Casa Enescu

In Noaptea Muzeelor, in mai, am ajuns si la cladirea aceea frumoasa de pe Calea Victoriei pe care o admirasem de multe ori din masina, dar niciodata nu ma apropiasem suficient de ea. Frumusetea acestei cladiri ma atragea de mult timp, iar acum gasisem ocazia perfecta de a o vedea, chiar daca in miez de noapte.
Farmecul unui oras se ascunde in muzeele lui, asa cum farmecul unei carti se ascunde in paginile sale. Daca nu ai deschis cartea si ai citit doar rezumatul, nu ai ajuns de fapt sa o cunosti cu adevarat. Palatul Cantacuzino este ca un capitol al unei carti de istorie, o istorie pe care eu, din pacate, nu am avut ocazia sa o invat la scoala. Nu poti ignora acest palat impunator care, pe linga cladirile care s-au construit in jurul lui, se incapatineaza sa stea ca o poarta de intrare spre o alta lume.
Palatul Cantacuzino sau Casa Enescu gazduieste Muzeul National George Enescu, si este una dintre cele mai frumoase cladiri din Bucurestiul de inceput de secol XX. Somptuoasa intrare, umbrita de o imensa si superba copertina in cel mai autentic stil "Art nouveau" anunta ca aici luxul si rafinamentul de epoca s-au intilnit pentru a ridica pe Podul Mogosoaiei de ieri, astazi Calea Victoriei 141, unul dintre cele mai stralucite si impunatoare palate bucurestene.
Construit intre 1901-1903 de catre Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit si "nababul" petrnu fabuloasa sa avere, fost primar al capitalei, prim-ministru si sef al Partidului Conservator, palatul a fost realizat dupa proiectele arhitectului Ioan Berindei in stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea. Acesta a colaborat pentru decorarea cladirii cu renumiti artisti ai vremii - G.D. Mirea, N. Vermont si Costin Petrecu pentru picturile murale, Emil Wilhelm Becker pentru sculpturi si ornamentatia sculpturala, casa Krieger din Paris pentru decoratia interioara (tapiserii, candelabre, lampi si vitralii.
Dupa moartea nababului (1913), palatul a trecut in posesia fiului sau Mihai G. Cantacuzino si a sotiei acestuia, Maria (Maruca). Palatul era recunoscut in Bucurestiul de altadata prin marile baluri pe care Mihail G. Cantacuzino impreuna cu Maruca le organizau aici. Seratele si auditiile muzicale, la care George Enescu era un obisnuit, erau binecunoscute si se bucurau de prezenta numelor sonore din aristocratia romana si straina. Dupa decesul prematur al sotului (1929), Maruca se recasatoreste in 1939 cu George Enescu. Cuplul Enescu a locuit intre 1945 si 1946 in casa din spatele palatului, destinata initial administratiei cladirii. In anii 1940, palatul a adapostit sediul presedintiei Consiliului de Ministri, apoi, din 1947, Institutul de Studii Româno-Sovietice. Dupa moartea lui George Enescu (1955), sotia sa a lasat prin testament palatul si cladirile anexe muzeului dedicat memoriei marelui nostru compozitor, astfel ca din 1956, aici functioneaza Muzeul National George Enescu si Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania.
In 3 sali ale Palatului Cantacuzino se desfasoara cronologic expozitia ce cuprinde, intre altele, fotografii, manuscrise, documente diverse, diplome, decoratii, desene, busturi, instrumente muzicale, fracul si costumul de academician, masca mortuara si mulajul miinilor artistului. Atmosfera de odiniara se regaseste in intimitatea casei din spatele palatului, auster amenajata, devenita Casa Memoriala George Enescu.
Edificiul - declarat monument de arhitectura - are patru nivele : un subsol inalt alcatuind soclul constructiei, un parter cu ferestre in arc de cerc si cu balustrade de piatra, un etaj cu ferestre drepte prevazute cu balconase din fier forjat si o mansarda cu lucarne bogat ornamentate. Fatada sa are ca element dominant intrarea, usor decrosata, precedata de trepte ample, din marmura, strajuita de doi lei din piatra si ocrotita de o copertina in forma de scoica sau evantai. Amplasat intr-un spatiu de exceptie, Muzeul National George Enescu este investit cu valoare istorica, culturala, artistica si turistica. Patrimoniul sau permite recompunerea istoriei unei vieti si cariere de exceptie, puse in slujba muzicii românesti si a afirmarii sale in context universal.

Noaptea muzeelor

Ca in fiecare an, si anul acesta are loc noaptea cea mai lunga a muzeelor - o noapte in care mai multe muzee vor fi deschise pina dimineata, vor avea intrarea gratuita si vor avea programate diferite activitati si spectacole, in functie de profilul fiecarui muzeu. Iar asta se va intimpla simbata, pe 17 mai. Dupa ce anul trecut fiecare muzeu a organizat singur actiunea proprie, anul acesta s-a hotarit ca toate muzeele sa fie pe acelasi afis si sa isi armonizeze actiunile. Evenimentul se adreseaza vizitatorilor de toate virstele, dindu-le acestora ocazia unei vizite neconventionale a muzeelor, instructive si distractive in acelasi timp.
S-au alaturat acestui program 12 din cele mai importante muzee, in cadrul unui circuit cu intrare libera. Ba chiar mai mult cu sprijinul RATB-ului va exista un autobuz special care va circula in noaptea de 17/18 mai pentru a face legatura intre cele 12 muzee. Va exista chiar un pliant gratuit cu harta muzeelor. Aceste muzee vor fi deschise de la orele 16 pina in zori la orele 4 ale diminetii de duminica.
Cele 12 muzee care au aderat la aceasta idee sunt Muzeul Colectiilor de Arta, Muzeul Militar National Regele Ferdinand I, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul National Cotroceni, Muzeul National de Arta Contemporana, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul National de Geologie, Muzeul National George Enescu, Muzeul National de Istorie Naturala Grigore Antipa, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti si Muzeul Taranului Roman.

Ne vedem la muzeu !

J'ai des oiseaux

Un spot excelent, care mi se pare cel mai bun de anul asta de pina acum, la egalitate cu viralul Money Channel "Feedback is 50". Se numeste "Le birt", este o reclama la o bautura de care nu auzisem in viata mea, "Cava d'Oro", probabil o concurenta directa a lui Dorel si a coniacului Unirea. parca totusi vremea lui Dorel a trecut, cei de la Unirea nu au mai venit de mult cu ceva la fel de copios, asa ca va recomand... o picatura de stil :)

Acum aflu ca difuzarea spotului realizat de agentia Papaya Advertising a fost interzisa, motivul invocat fiind ofensa adusa unei categorii profesionale prin sintagma “niste tarani”. Aceasta decizie a fost luata in urma sesizarii inaintate CNA de Sindicatul National al Politistilor si Personalului Contractual din Ministerul Internelor si Reformei Administrative.

N-ai cu cine, dom'le, n-ai cu cine... Ce vrei ba, niste tarani...

Despre petunii

M-a prins dragul de gradina si de florile mamei. Am fost cu ea intr-o zi in Piata de Flori, un colt uitat de Bucuresti in care nu mai ajunsesem niciodata. Cautind diverse rasaduri de flori pentru gradina, am ajuns la o tiganca care vindea niste petunii superbe, uriase, cum nu mai vazusem niciodata. Mi-au placut atit de mult incit am luat doua ghivece, unul cu petunii roz si unul cu albe. Erau atit de frumoase incit, iesind la strada principala, toate celelalte tiganci care vindeau flori ma intrebau invidioase de unde am petuniile astea atit de frumoase. Am inteles ca erau aduse din Olanda, oricum nu se comparau cu celelalte de pe-acolo. Iar daca asta a fost un fel de cadou de iepuras, saptamina asta am gasit unele frumoase la Mogosoaia - rasaduri de data asta si am mai cumparat o tura. Acum am curtea plina de petunii curgatoare, agatate peste tot, pe la geamuri, pe gard, pe perete... Si arata extraordinar, dupa cum puteti vedea si in poze.
Petunia este o planta erbacee decorativa cu flori mari, placut mirositoare si avind corola in forma de pilnie, diferit colorata. Petuniile sunt unele dintre cele mai bune plante anuale care infloresc in ghivece, in vase si cosulete atirnate (iar mie mi se pare ca arata excelent in cosulete din coaja de nuca de cocos). Petuniile curgatoare pot atinge pina la de 10 ori volumul celor traditionale, iar tijele pot atinge 10 m lungime. Inflorirea este abundenta si aproape ca nu necesita intretinere, florile noi le acopera pe cele ofilite.
Petuniile iubesc soarele direct, iar daca sunt expuse la umbra, frunzele vor fi produse in exces in detrimentul florilor. Petunia infloreste toata vara, incepind din aprilie pina toamna tirziu, daca florile ofilite sunt inlaturate regulat. Radacinile sunt superficiale si se pot usca foarte repede in zilele caniculare ale verii. Udarea se face in fiecare zi, sau chiar de doua ori pe zi pentru a mentine pamintul umed. Se pot inmulti prin seminte sau prin butasi. Germinarea dureaza 7 pina la 10 zile la o temperatura de 20-30de grade. Semintele fine au nevoie de lumina si de aceea nu trebuie acoperite.
Una peste alta, a mai trecut o saptamina si mi-am descoperit un nou hobby: petuniile. Sper ca pina la anul sa ma pot lauda si cu o magnolie inflorita, arata atit de frumos...

