Din nou Vama...

Soarele arzator de iunie ma impinge din nou de la spate: "Fa-ti bagajul, ia doi blugi si slipul cu tine si fugi in Vama ! O sa mori de cald in Bucuresti !". Il ascult, ma sui in masinuta si fug iarasi spre cel mai frumos loc din sufletul meu. M-am plictisit de autostrada, nu mai vreau sa alerg cu pedala la fund pe panglica cenusie si fierbinte, nu mai vreau sa aud vocea ursitoarei soptind "Hai calca pedala, te-astept in furtuna !". Iau drumul de la capat si la Lehliu fac dreapta, luindu-mi la revedere de la autostrada. E drumul care imi place cel mai mult si pe care il folosesc atunci cind nu ma grabesc si cind vreau sa imi priasca condusul, fara sa dau atentie tuturor mojicilor care au dat si ei de o masina si carora li se pare ca toata strada e a lor. Dupa 50 de km de dealuri micute, ocolesc Calarasiul si ajung la Ostrov, locul unde se trece Dunarea cu bacul. Avem noroc, suntem a 11-a masina si pe bac incap 15, asa ca vom incapea pe primul. Totusi avem timp de un suc rece, deja sunt 35 de grade desi nu e decit 11 si ceva. Dunarea e la fel de frumoasa cum o stiu, cum o lasasem de 1 Mai la Cazane si sper sa o revad vara asta si in Delta. Pe partea cealalta, aceleasi blocuri cenusii ale Silistrei, acelasi peisaj dezolant cu un avion parcat in fata unor blocuri si care inspira o saracie lucie. Urc masina pe bac si traiesc starea acea frumoasa de a fi cu masina pe apa, nu pe pamint. Apele verzui ale Dunarii valuresc pe sub noi, dar stiu ca suntem prieteni si o sa aiba grija de noi sa ajungem pe malul celalalt. Le explic celorlati misterul zonei, cum se face ca desi Dunarea e granita naturala dintre Romania si Bulgaria, noi o trecem si ajungem tot in Romania. Iata-ne pe partea cealalta. Trecem si pe linga punctul de frontiera, dar raminem pe meleagurile noastre, pentru ca, chiar daca mi-a venit ideea sa o luam prin Bulgaria, pe la Balcik, nu toti aveam buletinul la noi. Suntem la citiva metri de blocurile din Silistra, dar intre noi e un gard inalt. Horica e foarte nemultumit de acest gard si nu intelege ce rost isi mai are el acum, cind cu totii suntem un UE. Mie mi se pare ca, atita vreme cit inca nu exista trecere libera intre cele 2 tari ci inca mai suntem macar legitimati, isi are inca rostul. Si iata-ne in Sudul Dobrogei.
Dintr-o data am intrat in alta lume, pe niste tarimuri pe care eu le mai stiam, dar care oricum m-au uimit si pe mine prima data. Am avut senzatia ca cineva a dat brusc timpul inapoi si am ajuns in Romania anilor 1800. Sate vechi, prapadite, oameni saraci, drumuri pietruite. Daca ai noroc, intilnesti o masina la o jumatate de ora, iar prin toate satele lumea se uita la masina ca la ceva nemaivazut. Semnal la telefonul mobil nu exista, satele sunt rare, dar intre ele peisajele sunt de vis. Colinele Dobrogei, pline de vii, serpentine care te duc cu gindul la munte nu la mare, turme de oi tolanite la umbra cite unui copac, lanuri de floarea soarelui toropite de caldura. Oameni sarmani, dar muncitori, arsi de soare, sate cu nume turcesti sau tataresti. Placerea mea nu e sa urmez DN3 si sa ajung la Constanta ci sa merg pe drumuri care nu exista pe harta, prin Baneasa, Dobromir si Vaioaga, tinind granita cu Bulgaria. Dupa citeva ore de mers prin soarele incredibil al unei parti incredibile din Dobrogea, prin niste locuri care te fac sa te intrebi daca chiar suntem in secolul XXI sau am nimerit in masina timpului, ajungem la Negru-Voda si de acolo drumul spre Mangalia pare firesc. Pentru cunoscatori exista si un drum care ajunge direct la Santierul Naval, inainte de 2 Mai, fara a trece nici macar prin Mangalia. Oricum, locurile sunt superbe, si drumul constituie o alternativa excelenta la aglomeratia si nebunia de pe Autostrada Soarelui, totul e sa nu te grabesti si sa mergi in ritmul in care se poate pe acele drumuri pietruite si admirind peisajele salbatice.
Am ajuns din nou in Vama, melodia a fost aceeasi. Mariana era tot acolo, berea la fel de rece, marea la fel de frumoasa, nisipul la fel de murdar, si totusi totul atit de frumos. Mult mai multa lume, mult prea multa lume. Dar pentru mine Vama ramine Vama, indiferent cita lume este, marea ramine mare, iar nisipul si algele ma asteapta din nou. Trenul cu vagoane cu nume de oameni cu care ai povestit, ai ris, ai plins, te-ai imbratisat sau te-ai sarutat in Vama vine din ce in ce mai plin spre casa. Sufletele alaturi de care ai pasit pe nisip, alaturi de care ai cautat cele mai frumoase scoici sau alaturi de care ai stat doar sa asculti marea si sa vezi soarele rasarind fierbinte de dupa plasele pescarilor sunt tot acolo... Iar trenul... da, trenul merge mai departe... ca vintul din Vama Veche... Si eu adun cite o scoica de fiecare data cind merg in Vama. Deja am 4 scoici de anul asta, iar vineri sper sa pot sa fug sa o caut pe a cincea.

Sibiu 2007

Sibiul a fost desemnat pe 27 mai 2004 in urma votului final al Consiliului de Ministri ai Culturii din Uniunea Europeana drept Capitala Culturala Europeana (CCE) pentru anul 2007, titlu pe care il imparte cu Luxemburg. Tema aleasa de Sibiu/Hermannstadt pentru Programul Sibiu 2007 isi propune sa prezinte profilul multicultural al acestui oras vechi de opt secole, sub deviza "City of Culture – City of Cultures".

De sute de ani, cetatea Sibiului s-a situat in calea invaziilor din Evul Mediu, al conflictelor si razboaielor. De aceea, in acele vremuri tulburi orasul isi intimpina vizitatorii cu ziduri de aparare solide si porti inchise. O legenda spune ca acum 800 de ani fondatorii orasului au trasat locul viitoarei asezari cu doua sabii - arme ce se pot vedea astazi in stema istorica a orasului. Sabiile din Evul Mediu au disparut de mult si orasul si-a deschis larg portile spre lume si a devenit adapost pentru oameni de culturi diferite, care vorbeau limbi felurite si impartaseau credinte diferite. Secolele in care au trait pasnic laolalta pe aceste meleaguri au adus tot mai aproape diversele comunitati etnice, pina la modelul de convietuire din ziua de azi. Sibienii sunt oameni calzi si ospitalieri. Ei isi primesc vizitatorii cu bratele deschise fie ca acestia vin sa-si stabileasca o afacere aici sau vin ca turisti dornici sa cunoasca mai bine mostenirea culturala si sa petreaca clipe de destindere.

Ocazia oferita Sibiului de a deveni Capitala Culturala Europeana a insemnat o sansa pentru sibieni de a-si prezenta orasul, modul de viata si realizarile, intr-un program complex si atractiv. Manifestari culturale, stiintifice, sportive, expozitii, concerte, parade, show-uri cu opera, dans, lumini si trupe rock in Piata Mare, happening-uri, festivaluri de teatru, film, arta stradala, excursii pe teme culturale, concerte de orga, festivaluri folclorice. Multiculturalism, caracter european, ingemanare de culturi, istorie. Asta inseamna Sibiul in 2007 si am fost tare bucuros sa ajung, chiar daca atit de spontan si pentru atit de putin timp, sa il vad.

Cunoscut in germana sub numele de Hermannstadt, Sibiul a fost dintotdeauna cel mai important centru al minoritatii germane din Transilvania. Chiar si in zilele noastre, aici se afla cea mai mare comunitate germana din Romania si un spirit german inca se mai simte in oras. Conform legendei, copiii pierduti din Hamelin au iesit din pesterile ‘Almasch’ in Transilvania, undeva aproape de actualul Sibiu. Aceasta este explicatia romantica a unui fenomen inedit prin care pe aceste locuri a aparut un popor cu par blond si ochi albastri, care vorbea germana si urma obiceiurile unor popoare aflate la mii de kilometri departare. In realitate, cetatile si satele fortificate din Transilvania au fost ridicate in secolul XII de catre imigranti veniti din zona vaii Moselle, cunoscuti sub numele de saxoni.

Astazi, Sibiul se prezinta ca o adevarata capitala culturala si turistica a Romaniei, atragand turistii prin farmecul sau medieval, prin minunatele frumuseti din imprejurimi, prin mincarurile si traditiile locale si prin fermecatorul decor natural. Orasul Sibiu este considerat pe buna dreptate ca fiind unul dintre cele mai frumoase si bine conservate orase istorice din Romania si Europa, cu un patrimoniu arhitectural care se intinde pe 80 de hectare. Cetatea medievala a Sibiului, ramasa intacta dupa doua razboaie mondiale si neatinsa de regimul comunist, pastreaza inca spiritul si atmosfera secolelor de mult apuse.

Imprejurimile Sibiului, dintre care zona etnografica de o inestimabila valoare culturala cunoscuta sub numele de 'Marginimea Sibiului', unde poti ajunge cu tramvaiul electric (al doilea din Europa), statiunea Paltinis (statiunea montana romaneasca cea mai veche si situata la cea mai mare altitudine - 1440m), muntii Fagaras de la Transfagarasan pina la Valea Oltului si satele sasesti din jur, contribuie intr-o si mai mare masura la reputatia Sibiului de cea mai importanta destinatie turistica din Romania.

Strazile si pietele orasului istoric, cu arcadele lor gotice, casele in stil renascentist si elegantele biserici baroce, cladirile in stil art Nouveau, Piata Mica, Piata Mare, frumosul Muzeu Bruckenthal - toate acestea m-au facut sa indragesc Sibiul de cind l-am vazut prima oara. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost arhitectura - aceleasi case de piatra, cu acoperisuri de tigla, perfect aliniate de-a lungul strazii. La fel ca la Brasov sau Sighisoara - acelasi parfum medieval de Europa Centrala, total diferit de restul Romaniei. Sibiul are o atmosfera distinct medievala, iar daca nu ar fi limuzinele de pe strazi sau magazinele luxoase, ar fi simplu sa-ti imaginezi ca te-ai intors in timp. Ar fi nevoie de pagini intregi pentru a enumera toate frumusetile pe care le ofera orasul. Cel mai bine este sa le descoperi singur si sa te bucuri de fiecare surpriza pe care o poti gasi la fiecare colt, ridicind colbul de pe aceste strazi stravechi. Sibiul e un muzeu in aer liber, iar o plimbare pe vechile strazi pietruite iti ofera ocazia sa vezi indeaproape vestigii ale unei epoci. Orasul are doua nivele: Orasul de Sus, unde se afla majoritatea obiectivelor istorice ale Sibiului, si orasul de Jos, legate prin Podul Mincinosilor ("Liegende Brucke" - primul pod metalic din Romania) si Pasajul Scarilor, construit in secolul al XIII-lea.

Piata Mare este centrul istoric al Sibiului, care a fost mentionata pentru prima data in 1411 ca fiind o piata de porumb. Ca in cazul majoritatii pietelor centrale din orasele medievale, acesta este locul unde aveau loc intilnirile publice -- dar si executiile publice. Piata Mica este inconjurata de cladiri medievale bine conservate, majoritatea locuinte si ateliere ale mestesugarilor, si ofera acces rapid la muzeele etnografice.

Sibiul mi s-a parut trist anii trecuti, imbracat in schele si plin de santiere care vizau transformarea si renovarea lui, dar ceea ce a iesit arata tare bine. E atit de frumos sa hoinaresti prin centru, prin zona pietonala, sa te asezi la una din zecile de terase, sa bei o bere si sa te uiti la oameni, sa vezi figuri destinse si oameni lipsiti de griji... Mi s-a parut absolut senzational si m-am simtit cu adevarat ca intr-o capitala europeana, fie ea si culturala din Romania. In noaptea de simbata spre duminica, la 12 noaptea, era o forfota de nedescris. Si multi iubitori ai rock-ului gothic, printre care si amicii mei care se delectasera in acea seara cu "Gathering", "My Dying Bride" si "Within Temptations". Dar si multi turisti din Germania, Belgia, Olanda sau capitala culturala infratita Luxemburg. Multi tineri care nu aveau poate nimic in comun cu rockul gothic. Dar si multi sibieni trecuti de 50 de ani care se simteau bine plimbindu-se la ora respectiva, oprindu-se la o terasa pentru o bere, un frappe sau un cocktail cu umbrelutza. Desi era ora 12 noaptea, era foarte greu sa gasesti o masa libera. Si totusi... Atita relaxare, atita calm si niste priviri atit de linistite. Oameni care se bucurau ca traiesc si care stiau sa faca si altceva decit sa se uite la "Surprize, surprize". Mi-am dat seama cit de mult imi lipseste asa ceva in Bucuresti. Centrul istoric e o tiganie manelistica unde se vind blugi turcesti si seminte, si doar "Carul cu bere" te face sa te simti bine. Ne lipseste foarte mult o zona pietonala cu zeci de terase una linga alta, unde sa poti minca niste papanasi sau bea o bere la orice ora, unde sa poti sta cu prietenii uitind notiunea timpului, sau unde sa mearga cu placere si parintii nostri.

Iar in Bucuresti, totul se intimpla prea repede, nimeni nu mai are rabdare, ziua ar trebui sa aiba minim 40 de ore, si intreaga noastra viata e o fuga. Fugim pe contrasens ca sa ajungem mai repede, nu mai avem timp pentru noi, nu ne mai facem acele mici placeri ale vietii pentru ca nu avem timp si suntem pe fuga.O opozitie atit de flagranta fata de calmul ardelenesc, fata de modul molcom in care se intimpla totul. Liniste, calm, seninatate, buna-voie, boemie. Lucruri pe care le regasesti doar in anumite oaze de putina lume stiute din Bucuresti, dar omniprezente in Sibiu, Brasov sau Sighisoara. Noi ne grabim atit de mult ca sa ajungem... Dar oare unde vrem sa ajungem ? Nu cumva ne grabim atita ca sa ajungem intr-un loc ca Sibiul, unde sa ne simtim bine uitindu-ne pur si simplu la oamenii din jurul nostru ?

Una peste alta, statutul de Capitala Culturala Europeana a schimbat Sibiul fata de cum il mai vazusem eu anii trecuti, si l-a schimbat in bine. Am stat doar citeva ora si am dormit o noapte, in mod cert vreau sa mai ajung acolo anul asta si va sfatuiesc pe toti sa il includeti in itinerariile voastre din 2007, pentru ca va va incarca din plin bateriile cu un cocktail de parfum medieval, arhitectura gotica, cultura, traditie, calm si lipsa de griji, si sigur va va face sa mai luati un pic piciorul de pe pedala de acceleratie a vietii traite pe contrasens. Sibiul ne asteapta pe toti sa-i descoperim muzica, dansul, teatrul, artele vizuale si toate celelalte evenimente ale acestui an.

Genialul Toma

Mi s-a facut un dor nespus de el, de zeul risului la romani, de inegalabilul Toma Caragiu.

Ce-am vazut noi la el? Sa fi fost doar o masca? Sa fi confundat noi atit de tare omul cu personajele pe care le-a jucat? Sa-i fi pictat noi insine zimbetul pe chip, chiar si atunci cind poate nu-i era locul? Poate, pentru ca nu exista, am inventat noi un zeu al risului si i-am dat fara sa vrem chipul lui Toma. Si poate Toma, vazind ca ne face fericiti asa, si ce bine ii parea, s-a ascuns cu buna stiinta indaratul fetei pe care noi ne-o doream. Si noi l-am devorat! Caci clovnul nu are voie sa fie trist niciodata! Pentru el nu exista culise, iar el nu asteapta la arlechin intrarea in scena pentru ca noi vrem ca intreaga lume sa-i fie o scena! Unde altundeva sa se mai poata odihni... Sau, poate pur si simplu, nu voia sa-si faca publice neimplinirile. Nici macar prin poezie. In fond, nu incerci si tu asta? Nu vrei si tu cu tot dinadinsul sa pari fericit de dragul unora sau in ciuda altora? Dar prin matasea sub care forfotesc clovni tristi, femei bizare, tineri melancolici, se dau de-a dura planete si izbucnesc fastuoase incendii de lumina, isi face loc o lacrima. Tomita i-a facut pe oameni sa rida, desi era de o tristete incurabila. Din dragoste pentru ei a facut-o. Iar ca actor fost obsedat de rolul de clovn, visind pina-n ultima clipa a vietii sa intre in pielea unui arlechin. Din pacate, nu stia ca-l jucase de foarte multe ori. Sau poate stia... E adevarat, doar pe scena vietii. Si-a jucat insa destul de prost propria moarte. In filmul "Actorul si salbaticii", trebuia neaparat sa moara. Dupa cum avea sa descopere si regizorul, Manole Marcus, Toma Caragiu nu stia, nu putea! Ii placea sa traiasca. Voia sa traiasca, rizind c-un ochi si plingind cu celalalt… A parasit scena cand aplauzele erau la apogeu. Au trecut 30 de ani de atunci. Iar noi descoperim abia acum ceea ce el stia: "Mortii ne lipsesc de la un timp dintre noi…"

Petrecerea continua:

Fabula:

Asa-i in tenis

Omul cu sopirla

O brad frumos

Toma si nevasta

Iadul

Un telefon discret

Baletul:

Mos Gerila

Administratorul de bloc

Snobul

Nehotaritul

Transfagarasan

O noua zi de vineri de vara... Gindurile imi umbla brambura, la suberecul din Vama, la scoicile culese pina acum si la macii care s-au scuturat, la rasarit, la algele care sper sa fi disparut... Da, vreau la mare, dar nu am cu cine sa merg. In timp ce navighez pe net prin revista presei economice si nu numai, citesc ca fapt divers ca s-a deschis Transfagarasanul. Imi aduc aminte ca toata primavara mi-am dorit sa ajung acolo sa vad hotelul de gheata, si mereu a intervenit cite ceva :( In fine, imi promit ca oricum o sa ajung anul asta si pe acolo, dar acum vreau la mare !

Trece ziua, seara ies la o Silva Bruna la Pardon si incerc sa-l conving pe un amic ca daca plecam simbata dimineata, va fi exact ce trebuie. Prognoza meteo: 35 de grade in Bucuresti. Nu pot sa stau ! Ora 21. Suna telefonul. Amicul Bobo. "E concert la Sibiu, festivalul Artmania, o parte din gasca e deja acolo si parca am merge si noi, dar nu stim. Si daca mergem, vrem pe Transfagarasan. Ce zici ?". Hmm, suna bine, dar cer timp de gindire. Daca totusi plec la mare. La ora 22 sun inapoi, hotarit: "Transfagarasan ? Suna bine !". Amicul isi cam pierduse din entuziasm. Eu: "Hai, mi-ai inoculat microbul, hai sa o facem. Nu ne place, ne intoarcem". Deal done. Mai beau citeva beri si fug acasa sa ma odihnesc, ca, deh, am promis ca imi asum si rolul de sofer.

Simbata. Ora 11. Orasul deja arde, e sufocat de gaze de esapament, asfalt si beton. Ne tirim spre autostrada. Trecem prin Pitesti, ne oprim la Curtea de Arges, sa ne reculegem la Manastirea ridicata de Neagoe Basarab in 1517, care a dat neamului nostru frumoasa legenda a Mesterului Manole, care a ingropat-o pe Ana la temelie pentru ca ceea ce construia ziua sa nu se mai prabuseasca noaptea. Foame, gasim un restaurant sirbesc si descoperim deliciile bucatariei vecinilor din sud-vest. O luam incet-incet din loc. Ajungem in cheile Argesului, care si-a facut drum ferastruind peretii inalti, muntosi si pe un pinten stincos se zaresc ruinele cetatii Poienari, atribuita de traditie domnitorului Vlad Tepes. Am urcat acum vreo 5 ani acolo si e superb, dar cele aproape 1.500 de trepte par acum usor cam multe pentru plaminii mei de fumator inveterat. Dupa citeva serpentine, intram intr-un tunel.

Iesim din tunel. Barajul Vidraru. Impunator ca intotdeauna. In stinga, lacul proiecteaza imaginea muntilor din zare si se asorteaza imperial cu padurile de brazi care il inconjoara. In dreapta e haul. Si o masinarie ciudata, pe care nu o mai vazusem pe acolo. Ma apropiu si vad ca este o platforma de bungee-jumping, cu o adincime de 166 de metri. Wow. Nu stiu de ce, dar oricit as iubi eu adrenalina, parca nu ma vad sarind de la inaltimea aia. Efectiv nu ma imaginez sarind in gol de acolo. Desi sunt sigur ca are fun si adrenalina. Oricum, locurile sunt superbe, cladirea de inaltimea unui bloc cu sase etaje parca ma invita sa urc, dar e cam tirzior asa ca refuz. Statuia energeticianului cu cele doua fulgere in miini strajuieste maiestuos imprejurimile ca un imens om de tinichea. Apele verzui ale lacului imi aduc pentru un moment aminte de mare. Vad hotelul plutitor si imi propun ca odata sa imi petrec o noapte in el, sa dorm pe apa si nu pe pamint, la fel cum am facut-o si in Delta. Sunt sigur ca senzatia e la fel de intensa. Citeva priviri aruncate in zare, spre muntii din departare, din masivul Fagaras, locul spre care ne indreptam noi.

Lacul Vidraru e un lac de acumulare creat de barajul Vidraru pe riul Arges in 1965. Constructia barajului a durat mai mult de 5 ani. In cifre inseamna 42 km de galerii subterane, 1.768.000 metri cubi de roca excavata, 930.000 metri cubi de beton turnat, 465.000.000 metri cubi volum total, 870 de hectare suprafata si 14 km lungime, locul 5 in Europa, 166 metri inaltime si 307 metri lungime. Constructia se sprijina pe versantii muntilor Pleasa si Vidraru. Turbinele si generatoarele electrice ale hidrocentralei asigura o productie de energie, intr-un an hidrologic mediu, de 400 GWh/an. Lacul s-a incadrat superb in peisajul natural al zonei, parind a fi de cind lumea acolo. Conturul dantelat al lacului e marcat de soseaua care il inconjoara.

In timpul regimului comunist, accesul in zona era de multe ori restrictionat deoarece veneau Ceausestii, in special la cabana Valea cu Pesti, cabana de suflet a lui Nicu Ceausescu, care venea deseori cu prietenii la niste chefuri monstru. La 1560 metri altitudine este cabana Capra, deasupra limitei golului alpin, intr-un cadru superb si pitoresc, si unde Nicolae Ceausescu venea la vinatoare de capre negre. Chiar pe malul lacului este cabana Cumpana, care are si un camping si se afla tot intr-un cadru pitoresc, e un loc unde turistul vine ca la mica mare de la munte.

De la baraj sunt doua variante: ocolit lacul prin stinga, prin tunelul de linga baraj si pe la cabana Cumpana, dar nu am incercat niciodata drumul asta pina acum, poate pentru ca e neasfaltat, sau prin dreapta lacului, unde deja ne aflam pe Transfagarasan. De fapt "Drumul peste Fagaras", rezultatul unei sume intregi de eforturi concretizate in cifre care probabil depasesc chiar si imaginatia unui constructor profesionist, incepe in comuna Arefu, din "umarul sting" al barajului Vidraru si se termina la intersectia cu DN1, in Cirtisoara, avind 91,5 kilometri lungime. Prin derocari s-au dizlocat si manipulat nu mai putin de 3 milioane de tona de stinca. S-au executat terasamente in volum de 1,5 milioane metri cubi, 830 de lucrari transversale, din care 27 de viaducte si poduri si 290 mii metri cubi de zidarie. Drumul cel mai spectaculos din tara asta, care trece pe la peste 2000 m altitudine peste muntii Fagaras, strabatind masivul de la nord la sud prin trecatoarea Bilea (desi trebuie neaparat sa ajung si pe DN 67C sau Transalpina, care inteleg ca e foarte putin cunoscuta, foarte izolata, dar care ofera niste peisaje mirifice si e mult mai spectaculoasa), practicabil doar 3 luni pe an, de la topirea ultimei zapezi in iunie pina la prima zapada din septembrie. In perioada in care crestele muntilor nu sunt acoperite cu zapada si nu exista riscul de avalanse, Transfagarasanul isi ofera privelistile superbe tuturor celor care iubesc muntele si peisajele frumoase. Spre deliciul meu, drumul spre Bilea inca mai e presarat cu ghetari si troiene de zapada ramase de la ultima ninsoare din aprilie.

Sunt atit de multe de spus despre Transfagarasan. Am aflat ca s-a nascut in acelasi an cu mine, in 1976 si a fost construit numai in 4 ani (cred ca acum ar dura 400 de ani pentru a construi ceva asemanator, daca 35 de km de autostrada la cimpie au durat 5 ani). Drumul era considerat un drum de importanta strategica. De fapt scopul lui Ceausescu a fost de a folosi soseaua pentru a trece Fagarasul cu tancurile in cazul unei invazii "rosii" sau "hortiste" pentru a apara Transilvania si a-i lua prin surprindere pe "inamici". Peste 30 de soldati si-au pierdut viata in aceasta munca sisifica.
Partea de pina la Bilea, cea aflata sub jurisdictia autoraitatilor din Arges, se carcaterizeaza printr-un drum infect, unde iti poti rupe masina foarte usor. Parca totusi e ceva mai bine decit anul trecut, in sensul ca au mai peticit pe ici pe colo... Semnele unei furtuni de creasta se vad undeva la mijlocul drumului, suvoaie de apa ce coboara de pe munte au blocat drumul cu noroi, crengi de copaci si tot ce au mai prins si maturat in drumul lor, asa ca asteptam rabdatori un escavator care degajeaza drumul. Restul gastii e la Bilea si aflam ca au plecat de acolo din cauza unei ploi care nu dadea nici un semn ca s-ar mai opri. Nici cu parapanta nu s-au putut da... Incepe si la noi ploaia, dar se pare ca e dupa sufletul omului - in 3 minute se termina... Ne-au stropit doar citeva picaturi de ploaie.

Trecem de portiunea de padure si vedem crestele inzapezite. Am ajuns la Piscu Negru. Ajungem in portiunea mea favorita si bucata cea mai spectaculoasa - zona de pasune alpina. Drumul in trepte foloseste serpentine in ac de par si rampe de pina la 10%, fiind o provocare pentru orice masina (fosta mea batrinica Nova si-a dobindit titlul de masina doar dupa ce a reusit acum 4 ani sa ma duca pina la Bilea...). Drumul are mai multe tunele si viaducte decit orice alt drum din Romania iar peisajul este magnific. Odata ajuns aici, surprinzi o latura a Romaniei care depaseste tipicul frumosului. Este un tinut al splendorii si al privelistilor ametitoare, acolo, la imbinarea verdelui de iunie cu albul ultimei zapezi si cu turcoazul infinit al cerului. Romania vazuta de la inaltime. Mi-am dorit o viziune cu totul speciala, asa ca voi conduce artistic... mai merg citeva sute de metri, ma mai opresc sa admir superbitatea muntilor din jur, sa mai fac o poza si sa vad ochiurile de zapada aruncate peste tot. Soseaua se unduie dintr-o parte in alta, iar eu urc agale, ametesc pe serpentinele transfaragasene si ajung la marea de aer bleu, irizat, la vintul indraznet dar binefacator al Fagarasilor. La cascada Capra oprim si coborim ca si toata lumea, iarasi multe poze... Reusesc sa fac o poza cu masinuta mea avind pe fundal un munte de zapada...

Ajungem la tunelul dinainte de Bilea, cel in fata caruia trebuie sa faci stinga imprejur daca drumul e inchis. Are aproape 900 de metri si este tunelul crepuscular, in care intri intr-un anotimp si iesi in altul. Aici drumul strabate pe dedesubt culmea principala, suntem chiar sub virfurile Moldoveanu si Negoiu, cel mai inalt loc din Romania. Suntem sub acoperisul Romaniei. Tunelul nu e luminat artificial, are 4.4 metri inaltime, 6 metri latime si un trotuar de 1 metru latime. Aerisirea se face natural, datorita curentilor puternici de aer ce strabat tunelul. Intotdeauna cind ieseam din acest tunel, ajungeam intr-o cu totul alta lume, intr-un alt anotimp. Nivelele de temperatura de la cele doua capete ale tunelului sint foarte mari. Nu de multe ori se intimpla ca pe parte sudica a tunelului sa fie soare si 15-20 grade iar la iesirea din el, pe partea nordica temperatura sa fie sub 0 si sa ninga.

De data asta insa, surpriza... e cam la fel de senin, poate un pic mai frig, dar e prima oara cind ajung la Bilea si e senin, nu ploua, nu e ceata, pot sa stau afara si sa fac multe poze, caci ochiul magic al aparatului are materie prima din belsug. Zapada e multa iar iubitorii sporturilor de iarna se simt ca acasa. Vad un cuplu de schiori, un baiat cu placa si imi aduc aminte ca la Bucuresti sunt 35 de grade :) Peisajul pare desprins din filme, cu multa zapada si lacul rece si linistit. Si ce-ar fi mers o cana de vin fiert cu scortisoara, dar mai am de condus... Terasa cabanei iti da senzatia ca zbori intr-o lume de basm, atit de reala, incit parea imaginara...

Singurul lucru care nu imi place pe Transfagarasan sunt toti buticarii aia de la iesirea din tunel de la Bilea, care iti dau senzatia ca ai ajuns in bazar, nu la 2000 m altitudine. Cred ca ar fi cazul sa fie evacuati de acolo, sa lase zona libera pentru incintarea ochiului si a sufletului si sa-si mute bazarul la Bilea Cascada sau chiar la Curtea de Arges. Este o senzatie tare ciudata, atunci cind iesi din tunel, dupa ce ai urcat pe fata sudica numai prin gol alpin salbatic sa te trezesti dintr-o data in plin bazar. Cine are nevoie de porumb fiert, copt, prajit sau alte prostii sa si le procure din alta parte, nu din creierul muntilor.

Lacul Bilea este un lac glaciar, declarat monument al naturii si este unul dintre cele mai mari lacuri din Muntii Fagarasului, avand o suprafata de 120 hectare, o lungime de 360 m, o latime de 240 m si 11 m adincime. Lacul este situat la altitudinea de 2034 m, intr-un circ glaciar, fiind cuprins intre Defileul Oltului si poalele Muntilor Piatra Craiului.

Intrucit vremea a tinut cu noi, peisajele iti taie respiratia. Lacul e straveziu si rece. Apa limpede si linistita a lacului este o oglinda imensa si tot ce este in jur isi vede imaginea dublata in apa. Muntii cu zapada vin de sus si par ca se continua in lac. Cabana Bilea are si ea o sora geamana, dar intoarsa cu fundul in sus. Totusi reflectia fisiilor de zapada de pe stincile superbe este cu adevarat magnifica si nu poate fi exprimata in cuvinte. Trebuie sa fii acolo si sa vezi. Imi imaginez cum poate sa fie sa stai la fereastra cabanei si sa privesti in jur, sa contempli ore intregi fiecare coltisor din perimetrul vizual. Soarele straluceste si apune superb peste munte. Superbitatea locurilor ma duce cu gindul la un peisaj din Alpii elvetieni. Sau poate o statiune izolata de schi din Austria ? Un loc aproape de cer si categoric rupt din rai. Exista raiul pe pamint ? Daca da, probabil e aici, la Bilea. Si pentru ca a fost prima data cind Bilea m-a intimpinat cu soare si cerul de un azur visator este inflacarat de ultimele raze ale soarelui care apune, totul a fost superb, superb, superb... Ceea ce a prezentat natura in aceasta zi de mijloc de iunie a fost de ajuns pentru ca fiecare simtamint al meu sa fie la apogeul fericirii de a fi acolo. Peisajul inaltator si senzatia de libertate, in care parca iti vine sa te cateri pe stinci sa ajungi si mai sus. Stairway to heaven. E mirific.

La coborire, pe partea nordica (sau transilvaneana) a drumului... peisajul e si mai spectaculos... curbele in ac de par se succed una dupa alta, firele si stilpii de telecabina ne insotesc, iar in zare se vede insorit Ardealul. Nici nu iti dai seama la coborire cind ai ajuns la Bilea Cascada, desi mergi incet, pentru ca tenatia e foarte mare sa nu fii atent la drum ci la peisajele minunate din jurul tau. Fiecare colt de stinca si fiecare fir de iarba are povestea lui si o poate povesti celui care iubeste natura si muntele si farmecul si salbaticia zonei. Trebuie sa amintesc si cu aceasta ocazie diferenta imensa de calitate a soselei intre partea sudica si partea din Ardeal - exemplar intretinuta.

Din pacate timpul trecea si nu am putut zabovi atit cit as fi vrut in fiecare locsor care se cerea fotografiat pentru ca amintirea lui sa dainuiasca mai mult decit pe retina calatorului grabit, iar punctul terminus al expeditiei - capitala culturala europeana 2007 - Sibiu, era inca departe. Cu mult regret, asemenea copiilor care cu greu se desprind de la joaca, am parasit aceste colturi de rai , imbatati de aerul ozonat si de atita frumusete si am luat-o la drum, am trecut pe linga Vama Cucului, am intrat in frumosul sat Cirtisoara... si iata-ne la DN1... (despre Sibiu, intr-un blog viitor...)

Transfagarasanul e unic din orice punct de vedere... drumul, serpentinele, viaductele, cascadele, lacurile, stincile, peisajele. Odata ajuns in acest paradis nu-ti mai vine sa pleci, cu adevarat iti incarci bateriile cu multa energie si retina cu mult frumos. Iar cind in Bucuresti sunt 35 de grade la umbra si la numai 250 de kilometri e zapada multa si e frig, iar daca ai noroc de soare, poti obtine un bronz incredibil... Iar bucuria ochilor devine si incintarea sufletului, minunatia si salbaticia naturii te coplesesc si te pierzi in multimea de superlative, nereusind sa mai murmuri altceva decit "superb" si sa-ti promiti ca vei reveni cu prima ocazie. Este unul dintre cele mai frumoase locuri din tara si este unul din putinele lucruri pentru care trebuie sa multumim epocii de aur si mult-iubitului conducator - ca s-a construit aceasta sosea, chiar daca cu mari sacrificii umane. Dar totodata cred ca este locul care l-ar face si pe Dumnezeu mindru de creatia lui. Maretia si semetia muntilor te impresioneaza extraordinar de mult... te uiti cu admiratie de jur imprejur si efectiv te trec fiori! Cat despre drum, Transfagarasanul, acesta serpuieste de-a lungul vaii, reprezentind parca victoria omului asupra unei naturi ce s-a lasat extrem de greu imblinzita si inca nu pe deplin... Iar natura merita vazuta cu ochii proprii, nu din reportaje sau bloguri, nu din poze (oricit de reusite ar fi ele) si nu din povesti.

