Fotografii interzise

Simbata am iesit cu niste prieteni prin oras si am ajuns la Universitate, la Teatrul National, pentru a viziona expozitia de fotografii interzise si imagini personale a lui Andrei Pandele. Va sfatuiesc, daca aveti timp, sa dati o fuga si sa nu o ratati. Fotografiile sunt expuse la galeria Artexpo de la etajele 3/4 TNB, pina pe 10 februarie. Fotografii interzise in perioada comunista, poze de la revolutie si alte lucrari personale.
De treizeci de ani, Andrei Pandele se uita atent la orasul lui, Bucuresti. Cu meticulozilate, el a inregistrat tot. Fotografiile lui povestesc istoria unui oras traumatizat care inca incearca sa-si vindece ranile. Andrei Pandele nu a fost doar un martor “privilegiat” al vremurilor ci mai ales un excelent fotograf, cu o privire pertinenta si de o estetica impresionanta. Intre marturie istorica si poetizare a realului, fotografiile lui Andrei Pandele par sa reintroduca cotidianul in evenimentul istoric. Incepind cu cliseele realizate inainte de 1989, in timpul revolutiei si de atunci incoace, istoria recenta a Romaniei devine perceptibila prin intermediul privirii decalate a lui Andrei Pandele. Fotografii cu nuante ironice, citeodata dulci-amare.
Unii dintre noi fac parte din generatiile care au prins doar sfirsitul de comunism sau care nici macar nu pot spune ca stiu ce-i comunismul. Pentru ei si pentru cei care din nefericire vad doar partea buna a acelor vremuri (de vina fiind melancolia tineretii) exista expozitia de fotografie a lui Andrei Pandele. Nu este vorba doar de fotografii reusite, ci de povestea orasului in care traim, povestea lui vazuta pe parcursul a treizeci de ani, prin momente cheie sau prin mici instantanee care surprind viata de zi cu zi a orasului. Majoritatea fotografiilor sunt in alb-negru, poate si pentru ca asa nu risti sa te pierzi in mrejele culorii pierzind mesajul imaginilor. Fiecare element al comunismului surprins de fotograf este pus in antiteza ironica cu o privire incruntata sau cu paradoxul contrastelor, mizeria strazilor si stralucirea sloganelor.
Cozile la carne, sticlele cu lapte inghetate, blocurile in coloane de fum de la cutremurul din ’77, mascarada ceausista, mercedesul lustruit al analfabetei si bocancii rapciugosi ai muncitorilor, turnind asfalt fierbinte peste zapada pentru ca a doua zi venea El, la promenada. Oameni calarind mijloacele de transport in comun. Ulicioare demolate, biserici stramutate, constructii faraonice, schele si macarale devorind cartiere intregi... Pentru cine a uitat sau era prea tinar pentru a constientiza, imaginea Bucurestiului anilor optzeci este surprinsa perfect si unele poze sunt de natura sa stirneasca fiori reci pe sira spinarii. De asemenea, revolutia, reactia tinerilor la instaurarea regimului Iliescu, crimele regimului neosocialist iliescian - mineriada, setea de informatie (cozile la ziare din primele luni de dupa Revolutie), disparitia monumentelor sovietice, avatarurile capitalismului incipient... toate momente semnificative din istoria recenta a unui neam.
Parcurgind perete cu perete fotografiile expuse iti dai seama, poate in mod ironic, ca lucrurile nu prea s-au schimbat. Cel putin acum daca ne uitam pe strada putem sa reconstituim cu usurinta fotografiile lui Andrei Pandele cu peisajele de iarna, masinile troienite si parasite cumva in voia sortii sub stratul de nea, un trafic congestionat de zapada abundenta si nametii lasati indiferenti pe strada si pe trotuar pentru a colectiona mizerie. Ceea ce acum pare scos din vremuri antice, anume coada (la carne, lapte, piine...) traieste inca in pozele lui. Cind vezi sirurile de oameni nu te gandesti decit la superoferte, promotii si megadiscounturi, in timp ce in realitate era vorba de ratii si cartele.
O parte din fotografii stau sub semnul fricii. El, acel Big Brother al acelor vremuri, reuseste sa opreasca printr-un singur gest pulsul orasului. Metroul se goleste, masinile se opresc in plina strada, oamenii stau insiruiti ca la parada in asteptarea masinii oficiale care o duce pe analfabeta la Gradinita.
Imaginile de la Revolutie nu arata eroii, ci prezinta imagini cu oameni depasiti de evenimente, prinsi la mijloc si care au intrebari si nu raspunsuri. Totul este un haos, totul este dominat de nedumerire.
Saracia, mizeria si disperarea prezenta in unele fotografii este la fel de prezenta acum in Bucuresti, cum era si acum douazeci de ani. Din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat.

Fotografiile lui Andrei Pandele ne invita, ne provoaca la meditatie asupra trecutului (si implicit asupra prezentului), asupra metamorfozelor societatii romanesti. Ele ne pun fata in fata cu noi insine, cu o Romanie chinuita, infometata, disperata, manipulata, intoxicata. O imagine aproape suprarealista, insuportabila, dureroasa, pe care tindem sa o ingropam tot mai adanc, asemeni unui cosmar ce trebuie uitat. Dincolo de (re)sentimentele pe care acestea ni le induc, ele au calitatea unei lectii de istorie obligatorii.

Daca esti satul de prezentari romantice si daca nu esti complet multumit de fotografiile urbane ale orasului, daca astepti metroul la Universitate si evident el nu mai vine, zic sa iesi un pic la suprafata si sa te duci la TNB, in cladirea rezervata expozitiilor pentru o portie de sentimente stranii, servite direct de pe obiectivul aparatului foto, de Andrei Pandele. Frumusetea in toata povestea asta cu expozitia de la Galeria si motivul pentru care insist sa mergeti sa o vedeti este ca imaginile sunt de o sinceritate in fata careia orice pacaleala nationala, orice musamalizare, orice praf de nostalgie cu privire la asa-zisa “epoca de aur” palesc.