Fintina muzicala din Craiova

Am ramas din nou in urma cu scrisul, asa ca acum o sa povestesc despre un drum la Craiova de Florii, cind am apucat sa vad si fintina muzicala din centrul Craiovei.

Fintina Muzicala din Craiova e o realizare extraordinara, am inteles ca e unica in Romania, iar in Europa sunt destul de putine fintini de acest gen, din care probabil cea mai celebra este cea de la Barcelona. Eu am vazut doar la Budapesta asa ceva pina acum. Sutele de jeturi de apa, luminile in zeci de culori si fragmentele de muzica clasica au schimbat complet atmosfera din centrul Craiovei.
Fintina are o suprafata de 288 de m2 si a fost instalata in Piata Prefecturii din centrul Craiovei. Apa tisneste la peste 20 de metri inaltime, luminata de 361 de proiectoare subacvatice cu zeci de culori. S-au folosit 150 de pompe submersibile si 660 de duze. Fintina din Craiova a fost inaugurata pe 3 iunie 2007, iar ideea i-a apartinut primarului din Craiova, care vrea ca sa schimbe fata urbei, inaugurind o piata "socio-umana". Desi blamat pentru constructiile si schimbarile pe care le-a facut prin oras, acesta chiar a reusit sa faca din centrul Craiovei un adevarat centru european, in care oamenii vin nu numai la concerte si de Revelion ci si pur si simplu la plimbare.

O multime de lume se plimba prin piata, aceasta a devenit loc de intilnire pentru grupuri de adolescenti. Iar fintina muzicala atrage sute de localnici si turisti in fiecare seara, care se aduna sa admire jocul de lumini şi muzica. Simbata, aglomeratia din jurul jeturilor dansatoare este crincena. Mereu se gaseste cite unul care inca nu a vazut rezultatul investitiei de aproape 10 milioane de euro si sta cu gura cascata si cu ochii beliti la minunea chinezeasca. Lumea incepe sa se adune in jurul orei 20.00 si asteapta cuminte pe bancutele de ciment pina cind jeturile de apa incep sa tisneasca, iar in piata sa se auda muzica clasica. Imediat cum fintina este pusa in functiune, in jurul ei se aduna sute de oameni, care isi dau fiecare cu parerea in timp ce scot din buzunare aparate de filmat sau de fotografiat care mai de care mai performante.
Una peste alta, desi a inceput o ploaie torentiala rapida, de vara, mi-a placut spectacolul si m-a impresionat fintina craioveana si imi doresc sa vad cindva si in Bucurestiul meu cel de fiecare zi asa ceva. Iar pentru cei care nu au ajuns acolo, le recomand sa treaca intr-o seara si prin Craiova si sa vada jocul de lumini si ape pe muzica de Vangelis. Pentru cine nu va ajunge prea curind, am gasit o camera care transmite live chiar de acolo, dar si un filmuletz de pe youtube:

http://www.fantanamuzicala.ro/live2.htm

A inflorit liliacul

A inflorit liliacul la mine in oras.
A inflorit liliacul la mine pe strada.
A inflorit liliacul la mine in curte.
Sunt mereu grabit, mereu ocupat, mereu lipsit de timp. Am iesit simbata in curte si l-am vazut, si am realizat ca a inflorit liliacul. Si m-am dat seama ca la cit de putin timp mai am pentru mine, puteam sa nu il vad.
A inflorit liliacul si ne inmiresmeaza sufletul si privirea cu inocenta lui candida.
A inflorit liliacul si amestecul lui de mov si alb si roz si verde din gradini si de pe trotuare ne bucura simturile.
A inflorit liliacul si vinticelul de primavara ii duce mirosul departe, in toate colturile tainice ale sufletului nostru si ale mintilor noastre, linga amintiri frumoase demult trecute, dar si linga vise frumoase neintimplate inca.
E primavara, a inflorit magnolia si a inflorit liliacul. E primavara si in noi. A patruns tiptil in sufletele noastre si ne inconjoara cu culorile, mirosurile si ciripiturile ei.
A inflorit liliacul. A venit primavara. Va inflori si speranta ?