"Calatorule , cind pasii te vor purta printre munti cu paduri de conifere si foioase, dealurile cu pasuni, finete si livezi de pomi fructiferi, cimpii, riuri repezi de munte, lacuri cu ape dulci si sarate, datatoare de sanatate, printre multe alte daruri cu care natura ne-a binecuvintat, poti sa poposesti multumit fiindca ai ajuns la noi, loc de interferenta dar si de unire, a drumurilor ce au legat provinciile istorice romanesti, spatiu de circulatie si asezare a valorilor materiale si spiritualitate, vatra de straveche cultura si civilizatie romaneasca."

Mineriada mea

Intr-o viata de om sunt multe lucruri pe care le uitam repede, dar si imagini, intamplari, personaje de care nu ne vom desparti niciodata. Nu putem sterge din memorie - oriunde ne-ar duce valurile vietii - imaginea parintilor ori a bunicilor aplecati asupra-ne, intinzandu-si aripile de closti ocrotitoare, suferind la durerile noastre, lacrimand in locul nostru.Nu putem uita boacanele copilariei ori vorba blajina a primului dascal. Vom pastra pentru totdeauna intr-un coltisor de memorie privirea dulce a fetei care ne-a facut sa ne infioram intaia oara, prizonieri in dulcea capcana intinsa de viata celor indragostiti.

Nu vom uita insa nici scenele tragice in care destinul ne-a rezervat rolul de martori. De exemplu, mineriadele anilor ‘90. In fiecare vara, cand se apropie 13-15 iunie, imaginile de atunci ne ravasesc memoria, la fel de proaspete si de vijelioase ca in zilele acelea bolnave. Am vazut multe atunci, acolo, in Piata Universitatii.Dintre toate barbariile - pe care le revad ca intr-un film manevrat cu telecomanda, inainte-inapoi -, trei povesti zguduitoare s-au fixat pe primul raft al memoriei. Doua le-am depanat in anii trecuti: „Femeia cu salamul” si „Copilul mineriadei”.

In prima, o bucuresteanca traia clipe de extaz cand minerii spargeau capete si trosneau oase („Scoteti-le ochii!”), dar a ramas impietrita cand a descoperit ca unul dintre tinerii stalciti in bataie era fiul ei...In cea de-a doua, o femeie insarcinata incerca sa-si apere pruncul din pantece, chircindu-se sub ploaia de lovituri. Dupa multi ani, am jubilat crezand ca i-am descoperit - pe femeie si pe copil - supravietuitori in jungla Capitalei, dar nici acum nu sunt sigur ca a fost o realitate pura sau una dintre multele iluzii ale vietii.Cea de-a treia imagine este legata tot de o femeie. Avea, probabil, in jur de 35 de ani. A facut imprudenta sa se revolte in preajma unui grup ce doborase la pamant un tanar: „Mai, oameni buni, nu-i mai dati in cap, ca-l omorati! Mai, oameni buni, sunteti crestini, aveti si voi copii...”.Desi o mana de om, a incercat sa-l prinda de brat pe un haidamac ce cauta pozitia ideala sa loveasca decisiv, cu coada sa de tarnacop. Fatala eroare: dupa o clipa de uluire, barbatul machiat strident cu praf de carbune si-a schimbat tinta.A incercat s-o izbeasca pe femeie peste cap, dar bata a zburat prin aer. Simtind, brusc, ca devenise tinta, femeia a luat-o la fuga. Din mijlocul Pietei s-a indreptat glont spre restaurantul „Dunarea”. Fuga sa le-a deschis multora pofta de haituiala. Simtisera mirosul prazii.Loviturile se succedau din toate pozitiile, iar grupul urmaritorilor se ingrosa precum bulgarele de zapada. La fiecare pas te asteptai ca femeia sa se prabuseasca. A rezistat insa eroic, pana pe scarile de la „Dunarea”.A mai apucat sa-i vada pe cei ce pazeau intrarea, din spatele usilor din sticla transparenta: inalti, prezentabili, imbracati la patru ace. O bestie a prins-o de umar. Femeia s-a smuls, disperata, lasandu-si camasa alba in mainile vanatorului.A urcat treptele, cu sanii goi si cu vanatai oribile la vedere, si i-a implorat pe barbatii eleganti, la patru ace, sa-i deschida usa. Nu i-au deschis-o! Si nici n-au schitat vreun gest cand femeia s-a prabusit sub ploaia de lovituri care - multumim, domnule Iliescu! - instaurau democratia...

Evenimentul Zilei, Grigore Cartianu, 14 iun 2007

Iarasi in Vama...

Pe plaja din Vama Veche sunt corturi cu cite doi sau patru oameni, sunt oameni cu doua sau patru vise, sunt vise care tin cit doua sau patru valuri, sunt valuri care nu mai vin niciodata sau nu se mai sparg vreodata.

In Vama nisipul e plin de vise, regrete, povesti, pasi, siluete, amintiri, lacrimi, zimbete, imbratisari si declaratii de dragoste; oamenii vin sa le intilneasca in fuga fierbinte de vineri care se topeste spre o duminica lenesa si trista, cu lacrimi sau risete, cu nisip pe talpi, nori albi pe frunte sau fluturi prin stomac.

Nimic nu te impiedica sa imbratisezi plaja si sa te bucuri sau sa plingi cit toti oamenii care au pasit pe nisipul ei, ca intr-un imens si nefiresc interogatoriu. Ne spune Vama cind vom fi fericiti ? Urmele ramin si le luam cu noi pentru a le putea analiza in laboratoarele lucide de acasa. Raspunsurile nu le poti gasi in Vama, pentru ca Vama tace. Vama te ignora si te pune pe ginduri. Te obliga sa-ti gasesti raspunsuri in drumul spre casa, prin sate marunte, pe sosele coapte de soare, pe autostrada unde apune soarele, cu radare stridente la barierele dintre viata si moarte, pe unde trec tot felul de trenuri si inca ai prioritate tu, cu trenul tau cu vagoane cu nume de oameni cunoscuti in Vama.

In Vama se incarca si se descarca iluzii, confuzii, iubiri, indragosteli, suete, frustrari sau fericiri ascunse bine prin corturi, prin apa sau nisip, printre sticle si licori cu mai multe sau mai putine grade, prin ameteala valurilor, printre scoici sau in fata la Ovidiu. Iar vamesul este un batrinel simpatic pe care il tot vad in fiecare dimineata, seara, noapte, la fiecare rasarit sau apus, cind ma satur sa dorm in patul meu de acasa din cauza zgomotelor valurilor care se sparg in Vama din mine. Se poate sa fie zi, se poate sa fie noapte, se poata sa fie vara, la fel cum iarna poate fi. Vamesul e mereu acolo. Mosule ! Nea Timpule ! Te uiti si la mine in vagoane ? Hai ca ti-am blocat toata Vama. Se uita la mine si parca imi spune, cu un zimbet strengaresc: "Fugi, ca eu platesc! Treci, baiete, treci, ai grija de incarcatura. Restul conteaza mai putin.... Oamenii sunt atit de ascunsi, incit si mie la virsta mea imi vine greu sa-i mai descopar"

Cind e urmatorul tren ? "Trenul accelerat Bucuresti-Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5...." Sa sarim in el si sa ne vedem din nou sanatosi in Vama, iar la intoarcere vagoanele sa fie din ce in ce mai pline, sa traim din nou viata, sa ascultam din nou valurile spargindu-se de mal, nisipul sa fie ud, iar marea un pic amara... O scoica sa ne zgirie in mina dreapta, chiar si algele sa ne zgirie nitel. Iar daca se intimpla sa fie vint si sa fie vara, atunci sa ascultam cerul care ne indeamna sa fugim.

Povestea merge mai departe, ca vintul din Vama Veche. Iar trenul cu vagoane cu nume de oameni cu care ai povestit, ai ris, ai plins, te-ai imbratisat sau te-ai sarutat in Vama vine din ce in ce mai plin spre casa. Sufletele alaturi de care ai pasit pe nisip, alaturi de care ai cautat cele mai frumoase scoici sau alaturi de care ai stat doar sa asculti marea si sa vezi soarele rasarind fierbinte de dupa plasele pescarilor... Sunt oamenii care inteleg ce inseamna Vama, sunt oamenii cu care ti-ai dori sa bei in fiecare seara o bere sub stuful de la Ovidiu... Iar trenul... da, trenul merge mai departe... ca vintul din Vama Veche...

Poftiti in vagoane ! Vama e libera !

A plecat si Adrian Pintea...

Actorul Adrian Pintea a plecat dintre noi vineri dupa-amiaza. El a fost adus in stare foarte grava la Spitalul Clinic Fundeni insa medicii nu l-au mai putut salva deoarece au intervenit mai multe complicatii. Medicii au constatat ca actorul avea ciroza, dar suferea si de hipertensiune pulmonara si renala. Din cauza unei insuficiente cardiace severe nu s-a putut apela la un transplant.
Adrian Pintea s-a nascut la data de 9 octombrie 1954. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale", Bucuresti, clasa prof. Petre Vasilescu in 1979. De aici a inceput stralucita sa cariera atat in lumea filmului cat si in cea a teatrului. In anii studentiei, a jucat la Studioul Casandra in "Oedip salvat" de Radu Stanca, regia Mihai Maniutiu si in "Romeo si Julieta" de William Shakespeare, regia Catalina Buzoianu.
Printre cele mai importante filme in care a jucat Adrian Pintea trebuie amintite „Iancu Jianu”, in regia lui Dinu Cocea, „Padureanca" in regia lui Nicolae Margineanu, „Vulcanul stins”, in regia lui George Cornea, "Adela" in regia Mircea Veroiu, "Capitanul Connan", regia Bertrand Tavernier. A avut numeroase roluri memorabile de televiziune: Zeno, in „Lumini si umbre”, regia Andrei Blaier, Marchizul de Mosa in „Don Carlos” si Don Juan in piesa cu acelasi nume de Fr. Dürrenmatt, ambele in regia lui Eugen Todoran.
Ramas in memoria colectiva a cinefililor ca Iancu Jianu, Adrian Pintea a jucat in numeroase filme si productii pentru televiziune de succes. Ultima productie in care apare este cea a lui Francis Ford Coppola – "Tinerete fara tinerete" / "Youth without youth". Filmul realizat dupa o nuvela de Mircea Eliade, ii mai are in distributie pe Tim Roth, Alexandra Maria Lara si Bruno Ganz.
Adrian Pintea era actor la Teatrul Bulandra si profesor la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica (UNATC). Publicul l-a putut urmari de-a lungul anilor pe scenele Teatrului National, Bulandra sau Nottara din Bucuresti. Intr-un interviu acordat presei spunea ca, daca ar fi sa se reincarneze ar vrea ” intr-un om mai bun... Un cetatean al Atlantidei sau al Lemuriei, un cavaler templier, un crescator de cai in Scotia anului 1342, un bibliotecar din Alexandria, un medic bun”.
Nu stiu ce se intimpla anul asta, dar am inceput sa pierdem mult prea multi oameni de valoare... Gil Dobrica, Octavian Paler, Adrian Pintea, Jana Gheorghiu.... Cind dispar astfel de oameni, parca iau cu noi o farima din sufletul nostru. Iar cind un asa mare actor ne paraseste si atit de devreme, nu imi mai vine parca sa cred cit de nemiloasa este viata, si cum rapeste atit de repede mari talente, mari suflete, mari oameni. Va ramine in inimile noastre chiar daca a plecat intre stele... Din pacate, mai avea inca multe de spus si de facut aici. Cind recita Eminescu, iti umplea sufletul de bucurie si emotie, iar in fiecare rol interpretat ne-a lasat o parte din sufletul sau.
Iancu Jianu a trecut riul mare si negru. Si nu a fost argintul taiat in patru a-l rapune, ci natura trecatoare a pulberii din care venim si catre care ne indreptam...

Drum bun Adrian Pintea, Dumnezeu sa te odihneasca!

Din nou vama in mai

Simbata 26 mai... 35 de grade la umbra in Bucuresti (parca asta trebuia sa se intimple prin iulie, dar se pare ca nici anotimpurile nu mai sunt ce erau odata...). Ora 14.30. La 15.30 trebuia sa ajung la aeroport, sa duc niste prieteni foarte buni. Si totusi ce-ar fi daca ? Hmmm... cred ca nu ar fi o idee atit de rea... E prea cald, e mult prea cald. Te topesti sub soarele nemilos de mai. Dupa 5 minute de stat la soare iti doresti sa gasesti cel mai apropiat dus. Si totusi, cred ca exista o alternativa... Orasul e superaglomerat si pina la Otopeni fac exact o ora, dupa interminabile asteptari si blocaje in trafic (dar parca astea trebuiau sa se intimple doar in timpul saptaminii... sau nici week-endurile nu mai sunt ce erau odata ?)

"Drum bun!", "Aveti grija de voi!", "Sa-mi aduceti si mie un magnetzel !"... Si cei doi dispar pe usa de la intrarea aeroportului... Drumul inapoi. La un moment dat, soseaua de centura si un indicator "A2. Autostrada Soarelui". Ce-ar fi ? Semnalizez si fac dreapta. Fac plinul, ma tirasc jumatate de ora printre nenumarate tiruri si intersectii fara prioritate. Este fix ora 16 si intru pe autostrada. Piciorul apasa instinctiv pe pedala de acceleratie, acul vitezometrului urca usor... 100... 120... 130... 140... 150... 160... Cred ca e suficient, nu sunt un mare vitezoman (sau am fost si mi-a mai trecut... prefer varianta mai safe). Si totusi, drumul e liber, detectorul de radar tace cuminte lasindu-ma sa inteleg ca la ora asta Politia Romana are cu totul alte treburi decit sa masoare viteza soferilor intirziati de pe Autostrada Soarelui. Asa ca incerc pentru citeva minute si 190... Kilometrii zboara unul dupa altul, Fundulea... Lehliu... Drajna... Fetesti... imi amintesc de vremurile fara autostrada cind faceam 2 ore si mai bine pina la Fetesti. Il sun ca de obicei pe Horica "Alo ? Ba ! Sunt la Fetesti, ba ! Pe autostrada, da !". Ies din Cernavoda la exact o ora de la intrarea pe autostrada. Drumul pe dealurile si colinele Dobrogei e neobisnuit, dar relaxant de gol si, pe nesimtite, apare vaporul lui Mazare si am intrat in Constanta. Din nou trec prin Eforie si vad marea in stinga si lacul in dreapta si imi propun din nou sa ma opresc cindva pentru un apus de soare pe malul lacului. Se duce si batrinul Costinesti, ajung si in 2 Mai, mai animat decit cu 2 saptamini in urma. Si... e timpul pentru Vama Veche... Ca de obicei, masina ma poarta singura incolo, in stinga este marea, miroase a mare, a nisip si a scoici. Intru in Vama si masina se opreste cuminte chiar in fata la Mariana - gazda mea de ani de zile. Din nou in Vama si simt ca exact asta trebuia sa fac. Ma simt exact ca in melodia cu "Vara asta"... "M-am saturat de patul meu de acasa / Cearsafurile nu imi mai zimbesc... Si atuncea ies afara / E vint si este vara / si ceru-mi spune <>... Acuma stiu ca marea ma asteapta... / Nisipul ma va saruta si el / O scoica o sa ma zgirie in mana dreapta / Algele o sa ma gidile nitel... <> Si iar e vant afara si marea o sa ma doara..." Iar Mircica, in dreapta mea fredoneaza si el: "Acuma tin o bere-n mana (si o beau)/In stanga mea conduce cineva". Dar important e ca am ajuns si poate, cine stie, chiar vara asta o sa ma indragostesc...

Ca de obicei Mariana bea o bere cu noi si depanam povestile ramase de depanat din ultimul an de cind nu ne am mai vazut, aflam ca preturile la terenurile din Vama au ajuns la fel de astronomice ca si in Bucuresti, aflam ca din ce in ce mai multa lume prefera Bulgaria atit din punct de vedere turistic, cit si imobiliar, povestim despre Balcik. Si incet, incet se face seara. Mincam. Ajungem la Stuf... Acolo... o mare de oameni. Incredibil, e totusi mai ! Si totusi... nici o legatura cu cle citeva zeci de oameni de acum 2 saptamini. Acum sunt citeva sute bune. Multi copii, berea Burger la 2 litri fuge dintr-o mina in alta si deja citiva incep sa cedeze... Oare asa trebuia sa fie ? Oare copiii astia au vreo idee despre ce era Vama inainte ? Sau e doar un loc unde se bea ieftin si e multa lume, asa ca distractia e garantata ? Sunt sigur ca 80% din ei sunt ori din Constanta ori din Mangalia, si imi amintesc povestile anilor '60-'70 cind intelectualitatea din Bucuresti alegea 2 Mai, iar intelectualitatea din Ardeal alegea Vama, iar la iesirea din Mangalia nu erai lasat sa treci decit daca prezentai buletinul... S-au dus demult vremurile alea si acum Vama e napadita de acesti "oameni noi". In fine, la Stuf lumea e foarte pestrita si astept totusi sa vina vara si sa se mai decanteze, sa existe si Expirat, B52, Club A (si sper sa dispara monstruozitatea de Bavaria care dupa parerea mea nu are ce cauta de nici un fel in Vama). Si totusi nimeni si nimic nu-mi poate lua placerea de a asculta o muzica buna pe malul marii si de a dansa descult in nisip. Mai apar oameni noi, schimbam vorba si povesti, mai dansam, mai povestim, mai bem un whisky si incet-incet se lumineaza.

Desi e innorat, se pare ca in fine o sa am parte de primul meu rasarit pe anul asta. Si bineinteles, in fata la Ovidiu. E aproape 5.30, a ramas putina lume, in stinga mea sunt citiva care dorm direct pe nisip de vreo 2 ore... Si deodata din difuzoare incep sa se auda inconfundabilele acorduri de Bolero. Mi se face pielea de gaina, de emotie... Ma uit la mare si culorile se schimba intr-un ritm uluitor si fascinant. Ce bine ca mi-am luat baterii noi la camera ! Totusi, oare va iesi din mare ? Pare ca norii sunt mai puternici. Asist la o lupta, iar cerul e ba roz, ba portocaliu, ba albastru, ba violet. Imi doresc ca toti cei dragi mie sa poata fi cu mine in momentul asta si sa poata vedea minunea. Stiu ca soarele rasare in fiecare zi, dar fiecare rasarit pe care l-am vazut a fost altfel. Doar Bolero-ul e la fel, 15 minute in care uiti de tine, in care flautul, clarinetul, tromboanele, saxofoanele si toba te poarta pe niste carari numai de ele stiute si imaginatia si visele tale ajung in colturi negindite... Iata ! Soarele a invins si iese dintr-un nor, la orizont.. Nu a iesit din mare si pozele nu vor fi la fel de clasice, dar frumusetea luptei nu poate fi povestita in cuvinte. Totul e rosu acum si stiu ca a inceput o noua zi, ca viata merge inainte si ca trebuie sa ne bucuram de fiecare moment al ei. Si sunt fericit ca am vazut acest superb rasarit, imi pare atit de bine ca am evadat si am facut iesirea asta spontana. Acum a devenit portocaliu si 5 minute mai tirziu e din nou violet. O ultima gura de bere si e timpul de culcare, din pacate duminica inseamna si condus 275 km inapoi...

Duminica la prinz... Soare, nici un nor pe cer, multa lume leneveste pe plaja sau sub acoperisul de stuf al terasei de la Ovidiu. Eu am chef de plimbare. Si vreau sa admir marea, eterna mea iubire. Este o mare linistita, aproape fara valuri. Ici-colo cite o mica creasta inspumata se sparge lenes. Apa e aproape caldutza. Plec inspre sud si merg pe plaja pina in capat. Spre sfirsitul drumului, gasesc din ce in ce mai multi maci. E absolut superb, nu am mai vazut niciodata maci pe malul marii. Din nou camera incearca sa surprinda momentul. Este superb, macii dau din capul lor rosu in ritmul brizei usoare care adie, iar linga ei este nisipul, apoi marea. Culeg o scoica, si imi propun ca de acum inainte sa ma intorc cu cite o scoica de fiecare data cind ajung in Vama. E superb, e liniste, se aud doar valurile... Atit de frumos si din pacate atit de efemer... In citeva saptamini Vama va fi iar calcata in picioare de mii si mii de oameni, urletele, manelele si copiii plingind dupa lopatzica vor constitui coloana sonora a unui film care pentru mine incepe cu Bolero. Nu pot decit sa ma bucur de aceste momente, sa stau apoi si la Stuf - locul unde s-a nascut nemurirea si sa admir marea... plaja... Vama... Ca de obicei, Ovidiu imi face un cocktail in stare sa te trezeasca din cea mai crunta mahmureala. Si incet-incet se face tirziu si gindul la ziua de luni ma face sa plec. A mai trecut un week-end, dar a trecut frumos, a insemnat maci si Bolero.

Masina merge lin pe autostrada, iar kilometrii fug unul dupa altul descrescator... Km 150... Km 80... Km 15... si am ajuns inapoi... Visul s-a terminat, capul la fund, miine e luni si incepe o noua saptamina de munca. Dar macar va incepe cu o alta stare de spirit. Am vazut rasaritul ! Si mi-e dor de Vama !