si mie in memorie este ca in ultimii ani de comunism, Iugoslavia traia un socialism cu fata umana, cu mai multe libertati, cu mai multa deschidere spre vest. Am stat o perioada la Turnu Severin in anii 1985 si tin minte ca peste tot era plin de produse iugoslave aduse in cadrul traficului de mica frontiera (si imi amintesc in special bomboanele Pez si ciocolata Cipiripi, iar toate blocurile de acolo aveau antena pentru a receptiona programele televiziunii iugoslave. Cei care au trait in comunism in zona de granita cu Iugoslavia stiu ca tara aceea reprezenta Occidentul, avind un nivel de trai inimiaginabil pentru comunism. Iugoslavia se deosebera de restul tarilor socialiste printr-un belsug de bunuri materiale si de servicii a caror calitate si cantitate se apropiau de standardele occidentale. Prin exemplul iugoslav, Occidentul indemna restul tarilor comuniste la cooperare si desprindere de blocul sovietic. Iar in termeni de decalaj istoric, probabil Iugoslavia anilor 1980 era cu cel putin 10 ani in fata unei Romanii infometate, in bezna, sacrificate de dragul platii tuturor datoriilor externe si a realizarii casei megalomaniace a poporului si a centrului civic ceausist.
Dupa prabusirea comunismului din 1989, tensiunile etnice au reaparut. Republica Socialista Federativa Iugoslavia avea in componenta 6 republici - Serbia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Slovenia si Muntenegru, iar in cadrul Serbiei erau organizate 2 provincii autonome – Kosovo si Voivodina. Un conglomerat de state cu situatii economice inegale si cu valori traditionale si culturale diferite. Croatia si Slovenia sunt tari catolice, occidentale, Serbia si Muntenegru apartin sferei spirituale slavo-bizantine, in timp ce Bosnia-Hertegovina face parte din sfera musulmana. Ca atare, incepind cu 1991, federatia iugoslava a inceput un proces de destramare, fiecare din republicile componente dobindindu-si independenta (Slovenia si Croatia in iunie 1991, Macedonia in septembrie 1991, iar Bosnia-Hertegovina in martie 1992). In aprilie 1992, s-a format o noua federatie iugoslava, care cuprindea doar Serbia si Muntenegru.
Destramarea fostei Iugoslavii a fost singeroasa, in 1992 izbucnind razboiul civil, din cauza incercarilor presedintelui sirb Slobodan Milosevici de a mentine zonele cu etnici sirbi din alte republici sub conducerea Iugoslaviei. Pina in 1995 in Croatia s-au desfasurat lupte puternice intre etnicii croati si cei sirbi. Bosnia-Hertegovina a cunoscut si ea durerea razboiului civil, prin confruntarea a 3 comunitati etnice – sirbii, croatii si musulmanii. Pacea instaurata in cele 2 zone de conflict a fost posibila doar dupa interventia internationala. Noua federatie iugoslava a intimpinat numeroase greutati, trebuind sa faca fata embargoului si sanctiunilor impuse de ONU si UE. In 1999, Iugoslavia a fost bombardata de NATO (fara autorizarea ONU) in urma acuzatiilor de incalcare de catre sirbi a drepturilor albanezilor din Kosovo, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari). Au urmat 78 de zile de bombardamente crincene asupra infrastructurii Iugoslaviei, inclusiv cu proiectile pe baza de uraniu saracit. Bombardamentele si loviturile cu rachete aplicate asupra principalelor intreprinderi industriale si energetice, de asemenea asupra podurilor peste Dunare si Sava, au aruncat economia acestei tari cu zece ani in urma, provocind pierderi de peste 100 de miliarde de dolari.
In 2003 numele Iugoslavia a fost abolit si statul a devenit o confederaie numita Serbia si Muntenegru. Dupa proclamarea independentei Muntenegru, in 2006, Serbia a ramas ca tara de sine statatoare, iar ultima consecinta a fost proclamarea unilaterala a statului Kosovo, in 2008. Paradoxul a constat in faptul ca cel mai bogat si mai liberal stat socialist nu numai ca a ratat tranzitia catre democratie si economia de piata, dar a si disparut de pe harta.
Si ca sa fac legatura intre teoria mea, conferinta amicului si mica istorie a Iugoslaviei si Serbiei de mai sus, ce s-a intimplat saptamina asta: banca-mama are o sucursala si la Belgrad si a trimis saptamina asta un baiat si o fata de acolo la noi, sa vada cum merge treaba in Romania. Mi s-a parut foarte interesant ca, dupa cei veniti de la Chisinau acum vreo 2 ani, am ajuns sa primim si oameni venind din vest ca sa le aratam despre ce e vorba. Evident, am vrut sa-mi verific teoria si sa imi dau seama cam pe unde sunt ei, asa ca am stat de vorba destul de mult cu ei, atit in cele 4 zile in care au stat la noi in birou, cit si la o bere la ”Caru cu bere” dupa job. Mi-am dat seama – au recuperat cite ceva, dar, ca si piata valutara, sunt cu 3-4 ani in urma noastra. Am simtit o oarecare mindrie prin faptul ca oamenii astia au fost trimisi in Bucuresti, Romania, sa vada un crimpei din viitorul lor. M-am bucurat ca s-a intors un pic roata si ca nu numai noi trebuie sa mergem in Ungaria sau Polonia sa simtim asta, ci si cei din Moldova si Serbia pot sa vina aici. M-am simtit mindru facindu-i o poza cu cladirea CEC pe fundal, apoi m-am simtit ciudat aratindu-i Casa Poporului. Pe de alta parte, am simtit un soi de mila. Ce a fost in Serbia inainte de 1989, cit de liberi erau si cit de bine o duceau fata de noi, si prin ce au fost nevoiti sa treaca. Bombardati de NATo, fututi din toate partile, la ani-lumina de o posibila intrare in UE, si totusi cu o istorie atit de bogata si cu amintiri atit de luminoase. Am stat de vorba cu sirbul al carui nume mi s-a parut imposibil de pronuntat (Srdjan) si am incercat sa imi dau seama unde sunt ei in viata de zi cu zi. Criza a lovit si acolo, astfel incit dinarul s-a depreciat si a ajuns la o minima de 90 de dinari la un euro, iar piata de capital s-a prabusit si acolo, scazind cam cu 80%. In schimb, piata imobiliara e inca in crestere, iar preturile in centrul Belgradului sunt asemanatoare cu Bucurestiul. Rezervele tarii sunt secatuite de razboi, iar industria este la pamint, dar Serbia trebuie sa renasca din propria-i cenusa, precum pasarea Phoenix. Traficul e mult mai lejer, iar un drum de 5 km prin oras la o ora de virf nu dureaza mai mult de 15 minute. Se pare ca inca nu exista atitea masini, leasingul si creditul auto inca nu au explodat. Amicul sirb conduce o Mazda din 1991. Nivelul general al preturilor este similar cu Romania, un pachet de tigari costa 1.5 EUR, iar o bere de 0.5 litri cost 0.5 EUR la magazin. Infrastructura este destul de jalnica, in afara autostrazilor construite inca de pe vremea lui Tito. Am inteles ca nu se recomanda de nici un fel mersul cu trenul – obositor de lent, cu vagoane degradate si niciodata punctual. Turismul a fost redus drastic dupa conflictele din anii 90, insa acum este in curs de dezvoltare, revenindu-si la normal. Belgadul are o zona boema, un fel de ”Montmartre”, numit ”Skadarlija”, unde totul a ramas asa cum era acum 150 de ani, atunci cind orasul avea o viata boema si artistica. Belgradul este impinzit de mii de cafenele si restaurante, iar viata de noapte este plina. Circiuma traditionala sirbeasca se numeste ”Kafana”. Bucataria sirbeasca nu difera cu mult de a noastra, poate cu mai multe influente turcesti. Poti minca ”cevapi” care sunt mititei sau ”sarma”. Versiunea autohtona a hamburgerului se numeste ”pljeskavica”, ciorba se numeste ”corba”, iar de baut se indeletnicesc cu ”slibovica” si ”rakija”. In materie de shopping, strazile sunt impinzite de ”fashion boutiques”, gazduite de case construite la sfirsitul secolului 19. Si in Serbia exista imbogatitii recenti – atit speculatori din imobiliare, cit si alti oameni care au stiut sa profite de perioada razboiului, asa ca au aparut si aici statiuni de munte cu vile de lux, colonizate de noii magnati.
Una peste alta, povestile lui Srdjan m-au impulsionat si mi-am propus ca sa pun si Belgradul pe lista destinatiilor mele turistice viitoare, sa vad cu ochii mei un stat devastat de razboi care incearca sa-si revina, si sa pricep cum e sa mergi in vest, dar sa te intorci in timp in Romania anului 2003.

Thanksgiving

Thanksgiving, sau a mulţumi divinităţii pentru ceea ce ai, e o sărbătoare întîlnita în SUA şi Canada…
Istoria primului Thanksgiving, faptul că această zi mai e numită şi “Turkey Day”, precum şi data diferită pentru Canada (a doua zi de luni din octombrie) şi USA (a patra zi de joi din noiembrie) te face să te gindesti că în fond nu e vorba de o zi anume, ci de încercarea de a reduce un gest sacru la o zi profană, o idee esenţial religioasa la o sarbatoare laică sau la ideea de a aştepta o zi pentru “beneficiile” de ordin material (o zi liberă, o masa copioasă, cadouri) si nu pentru a rememora un eveniment religios…
Intr-o variantă, se consideră că primul Thanksgiving a avut loc în toamna lui 1621, la Plymouth Plantation, în Massachusetts. Se spune că un grup aparţinînd Bisericii Angliei, ce se îndrepta spre Virginia s-a rătăcit… Aşa că au celebrat secerişul împreună cu tribul amerindian Wampanoag, care i-au ajutat sa supravietuiască iernii lui 1621.
După alte surse, primul Thanksgiving din America de Nord a fost celebrat de Francisco Vasquez de Coronado împreună cu un alt trib amerindian, Hasinai, la 23 mai 1541, in Texas. Celebrarea a fost motivată de găsirea unor provizii de hrană, şi deci era o multumire că au supravieţuit…
O altă origine a lui Thanksgiving Day este găsită în Florida unde, la 8 septembrie 1565, Pedro Menendez de Aviles a debarcat şi a celebrat împreuna cu localnicii reuşita…
Există voci care pretind ca adevăratul Thankgiving vine din Canada.
Se povesteşte ca Martin Frobisher a încercat să găseasca o trecere spre Orient. Nu a reuşit, dar a stabilit o colonie în Canada. In anul 1578, Frobisher a celebrat o ceremonie în Newfoundland cu băştinaşii, prin care mulţumea lui Dumnezeu că a supravieţuit lungii călătorii şi dificilelor încercări. Această ceremonie e considerată ca fiind primul Thanksgiving din America de Nord. Francezii veniţi in Canada împreună cu Samuel de Champlain au avut celebrările lor de mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru că au trecut oceanul cu bine şi au supravieţuit dificultatilor. Ei au format chiar un Ordin al Bucuriei, împarţind bucuroşi bucatele cu vecinii indieni ai acelor locuri.
Ceea ce au comun toate “sărbătorile” de mai sus e a mulţimi divinităţii şi a împărţi bucuria cu “native people”… Să fie oare o sărbătoare indiană preluată de colonisti, sau o încercare a acestora din urmă de a prezenta “relaţiile” cu băştinaşii altfel ? Filmele americane te fac sa gîndesti ca băştinaşii au fost prezenţi doar atunci când se împărţeau gloante nu şi bucate…
A mulţumi a devenit în lumea modernă un gest banal de politeţe… cum rămâne însă cu a doua semnificaţie a “Thanksgiving-ului”, a împărţi? Nu doar curcanul şi cadourile în familie… ci a da ceva celui ce are nevoie, fără nici un interes meschin?
E Thanksgiving… cît am mulţumit? Cît am împărţit în anul care sta sa se termine?

Descarcare

(primita pe e-mail, autor necunoscut)

Pentru cei care in mod ocazional, traiesc o zi mizerabila si ar avea nevoie sa-si descarce nervii pe cineva... pe cineva necunoscut... Eram asezat la birou cand mi-am amintit ca uitasem sa raspund cuiva care-mi telefonase. Am gasit nr. respectiv si am sunat. Un barbat raspunde:
- Alo? Zic politicos: Pot sa vorbesc cu d-na Popescu, va rog? Tipul imi inchide telefonul in nas injurand. Nu puteam sa cred ca cineva putea fi atat de nesimtit. Verfic numarul. Inversasem ultimele doua cifre... Dupa ce am vorbit cu dna Popescu, decid sa mai fac un apel spre numarul gresit. Cand tipul raspunde, ii urlu:
- Esti doar un gaozar idiot! si inchid. Am notat numarul cu mentiunea "gaozar" si l-am lasat aproape de telefonul de pe birou. Pe urma, la fiecare doua-trei saptamani, cand aveam intr-adevar cate o zi infernala, il sunam pe tip si-i urlam: Nu esti decat un gaozar prost de mana a doua! Asta ma facea sa ma simt mai bine. Cand a aparut posibilitatea de a afisa numerele care te apeleaza, m-am gandit ca s-ar putea sa fie sfarsitul apelurilor terapeutice catre gaozar. Asa ca am sunat si:
- Buna ziua, numele meu este Bogdan Horescu, de la Romtelecom. Va sun pentru a va intreba daca cunoasteti noul nostru serviciu de afisaj? Tipul a urlat : Nu! Si a inchis telefonul injurand. L-am sunat din nou, rapid, sa-i spun:
- Asta din cauza ca nu esti decat un gaozar prost!
Cateva saptamani mai tarziu, ma duc la cumparaturi. Dupa mai multe minute de cautare gasesc in sfarsit un loc de parcare liber. Cum ma pregatesc sa parchez acolo, un tip, intr-un BMW negru, imi taie calea si-mi ia locul. Il claxonez si-i spun ca am asteptat destul ca sa prind locul respectiv. Imi raspunde printr-un deget; si se indreapta spre magazine. Eram furios si ma pregateam sa caut un alt loc de parcare cand am remarcat anuntul "De vanzare" pe geamul din spate al BMW-ului. Am notat numarul... Cateva zile mai tarziu, imediat dupa ce am sunat la primul gaozar (i-am pus numarul pe speed-dial si formez tot timpul inainte #31#, pentru ca numarul meu sa nu se afiseze), m-am gandit ca ar fi o idee sa sun si la gaozarul posesor de BMW. Am format numarul si cineva a raspuns:
- Alo? Zic: Sunteti domnul care are un BMW negru de vanzare ?
- Exact!
Atunci intreb:
- Puteti sa-mi dati adresa unde as putea sa vad masina?
- Da. Stau pe Stefan cel mare 180, o casa de caramida rosie. Masina este tot timpul parcata in fata.
Indraznesc:
- Numele d-voastra?
- Numele meu este Marcel Pavelescu.
Si urmez:
- Cand este cel mai indicat sa va caut, dle Pavelescu?
- Sunt acasa in fiecare dupa-amiaza, dupa ora 17.
Adaug:
- Asculta Marcel, pot sa-ti zic ceva?
- Da.
Lovitura de gratie:
- Nu esti decat un gaozar idiot! Inchid telefonul si il bag si p-asta pe speed-dial. De acum, cand am cate o zi mizerabila, am doi gaozari de sunat. Dar dupa ce i-am sunat cu randul timp de cateva luni, nu ma mai simteam asa de usurat ca la inceput. La sfarsitul unei zile cu adevarat nimicitoare, mi-a venit o idee... Tocmai trecuse de ora 17 si-l sun pe gaozar no 1.
- Alo? Nu esti decat o gaura de cur! Dar de data asta nu inchid.
- Esti inca acolo? ma intreaba.
- Da!
Atunci imi striga:
- Nu mai suna, ca altfel...
I-o tai repede:
- Ba p-a ma-tii, gaozar imputit!
Urla:
- Cine esti?
Raspund:
- Ce, vrei sa ne masuram? Esti tare-n barba? Numele meu este Marcel Pavelescu.
- Zau? Si unde stai?
Bravez:
- Draga gaozar, stau pe Stefan cel Mare 180. Am o casa superba de caramida rosie si un BMW care te-ar face sa crapi de invidie.
- Vin imediat, Marcele , si-ai sa vezi cum am sa te fac sa-ti inghiti dintii.
Surad:
- Nu mi-e frica de tine, gaozar idiot, vino! Imediat am sunat la gaozar no 2:
- Alo? Salut, gaozare! si astept.
Tipul incepe sa urle:
- Daca pun vreodata mana pe tine...
- Ce-o sa-mi faci?
- Iti sparg botu'!
- Da? Bine. E ziua ta norocoasa, gaozare! Vin!
Am inchis si am sunat imediat la politie spunand ca locuiesc la nr. 180 pe Stefan cel Mare si ca nu mai pot rezista, il voi omori pe nenorocitul de amant homosexual. Apoi am sunat la PROTV informandu-i ca o bataie intre sefii bandelor de motociclisti se va derula pe Stefan cel Mare la nr. 180. Apoi am sarit in masina si m-am infiintat prin apropierea locului respectiv. Si am vazut doi imbecili batandu-se pe viata si pe moarte, in fata a sase masini de patrula si al unui elicopter de Politie, precum si sub nasul echipei de la Stirile de seara ale ProTV. ACUM ma simt mult mai bine...

Amintiri din copilarie

Blogul lui Igu este o poarta spre amintiri. E ca un album foto vechi pe care il deschizi involuntar, dar odata deschis te poarta spre niste lucruri pe care credeam ca le-am uitat dar, treptat, ni le amintim cu placere. Ciudata nostalgie, deoarece, in mod normal, ar trebui sa ne para bine ca vremurile acelea au trecut. Si totusi, atitea amintiri din perioada aceea care s-a suprapus cu copilaria mea...

Dulciuri. Guma de mestecat Gumela (o chestie ordinara, sfarimicioasa si fara nici un gust), bomboanele cubaneze (ce deliciu...), bomboanele "varsate" lipite intre ele - de menta, de cacao, sau de lapte, caramelele pe care le mincam cu tot cu ambalaj, biscuitii Gigel, Codrut sau Chindia si bineinteles nemuritoarea Eugenie in ambalajul de hirtie mereu unsuroasa, ciocolata Pitic, ciocolata alba Kandia (mmmm...), inghetata de un leu la vafa, care curgea si era plina de gheara, inghetata Polar ca un pachet de unt, care tot timpul se topea pina o mincai, siropul de tuse baut ca suc, ciocolata Cibo, dar si bomboanele multicolore Cip, mici cit o gamalie, dropsurile chinezesti anti tuse, dulciurile improvizate (zahar amestecat cu cacao si mincat cu lingurita). Arahidele vietnameze (alunele alea invelite intr-o chestie alba, tare si dulce), glucoza care iti spargea dintii, mentosanele, halvaua cu cacao, buzduganul de plastic cu batonul de ciocolata din interior.

Alimentare. Piine "semi" si cea neagra, cumparate la jumatare de franzela, crevetii vietnamezi omniprezenti in toate rafturile oricarei alimentare, sticlele lipicioase de sirop concentrat, sucurile carbogazoase Brifcor, Cico, Quick-Cola fara conservanti, sticlele verzi de bere, cu ulei pe fund, berea la halbe ciobite si prost spalate, micii de la Slobozia (in drum spre mare), laptele la sticla, cosuletul din sirma pentru 4 sticle, coada la lapte si borcanele de iaurt cu care pleca tataie la 5 dimineata, formele pe care le faceam din staniolul capacelor de iaurt, Nechezolul, sticla de ulei mereu unsa, la fel cu cele de bere, marmelada si magiunul "varsate", nenumaratii metri cubi de conserve cu stavrid sau macriu asezate ingenios, piramidal, in Alimentara ("Nici o masa fara peste" sau "Nu e peste ca stavridul, nici echipa ca Rapidul"), sticlele de apa minerala Borsec cu sedimente, oranjada la plic, salamul cu soia, goana dupa carne, cacao Maltova, portocalele de Craciun si de Mos Gerila, bananele verzi tinute pe soba la copt, "tacimurile" de pui si Fratii Petreus, patiseriile pline de muste si de fantezie cu rahat, ciorba de burta de la 'impinge tava", cornul de un leu si batonul cu mac (delicatesa), capsulele de sifon, cosul odios de Alimentara, cintarul "Balanta Sibiu", vinzatoarea acrita, coada de la usa din spatele magazinelor. Tigarile Carpati de Tirgu Jiu versus Bucegi - "moartea pe schiuri". Ratia de ulei si de zahar. Sucul de lamiie Hellas. Nectarul bulgaresc.

Afara. Mingile de cauciuc de 18 sau 35, mereu diforme sau ovale, mingea Artex (vedeta maidanului), elefanteii cu apa de 5 lei si pistoalele de 3 lei, tuburile de suflat cornete (cu ac in virf), ambuscadele cu pungi de apa si cornete din balcon, trasul cornetelor in plasa de tintari a babei de la 4, prastiile cu guma cumparata de la “Mercerie”, jucatul in gropile de constructie, subsoluri de blocuri, sau blocuri in constructie, gradinile cu zarzavat ingradite intre blocuri, jocurile de maidan: de-a v-ati ascunselea, leapsa, leapsa pe coco(tate), elasticul, tara tara vrem ostasi, sotron, uliul si porumbeii, ratele si vinatorii, pac-pac, "piua" si "raspiua", "cine nu-i gata il iau cu lopata", "un doi trei la perete stai", bicicletele Pegas, Comoda si semicursiera, turele cu bicla, avioane de hirtie, datul pe bara de batut covoare, jocurile de seara - flori filme fete au baieti, telefonul fara fir, strigatele de la geam "Gata, Gigel, vino in casa" si inevitabilele "Mama lui Gigel, mai lasati-l pe Gigel 5 minute" care se faceau inca o ora, genunchii juliti si vineti, raidurile prin paruri si gradini la furat de cirese, mincatul corcoduselor verzi si nespalate, spartul simburilor de caise, ceasurile chinezesti antisoc, subacvatice, cu melodii, masinutele din fier, Legoul romanesc dar si cuburile din lemn "Baukasten", jocurile cu jetoane, pioni sau zaruri - "Nu te supara frate", "Piticot", "Sus-Jos", "Haiducii", cartile de joc "Pacalici" si cele cu animale si plante, Scrabble, Titirobil, "Bunul gospodar", "Turism" si "Asul volanului", Marocco, trotineta si tricicleta, cowboy-ii si soldateii din plastic, "Fiareeee vechi cumpaaaar", "Geaaaamuri", "Sticleeee goallleeee". Cazematele si derdelusurile din zapada facute in mijlocul strazii in iernile alea cu zapezi de 1 metru care ramineau cite o saptamina. Bautul de apa de la furtun... "nenea, ne dati si noua niste apa?". Pocnitorile facute din suruburi cu piulite imense in care razuiam fosforul de la o cutie intreaga de chibrituri.

Acasa. Televizorul Olt, Diamant sau Sirius cu lampi, frigiderul Fram sau Zil, masina de spalat Albalux. Diapozitivele cu pvesti. Aparatul foto Zenit sau Smena. Magnetofonul Rostov sau casetofonul Electronica 302, calculatorul HC 85, Cip sau Jet. Radioul Ric (strabunicul iPodului) cu care il ascultam pe Domozina in timpul orei de cunostinte despre natura. Fierbatorul ruginit de cafea si risnita. Discurile de pick-up. Pestele de pe mileul de pe televizor. Revistele Soimii Patriei, Luminita si Cutezatorii, dar si Rahan sau Pif (care aveau cadouri superbe). Almanahul Copiilor si almanahul Stiinta si tehnica. Revista Tehnium din care nu pricepeam nimic. Videoul si casetele cu Benny Hill imprumutate pe sub mina. Penele de curent si de apa, temele facute la luminare, bateria de masina adusa in casa si legata la un bec de masina, dar si lanternele cu dinam. 30 de minute de apa calda pe saptamina. 2 ore de program TV, antena TV de bulgari, "Lega Nost decita", hora unirii cu stema tarii de la ora 22, Delia Budeanu, Sanda Taranu, Marioara Murarescu, Tezaur folcloric, teleenciclopedia, telecinemateca, 10 minute de desene anumate - Mihaela, Balanel si Miaunel, "no zaiet, no pagadi", Lolek si Bolek, cuplajele fotbalistice de pe 23 august, defilarile tot mai triste, bancurile cu "el" si cu "ea", "Vocea Americii" si "Europa Libera" ascultate in surdina, portretul 'lui" pe prima pagina din orice ziar, manual sau almanah. Omuletii din pachete de tigari. Colectia de timbre, clasoarele cu colite si cu timbre nestampliate din tot felul de tari de care nici nu auziam, cum ar fi Rwanda. Cotele Apelor Dunarii. Orsova, soixant six centimentres. Baisse deux. Radioul cu nume de orase exotice pe cadran. Avioanele si elicopterele din plastic, migalos contruite de pe biblioteca. Bateriile patrate Elba 3R12 pe care le verificai cu limba pe borne.

Cosmetice. Spray-ul Farmec, crema de ras Bob, after-shave-ul Tar, pasta de dinti Cristal, parfumul Bucuresti. Balsamul chinezesc in cutiile alea mici si rosii, cu un miros intepator. Samponul in calut de mare. Pernitele alea mici de sampon de urzica (Larex parca). Laptele Doina. Dero.

Scoala. Cheia de la git, uniforma, pompoanele fetelor de la cordeluta, cravata de pionier cu nod sau cu inel (pe care il pierdeam intotdeauna), numarul matricol, centura aia odioasa, ciorapii albi purtati de fete, "Trei culori cunosc pe lume" cintat in fiecare dimineata in pozitie de drepti, inspectia de dimineata cu miinile cu unhii taiate pe batistuta, loviturile tovarasei cu linia peste degete sau la palma, trasul de urechi, banca codasilor, elevul de serviciu, plecatul cu buretele la udat si intors la pauza, caietele cu reclama la CEC pe spate ("Azi la CEC un leu depui, miine el va face pui"), stiloul chinezesc, cerneala Pescarus albastra care nu era niciodata albastra, petele de cerneala, sugativa, penarul de lemn cu abac, penarele chinezesti duble cu oglinda si magnet, trusele chinezesti cu compas si raportor, liniile "animate" chinezesti, gumele cu aroma de capsuni sau zmeura cu urme de dinti, gumele romanesti care rupeau hirtia, creioanele chinezesti cu guma in virf, creioanele jumatate rosii jumatate albastre, minele de 0.5 si 0.7, lipiciul "Pelicanol" cu lopatica adesea comestibil, praful "Pic" care stergea cerneala, alegerile pentru comandantul de grupa sau comandantul de detasament, blocul de desen, copiii cu pile, activitatile agricole si horticole din fata scolii, colectatul de maculatura, de flori de tei, salcim sau soc, sticle sau fier si cartelele perforate bagate in ziare care trageau la cintar, traforajul si pirogravura la ora de atelier, ora de dirigentie, acuarelele de la fondul plastic, excursiile la Doftana, taberele la Navodari, focul de tabara din ultima seara, careul pionierilor din curtea scolii, raportul in fata comandantului de detasament, serbarile, activitatile patriotice. Oracolele completate pe genunchi in pauze in care roseai la intrebarea "De cine iti place"

Muzica. Angela Similea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer. Cornel Constantiniu, Gabriel Cotabita, Gabriel Dorobantu. Dan Spataru, Mihaela Runceanu, Stela Enache. Aurelian Andreescu, Catalin Crisan, Dida Dragan. Eva Kiss, Margareta Pislaru, Mihai Constantinescu. Marius Teicu, Olimpia Panciu, Marina Scupra. Sau CC Catch, Modern Talking sau Sandra.

Cartile. Colectia intreaga Jules Verne. Winnetou. Ciresarii. Povestiri Istorice versus Legendele Olimpului. Colectia Biblioteca Scolarului. Gazeta Matematica. Si cite si mai cite... Iar cu cartile de joc - razboi, killer, chems, macao... Catalogul Neckermann pe care il rasfoiai in vizite, insistind la paginile cu lenjerie, apoi jucind ceva de genul "alege cite ceva de pe fiecare pagina".

Importurile. Tigarile BT si Vikend, ciocolate Cipiripi, bomboanele PEZ, guma de mestecat Turbo, Cin-Cin sau Final cu colectia de surprize aferente, gumele chinezesti in forma de tigara, caco Maltova, budinca ungureasca, orice cafea in afara de nechezol, "Kent" ca simbol al bunastarii, ciocolata chinezeasca "Lucky", dar si "Milka" trimisa de rudele din Germania (devenita etalon al bunatatii unei ciocolate)

1988-89. Autobuzele cu oamenii ciorchine pe scari. Autobuzele port-racheta (precursoarele GPL-ului de azi). Cozile de sute oameni la niste alimentare cu rafturi goale. Demolari. Bambilici de metal si tevi de cornete la Casa Poporului. Dacia 500 Lastun. Canistrele cu benzina din portbagaj la plecarea in vacanta. Raftul cu scule in portbagajul fiecarei Dacii. Zi para - numere pare, zi impara - numere impare. Dacii negre cu 2-B. Lanturile de magazine - Auto-moto-velo-sport, Materna, Gospodina si Romarta.

E ciudat cum, dintr-o perioada cu atitea orori, au ramas totusi atitea amintiri frumoasa. Sunt amintirile noastre, ale ceror care eram copii atunci. De fapt, rindurile de mai sus inseamna efectiv copilaria mea si, oricit de trista ar fi fost epoca aceea "de aur', nu am cum sa nu mi le aduc aminte cu placere. Copilaria mea nu a fost cu protv si cartoon network, cu jocuri pe calculator si hi5, ci asa, simpla, iar universul meu era compus din cele de mai sus. Si probabil, in functie de virsta pe care o aveam la revolutie (eu abia implinisem 13 ani), toti avem aceste amintiri. Si, chiar daca au trecut 20 de ani de atunci, sunt crimpeie din viata noastra. Iar daca voi aveti si alte amintiri de atunci, scrieti-le si voi, sa le punem cap la cap.

V.S.T.

Aseara am fost in club. Am gasit un club in care ma simt bine, si in care muzica e exact pe gustul meu. Dar despre asta, intr-un post viitor. In playlistul din clubul respectiv, inevitabil, este si Vama Veche. Iar daca simbata trecuta a fost melodia cu aceeasi nume, care imi place extraordinar si imi aduce un ocean de amintiri si de nostalgii in suflet, de data asta a fost o alta melodie. Ascultind la 3 dimineata melodia asta, dupa vreo 3 beri, am avut o revelatie.

Mi-am dat seama ca acum, fiind din nou singur, si un pic derutat, in cautarea unui punct de echilibru, acesta ar trebui sa fie. Mi-am dat seama ca tinjesc exact dupa asta. Mi-am dat seama ca cel mai frumos lucru care mi s-ar putea intimpla in faza asta a existentei mele ar fi asta. Mi-am dat seama ca acolo ar putea fi fericirea mea. Intr-un pat de femeie frumoasa, in care sa miroasa a mar si a zori si a tot ce-i mai bun intr-o casa... Eu beau cafea de obicei, dar daca m-as afla in peisajul acesta, as iubi-o si daca mi-ar sopti "vrei un ceai?". Stiu ca se apropie ziua mea, asa ca o sa devin patetic si o sa ma intreb retoric "E oare cineva care sa-mi poata da asa ceva macar de ziua mea?"... Hmmm... visez, iar visele sunt frumoase, dar incep si se termina tot in vise. Ma trezesc si vad ca ploaia de toamna s-a terminat, iar stelele pe care le-am vazut cind m-am intors din club, chiar au adus o zi frumoasa. Am fi putut sa iesim in soare afara si sa mergem la piata impreuna. Dar ea a plecat, sau de fapt nu a mai venit, si atunci imi vine sa ies singur in soare si sa urlu "Vreau sa ma trezesc din somn intr-un pat de femeie frumoasa..."

Adica VST...

Mai e aproape o luna. E oare cineva???

Depresii de toamna

Toamna - ploaie, vint, noroi. Nimic nu poate fi mai sumbru decat acest anotimp rece, cu ploile lui nesfirsite. Si daca toamna are si partea ei frumoasa, cu peisajul bogat in nuante de galben, portocaliu, rosu sau aramiu, ploaia de azi ma indispune. E o ploaie tipica de toamna, rece, intunecata, patrunzatoare pina in maduva oaselor. Geamul ud, usor aburit, arata o priveliste lacustra. Imi e ciuda, de ce mereu se intimpla la fel ? Toata saptamina a fost frumos, chiar usor caldut, soarele de toamna chiar a aparut in fiecare zi, incercind sa ne arate partea frumoasa a toamnei. Dar cind muncesti, si e sfirsit de noiembrie, la 4.30 e deja intuneric, iar soarele il vezi doar in pauzele de tigara. Si acum e week-end, si ploua... November rain.... Cred ca de cel putin o luna de zile scenariul e acelasi - frumos in timpul saptaminii, soare, chef de viata, iar in week-end e frig, ploua, e ceata, e o vreme in care nu iti vine sa iesi din casa.

Ploua noiembric. Sarcastic si pesimit. Vazduhul gri-mohorit miroase a alb de zapada. Ploua cu stropi de speranta ucisa, caci ce n-a apucat sa fie, nu se va mai implini vreodata. Ploua smechereste, doar ca sa se afle in treaba. Mereu la fel, inutil si tern. Vreau o ploaie lucida si divina, in stare sa ne curete sufletul de dor, gindul de prostii si trupul de vinatai. Ploua nedrept, si ploua a dragoste ranita. Naiva faptura, iubirea indraznise sa se inalte in zbor, sa incerce sa ajunga catre soare. Din seninul inselator de toamna, norii s-au zburlit si i-au risipit aripile, iar iubirea s-a prefacut in neant. Nici locul in care a fost ucisa nu s-a pastrat, pentru ca omenirea sa nu isi aduca aminte si sa se tulbure. Va fi data uitarii, pentru ca uitarea e cel mai bun leac, care vindea toate bolile muritorilor, toate betesugurile lumesti, toate cicatricile sufletului.

Toamna e in sufletele noastre. Uneori toamna din suflete e mai deasa decit razele calde de soare care ne ard obrajii si sufletele. Uneori in suflete e toamna. O toamna cu parfum discret, aramiu. O toamna cu frunze risipite de vint, cu dimineti racoroase si seri pline de singuratate. Sau o toamna cu ploi marunte, epuizante, nevrotice. O toamna cu petale de trandafiri, imbatate de vint si aruncate in bratele minciunii.

Toamna e o stare de suflet. Ea vine pe neasteptate, fara sa tina cont de cicluri cosmice sau de miscari astrale. Toamna din suflete e un anotimp uneori viclean, alteori melancolic. Ea iti da ieri ziua cu soare, iar azi te copleseste cu lacrimi grele din nori. Toamna din suflete e bogata si generoasa, te infioara cu firimituri de sperante, te imbata cu buchetul vinului visarii. Toamna din suflete e uneori ispititoare. Ea ne cheama sa o luam de brat si sa colindam, muti, pe cararile infinite ale dorului si amintirilor. Iar noi nu o putem refuza, caci e singura tentatie care ne sta alaturi.

Uneori, din toamna se scutura frunze ingalbenite, frunze moarte, ce se vor risipi in vint si se vor pierde. Uneori, din toamna se ridica ceata, o perdea opaca, plina de necunoscut. Uneori, din toamna se revarsa norii, iar lacrimile grele ale ploii ne vor uda sufletul. Uneori, din toamna se naste, paradoxal, primavara.

Dar, pina atunci... ploua. Incepe sa-mi devina antipatica ploaia, precipita lucrurile, le grabeste. eu vreau o toamna calda, una colorata, vreau sa privesc coroana copacilor, dar... sunt fricos, ma ascund sub umbrela, si... ea nu e transparenta. Oare ploaia a vazut un curcubeu de toamna, un curcubeu alcatuit din multitudini de frunzulite multicolore? E a treia simbata la rind imi care imi doresc sa imi iau aparatul foto si sa ma duc sa ma plimb prin parcurile tomnatice ale Bucurestiului, sa imortalizez rapsodia culorilor toamnei mingiiate de soarele pierdut de noiembrie. Iar in loc de asta, am parte de frig, ceata, ploaie. Nu imi place asa, eu vreau caldura, vreau emotii, vreau sa stau in parc, vreau sa revad oameni veseli.

Vreau ca ploaia sa se opreasca, iar toamna bogata si rosiatica sa ma invite la plimbare si sa imi arate frumusetile ei. Vreau sa imi aduc aminte ca toamna inseamna gutuile pufoase care strepezesc dintii cu gustul lor prafuit, linistit si tonic de toamna. Ca toamna inseamna strugurii din vii, inseamna paharul de must si pastrama consumate cindva la Hanul lui Manuc. Ca toamna inseamna incredibila simfonie de culori ale frunzelor din copacii de pe Valea Oltului. Ca toamna inseamna fumul de la frunzele arse, mult si laptos, cu miros de toamna, pe care le ardea tata in fata curtii. Ca toamna inseamna mirosul de otet fiert pentru gogosari si castraveti, sau zacusca pe care o face mama in fiecare an. Ca toamna inseamna castane sau nuci adunate pe furis. Ca toamna inseamna placinta cu dovleac pe care o face mama de cind am importat si noi Halloween-ul. Ca toamna inseamna crizantemele - ultimele vedete ale spectacolului mut si acuns de vegetatia moarta.

Vreau ca ploaia sa se opreasca. Vreau o raza de soare. Vreau ca in suflete sa revina primavara. Si bineinteles, vreau un rasarit de soare la malul marii...

Maraton de stand-up comedy

Nu fusesem niciodata la un spectacol de stand-up comedy. Imi tot propusesem sa ajung cindva, dar mereu intervenea cite ceva sau aveam alte prioritati sau pur si simplu eram prea obosit. Recunosc, cel mai mult despre fenomen stiam de pe vremea lui Seinfeld, dar mi se mai intimplase sa gasesc pe youtube cite un filmuletz cu asa ceva de pe la noi.

Saptamina trecuta, dindu-ma pe net, am reusit din aproape in aproape sa gasesc chestia asta - Lansarea oficiala Punchline.ro - primul portal romanesc dedicat fenomenului stand-up comedy. Eram invitat in clubul Spice la primul maraton de stand-up comedy, in cadrul caruia urma sa performeze crema stand-up-ului de la noi.

Mi s-a parut interesant, am vorbit cu un prieten si ne-am hotarit sa mergem. Cu rezervarea, nu am avut noroc, se pare ca interesul a fost mult mai mare decit capacitatea clubului.

Ce s-a intimplat acolo ? Lume foarte multa (se estimau peste 300 de oameni), fum mult, bere scumpa.

Clubul Spice era arhiplin, toate mesele ocupate si oameni in picioare inghesuindu-se pe unde puteau. Lumea este mica, asa ca ne-am intilnit cu niste cunoscuti si am reusit sa stam la o masa. Departe de scena, dar chiar sub un ecran mare care ne arata tot ce se intimpla pe scena.

Iar acolo s-a intimplat maratonul cu care am fost amenintati - 3 ore si jumatate de glume, caterinca si obscenitati. Desi diferentele de stil au fost mari, majoritatea comicilor care au urcat pe scena au abordat cam acelelasi subiecte - masturbarea, hemoroizii, pitipoancele si din nou masturbarea. Daca altfel, ideea mi s-a parut reusita, totusi obscenitatea s-a regasit in mai mult de jumatate din replici, si parca la un moment dat te cam plictisesti sa auzi aceleasi cuvinte care nu sunt in dictionar din minut in minut. Sau poate am ajuns eu prea batrin pentru asta? Desi multi dintre cei care au urcat pe scena au sustinut ca stand-uul romanesc nu este vulgar sau misogin, totusi majoritatea poantelor au fost din aceasta tematica sexuala. Oricum, au fost multe replici remarcabile si multe poante memorabile.

Spectacolul a fost deschis de Tiberiu de la Trupa Cealalta, si a continuat cu Cristi (Trupa ShowTime), Toma (cevamarunt.ro), Bordea (Trupa ShowTime), Tibi (Trupa ShowTime), Vio (Trupa DEKO), Dan Badea, Radu (Trupa Cealaltă) şi Costel (Trupa DEKO).

Ca si parere personala, mi-a placut mult Dan Badea (barbatul de treizecisiunpic de ani care nu reusea sa-si gaseasca fericirea nici alaturi de corporatiste, nici de pitipoance de 20 de ani... iar aici nu stiu exact fetele din sala cum l-au perceput, deoarece multe erau din cele 2 categorii...), Bordea a fost plin de charisma si cred ca s-a inteles cel mai bine cu publicul, iar Costel, desi a inceput cu glume mai vechi pe care pina si eu le stiam de pe youtube, mi s-a parut a avea cea mai buna prezenta scenica si gestica. Si ceilalti au fost okay, cu un minus pentru Toma, care mi s-a parut ori fara chef, proaspat sculat din somn, ori insipid, oricum la mare distanta fata de ceilalti.

Altfel, stand-up-ul romanesc mi s-a parut a fi deocamdata in acea perioada la care s-au referit multi dintre comici. Pubertatea. Tocmai a descoperit masturbarea si este un subiect fascinant. Asta insa nu m-a oprit sa o consider o seara reusita, sa rid din tot sufletul si cu toata gura, cum nu o mai facusem de mult. Am ris cu pofta si am aplaudat ca niciodata...

De fapt cam asta a fost fenomenul - oamenii care au fost aseara au ris, uneori cu pofta, alteori doar au zimbit politicos (mai ales cei sau cele mai pudici...), dar in nici un caz nu au ramas indiferenti la adunarea de comedianti care s-a perindat pe scena. Iar pe mine personal m-au convins sa mai merg citeodata si la astfel de spectacole.

Pisicute spre adoptie

Am primit azi pe e-mail...

Cine ar vrea sau stie pe cineva care ar vrea sa infieze pe unul dintre noi? Suntem trei frati orfani adoptati de o maidaneza si avem cinci luni. Suntem putin cam speriati, dar cu putina dragoste vom reusi sa trecem peste copilaria nefericita pe care am avut-o. Avem nevoie atat de caldura voastra sufleteasca, cat si de o casa incalzita care sa ne primeasca, deoarece momentan stam in frig, intr-o curte si nu suntem ingrijiti asa cum ar trebui, si nu cred ca vom fi in stare sa trecem peste iarna grea.

Daca povestea noastra v-a sensibilizat si aveti un locsor caldut pentru un pisicut nepretentios, care mananca orice, puteti s-o sunati pe Maria la 0723 592 350, sau mail: maria_alterego@yahoo.com. Daca nu, puteti macar trimite unor cunostinte despre care stiti ca ar avea nevoie de un prieten cu pernite.

Ploaia si retarzii

Prima ploaie din toamna asta, si s-a dat totul peste cap. In orasul acesta nu te mai poti bucura nici macar de o simpla ploaie, fie ea si o ploaie rece de noiembrie, pentru ca odata cu ea auzi claxoanele disperate ale soferilor blocati in trafic. Isteria este cuvantul care poate descrie starea generala.

Luni, 17 noiembrie 2008.

17.15 - plec din birou, bucuros ca a mai trecut o zi de luni

17.20 - ma urc in masina, in Piata Victoriei

17.45 - am traversat Piata Victoriei !

18.20 - am ajuns la intersectia Strirbei Voda - Calea Plevnei, unde nimeni nu pare ca se mai misca

18.30 - apare o creatura stupida, in verde fosforescent, care incepe sa dirijeze circulatia

19.00 - sunt cu 5 metri mai in fata decit cu 40 de minute in urma

19.05 - cedez nervos, fac dreapta pe Calea Plevnei

19.20 - sunt in fata Palatului Cotroceni, fac dreapta pe o straduta

19.45 - Razoare

19.50 - finally home

Cum e posibil ca in Bucurestiul anului 2008, la prima ploaie din toamna asta, sa fac 5.5 km in 2 ore si jumatate ? E plin de bizoni, pentru care aglomeratia inseamna o noua ocazie de a desconsidera pe toti, de a o lua pe contrasens, sau in stinga celor care o iau pe contrasens, depasind coloana de fraieri care stau acolo de minute sau ore. E plin de retarzi pentru care culoarea rosie a semaforului inseamna un motiv de a apasa pedala de acceleratie. E plin de cretini care se baga, blocheaza toate intersectiile, si apoi claxoneaza isteric, neintelegind de ce nu te dai la o parte din calea neuronului lor. e plin de pitipoance blonde sau brunete care nici nu ajung la volanul gipanului pentru care au prestat examene orale dese, care nu au nici o legatura cu stiinta de a conduce si care iti taie calea cind ti-e lumea mai draga. Pe ploaie ies toti idiotii in trafic, ca deh, sa nu le ude neuronul ala stingher...

Azi pe la ora 16 ma uitam pe geam si am vazut un Renault rosu stationat cu avariile pornite pe linga cladirea unde lucrez, in dreptul unei alte masini, astfel incit era un pic pe linia de tramvai. Evident, tramvaiul nu a avut loc sa treaca, iar vatmanitza, mai slaba de inger, a asteptat sa se rezolve situatia. In spate, se facuse un sir de vreo 10 tramvaie si se blocase circulatia pe tot bulevardul Mihalache, probabil din cauza vitei aleia, coada era pina in Chitila... Daca eram vatman, pe cuvintul meu ca treceam, ii personalizam un pic masina retardei si o lasam sa se descurce, sa isi gaseasca alt loc de parcare. Am sunat din birou la Politia Rutiera, ne-au cerut numarul masinii, pe care evident nu il puteam vedea de la etajul 6, si au zis ca trimit un echipaj, ceea ce nu s-a intimplat. Dupa vreo 10 minute, in care cred ca nervii celor blocati pe Mihalache atinsesera apogeul, vine si nenorocita, se uita ciudat la vatmanita, se suie in masina si pleaca. Rau imi pare ca nu am coborit pina jos sa ii dau o palma peste ceafa, sa ii iau cheile de la masina, sa o parchez pe undeva si sa i le arunc in canal, sa nu ii mai trebuiasca creaturii masina cit o trai.

Ploaia din Bucuresti spala multe, dar mitocania si nesimtirea bizonilor din trafic nu o sa o spele niciodata. Si atunci, plin de nervi, le transmit tuturor celor pentru care nu exista reguli ci doar tupeu sau prostie, Multe Urari de Iubire Eterna. Sau, cum ziceau baietii de la BUG Mafia acum vreo 10 ani - "Pentru toti cei care ma irita..." (restul versurilor din melodia "Limbaj de cartier" le gasiti pe net...)

De ce mor iubirile ?

Se intimpla in viata sa pierzi pe cineva drag. Iubirile incep toate cu emotii si fluturasi in stomac, cu vise, imbratisari, cuvinte dulci, norisori si acea stare de teribila beatitudine. Citeodata insa, iubirile mor. Poate relatia continua sa se tirasca, intr-un fel sau altul, bazata pe o monotonie si o rutina cotidiana, poate pe prejudecatile fata de cei din jur, poate pe dorinta de a nu suferi copiii – rodul acestor iubiri.

Si acum stau sa ma intreb. De ce mor iubirile ? Cum se face de o mare iubire sfirseste, de multe ori, intr-un mod cit se poate de trist; violenta verbala, ba chiar fizica, despartiri furtunoase la tribunal sau, in cel mai fericit caz, esueaza in casnicii in care dragostea este inlocuita de inertie si comoditate. Cum are loc aceasta transformare ? Cine sunt vinovatii ? Exista, oare, iubiri eterne ?

Aici incerc sa ma gindesc la acea iubire adevarata, cea care nu moare niciodata, pentru ca e adevarata. Dar de fapt, cit dureaza iubirea? O luna pentru unii, un an pentru altii, zeci de ani ? O intrebare pe care mi-am pus-o de atitea ori. Dragostea vesnica pe care o juram la inceput… unde se duce si in ce se mai transforma? Unde se duce fiorul? Il mai simtim oare odata cu trecerea timpului?

Mie mi-a placut mult cartea lui Beigbeder – “Dragostea dureaza trei ani”. Iata cum incepe aceasta carte:

Dragostea e o batalie pierduta dinainte.
La inceput totul e frumos, chiar si tu. Nu-ti vine sa crezi ca esti asa de indragostit. Fiecare zi isi poarta incarcatura de miracole. Nimeni de pe fata pamantului n-a mai cunoscut vreodata atita placere. Fericirea exista; si e simpla: este un chip. Universul zimbeste. Timp de un an, viata nu este decit o insiruire de dimineti insorite, chiar si dupa-amiezile de ninsoare. Scrii carti pe aceasta tema. Te casatoresti, cit mai iute posibil - de ce sa stai pe ganduri, daca esti fericit?. Gindurile te intristeaza, viata este cea care trebuie sa invinga.
In al doilea an lucrurile incep sa se schimbe. Ai devenit tandru. Esti mindru de intelegerea care s-a stabilit in sinul cuplului. Iti intelegi sotia “din priviri”; ce bucurie sa simti ca esti una cu ea. Pe strada lumea crede ca nevasta iti este sora; chestia asta te flateaza, dar te si lucreaza. Faceti dragoste din ce in ce mai rar si crezi ca nu e nimic grav. Esti convins ca dragostea voastra este, pe zi ce trece, tot mai puternica, cind de fapt, sfirsitul lumii este aproape. Aperi casatoria in fata amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar esti sigur oare ca te recunosti pe tine insuti in cel care isi recita lectia papagaliceste si se abtine sa se uite dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii?
In al treilea an, nu te mai abtii sa te uiti dupa domnisoarele proaspete care dau stralucire strazii. Nu mai vorbesti cu sotia ta. la restaurant stai ore intregi linga ea, ascultind ce povestesc vecinii de la masa. iesi in oras din ce in ce mai des; asta iti este scuza ca sa nu te mai regulezi. Curind dupa aceea vine si momentul in care nu-ti mai poti suporta nevasta nici o secunda, fiinda te-ai indragostit de alta. Exista un singur punct in privinta caruia nu te-ai inselat: viata este cea care are, cu adevarat ultimul cuvint. In al treilea an, ai o veste buna si una rea. cea buna: nevasta te paraseste. Cea rea: incepi o noua carte.

Intr-adevar, fiecare iubire trece prin anumite etape, poate mereu aceleasi, dar diferite de la protagonist la protagonist. In viata fiecarei iubiri vine clipa in care intilnirile nu mai ajung, vine clipa cind vrei mai mult, cind ai nevoie sa respiri acelasi aer. Aici apare marele inceput (care poate fi al sfirsitului) cind vrem ca ”ea” sau ”el” sa faca parte din viata noastra cotidiana, sa fie prezent(a) in tot ceea ce se intimpla in jurul nostru, sa impartim totul, sa luam decizii impreuna, sa fim nedespartiti. Si in sfirsit ne mutam impreuna. Este un parcurs pe care toti l-au trecut intr-un fel sau altul, un scenariu care se repeta la nesfirsit si in aproape orice relatie de cuplu, si care nu poate fi schimbat. Asa este legea naturii, a dragostei, a trecerii timpului, a evolutiei oricarui inceput. Daca am putea opri timpul aici, ne-am iubi vesnic la fel. Dar evoluam, incepem sa impartim sarcinile, banii, spatiul, baia, bucataria, televizorul, dormitorul, patul. Totul este ok, doar asta ne-am dorit, nu-i asa? Iubim cu pasiune iar zilele si noptile trec fara sa ne dam seama. Dar cotidianul ne cheama, avem slujbe, avem prieteni, avem familie, suntem intr-o continua miscare. Usor, usor personalitatea fiecaruia isi spune cuvantul si incepem sa fim noi, sa nu mai cenzuram chiar totul sa nu mai vrem sa fim perfecti in ochii celuilalt (perfectiunea este obositoare totusi).

Unele iubiri mor inainte de acest pas, al mutarii impreuna. Sau poate tocmai de aceea. Poate tocmai aceasta perspectiva a impartirii fiecarui coltisor al vietii, spatiului si timpului sperie. Apare gindul ca monotonia ar putea ucide dragostea. Dar eu cred ca asta este o mare greseala. Nu poti sa stii daca va fi asa pina nu incerci. Nu poti sa stii daca sunteti facuti unul pentru celalalt pina nu ati impartit baia, bucataria, frenezia iesirilor de simbata seara, dar si tristetea diminetilor de luni. Nu pot decit sa acuze de lasitate pe cei care dau bir cu fugitii inainte de etapa asta. Probabil pina aici nu a fost dragoste, ci a fost doar atractie, a fost doar bucuria petrecerii timpului impreuna, dar nu si responsabilitatea impartirii sarcinilor. Te simti bine cind faci dragoste toata noaptea, ca in adolescenta, dar nu trebuie sa fugi de alegerea lui ”cine duce gunoiul?”.

Si totusi, de ce mor iubirile? Am tot cautat raspunsuri la intrebarea asta. Cum e posibil ca, dupa ce ne regasim si ne dam seama ca suntem facuti unul pentru celalalt si ca ne cunoastem dinainte de timpuri, totul sa se stinga, incet, ca flacara unei luminari?
Poate ca inainte de timpuri iubirea avea alte valente... Poate ca nu exista un inainte de timpuri decit la tine, nu si la ea/el... Poate ca a uitat, sedus de iluzia atitata a altor frumuseti macho sau unduitoare... Poate pentru ca rostul celuilalt a fost atit cit a fost... Poate pentru ca imaginatia ta a suprascris-o pe a ei/lui... Poate pentru ca ochii care nu se vad se uita... Poate pentru ca distanta ucide dragostea... Poate pentru ca unul vrea sa mai copilareasca, iar celalalt sa isi intemeieze o familie... Poate pentru ca am crezut ca atractia fizica si compatibilitatea sexuala sunt acelasi lucru cu dragostea eterna... Poate pentru ca nu te poti smulge din lumea ta ca sa ajungi in lumea lui/ei... Poate pentru ca la virste diferite, oricit am incerca sa ascundem asta, gindim, simtim si iubim diferit... Poate pentru ca iubim si intelegem diferit sensul iubirii... Poate ca asa trebuie... Poate ca sa suferi tu... Poate ca sa-si opreasca ea/el suferinta... Poate din neintelegere... Poate pentru ca eternitatea iubirii dureaza doar o noapte... Poate pentru ca vrem prea mult si acel mult nu vine dintr-odata, dar cine mai are rabdare sa astepte...Poate pentru ca speranta de a ne defini prin iubire sa ne amageasca ca am putea fi nemuritori si ca vor exista mereu oportunitati... Poate pentru ca inca ne mai amagim ca exista suflete pereche... Poate pentru ca nu a fost decit preludiul unei iubiri finale... Poate pentru ca ai iubit mai mult ideea de iubire decit pe el/ea in persoana...
Poate... Poate pentru ca nici unul din toate acestea nu e valid...

Sau poate, cum spunea plina de optimism o prietena... Poate ca iubirile mor ca sa lase loc celor care vor urma. Sau poate ca iubirile mor pentru a se putea renaste.

Si atunci ? Iubirile adevarata pot sa moara? Au existat cu adevarat Romeo si Julieta? Tristan si Isolda? Orfeu si Euridice? Ulise si Penelopa? Oare chiar dragostea adevarata este aceea care nu moare, ci care se stinge doar atunci cind unul din cei doi moare ?

Sunt de acord. Iubirea adevarata nu moare. Niciodata. Nu are voie sa moara. Doar ca, in mod paradoxal, e un sentiment atit de puternic si, totodata atit de fragil, ca o floare rara. Si trebuie vegheat si ingrijit intruna. Dar ofera o rasplata pe masura. Si atunci, cind iubim, trebuie sa cautam in interiorul nostru, si, chiar daca descoperim ca dragostea de inceput mai exista, sa nu uitam ca din cind in cind mai trebuie si ea stearsa de praful cotidianului pentru a-i mai putea vedea stralucirea.

Mai cred si ca, de fapt, iubirea nu moare. Niciodata! Ea e aceeasi, mereu. Se schimba doar personajele…De fapt, noi ne schimbam de la o secunda la alta. E adevarul pe care-l ducem, asa cum Sisif isi purta povara. Numai ca nu ar trebui sa fim tristi. In fond, daca transformarea aduce noi adevaruri si noi straluciri, inseamna ca drumul e bun. Orice relatie are o anume dinamica . Nu ai cum sa lupti impotriva firii. Dar iubirea o purtam cu noi, tot timpul si ea ramane esenta vietii. In viata avem parte de mai multe iubiri. Si da, fiecare pare cea mai potrivita in momentul in care ea apare. De fapt, ne amagim pe noi insine. Momentul este cel potrivit pentru respectiva iubire. Daca ar fi aparut acum zece ani, poate trecea neobservata pe linga tine. Sau daca iubirea de acum zece ani iti iesea in fata acum, oare mai insemna ceva ? Oare ne va mai stirni aceiasi fiori reci pe sira spinarii. Aceiasi fluturasi in stomac si aceleasi batai accelerate ale inimii ? Sau fiecare iubire reprezinta ceea ce ti se potriveste la momentul respectiv, la virsta respectiva ?

In fiecare dintre noi, dupa o iubire stinsa prematur, zace cite o imposibila intoarcere. Cite un pod frint dincolo de care plinge o asteptare ratacita intr-o padure de sperante. Ne dam mina si incercam sa-l trecem impreuna? In destinul ei, timpul a spart clepsidra iubirii. Firele de nisip s-au risipit intr-un calendar ostil, lasindu-i vise fara aripi...

Invatam sa iubim in gri. Iubim mereu la fel, lipsit de confuzie. Iubim lucid, iubim atotunoscator, iubim intelept. Stim. Ne-am nascut cu harti desenate in palme. Aici ne nastem. Aici murim. Aici iubim. Nu ne putem schimba destinul, nu il putem urma pe cel iubit. Distanta invinge dragostea. Aici muncim. Aici ii avem pe cei dragi. Clipa de nebunie in care sa lasi totul si sa pleci, sa o iei de la zero, sa incepi o noua viata, nu exista. Traim griuri incolore, inodore, insipide. Mereu aceleasi parcuri, aceiasi pasi, aceeasi banca. Aceeasi tinere de mina, acelasi drum spre acelasi asternut. Aceeasi provocare, acelasi zimbet, aceeasi placere, aceleasi vorbe, aceeasi furie, acelasi compromis. Si atunci stii ca iubirea va muri, mai devreme sau mai tirziu. Aceeasi suferinta, aceleasi lacrimi, aceleasi amintiri, aceleasi imbratisari de bun-ramas. Acelasi sfirsit.

Din cind in cind insa, se mai iubeste in griuri colorate. Se mai iubeste nevralgic, se mai iubeste nespus si adinc, se mai iubeste eliadesc, ca in ceruri. Se mai iubeste marin, mai rasuna marea cind sarutari se ingroapa intre valuri si rasaritul surprinde imbratisari eterne. Se mai iubeste montan, cintind la o chitara in jurul focului de linga cabana uitata de lume. Se mai iubeste oniric, cind zgirii cu vise desarte taceri si ramin impregnate in irisi clipe in fata carora amintirile se pleaca, sarutind urme de pasi duiosi, pe plaja sau pe carare. Si atunci fericit este cel ce simte ca a iubit, iubeste si va iubi, iar vintul sopteste nisipului si jnepenilor cum ea si el isi vor saruta tainele, cum isi vor colora obrajii si vor privi seninul, care va fi albastru si nu gri. Din cind in cind iubirile nu mor.

Atunci cind, insa, flacara iubirii se stinge si parfumul iubirii se transforma in amintiri, incet-incet uitarea se intinde peste tot ceea ce nu este gri. Si renasti atunci cind cerul iti spune ca ti-a venit iar clipa sa iubesti dincolo de harti si de profetii, dincolo de cuvinte, de cotidian, de vise, de asteptari, de extrase de cont sau de ani. Si atunci stii: iubirile mor ca sa reinvii tu...

Blow your job

Am primit azi un e-mail care m-a adus (daca mai era nevoie) cu picioarele pe pamint. Nu stiu daca articolul chiar este scris de Mihai Dobrovolschi, asa cum sustine mailul, insa oricine l-a scris, mare dreptate a avut. Trist, dar adevarat. Ce face cultura corporate din noi...

"Te trezesti dimineata cu telefonul pentru ca trebuie sa ajungi la serviciu si traficul iti ia oricum o ora din viata. Ajungi la serviciu, iti bei cafeaua, iti permiti niste telefoane personale, mai faci o gluma cu un client sau cu cineva de la vreo agentie ca sa nu vorbiti chiar numai si numai business. La pranz daca esti tare-n functie, iti permiti sa te intalnesti cu niste amici. Dar suna telefonul si te intreaba o colega daca ai trimis oferta si pana unde sa mearga cu discountul. Si prietenii te intreaba “da’ voi cat dati discount la peste zece mii ?” si incepe o discutie despre job. Apoi te intorci si trimiti mailurile. Te certi cu un coleg, cum ma-sa poate sa incurce lucrurile asa ? Te suna prietena si ii dai sms ca nu poti vorbi, ca esti in sedinta. De fapt poti dar, desi o iubesti, chiar nu ai chef de discutii normale, umane, calde - te scot din priza si e atata nevoie de tine lucid in companie. Las c-o vezi diseara. Apoi vezi niste cifre si te ia cu ameteala, nu credeai ca-i chiar asa. Apoi te cheama ala la un mic meeting. Si vorbeeeeste si vorbeeeste si daca vrei sa pleci o sa spuna ca nu-ti pasa de job si tre sa stai. Si e tarziu. Sa spunem ca scapi pana la urma. E sapte ceasul ! Nu mai ai chef sa iesi pe nicaieri. Te arde stomacul de nervi neexplodati si strangi putin din ochi, ai praf in ei de la monitor. Ajungi acasa la opt si ceva. O pupi. Te intreaba ce-ai facut la serviciu. Ii povestesti de idiotul ala. Pur si simplu i-a zis el primul, dar a fost ideea ta. Cazi greu in fotoliu. Mananci numai bunatati pentru ca iti permiti. Te uiti la stiri, filme, aiurea, asa. Faci un dus ca poate faci dragoste. Poate faci dragoste. Dormi. Te trezesti cu telefonul.”

Of doamne, in cite din cliseele astea ma recunosc si eu... Unde o sa ajungem in ritmul asta? Cind o sa mai avem timp si de noi? Cind o sa avem chef de discutii normale, umane si calde, si o sa ne doara in pix ca e nevoie de noi in companie? Cred ca e timpul sa imi iau aparatul foto de git si sa fugim undeva, doar noi doi, sa cautam locuri noi, frumuseti ascunse, perpective interesante. Oameni, fapte, intimplari... Nu feedbackuri, biduri, preturi de transfer si deficit de cont curent...

Excalibur

Si daca tot am ajuns la domeniul culinar, sa ramin in aceeasi arie de interes si cu postul acesta.
Prima data am auzit de la un prieten de un restaurant din Budapesta unde puteai minca ciorba in coaja de piine in loc de farfurie, si unde tacimurile erau un accesoriu facultativ. Mi-a placut ideea. Citeva luni mai tirziu, un prieten plecat in delegatie la Tirgu Mures imi spune ca a descoperit un restaurant cu feluri de mincare cu denumiri interesante si cantitati porcesti. Mi-a trimis si citeva poze in care am vazut imensitatea platourilor. Am devenit din ce in ce mai curios, pina am aflat de la un alt prieten ca restaurantul de la Tirgu Mures a venit si la Bucuresti. Mi-am propus ca neaparat sa ajung si eu acolo, iar pina la urma s-a intimplat ca prietenul care l-a descoperit in Bucuresti sa ma invite acolo chiar de ziua lui.
Se numeste Excalibur si este un restaurant cu specific medieval. Restaurantul si-a creat deja renumele, fiind cunoscut dupa portiile imense pe care le serveste (meniuri pt. 2, 4 sau 6 persoane), dar nu se serveste cu obiecte moderne cum ar fi cutitul si furculita (decit la cerere)! Da, toata lumea maninca cu mina, si se dau stergare si un bol cu apa cu lamiie inainte de servirea mesei. Daca ati visat sa mergeti la un restauramt si sa mincati in stil salbatic, liber, fara tacimuri, sa luati halca de carne cu mina si sa muscati din ea, atunci trebuie sa ajungeti aici. Mincarea este servita precum era servita cavalerilor inainte de lupta, in cantitati imense, pentru a face fatza cu brio efortului ce urmau sa-l depuna.
Locatia este aproape de piata Kogalniceanu, pe Bulevardul Kogalniceanu nr. 3, intr-un subsol unde functiona anii trecuti clubul DV8. Intrarea este foarte ingusta si cum localul este la subsol, in strada nu vezi decit o usa cu tocul pietruit cu o mica sigla cu conotatii medievale deasupra ei. Nimic mai mult. Te face sa te gindesti ca acesta este un loc inedit, din acelea stiute doar de cunoscatori, a caror existenta se transmite din vorba in vorba, si care te face sa te simti mai altfel doar pentru ca stii de existenta lui. Dupa ce cobori pe niste trepte un pic cam subrede, aflate in semi-intuneric, pasesti tiptil in tr-un alt spatiu si timp.
Atmosfera medievala este foarte puternica - lumina obscura, mese si scaune din lemn masiv nefinisate, pereti cu caramida bruta, luminari discrete pe fiecare masa. Mincarea si bautura sunt servite in vase din lut. Chelnerii, ce-i drept, nu sunt imbracati in zale, ci in tinuta standard. Fetele care servesc nu au nimic regesc, poate, dupa uniforma, sa fi fost cameristele reginei. Cert e ca sunt puternice – platoul cel mare are peste 11 kg...
Ornamentele de pe pereti nu sunt insa standard - aranjamente in stil medieval, armuri, lancii, palose, sabii si topoare, stindarde, embleme, scuturi (toate datind, zic ei, din secolul al IV-lea), tablouri cu cavaleri, picturi murale pe tavan, cu scene de lupta. Ce-i drept, mesele nu sunt rotunde, dar nici nu le-as vedea rostul pentru ca prin Bucuresti nu prea sunt cavaleri. Chiar si muzica este de natura medievala, cu cimpoi scotian, cintece de lupta si alte melodii medievale, doar aparatul de aer conditionat pare usor anacronic in acest scenariu. Pe culoarul de la intare poti vedea si Excalibur-ul. O sabie infipta in piatra pe care numai dupa citeva beri iti vei face curaj sa vrei sa o scoti de acolo. Totul creaza o atmosfera medievala si te face sa uiti ca ai intrat de pe o strada aglomerata a Bucurestiului.
Si acum sa povestesc despre mincare. In pragul intrarii, in fata ochilor imi dansau mistreti perpelindu-se la foc mic, caprioare, purcei cu mere in gura si alte asemenea bunataturi, cum vezi numai in filmele cu Robin Hood. Meniul din fericire era mult mai variat si, desi majoritatea felurilor contineau carne, alaturi era trecuta si o garnitura mai consistenta. In meniu e trecut si gramajul (care chiar m-a speriat) si faptul ca mincarea ajunge in minim 30-40 de minute. Nici macar titulaturile mincarurilor nu se dezic de savoarea medievala: "Marele ospat al cavalerilor", "Tava pentru regi", "La pinda am stat, caprioare am vinat", "Pe carare spre palat un mistret am injunghiat" etc.
Nu trebuiesc ratate platourile pentru mai multe persoane – sunt mari, spectaculoase, satioase si convenabile. De fapt toate felurile sunt pantagruelice. Preturile sunt putin peste medie, dar si gramajele sunt impresionante, majoritatea felurilor individuale avind peste 1000 de grame. Din partea casei primesti 2 sau 3 feluri de sos, cu usturoi, smintina, picant sau cu vin rosu. Bauturile sunt la preturi standard si nu la preturi de fitze. Si vinul, dar si berea sunt aduse in cani sau halbe de lut si ai un sentiment aparte cind dai noroc cu ele. Iar vinul casei este chiar bun. Chiar si gama de deserturi arata ok, dar dupa asemenea ospat, nu cred ca cinva isi mai pune problema desertului.
Interesant este ca si lumea buna vine intr-un loc fara tacimuri de argint si pahare de cristal. Mincatul descatusat, cu mina, dincolo de conveniente si de gura lumii, capata tot mai multi adepti. Vezi oamenii cum se bucura cu adevarat de mincarea pusa in fata, uitind de falsele reguli de eticheta actuale si infruptindu-se cu mina, probabil singurul mod adevarat in care poti minca aceste dezmaturi culinare. Iar ce a mai ramas din cina (si, la cit de mari sunt portiile, credeti-ma pe cuvint, sigur ramine ceva) poate fi luat acasa la pachet.
Platoul pentru 2 persoane – ”Tava pentru regi” are 2.500 de grame, din care 950 grame produse din carne - cirnati, cremvursti prajiti, bacon, cotlet, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, rosii, castraveti, portocale, kiwi. Ajunge lejer pentru 4 persoane. "Ospatul din ajunul bataliei" (tot de 2 persoane) are 2.600 de grame si contine aripi de pui picante, pulpe de pui, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, mere, banane, rosii, castraveti, portocale.
Noi am luat "Marele ospat al cavalerilor" – platou pentru 4 persoane, care are 7.000 de grame din care 3.600 de grame produse din carne – doi pui grill, coaste prajite, cirnati prajiti, bacon prajit, cartofi regali auriti, varza, mix de legume, masline, mix de fructe, portocale, rosii, castraveti,
"La tabara vinatorilor" este un alt platou pentru 4 persoane, are 5.300 de grame si contine coaste prajite, pulpe de pui prajite, aripi de pui prajite si din nou cartofi regali auriti si tot mixul de legume si fructe.
"La masa regelui" este platoul pentru 6-8 persoane, are 11.300 de grame (6.350 de carne) si contine doi pui grill, ficat de pui in bacon, cotlet, ceafa, cirnati, ciolan afumat, coaste prajite, aripi de pui si din nou cartofi regali auriti si tot mixul de legume si fructe. Parerea mea sincera este ca acest platou este suficient pentru un team-building de 10-15 persoane.
Merita vazuta si lista de cocktailuri, macar prin prisma originalitatii denumirilor: "Mary cea singeroasa", "Pina Mi Lady", "Sex la castel" sau "Orgasmul domnitei".

