Unul dintre cliseele care inca se mai vehiculeaza pe la noi e acela ca romanii muncesc putin. Desigur ca afirmatia e adevarata pentru multi dintre noi. Dar nicidecum pentru toti. Adeseori ea e infirmata masiv de realitate.
Exista foarte multi romani, am cunoscut chiar eu o multime, care muncesc mult mai mult decit majoritatea europenilor. Si numarul lor e in crestere. Acum ceva vreme ma aflam la sediul unui client din Viena, unde aveam o misiune de consultanta. Am iesit la un moment dat din biroul pe care mi-l alocasera ca sa cer secretarei sa-mi caute un document si am constatat cu stupoare ca in sediu nu mai era nimeni. M-am uitat la ceas si era sase seara. Si nu mai era absolut nimeni. Doar intr-un colt, ratacit, am mai vazut un baiat maruntel care scria ceva la un calculator. M-am dus sa-l intreb ce s-a intimplat cu restul lumii si am constatat cu surprindere ca era roman. Mi-a explicat ca austriecii nu lucreaza dupa ora 17.30 nici un minut. O vreme mi-am amintit acest episod ca pe o dovada ca noi nu sintem asa de lenesi si ingalati cum ne crede lumea. In ultima vreme insa am inceput sa-mi reconsider opinia pentru ca constat ca se accelereaza o spirala furibunda a devenirii, a succesului. Oamenii par sa se fi angrenat intr-o cursa catre nimic, dar care a devenit brusc mai importanta decit orice altceva. In vara asta a avut loc un festival al filmelor de superamatori in care au fost invitati sa concureze oameni obisnuiti din companii. Tema era sa faca o parodie de 15 minute despre un film celebru. Cam jumatate dintre ei au ales ca parodia sa fie despre firmele sau produsele lor. Atit de preocupati sint despre ceea ce fac incit nici atunci cind se distreaza nu se mai pot distra decit in modelul corporatiei. Au aparut jargoane de corporatie, in romgleza, de o barbarie infioratoare pe care oamenii le folosesc fara nici cel mai mic sentiment de stinghereala. Pe scurt, toata viata lor a ajuns sa graviteze in jurul unei firme sau al unui produs pe care firma respectiva il fabrica sau il vinde. Iertat fie-mi sexismul, dar constat ca fenomenul e de-a dreptul ingrijorator la femei. Probabil din cauza presiunii puse asupra lor de o cultura care a considerat multi ani femeile inferioare in afaceri, acum simt nevoia sa demonstreze, inca in plus fata de barbati, cit sint de dedicate si de capabile. Am cunoscut mame care au venit la serviciu pina cu doua saptamini inainte de nastere si apoi si-au lasat copiii in seama bonelor si s-au intors dupa trei luni. Daca le intrebi ce le mina, spun ca se plictisesc acasa, ca nu se implinesc si ca au nevoie sa faca ceva important. Ce fel de societate sintem pe cale sa cream in care mamele cred ca e important sa vinzi detergent la gospodine si neimportant sa-ti cresti copiii? Asa ca, din ce in ce mai des, am inceput sa ma gindesc ca austriecii aia nu erau chiar prosti. Sa nu uitam, totusi, ca munca e o servitute al carei rol este sa ne asigure traiul. Sigur ca, de vreme ce sintem acolo, e bine si energizant si pentru noi sa o facem cit mai bine si sa avem cit mai mult succes. Dar viata noastra cea de toate zilele incepe, totusi, o data ce am inchis in urma noastra poarta pravaliei. In mod paradoxal, o astfel de atitudine ajuta chiar institutia in care lucram. Vom fi mai relaxati, mai productivi, mai putin predispusi la conflicte si rivalitati interne, mai echilibrati si, mai presus decit orice, mai umani.
Exista foarte multi romani, am cunoscut chiar eu o multime, care muncesc mult mai mult decit majoritatea europenilor. Si numarul lor e in crestere. Acum ceva vreme ma aflam la sediul unui client din Viena, unde aveam o misiune de consultanta. Am iesit la un moment dat din biroul pe care mi-l alocasera ca sa cer secretarei sa-mi caute un document si am constatat cu stupoare ca in sediu nu mai era nimeni. M-am uitat la ceas si era sase seara. Si nu mai era absolut nimeni. Doar intr-un colt, ratacit, am mai vazut un baiat maruntel care scria ceva la un calculator. M-am dus sa-l intreb ce s-a intimplat cu restul lumii si am constatat cu surprindere ca era roman. Mi-a explicat ca austriecii nu lucreaza dupa ora 17.30 nici un minut. O vreme mi-am amintit acest episod ca pe o dovada ca noi nu sintem asa de lenesi si ingalati cum ne crede lumea. In ultima vreme insa am inceput sa-mi reconsider opinia pentru ca constat ca se accelereaza o spirala furibunda a devenirii, a succesului. Oamenii par sa se fi angrenat intr-o cursa catre nimic, dar care a devenit brusc mai importanta decit orice altceva. In vara asta a avut loc un festival al filmelor de superamatori in care au fost invitati sa concureze oameni obisnuiti din companii. Tema era sa faca o parodie de 15 minute despre un film celebru. Cam jumatate dintre ei au ales ca parodia sa fie despre firmele sau produsele lor. Atit de preocupati sint despre ceea ce fac incit nici atunci cind se distreaza nu se mai pot distra decit in modelul corporatiei. Au aparut jargoane de corporatie, in romgleza, de o barbarie infioratoare pe care oamenii le folosesc fara nici cel mai mic sentiment de stinghereala. Pe scurt, toata viata lor a ajuns sa graviteze in jurul unei firme sau al unui produs pe care firma respectiva il fabrica sau il vinde. Iertat fie-mi sexismul, dar constat ca fenomenul e de-a dreptul ingrijorator la femei. Probabil din cauza presiunii puse asupra lor de o cultura care a considerat multi ani femeile inferioare in afaceri, acum simt nevoia sa demonstreze, inca in plus fata de barbati, cit sint de dedicate si de capabile. Am cunoscut mame care au venit la serviciu pina cu doua saptamini inainte de nastere si apoi si-au lasat copiii in seama bonelor si s-au intors dupa trei luni. Daca le intrebi ce le mina, spun ca se plictisesc acasa, ca nu se implinesc si ca au nevoie sa faca ceva important. Ce fel de societate sintem pe cale sa cream in care mamele cred ca e important sa vinzi detergent la gospodine si neimportant sa-ti cresti copiii? Asa ca, din ce in ce mai des, am inceput sa ma gindesc ca austriecii aia nu erau chiar prosti. Sa nu uitam, totusi, ca munca e o servitute al carei rol este sa ne asigure traiul. Sigur ca, de vreme ce sintem acolo, e bine si energizant si pentru noi sa o facem cit mai bine si sa avem cit mai mult succes. Dar viata noastra cea de toate zilele incepe, totusi, o data ce am inchis in urma noastra poarta pravaliei. In mod paradoxal, o astfel de atitudine ajuta chiar institutia in care lucram. Vom fi mai relaxati, mai productivi, mai putin predispusi la conflicte si rivalitati interne, mai echilibrati si, mai presus decit orice, mai umani.
Adrian Stanciu
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu