Mineriada mea

Intr-o viata de om sunt multe lucruri pe care le uitam repede, dar si imagini, intamplari, personaje de care nu ne vom desparti niciodata. Nu putem sterge din memorie - oriunde ne-ar duce valurile vietii - imaginea parintilor ori a bunicilor aplecati asupra-ne, intinzandu-si aripile de closti ocrotitoare, suferind la durerile noastre, lacrimand in locul nostru.Nu putem uita boacanele copilariei ori vorba blajina a primului dascal. Vom pastra pentru totdeauna intr-un coltisor de memorie privirea dulce a fetei care ne-a facut sa ne infioram intaia oara, prizonieri in dulcea capcana intinsa de viata celor indragostiti.

Nu vom uita insa nici scenele tragice in care destinul ne-a rezervat rolul de martori. De exemplu, mineriadele anilor ‘90. In fiecare vara, cand se apropie 13-15 iunie, imaginile de atunci ne ravasesc memoria, la fel de proaspete si de vijelioase ca in zilele acelea bolnave. Am vazut multe atunci, acolo, in Piata Universitatii.Dintre toate barbariile - pe care le revad ca intr-un film manevrat cu telecomanda, inainte-inapoi -, trei povesti zguduitoare s-au fixat pe primul raft al memoriei. Doua le-am depanat in anii trecuti: „Femeia cu salamul” si „Copilul mineriadei”.

In prima, o bucuresteanca traia clipe de extaz cand minerii spargeau capete si trosneau oase („Scoteti-le ochii!”), dar a ramas impietrita cand a descoperit ca unul dintre tinerii stalciti in bataie era fiul ei...In cea de-a doua, o femeie insarcinata incerca sa-si apere pruncul din pantece, chircindu-se sub ploaia de lovituri. Dupa multi ani, am jubilat crezand ca i-am descoperit - pe femeie si pe copil - supravietuitori in jungla Capitalei, dar nici acum nu sunt sigur ca a fost o realitate pura sau una dintre multele iluzii ale vietii.Cea de-a treia imagine este legata tot de o femeie. Avea, probabil, in jur de 35 de ani. A facut imprudenta sa se revolte in preajma unui grup ce doborase la pamant un tanar: „Mai, oameni buni, nu-i mai dati in cap, ca-l omorati! Mai, oameni buni, sunteti crestini, aveti si voi copii...”.Desi o mana de om, a incercat sa-l prinda de brat pe un haidamac ce cauta pozitia ideala sa loveasca decisiv, cu coada sa de tarnacop. Fatala eroare: dupa o clipa de uluire, barbatul machiat strident cu praf de carbune si-a schimbat tinta.A incercat s-o izbeasca pe femeie peste cap, dar bata a zburat prin aer. Simtind, brusc, ca devenise tinta, femeia a luat-o la fuga. Din mijlocul Pietei s-a indreptat glont spre restaurantul „Dunarea”. Fuga sa le-a deschis multora pofta de haituiala. Simtisera mirosul prazii.Loviturile se succedau din toate pozitiile, iar grupul urmaritorilor se ingrosa precum bulgarele de zapada. La fiecare pas te asteptai ca femeia sa se prabuseasca. A rezistat insa eroic, pana pe scarile de la „Dunarea”.A mai apucat sa-i vada pe cei ce pazeau intrarea, din spatele usilor din sticla transparenta: inalti, prezentabili, imbracati la patru ace. O bestie a prins-o de umar. Femeia s-a smuls, disperata, lasandu-si camasa alba in mainile vanatorului.A urcat treptele, cu sanii goi si cu vanatai oribile la vedere, si i-a implorat pe barbatii eleganti, la patru ace, sa-i deschida usa. Nu i-au deschis-o! Si nici n-au schitat vreun gest cand femeia s-a prabusit sub ploaia de lovituri care - multumim, domnule Iliescu! - instaurau democratia...

Evenimentul Zilei, Grigore Cartianu, 14 iun 2007