Plimbare in parcul Drumul Taberei

Dupa unele ipoteze, istoria cartierului Drumul Taberei incepe cu anul 1821, cind oastea lui Tudor Vladimirescu campeaza pe platoul Cotrocenilor, in imediata vecinatate a viitorului cartier Drumul Taberei. Din martie pina in mai 1821, acesta conduce Tara Romaneasca ca un adevarat domnitor. Pe 27 mai Vladimirescu este asasinat de catre revolutionarii greci grupati in Eterie, iar armata sa s-a imprastiat...
Adevarul insa este mai putin spectaculos. Pe jumatatea estica a viitorului cartier, dinspre Academia Militara, in a doua jumatate a sec. XIX si inceputul sec XX au existat tabere ale armatei române. In aceste locuri erau tinuti caii cavaleriei, ai artileriei, erau depozite de nutret, gospodarii militare. La inceputul secolului trecut, pe linga taberele militare, incet-incet, incep sa apara case taranesti, cu gradini, multa vegetatie, iar actualul Bulevard Drumul Taberei era o biata straduta serpuita, prafuita, de pamant batatorit. Cocosii cantau in voie, iar vitele se intorceau in amurgul zilelor de vara de la pascut. Un peisaj rural, idilic, care in timp, a fost inlocuit de blocuri. Platoul intins al Cotrocenilor este legat si de numele lui Aurel Vlaicu, al carui prim zbor temerar cu avionul construit de el a avut loc la 17 iunie 1910 in aceasta zona.
La sfirsitul anilor ’50 au inceput constructiile de blocuri, dinspre Cotroceni spre Domnesti. Astfel, in 1983, cand s-au finisat ultimele blocuri, cartierul ajunsese la limita sa maxima in vest data de Strada Valea Oltului si se construisera in jur de 63.000 apartamente. Fiind un cartier relativ vechi si mai aerisit, in sensul ca nu predomina blocurile inghesuite de 10 etaje, este plin de vegetatie, si este, poate, cel mai verde cartier din Bucuresti.
Aici mai intilnim si parcul Drumul Taberei. Parcul (fost Moghioros) se intinde pe o suprafata de cca 30 ha, unde au fost amenajate un mic lac artificial pentru canotaj, cu o suprafata de aproximativ 11.000 mp, un teatru de vara pentru copii, precum si un strand construit in 1976, format din 3 bazine - celebrul “3 Ligheane”. Toate cele amintite mai sus insumate, asigura cartierului, chiar si in verile cele mai caniculare, citeva grade mai putin decit in restul capitalei. Drumul Taberei este cartierul cel mai linistit din Bucuresti, cu un nivel scazut de poluare fonica, inregistrindu-se numai 50 de decibeli fata de 70-80 cit se inregistreaza in medie in restul orasului.
Desi e foarte aproape de mine, cred ca nu mai fusesem in acest parc de prin liceu, de aproape 15 ani de zile. Am nimerit simbata spre seara si mi s-a parut foarte aglomerat. Foarte multi parinti iesiti cu copiii, multi batrini iesiti la plimbare, gasti de adolescenti, oameni de toate virstele insotiti de prietenii patrupezi, indragostiti plimbindu-se de mina, barbati trecuti de a doua tinerete jucind sah sau table, pensionari stind pe banca, un tablou foarte pestrit. Niste cozi imense la intrarea in parc la popcorn. M-a dezamagit multitudinea de tigani care vindea kitchuri de toate felurile si baloane colorate peste tot. Mi-a placut lacul, mi-au placut bancile si cosurile de gunoi, noi si omniprezente. Nu mi-a placut aglomeratia, nici cocalarii care lasau in urma lor munti de coji de seminte. Dar mi-a placut sa revad o oaza de verdeata si de liniste in cartierul Drumul Taberei, am vazut un apus de soare printre copaci si blocurile din fundal, apoi am fugit la o bere la Pardon Cafe, 2 statii de autobuz mai incolo :)

Ilustrata de la Neptun

Azi nu prea am idei, dar am citit un blog al lui Mihai Morar care mi-a placut, si vi-l scriu si voua. Se numeste "Ilustrata de la Neptun. Intilnirea nevazuta"

Traian isi aranjeaza nervos nodul de la cravata. Viseaza la ziua cand accesoriul asta nesuferit de protocolar i se va fixa perfect la gulerul camasii, drept si tantos, asa cum ii sta lui Calin intotdeauna. Nodul de la cravata lui Traian o ia mereu cand inspre stanga, cand inspre dreapta. Omul de la protocol mai indrazneste o data: ”Domnu’ presedinte, cand ii strangeti mana, cu cealalta sa-l bateti o singura data pe umar. De doua ori e prea mult!” Simte ca azi va face treaba buna si, din reflex, ii vine sa-si suflecele manecile ca pe vremuri, pe punte, dar isi aduce aminte ca azi l-au pus sa poarte butonii.

George sta deja in poarta. Darz, intinde bratul drept, iar celalalt i-l arunca pe umar. Vrea sa-l mai bata o data, dar…Stop. Isi aduce aminte ca texanul din fata lui e doar partener, nu prieten. Musafirul de peste balta se recomanda primul: ”Hello, sunt George, baiatul lui tata!” “Salut, sunt Traian, tata lui fata!” vine spontan raspunsul lui, urmat de hahaitul sau sec si inecat.

”Gata, e-al meu! L-am cucerit! Am prins eu la viata mea pesti si mai mari!”, isi zicea in gand in timp ce paseau in sincron pe aleea strajuita de cativa arbori batraiori care i-au facut umbra si lui Nea Nicu atunci cand il mai apuca pofta de table prin curtea vilei. Plachiurile pantofilor li se afundau deja in nisip cand ii trece prin minte ca si l-ar putea face tovaras atat de usor daca oaspetele de departe ar intelege limba lui. Dar cum sa-i traduca, aici in mijlocul plajei, theme song-ul care ii inundase lui emisferele: ”Pe nisipul de la mare eu am scris numele tau/ A venit furtuna noaptea, l-a sters si imi pare rau!” ? Glumele ii veneau servite, dar nu le putea impartasi: ”Hai, bai, texanule, ca si Azur tot un fel de country cantau! Ce mi-e Alan Jackson, ce mi-e Nelu Vlad…”

Simte ca a venit timpul sa sparga tacerea de la malul marii si rupe in engleza lui de port o replica despre starea vremii. Cand si-a dat seama ca americanii nu prea suporta sa vorbesti, ca batosii aia de englezi, despre timpul de afara, era deja prea tarziu: ”Draga George, azi n-o sa mai apara curcubeul! E mana lui Putin, si-a pus el in functiune armele meteo ca sa adune norii deasupra Marii Negre.” Fruntea chiriasului de la Casa alba se increteste, semn ca vrea sa evite subiectul Vladimir in dupa amiaza asta, si ca sa se salveze deviaza cu o intrebare de grupa mica: ”Mister Vasesque, de ce e Marea Neagra neagra?” Traian simte ca i-a venit pestele prajit pe tava si i-o intoarce fara respiratie: ”…de suparare. De aia-i neagra. De suparare ca la tarmul ei e Mamaia si nu Hawaii!” Hahaitul sec se sparge din nou, o data cu valurile care lovesc cu nerv malul. Si iar se asterne linistea.
Traian insista sa-l gadile cu subiectul Putin. ”Stii, George, fostul meu ginere, din partea lu’ fiica-mea a’ mai mare avea un cantec, De la rusi vine ploaia…” Si-ar fi dorit ca replica asta sa-l gaseasca pe amicul sau afectat, cu privirea scrutand cerul cenusiu de la Rasarit. Nu l-a pleznit! Ochii margelati ai lui George cautau cu disperare un alt punct de sprijin. Si l-a gasit intr-o clipita. Se uita in ochii supusilor sai ca la o clepsidra. Minutele informale au expirat.

Comandantul de nava se agata de ultima secunda. Scoate din buzunarul interior al sacoului o caseta dreptunghiulara si i-o intinde partenerului. ”George, daca intr-o zi te vei satura de Hollywood, incearca sa te uiti la filmul asta. Avem noi un baiat bun aici, bun de tot. Daca s-ar fi nascut la voi, Jack Nicholson ar fi trait in anonimat!” Americanul primeste darul si se intoarce catre oamenii lui. Traian ramane in spate, zambeste hatru si isi aranjeaza inca o data nodul de la cravata.

Tarziu, in noapte, George se aseaza greoi in patul din apartamentul pezidential. N-a auzit in viata lui de Liucean Peenteeleeye. Oricum, nu prea cunoaste mai mult de cinci nume de regizori de film si aia toti, americani. Titlul filmului i se pare la fel de straniu. Balanta. Da, totusi, play si potriveste subtitrarea in engleza. Impaturise deja un ochi cand aude, ca prin vis, o replica mai nervoasa a actorului pe care i-l laudase Traian, Victor Re-ben-geeuk: ”Ascultati-ma pe mine….Al mai prost om din lume e americanul!”

Plesu si nebunul

L-am vazut la circotasi pe un ciudat cu un laptop dindu-se cu capul de pereti pe acorduri de "Spargatorul de nuci". M-a intrigat si am incercat sa ma uit odata la emisiunea acestui mascarici cu laptop. Am aflat si cum il cheama. Valentin Stan, desi are un nume care aspira la celebritate, fiind foarte multi Stani extrem de cunoscuti (uitati-va la Stan si Bran), nu face nimic pentru a desfasura activitatea sa de comentator politic de comedie si la alte posturi TV. Daca Seinfeld l-ar fi vazut la televizor, l-ar fi scos din serial si pe Kramer, si pe George, si l-ar fi bagat pe Valentin. Care si-ar fi luat instantaneu doua laptopuri. Dupa atitia ani de viata, singurul lucru care il deosebeste de Ion Cristoiu este un laptop care se poate strica oricind.

