File de vacanta 11

Ultima biserica fortificata din Ardeal din vacanta asta a fost cea din Mosna, o comuna la 10 km de Medias. Legenda intemeierii ei pastrata de sasi atribuie denumirea localitatii unei pasari care le-ar fi indicat locul unde sa-si intemeieze asezarea adica Meschen. Cert este ca o pasare a fost folosita ca simbol heraldic pentru Mosna. In cel mai vechi document care se refera la localitatile sasesti din zona Tirnavelor, datat 1283, apare mentionat numele preotului din Mosna (Petrus). Mosna era o comuna deosebit de prospera si pina in 1533 a fost in competitie cu Medias si cu Biertan pentru a deveni resedinta de scaun, titlu obtinut in final de Medias.
Aici a fost ridicata intre anii 1480-1486 una dintre cele mai frumoase biserici-hala, gotica tirzie din Transilvania, de constructia careia s-a ocupat celebrul pietrar din Sibiu, Andreas Lapicida. Biserica Evanghelica-Lutheeana este unul din cele mai reprezentative monumente de acest gen din Transilvania, fiind ridicate pe locul unei vechi bazilici. Actualul lacas este o hala cu 3 nave, boltuta cu nervuri in retea.
Dupa ridicarea bisericii,s-a trecut, cu aportul activ al localnicilor, la fortificarea sa, executindu-se cele 5 turnuri de aparare si zidurile de fortificatie, cu inaltimea de 10 metri. Are un turn-clopotnita masiv, de 7 nivele (si am urcat pina in virf...), situat linga biserica, al carui clopot a fost turnat in anul 1515. Din pacate biserica era in renovare, asa ca nu m-am putut bucura prea mult de aceasta.
In turnul de sud este amenajat un muzeu al obiceiurilor si uneltelor utilizate de sasii din Mosna de-a lungul timpului, dintre care cel mai mult m-a uimit oala de sarmale, in care probabil se gatea pentru tot satul.
Biserica fortificata de la Mosna, alaturi de celelalte biserici fortificate din Ardeal, sta marturie istoriei locurilor si a oamenilor, povestindun-ne de timpuri zbuciumate si de civilizatia saseasca, cea care a contribuit decisiv la faurirea istoriei Ardealului. Si imi aminteste ce coclauri frumoase exista prin tara asta. Si ma face sa planific o vacanta numai de biserici fortificate (am inteles ca sunt cam 50).
Imediat vin si imaginile:

File de vacanta 10

La citiva kilometri de Biertan se afla un alt sat de sasi – Richis. Denumirea satului vine de la Reichdorf (“satul oamenilor bogati“) si a fost cindva un mare centru viticol. In mijlocul satului este situata biserica fortificata care dateaza din secolul XIV. Am fost avertizat inca din Biertan ca ar fi bine sa il gasesc pe curatorul bisericii, altfel vizita in Richis nu ar avea nici un farmec. Mi s-a spus ca acesta este cel mai bun ghid de biserici din toata zona. Plin de curiozitate, am avut noroc. In biserica am dat de Herr Johann Schaas, care ne-a fost gazda si ghid pentru mai bine de o ora, in care ne-a introdus in timpuri trecute, pe cind familiile din Richis erau bogate si falnice, si in povesti despre biserica sa. Omul mi s-a parut intr-adevar extraordinar. Un sas batrin, dar plin de energie, de viata, de bucuria de a trai, de entuziasm, de bucuria ca stie atitea lucruri despre acel loc, dar mai ales ca poate sa ti le impartaseasca si tie, turist ratacit in satul uitat de timp. A vorbit despre motivul gotic al figurilor grotesti de oameni raspindite in interiorul bisericii si, la sfirsit, mi-a spus sagalnic ca nu a terminat de desertat sacosa cu povesti, dar mai pastreaza si pentru altadata, ca sa ma convinga sa ma mai intorc acolo.
Cu un talent de orator inascut, batrinul sas, hitru, intelept si simpatic, isi incepe povestea despre biserica – care a fost construita in secolul XIV in etape succesive, si care are citeva aspecte care o fac unica la noi in tara. Poarta adaposteste semne de penitenta – sute de gauri facute de-a lungul vremii de enoriasii ce trebuiau sa invirta cu degetul in piatra pentru fiecare dintre greselile facute.
Biserica are multe comori. Pe linga cele stiute – altarul, intregul portal sau cimitirul, am mai aflat citeva povesti interesante, dintre care cea mai fascinanta mi s-a parut povestea omuletului verde (Grunemann).
Am aflat ca vechea biserica a fost cindva de rit catolic, iar dupa reforma lutherana s-a incercat acoperirea oricarei urme ce ar fi dat de banuit cea mai mica legatura cu vechiul rit. Picturile si sculpturile au fost ascunse, iar biserica a capatat sobrietatea unui lacas de cult evanghelic. In secolul trecut, a inceput restaurarea bisericii si au fost gasite urmele vechii biserici. Ghidul nostru ne arata, plin de mindrie, cele mai interesante piese din biserica: figurile gasite chiar de el, omuletii verzi “Grunemann“. Acesta era un personaj din mitologia celta, care sta ascuns vederii omului de rind, si numai cei avizati il pot vedea, ascuns fiind prin diverse cotloane, in aranjamente de frunze impletite. Dupa ce ii vedem pe aproape toti omuletii, pentru a-l vedea pe ultimul trebuie ingenuncheat cu penitenta – doar astfel acesta aratindu-se vederii.
O alta legenda este cea a statuii Sfintului Ioan din altar, care era sculptat atit de in detaliu incit i se vedea foarte bine organul sexual, ceea ce a determinat diverse senzatii tari printre femeile din sat, care se bateau pe locurile din primele rinduri la slujbe, iar solutia aleasa pentru a indeparta ubicuitatea a fost aceea de a-l mai imbraca pe sfint cu inca o haina, pentru a putea permite femeilor sa se concentreze la slujba.
Biserica evanghelica din Richis este uin amplu monument de arhitectura gotica, o adevarata comoara a patrimoniului national, prezentind o importanta deosebita pentru istoria artelor, atit din punct de vedere al arhitecturii cit si al sculpturii. Cel mai insemnat element sculptural il reprezinta amplul portal de vest al basilicii – una dintre capodoperele sculpturii gotice din Transilvania.
Am plecat din Richis cu bucuria de a-l fi intilnit pe Herr Schaas, de a-mi fi incarcat sacosa de povesti fascinante, cu dorinta de a reveni pentru a auzi si alte povesti ale sale, dar si cu o mare parere de rau.
Cu mare tristete in suflet am constata ca România nu a reusit sa umple golul lasat de sasi nici dupa 20 de ani. Daca dupa caderea Zidului Berlinului si a lui Ceausescu, marea majoritate a sasilor au plecat in Germania unita, in cautarea unei vieti mai bune, acum putini s-au mai intors aici. Satele sasesti din Transilvania sunt aproape goale. Casele, cindva dichisite, stau sa casa, iar din curtile sobre ale nemtilor de odinioara, acum auzi vorbindu-se doar tiganeste. Iar daca strabati Podisul Transilvaniei la ceas de vara, cautind radacinile natiilor care au format cultura si civilizatia acestui tinut, nu o sa-i mai gasesti pe nemti. Plecind din Richis spre Mosna, am intrebat o familie de tigani dintr-o caruta care este drumul si cu greu am reusit sa comunicam in româneste. Iar tiganizarea zonei am remarcat-o, cu mare tristete, si la Viscri, si la Biertan, si la Malincrav, si la Mosna, si chiar si in alte vizite la Sighisoara. Asa ca, daca mai vreti sa mai vedeti ceva din satele sasesti, atit cit a mai ramas, ca si traditii, cultura si civilizatie, mergeti acum. E trist, insa se intimpla: se incheie o etapa, sasii dispar, in locul lor casele ramin pustii si sunt ocupate de tigani. Deja, procentul sasilor a ajuns sub 10% si e in continua scadere, asta nemaivorbind de satele care au cazut deja sub stapinirea tiganeasca. Graficele demografice din aceste zone arata infiorator. Daca in 1930, in România traiau aproape 750.000 de etnici germani, in 1989 mai ramasesera circa 260.000, iar datele recensamintului din 2002 arata ca mai existau 60.000 de germani in România. Iar acum, la sfirsit de 2009, se pare ca cifra ar fi mult mai mica. Si in locul lor s-au inmultit tiganii…

Dar, ca sa revin la lucruri mai frumoase, iata fotografiile din Richis:

File de vacanta 9

Undeva, in inima Transilvaniei, am mai descoperit un loc uitat de timp. Putini turisti ajung pe aici si, de cele mai multe ori, sunt englezi, nemti sau francezi. Foarte rar sunt români. Locul se numeste Malincrav si este situat pe un drum care se desprine din drumul national Sighisoara-Medias. Probabil Malincravul a ramas un loc uitat de timp si din cauza izolarii lui. Sunt putini cei care stiu de existenta acestui sat, lasindu-l sa evolueze nestingherit, in ritmul sau. Iar cei care il cunosc prea bine sunt prea departe pentru a-l aglomera. De citiva ani, satucul si valoarea sa sunt facute cunoscute peste granita. Si, surprinzator poate, publicitatea de care se bucura in afara e menita nu sa-l distruga ci sa-l conserve. In Malincrav, accentul este pus pe traditie si pe ecologie. Tot ce este aici se pastreaza cu sfintenie, de parca acum sute de ani ar fi fost ieri. Malincravul este astazi apreciat pentru spiritul si originalitatea conservate datorita izolarii sale. Traditiile pastrate cu sfintenie sau casele neschimbate de sute de ani sint la mare cautare pentru turistii straini, care au pierdut legatura cu adevarata viata rurala.
Fundatia “Mihai Eminescu”, al carei patron onorific este Printul Charles, a cumparat aici peste 100 de hectare de livezi, cu scopul de a produce sucul de mere "bio". In fiecare an, citiva localnici lucreaza la ingrijirea livezilor de Renet de Bauman, Frumos de Boscop, Parman Auriu sau Gustav Durabil. Productia este 100% ecologica, merii sint stropiti doar cu ceai de urzica. Intr-o casa modesta, dar cu instalatii moderne, fructele sint sfarimate, presate si pompate in bazinele de decantare. Abia dupa doua saptamini, sucul este pasteurizat si imbuteliat. Sucul obtinut astfel nu contine zahar sau conservanti, si este absolut exceptional.
Citeva case tipic sasesti ma introduc in peisajul satului. Sunt case colorate, cu porti mari. Malincravul (sau Malmkrog) gazduieste cea mai mare comunitate de sasi din tara. Sint in jur de 170, iar traditiile lor se impletesc cu cele ardelenesti, pentru a da nastere uneia dintre cele mai frumoase culturi din zona.
Istoria Malincravului este legata de numele unei familii de nobili din Transilvania - familia Apafi. Malincravul a fost atribuit de catre regele Ungariei acestei familii nobiliare. Malincravul este mentionat pentru prima data in secolul XIV.
Biserica-cetate se afla – cum altfel – sus, in virful dealului. Alaturi de ea se afla un fost conac – o veche casa boiereasca, restaurata. Acum a fost introdus in circuitul turistic, ca o pensiune de elita, usor exclusivista prin preturi. Dar lipsa semnalului la telefonia mobila, a televiziunii, a traficului, poluarii si stresului merita. Doar dealuri, livezi de mere, sunet de pianina, miros de fin cosit si dangat de clopote. Biserica a fost construita in secolul XIV de catre Gregor, fiul lui Nikolaus Apafi. Este pomenita pentru prima data in testamentul lui Nikolaus Apafi. Nobilul maghiar primise in proprietate de la regele Ungariei latifundinea aflata in posesia comitatului Alba Iulia.
Biserica a fost construita in mai multe etape, imbinind diferite stiluri. Se presupune ca forma sa, neobisnuit de lunga, a fost construita in stil romanic, cu trei nave si un turn-clopotnita. Este vorba de o bazilica in stil gotic cu turn de vest, inglobat navei centrale, si cu un cor poligonal. In secolul XV, biserica a fost inconjurata de un zid de incinta cu mai multe turnuri de aparare, dintre care s-a pastrat doar un bastion, actuala intrare in curtea bisericii. Aspectul bisericii-cetate se datoreaza interventiilor si restaurarilor efectuate de-a lungul timpului. Turnul-clopotnita, cu cinci niveluri, dintre care unul mai scund, a fost inclus in fatada. In secolul XVI, odata cu realizarea fortificarilor, a fost zidit si portalul. Aici sint pastrate si trei clopote - cel mai vechi de la constructia bisericii. Sanctuarul a fost construit zeci de ani mai tirziu intr-un stil gotic international.
Adevarata "comoara" ascunsa in spatele zidurilor simple ale bisericii din Malincrav este pictura sa murala, fresca din interior, care constituie cel mai important si mai bine pastrat ansamblu de "pictura linear-narativa" medieval-gotica din România. Cea mai mare parte a frescelor se afla pe latura nordica a navei principale si au fost realizate in jur de 1350. Pictura din cor a fost realizata mai tirziu, dupa momentul in care acesta a fost reconstruit. Cele 53 de scene dispuse in cinci registre sunt o adevarata sinteza a mintuirii, bazata pe Vechiul si pe Noul Testament, insa pictate intr-un stil cit mai accesibil vremii. De asemenea, exista o cheie de bolta de deasupra altarului, cu blazonul familiei Apafi, inconjurat de inscriptia Gentile Scutum Apae.
In concluzie: Vazut. Placut. Plec de aici cu multumirea interioara ca am gasit un nou loc de legenda, un nou tarim uitat de timp, dar si cu regretul ca nu am petrecut mai mult timp aici. Si sper sa mai gasesc si alte asemenea locuri pline de traditie, de spiritualitate si de frumos, locuri unde sa uiti de toata nebunia din orasul gri, sa te rupi de toate monotoniile cotidiene citadine si sa le inlocuiesti cu liniste, verde, miros de fin si ziduri vechi.
Si, bineinteles, pozele: