Din nou Vama...

Soarele arzator de iunie ma impinge din nou de la spate: "Fa-ti bagajul, ia doi blugi si slipul cu tine si fugi in Vama ! O sa mori de cald in Bucuresti !". Il ascult, ma sui in masinuta si fug iarasi spre cel mai frumos loc din sufletul meu. M-am plictisit de autostrada, nu mai vreau sa alerg cu pedala la fund pe panglica cenusie si fierbinte, nu mai vreau sa aud vocea ursitoarei soptind "Hai calca pedala, te-astept in furtuna !". Iau drumul de la capat si la Lehliu fac dreapta, luindu-mi la revedere de la autostrada. E drumul care imi place cel mai mult si pe care il folosesc atunci cind nu ma grabesc si cind vreau sa imi priasca condusul, fara sa dau atentie tuturor mojicilor care au dat si ei de o masina si carora li se pare ca toata strada e a lor. Dupa 50 de km de dealuri micute, ocolesc Calarasiul si ajung la Ostrov, locul unde se trece Dunarea cu bacul. Avem noroc, suntem a 11-a masina si pe bac incap 15, asa ca vom incapea pe primul. Totusi avem timp de un suc rece, deja sunt 35 de grade desi nu e decit 11 si ceva. Dunarea e la fel de frumoasa cum o stiu, cum o lasasem de 1 Mai la Cazane si sper sa o revad vara asta si in Delta. Pe partea cealalta, aceleasi blocuri cenusii ale Silistrei, acelasi peisaj dezolant cu un avion parcat in fata unor blocuri si care inspira o saracie lucie. Urc masina pe bac si traiesc starea acea frumoasa de a fi cu masina pe apa, nu pe pamint. Apele verzui ale Dunarii valuresc pe sub noi, dar stiu ca suntem prieteni si o sa aiba grija de noi sa ajungem pe malul celalalt. Le explic celorlati misterul zonei, cum se face ca desi Dunarea e granita naturala dintre Romania si Bulgaria, noi o trecem si ajungem tot in Romania. Iata-ne pe partea cealalta. Trecem si pe linga punctul de frontiera, dar raminem pe meleagurile noastre, pentru ca, chiar daca mi-a venit ideea sa o luam prin Bulgaria, pe la Balcik, nu toti aveam buletinul la noi. Suntem la citiva metri de blocurile din Silistra, dar intre noi e un gard inalt. Horica e foarte nemultumit de acest gard si nu intelege ce rost isi mai are el acum, cind cu totii suntem un UE. Mie mi se pare ca, atita vreme cit inca nu exista trecere libera intre cele 2 tari ci inca mai suntem macar legitimati, isi are inca rostul. Si iata-ne in Sudul Dobrogei.
Dintr-o data am intrat in alta lume, pe niste tarimuri pe care eu le mai stiam, dar care oricum m-au uimit si pe mine prima data. Am avut senzatia ca cineva a dat brusc timpul inapoi si am ajuns in Romania anilor 1800. Sate vechi, prapadite, oameni saraci, drumuri pietruite. Daca ai noroc, intilnesti o masina la o jumatate de ora, iar prin toate satele lumea se uita la masina ca la ceva nemaivazut. Semnal la telefonul mobil nu exista, satele sunt rare, dar intre ele peisajele sunt de vis. Colinele Dobrogei, pline de vii, serpentine care te duc cu gindul la munte nu la mare, turme de oi tolanite la umbra cite unui copac, lanuri de floarea soarelui toropite de caldura. Oameni sarmani, dar muncitori, arsi de soare, sate cu nume turcesti sau tataresti. Placerea mea nu e sa urmez DN3 si sa ajung la Constanta ci sa merg pe drumuri care nu exista pe harta, prin Baneasa, Dobromir si Vaioaga, tinind granita cu Bulgaria. Dupa citeva ore de mers prin soarele incredibil al unei parti incredibile din Dobrogea, prin niste locuri care te fac sa te intrebi daca chiar suntem in secolul XXI sau am nimerit in masina timpului, ajungem la Negru-Voda si de acolo drumul spre Mangalia pare firesc. Pentru cunoscatori exista si un drum care ajunge direct la Santierul Naval, inainte de 2 Mai, fara a trece nici macar prin Mangalia. Oricum, locurile sunt superbe, si drumul constituie o alternativa excelenta la aglomeratia si nebunia de pe Autostrada Soarelui, totul e sa nu te grabesti si sa mergi in ritmul in care se poate pe acele drumuri pietruite si admirind peisajele salbatice.
Am ajuns din nou in Vama, melodia a fost aceeasi. Mariana era tot acolo, berea la fel de rece, marea la fel de frumoasa, nisipul la fel de murdar, si totusi totul atit de frumos. Mult mai multa lume, mult prea multa lume. Dar pentru mine Vama ramine Vama, indiferent cita lume este, marea ramine mare, iar nisipul si algele ma asteapta din nou. Trenul cu vagoane cu nume de oameni cu care ai povestit, ai ris, ai plins, te-ai imbratisat sau te-ai sarutat in Vama vine din ce in ce mai plin spre casa. Sufletele alaturi de care ai pasit pe nisip, alaturi de care ai cautat cele mai frumoase scoici sau alaturi de care ai stat doar sa asculti marea si sa vezi soarele rasarind fierbinte de dupa plasele pescarilor sunt tot acolo... Iar trenul... da, trenul merge mai departe... ca vintul din Vama Veche... Si eu adun cite o scoica de fiecare data cind merg in Vama. Deja am 4 scoici de anul asta, iar vineri sper sa pot sa fug sa o caut pe a cincea.