S-a constatat, de mai multa vreme, ca sintem o tara de analisti. De la analistii militari la cei media, de la analistii culturali la cei sportivi, toti se straduiesc sa ofere intelegerii noastre reperele adevarului absolut. Redactiile ziarelor, dar si maidanele de tot felul au devenit centre de certificare pentru analistii nostri de azi. Ei duc, acum, in fiecare seara, poporul roman la analiza, si isi etaleaza acum competente pe care, inainte de Revolutie, dictatura i-a silit sa le ingroape in locuri tainice, in cariere greu de suspectat ca ar adaposti viitori analisti democrati. Ce conteaza ca ai la baza facultatea de constructii, principalul e ca ai devenit un analist beton. Ai inventat gaina care naste pui vii, esti tatal analistilor! Spui niste "atrocitati vioaie", vorba cuiva, inseamna ca faci rating. Faci rating, asta iti da un abonament de invitat permanent. Si uite asa se dezvolta cercul vicios al analistilor permanenti.

Iar ciudatul cu pricina, intr-adevar, este riguros documentat si pare ca stie ce spune, dar intotdeauna manipuleaza datele doar in directia a ceea ce vrea sa demonstreze. Am urmarit atent emisiunea si am constatat ca de fiecare data domnul Stan are aceeasi strategie: pleaca de la date concrete, de necontestat, adauga ceva din carti de specialitate, iar la sfirsit trage o concluzie halucinanta, care tine de o interpretare partinitoare a datelor din premise si sfideaza orice regula a logicii.

Am gasit un articol scris de Andrei Plesu si mi s-a parut excelent, asa ca il impartasesc cu voi:

Cu laptopul pe maidan

de Andrei Plesu (2008-04-02)

Spectacolul analizelor de politică externă livrat de dl Valentin Stan la emisiunile dlui Gâdea merită un premiu special pentru entertainment. Asistăm, de fapt, la o mică tragedie naţională, dar o tragedie drapată în hohote de rîs: rîde şi telespectatorul, rîde şi dl Gâdea, şi dumneata, şi eu, dar mai ales rîde dl. Valentin Stan, unul dintre cei mai fericiţi inşi din cîţi ştiu.

Portretul lui e simplu: la antipodul lui Socrate, dl Stan, ştie că ştie: n-are dubii, n-are lacune, n-are ezitări. E informat, „se prinde" repede, umblă la dedesubturi sibilinice. Memorie nu trebuie să aibă. Are laptop. Dar pînă la urmă nu contează ce şi cît ştie. Fabulos e stilul, vocabularul, mizanplasu’. Dl Stan vorbeşte cam aşa: „Domnu’ Gâdea, băieţii de la Washington negociază cu rusul fără să ne spuie, iar noi suntem fraierii tîrgului. Da’ nici ruşii nu-s proşti. Fac mişto de Condy Rice cît cuprinde.

Nu e prima dată cînd americanii şi-o iau în freză de la ruşi. Dnu’ Gâdea, mă urmăriţi? Fiţi atent aici! Aţi văzut ce zic americanii de turci şi de Marea Neagră? N-aţi văzut! Păi să vă spun eu: zic pe dos decît ambasadorul nostru la Washington. Ăla nu-nţelege nimic. Îl îngînă pe Cioroianu. De ce? Fiindcă toţi sunt proşti. Proşti făcuţi grămadă! Mai avem unu’ pe-aici, un băiat, Băsescu, care în ultima clipă a schimbat macazul, l-o fi învăţat careva: bă, las-o mai moale, că altfel ai terminat-o cu băieţii. Păi cine conduce lumea dnu’ Gâdea? Aud? (Dl. Gâdea, luat repede, se bîlbîie, încearcă o glumiţă şi zice „Bush?"). Nu tăticu’. Putin! Ce zice el? Să le tragem cu turcii în mufă la români!

Pe americani, chestia asta îi lasă rece. Problema lor e că nu mai au levier la ruşi. Că altfel ştii cum le-ar cînta? (Dl Stan cîntă: Good bye, my love, good bye...), după care imită valurile mării şi se strîmbă de rîs. Dar hai să vedem ce zice viceconsilierul pentru apărare al lui Bush. Dnu’ Gâdea, eşti cu mine? (decalc după engleza trans-atlantică a dlui Stan: Are you with me?). Ia ascultaţi! (Urmează un zgomot de laptop. Dl Stan ascultă euforic ceva ce noi nu auzim. Rîde. Comentează: „Poftim? Cum? Ce-a zis?" adică: „Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi, bă, boilor?!").