Din pacate, entuziasmul meu s-a transformat in dezamagire vazind ca gulasul de tabara in coaja de piine, desi era trecut in meniu, nu supravietuise pina la ora tirzie a serii, asa ca am ramas cu o frustrare pe care sper sa o rezolv data viitoare cind voi ajunge. Mi s-a parut culmea nedreptatii sa ma momeasca cu gulas de tabara in piine, dupa care sa ma informeze ca de fapt nu au. E ca si cum, dupa ce se da startul, Hamilton ar spune: "Stati, ca de fapt nu sunt pregatit. Fac doar citeva ture de pista"
Per total insa, localul merita vizitat. Se maninca bine si se bea la fel de bine. Nu e un loc potrivit nici pentru o cina romantica, si nici pentru o intilnire business, dar... sigur poti gasi niste prieteni binevoitori. Atmosfera e geniala si nu te mai lasa sa pleci, te simti intr-o scena cu ospaturile din filme de la curtea regelui si, dupa ce imparti cu prietenii un platou imens, si il asezonezi cu niste vin al casei, iti este din ce in ce mai greu sa te urnesti spre casa. In concluzie recomand acest restaurant celor amatori de ospaturi in stil stravechi, dar si celor care doresc o experienta inedita sau care pur si simplu vor sa manance pe saturate.
Pofta buna !

Despre papanasi

Cine nu a incercat macar o data pina acum gogosile pufoase, prajite, mustind in gem si smintina ? Fie la restaurant, fie la o cabana de munte, pe malul marii, la bunica sau la matusa ? Mai nou, in multe locuri ii intilnim sub forma unor galuste dolofane cu o galusca mai mica in virf peste care se scurge in valuri amestecul de smintina si dulceata. Totusi, multe retete ii prezinta in forma de inel, cu gaura la mijloc, care se servesc fie cu smintina, fie cu gem, fie pudrati cu zahar. Indiferent de forma insa, modul de preparare este acelasi, iar rezultatul final tine de creativitatea si imaginatia fiecaruia. In esenta, este vorba de gogosi; nu chiar orice fel de gogosi, ci facute cu aluat din gris si brinza de vaci. Si totusi, bunica ii facea altfel, reteta ei ducea mai mult spre niste galusti cu multa brinza de vaci, mai mult fierte decit prajite, dar tot cu smintina si dulceata din belsug.

Cautind originile ideii cu gauritul rotocolului de aluat inainte de prajire, am gasit o legenda care spune ca, in timpul unei furtuni violente pe mare, un capitan danez, avind nevoie de ambele miini pentru a struni cirma, si-a infipt gogoasa din care minca intr-una dintre spitele acesteia. Mi-l si imaginez pe batrinul lup de mare, luptind cu stihiile vremii si incercind sa-si salveze nava, si in acelasi timp infulecind tacticos o gogoasa. Important e ca astfel s-a rezolvat si neplacuta problema a prajiturilor in tigaie care ramineau mereu necoapte in mijloc. Respectind astfel traditia, unii papanasi se fac acum la fel, iar ca bonus, se mai prepara o biluta de aluat care se prajeste si se punde deasupra. Spre deosebire de gogosile clasice facute doar cu faina, in aluatul pentru papanasi se adauga gris si brinza de vaci care fragezesc compozitia.

Papanasii nu se fac chiar atit de greu precum ni se mai spune uneori pe la restaurante. Totusi, dat fiind ca reteta clasica in restaurantele romanesti este cea cu sfera de aluat, trebuie sa fim rabdatori pentru ca gogoasa sa se coaca bine in interior, altfel vor fi cleiosi si gretosi. Un alt lucru important este amestecul de smintina cu gem care se toarna peste papanasi. Smintina nu trebuie sa fie foarte subtire sau acra, in schimb gemul folosit este ideal mai acrisor, de visine, fructe de padure sau prune. De obicei, la noi primeaza gemul de visine sau de capsuni, eu personal agreez mai mult dulceata de zmeura. De altfel, prea mult dulce la un loc nu cade tocmai bine. Sunt locuri in care papanasii nu se fac decit fie cu smintina, fie cu gem. Eu prefer varianta si-si, deoarece combinatia dulce-acrisor este binevenita intr-un soi de mincare atit de greoi. Pina la urma, este o chestiune de gust.

Cum am ajuns la povestea asta ? Saptamina trecuta am avut chef de papanasi, si am tot cautat un loc unde sa maninc papanasi buni. Mi-am facut temele, am cautat pe net, am ascultat recomandari, si pina la urma am ajuns la "La Mama", unde au fost buni, dar nu m-au dat pe spate. Am inteles ca ar fi buni si la circiuma lui Florin Calinescu, "La misto', dar nu am ajuns pina acolo.

Privind in urma, la diverse etape de turism gastronomic din trecutul mai mult sau mai putin indepartat, incerc sa fac un top personal al papanasilor. Intr-o vreme eram de principiul ca, pentru mine, calitatea unui restaurant (si aici nu ma refer la cele de fitze, cu portii mici dar cu nume stufoase...) este data de felul in care fac doua chestii relativ comune; cartofii taranesti si papanasii. Si de multe ori nu m-am inselat - atunci cind cartofii taranesti erau facuti asa cum trebuie, atunci nici restul mincarii nu ma dezamagea. Dar sa revin la "Top Papanasi".

Pe primul loc ramin papanasii de la 'Mama Maria' din Predeal. Chiar daca au trecut cam 10 ani de cind am fost ultima data acolo, papanasii de acolo mi-au ramas intipariti pe papila gustativa...

Pe locul 2 - papanasii de Vama, ex-aequo "Mitocanul" (atunci cind nu e plin sezon, si sunt facuti cum trebuie, fara zgircenie la brinza de vaci, sunt absolut excelenti) si "La Frontiera" (nici pe ei nu i-am mai incercat demult, dar am amintiri delicioase)

Pe locul 3 - si nu doar pentru papanasi - restaurantul "La Scoica" din Constanta. Daca mai incape ceva dupa pizza, recomand desertul "La Scoica", care se compune dintr-un singur papanas, cu gem, cu smintina, cu frisca si cu inghetata. Yummy...

Pe locul 4 - pensiunea "Zum Hans" din Paltinis. Aici portia nu cuprinde 2 papanasi, ca prin alte locuri, ci 7 (sapte) gogosele cu multa smintina si gem de coacaze peste. Dureaza mai mult, dar merita asteptarea.

Pe locul 5 - am mincat in iarna niste papanasi imensi si excelenti la "Cheile Gradistei" - nu poti sa maninci doi decit daca nu ai mai mincat altceva sau daca nu esti singur, si prietenul/prietena se dovedeste binevoitor/binevoitoare...

Propunere de top - "Valea cu Struti" (Sirnea), "Unglerus" (Biertan) si... totusi... "La Mama"

Lista ramine deschisa, si daca ati mincat si voi prin alte locuri papanasi mai buni ca astia, scrieti-mi !