Cautind prin sertarele mintii ceva despre care sa scriu azi, si in acelasi timp plimbindu-ma pe diverse bloguri, am gasit pe blogul lui Alex Mihaileanu un text. O poveste in care se impletesc 2 povesti diferite de viata, 2 persoane dintre cele pe care le intilnim in fiecare zi pe strada, si care compun realitatea cotidiana din Romania. Textul mi s-a parut genial, dincolo de tristetea lui, si mi-a placut la nebunie. Mi-a dat o stare asa, de tristete si totusi de suflet impacat, dar nu resemnat.
“Sînt căsătorit de 30 de ani, am şi două fete“, îmi zice, acum vreo lună şi ceva, un taximetrist. Nu ştiu cum a venit vorba. De fapt, nu ştiu cum se face, dar uneori dau peste tot felul de taximetrişti care simt nevoia să vorbească. Omul ăsta, în schimb, pare că suferă de Tourette, înjură foarte des, îşi bagă, trimite la origini şi o face fără nici o jenă. Izbucneşte. E ca un vulcan, îşi revarsă înjurăturile fără să-şi dea seama.
“Femeile sînt curve, bă, să ştii de la mine! Sînt cu nevastă-mea de 30 de ani, curva naibii, şi mai am două curve, una e la facultate, iar curva aia mare e profesoară universitară, curvele dracu’!“. Mă întristează omul ăsta. Nu e un fitecine, ba dimpotrivă. A lucrat în marina militară, a văzut o lume întreagă, e cultivat, cunoaşte istorie şi geografie, nu ca alţi taximetrişti care în afară de geografia străzilor Bucureştiului nu mai cunosc şi altceva.
“Trăim într-o ţară de căcat, domnule, asta facem! O ţară de căcat plină de curve şi de imbecili, îţi zic eu, că-s mai bătrîn şi ştiu! Am văzut toată lumea, nicăieri nu e căcatul aşa de mare ca la noi!“. Îmi povesteşte despre geopolitică şi despre deciziile iresponsabile luate de guvernele care s-au perindat pe la conducerea ţării. Îmi explică sinergia faptelor fiecărui român cu putere de decizie, îmi expune întreaga teorie a unui sistem utopic democrato-comunist care se contrazice nu doar prin însăşi struţocămilia sa, cît mai ales prin modul în care reuşeşte să împartă puterea de decizie într-un sistem politic de-a dreptul haotic.
Îmi explică cu lux de amănunte cum ar vedea el o societate perfectă, se pişă constant pe globalizare, dar îi ia partea atunci cînd vorbeşte despre anumite industrii desăvîrşite prin puterea lor în faţa oamenilor pe baza dependenţei pe care o provoacă, dar în acelaşi timp înjură tîmpiţii, cretinii care nu înţeleg scopul suprem al unei societăţi bazate pe principii numai de el înţelese, pe care mi le supune analizării în termeni pe care îi înţeleg doar pe jumătate, într-un limbaj lemnos-iliescian.
***
“Ai aflat, nu?“, mă întreabă fosta vecină de la patru, o femeie de vreo 60 de ani de o bunătate şi de un optimism ieşite din comun. O îmbrăţişez, nu fac asta decît foarte rar. Mi-e foarte dragă femeia, e ca o bunicuţă blîndă care dă numai sfaturi de bine şi pe care ţi-e drag să le urmezi.
“Am aflat, îmi pare foarte rău“, îi răspund. Mi se umezesc ochii, tocmai am aflat, soţul ei a murit acum două săptămîni. De cînd m-am mutat din blocul ăla, nu mai sînt la curent. Recunosc, nici nu m-au interesat vreodată detaliile, mi-am văzut strict de treaba mea. Dar mi-a părut rău să aud că a rămas văduvă, iar “Condoleanţe” sună prea rece, prea urît, prea… cavernos.
“Era bolnav, nu făcea nimic, doar stătea acolo, pe pat, dar mi-era drag, îmi plăcea să am grijă de el“, îmi spune parcă confesîndu-se. Au trecut două săptămîni şi încă nu-i vine să creadă că a rămas singură. Mai vine cîte cineva, din cînd în cînd, pe la ea, dar parcă nu-i la fel. Nu mai are cu cine să schimbe o vorbă măcar. Acum plînge. Şi mă înduioşează şi pe mine, îmi pare mie rău pentru nenorocirea care s-a întîmplat.
“A fost un norocos, doamnă dragă. A murit fericit, credeţi-mă“, îi spun. “Crezi?“, mă întreabă. “Păi v-a avut pe dumneavoastră, e suficient“. Şi nu i-aş fi spus asta dacă n-aş fi crezut. Nu are o viaţă ieşită din comun, e pensionară, soţul era pensionat pe caz de boală, suferea de ciroză, nu mai putea să muncească, abia mai putea să meargă, la unul dintre ultimele controale medicale nu i se previzionau mai mult de şase luni de viaţă rămase, iar acelea pline de suferinţă, de dureri. În ciuda medicilor, n-a avut parte de dureri şi a mai trăit încă aproape un an şi jumătate.
***
“Curva de nevastă-mea!“, asta e tot ce aud de la taximetrist. Îmi dau seama că omul, în ciuda inteligenţei care pare să-l caracterizeze, nu mai e tocmai întreg. Undeva, pe drum, s-a pierdut. Creierul său a suferit nişte transformări cumplite, pare-mi-se. Toate teoriile sale conspiraţioniste şi, în acelaşi timp, conspirative, nu pot să-mi scoată din minte “alintătura” pe care i-o administrează sec nevesti-sii.
Mă întreb cum o fi să îţi împarţi jumătate de viaţă cu o femeie şi să ajungi să o consideri o curvă. Ba mai mult, toate femeile să ajungă curve, indiferent că sînt cele de la colţul străzii, pe care le mai transportă ocazional, ori chiar fiicele tale. Este pe cît de absurd, pe atît de dement.
Se enervează cumplit povestind despre “ţara asta de căcat în care trăim şi în care ne mănîncă viermii“, taie benzile de circulaţie cu 70 la oră pe limită de 40, nu semnalizează, intră pe contrasens, dacă n-ar fi perioada Crăciunului şi traficul lejer, mi-ar fi frică pentru viaţa mea. Ajung de vreo două ori să mă agăţ bine cu mîna dreaptă de mînerul de deasupra geamului, iar cu stînga să mă proptesc în scaunul din faţă. Trece ca o maşină de raliu prin vreo două intersecţii, mai-mai să ia în plin nişte şoferi vinovaţi doar de faptul că respectă regulile de circulaţie.
Îmi dau seama că, undeva, omul s-a pierdut irecuperabil. Nu ştiu ce caută pe străzi. Trăieşte într-o lume a lui, autoproclamat geniu şi savant suprem, un dumnezeu de duzină care ştie mai bine decît oricine care e soarta omenirii şi nu oricum, ci ştie ce ar trebui să facă fiecare om în parte, poate ghici viitorul şi îţi poate spune clar că nimic nu e aşa cum crezi, ci doar cum ştie el.
***
“Îi plăceau foarte mult ăştia de la SMURD. L-am dus de mai multe ori cu ambulanţa la spital şi niciunii nu i-au plăcut mai mult. Oamenii de la SMURD erau altfel, mai calmi, parcă îşi făceau meseria cu drag, nu ca ceilalţi“, îmi spune femeia. “Cu vreo lună în urmă, cînd a căzut din picioare şi l-am dus la spital, a venit SMURD şi era aşa de fericit… I-au pus masca de oxigen ca să-şi revină şi, cînd a deschis ochii, parcă a izbucnit de fericire, i-a recunoscut imediat“, continuă să-mi povestească. “Şi ca să vezi chestie, acum, ultima oară cînd a venit ambulanţa, cînd s-a dus, parcă i s-a făcut voia, că au venit tot cei de la SMURD“, îmi spune oarecum zîmbind.
E o amintire nu tocmai plăcută, dar în acelaşi timp e o amintire care îi stîrneşte un zîmbet, e fericită că el a fost fericit, că i s-a împlinit voia, una dintre ele. “El nu purta gulerul de la haină lăsat, iar înainte de înmormîntare, băiatul care s-a ocupat de el parcă a ştiut, că i-a ridicat gulerul“. Coincidenţă sau nu, i s-a mai făcut voia o dată. Şi chiar şi a treia oară: “Avea o şapcă din aia cu urechi. Şi, să vezi, parcă ar fi ştiut, parcă i-a spus el, că băiatul i-a tras marginile alea peste urechi“.
Îmi povesteşte despre înmormîntare, despre tristeţea de pe faţa soţului ei decedat, despre cum s-a luminat la faţă după ce a venit preotul şi s-a rugat pentru el, îmi povesteşte despre lacrima pe care a simţit-o pe obrazul lui atunci cînd l-a sărutat de rămas-bun în seara dinaintea înmormîntării, “aşa, ca o bobiţă mică şi rece, de cristal“. Plînge iar.
***
“Curvele dracului!“, îşi continuă taximetristul meu epopeea. O înjură pe fiica cea mare că numai la muncă se gîndeşte, că are 40 de ani şi că încă n-a fost în stare să-şi găsească un bărbat, o înjură pe cea mică pentru că pleacă de-acasă ziua şi se întoarce noaptea (iar eu înţeleg şi de ce, doar are motive), îi înjură pe “căcaţii ăştia de români” pe care e nevoit să-i care prin oraş, că altfel n-are din ce să trăiască, pensia-i proastă, că doar a lucrat la stat, “fir-ar ai dracu’ de imbecili, că nu mai circulă cu taxiul“, înjură ca un birjar.
Mi-e milă de el. Mi-e milă de patetismul de care dă dovadă, mi-e milă de o minte bună, dar atît de decăzută. Şi nu e o milă completată de vreo urmă de compasiune, ci mai degrabă de o milă completată de un sentiment de scîrbă. E rău. E jos. Nu mai are la ce să se aştepte, e pesimist pînă-n măduva oaselor, le ştie pe toate şi e deja prea închistat în crezurile lui pentru a mai putea îndrăzni să încerci să schimbi ceva, să încerci să-i arunci ochelarii de cal.
“Le-am adus din toată lumea de toate, le-am umplut de aur, curvele dracu’! Au dus-o ca-n sînul lui Avram“, îmi urlă, de-a dreptul, de parcă eu aş fi vinovat. Şi nu îl înţeleg, e prea nervos, e prea pornit pe ele, dar nu spune şi de ce. Aşa, pur şi simplu, pentru el, femeile sînt curve.
E mai mult decît trist, e deja grav…
***
“E greu fără el“, îmi spune scăpînd un nou şiroi de lacrimi. O înţeleg, ştiu cum m-aş simţi eu. “Era acolo, mai aveam cu cine să schimb o vorbă. Acum am rămas singură. Ştii, sînt în bucătărie şi mai fac cîte ceva, îmi găsesc o ocupaţie, şi uneori mi se pare că mă strigă de acolo, de pe pat…“. Nu poate fi altfel, eu nu pot să concep să fie altfel. Pe cît de normală mi se pare reacţia, tot pe atît de dureroasă o percep.
“Cînd eram obosită, îmi aşezam capul pe pieptul lui, el era întotdeauna cald. Ştii, mie îmi îngheaţă picioarele şi uneori mă mai cuibăream lîngă el şi mă încălzeam imediat. Acum nu mai e…“, îmi povesteşte cu ochii în lacrimi. Dar e optimistă. Atît de optimistă, încît mi se pare incredibil că poate exista o persoană ca ea: “Da’ uite, acum, cînd îmi îngheaţă picioarele, mă aşez în pat, unde stătea el, şi dacă ţin picioarele acolo unde stătea el, parcă e locul cald, parcă-mi trece imediat“.
***
Trăim într-o lume a contrastelor. Trăim într-o lume în care ne grăbim nimeni nu ştie unde, în care sîntem tot timpul ocupaţi şi preocupaţi, o lume în care 90 la sută din populaţie trăieşte pentru a cheltui, se dă peste cap pentru bani, n-are încredere în nimeni şi în nimic, merg uitîndu-se doar înainte, cu ochelari de cal între urechi, trăim într-o lume care ne oboseşte, o lume în care nu ştii pentru ce anume faci aia sau cealaltă.
Sîntem înconjuraţi de oameni interesaţi de averi, de pomeni, de zgomot, de bîrfe, de nervi, de oboseală, sîntem înconjuraţi de nevoi. Vrem mai mult, tot mai mult, cît mai mult, iar uneori uităm esenţialul. Poate că, în cele mai multe cazuri, de cele mai multe ori.
Şi uităm că cea mai mare avere pe care o avem şi pe care o vom avea vreodată este inima. Asta e cea mai mare avere, nimic altceva.
Postări