După această avalanşă retorică, în care tehnologia de vîrf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de şpiţer nevrotic, e musai să-ţi pui cîteva întrebări:

1. Cum reuşeşte dl Cristoiu să rămînă atît de serios şi deferent cînd monologhează dl Stan?

2. Cum de nu-şi dă seama dl Gâdea că, ales de dl Stan pe post de mînă moartă („Alo! Dnu’ Gâdea, mă urmăreşti?"), nu-i rămîne decît să facă figură de tăntălău?

3. Cum de nu-şi dă seama dl Stan că, vorbind aşa cum vorbeşte, ratează doi iepuri deodată? Pe cei care vorbesc ca el îi doare în cot de politica externă. Iar cei care se ocupă de politica externă nu vorbesc niciodată ca el şi nu-l pot urmări decît înmărmuriţi. Dl Valentin Stan face parte din categoria (destul de răspîndită) a acelora care nu se pot convinge de inteligenţa proprie decît tratîndu-i pe toţi ceilalţi drept imbecili. Va sfîrşi perorînd ghiduş, scuturat de orgasmul propriei competenţe, dinaintea unei mulţimi de umbre, cărora să le poată spună, din cînd în cînd: „Bă, prostănacilor, are you with me?"

Si ca sa trag si eu o concluzie... multi nebuni pe lumea asta, iar securistii inca nu se dau deloc la fund... Si noi raminem bataia lor de joc. Iar specimene din astea ratate, gen Vadim, Paunescu sau acest Stan, a caror inteligenta si cultura nu o contesta nimeni, dar al caror caracter e stricat rau, ramin si ne infecteaza retina si ne zgirie urechile. Si nici sa schimb programul si sa dau la un meci nu mai pot, ca si acolo dau de gigi, borcea, copos si toata sleahta... Asa ca mai astept o "Cronica Circotasilor" sau "Mondenii" macar sa ii vad pe altii cum fac biza si haz de necaz. Sa traiti bine !

Trafic de summit

Daca vrei sa intelegi de ce nu merg bine multe lucruri in Romania nu trebuie sa cauti mereu explicatii sofisticate. Circula in aceste zile prin Bucuresti. N-a scazut brusc numarul de masini, bucurestenii pe patru roti n-au luat in acest weekend lectii de bune maniere, nu s-au reparat sau deblocat strazi peste noapte si totusi traficul e incredibil.
Intr-o zi normala, drumul de acasa la job imi ia cam jumatate de ora - si asta pentru ca sunt fericit si nu stau atit de departe, si in plus, am invatat si o gramada de stradute mai libere decit bulevardele principale. Luni am facut un sfert de ora, marti 10 minute, iar azi 7 minute. Si nu am mers cu 100 km/h, nu am trecut pe rosu, ci pur si simplu am facut cei 5 km cu o viteza rezonabila medie de 42 km/h.
Traseul meu parcurge cam toate tipurile de aglomerari posibile. Cea de strada laturalnica, pe care de regula la iesirea spre bulevardul cu trei benzi pe sens se formeaza cozi de masini care ajung in anumite perioade din zi si la o suta de metri (iar cind niste inteligenti au aprobat cursa de formula 3 in jurul Parlamentului, blocind toata circulatia in zona, imi lua cam jumatate de ora sa fac cei 150 metri pina in capul strazii mele). Urmeaza prima mare intersectie, unde regula nu mai e demult lumina semaforului, nici semnele politistului atunci cind se-ntimpla sa fie pe-acolo, ci a primului-venit-primul-servit. Statistic, am constatat ca in cca 75% din cazuri sunt nevoit sa trec pe rosu, pentru ca atunci trece coloana de pe sensul meu, iar cind eu am verde, de obicei trec cei din partea cealalta. Urmeaza intersectia de la Razoare, cu deosebit de inteligentul ei sens giratoriu, care cred ca deja e prea celebra ca sa mai merite mentionata. Apoi strazi pe care se lucreaza deja de vreo doi ani si inca tot mai au cite ceva de facut, prin urmare, fara exceptie vei gasi cel putin o bucata buna de banda blocata.
Pe scurt, blocaje, injuraturi si claxoane cit nu te tin timpanele. Mai vorbim de stradute cu semi-sens unic, pe care trebuie sa te strecori cu 10 km/h ca sa nu-ti zgirii retrovizoarele, strazi unde legea o fac masinile de peste sapte tone, bulevarde pline de nesimtitii care te depasesc prin stinga, pe linia de tramvai, pentru a-ti taia apoi calea ca sa intre pe prima la dreapta.
Luni dimineata, nimic din toate astea. Explicatii? Cite cel putin un politist rutier la fiecare intersectie, cu sau fara semafor, iar in apropierea culoarului unic, cite o „cascheta“ la fiecare trecere de pietoni.
Nu-mi fac iluzii ca, dupa ce pleaca mai-marii lumii din Bucuresti, lucrurile vor reveni la normal, pentru ca a devenit normal deja sa nu-ti mai faci iluzii ca se poate circula si altfel decit prost. Dar exceptia acestor zile e plina de invataminte, din care una mi se pare esentiala. Problema noastra, a romanilor, e ca din toate relele care ni se intimpla cele mai multe tin de credinta noastra devenita aproape obiect de cult national ca, in ciuda tuturor neajunsurilor, noi sintem de fapt extrem de smecheri si de descurcareti. In ultimele citeva zile de cind strazile sint impinzite de politisti, si nu ma refer la cele de weekend, cind traficul e oricum mult redus, soferul bucurestean a devenit brusc civilizat. De frica, preventiv cum ar spune agentul, orice mirlan cu volanul in palma, si citi sint, Doamne, s-a comportat in macar o ocazie din doua cu ceva mai multa grija fata de ceilalti si fata de reguli. Orice fitza cu carnetul luat de la librarie sau de la mall (cu exceptia jitiei aleia criminale despre care am scris ieri), orice tirfistina blonda care nu se vede de volan in Q7-le sau Tuaregul neaparat alb primit de la "iubi" ca rasplata pentru serviciile orale prestate, orice pustan de bani gata cu masina de la 30.000 euro in sus si fara sa aiba habar care e diferenta dintre oprire si stationare, orice mitocan de functionar de stat cu masina de institutie si cu durere in partea anala fata de ceilalti din trafic, orice sofer transpirat si manelist de Dacie papuc, in maieu cu gaurele si slapi, orice vajnic reprezentat de vinzari cu Skoda Octavia de la firma care se uita de sus la cei care stau ca prostii la semafor, orice tataie cu dioptrii cit fundul de sifon cu Dacia lui fara frine din 1970 toamna care merge pe linia de tramvai, si orice sofer ale carui drumuri prin Bucuresti ii cer un gipan ca deh, obrazul subtire... iar de la inaltimea lui 4x4 prostii ceilalti nici nu mai conteaza... De taximetristi nu pot vorbi, ca ei au alte reguli de circulatie decit noi, si majoritatea nu au aflat inca de existenta in dotarea loganului a unui semnalizator care se foloseste la schimbarea de directie, dupa o asigurare prealabila.
Dar fitzele, curvistinele, pustanii de bani gata, functionarasii de minister, manelistii papugii, salesmanii din Octavii, smecherii cu jeep si mai ales tataitzii daciotzi au inteles. Aceeasi constiinta a represiunii imediate, inevitabila si legitima a functionat cu siguranta la nivelul intregii mase de „participanti la trafic“.
Efectul respectului fata de reguli si de semeni, impus sau nu, e unul pervers. Desi cred ca incalcind legea, inclusiv a bunului-simt, isi rezolva mai usor o problema (te bagi in fata altuia sau treci pe rosu, ajungi mai repede, nu?), daca sint in numar suficient de mare, si la noi sint intotdeauna, cei ce o fac obtin in final efectul contrar. Cistiga pe loc un avans de o suta de metri, dar pierd zilnic citiva kilometri. Pentru ca asta e rezultatul neregulilor cumulate asupra intregului trafic. Il faci mai greu pentru toata lumea, inclusiv pentru tine, desi iti da iluzia ca pe moment l-ai pacalit. Ai fost, adicatelea, mai smecher. Extrapolind, modelul se aplica peste tot, in toate sectoarele in care mica sau marea invirteala a devenit reteta de succes. Vorbim in fond de o iluzie a libertatii care in fapt constringe si blocheaza.
Solutia nu e, evident, marea reeducare. Nu e vorba nici de morala, nici de mentalitate. Pina vom putea macar spera la asa ceva, o sa mai curga multa apa pe Dimbovita si o sa mai organizam multe summit-uri. Ceea ce ne trebuie acum e o anumita vointa pe care o putem totusi cere celor pe care-i punem sa faca si sa aplice legile. La aceasta din urma americanii ii zic law inforcement. Din pacate, la noi, sintagma e inca intraductibila. Poate daca aceste caricaturi fosforescente ar sta mai mult timp prin intersectii si i-ar prinde si intreba de sanatate pe cei care trec mereu pe rosu, depasesc mereu coloane pe linia de tramvai, vin pe contrasens ca aglomeratia nu e pentru ei iar statul la coada e o reminescenta nenorocita de pe vremea lui Ceausescu si trebuie combatut prin toate mijloacele, apoi iti taie intotdeauna fatza din stinga pentru a vira la dreapta, iar daca nu-i lasi devin mitocano-agresivo-megalomani, am avea un trafic ceva mai curat, mai putina nesimtire, mai multi ramasi pe dreapta fara carnet (si multi chiar nu si-ar permite asa ceva, pentru ca pentru ei carnetul inseamna munca si inseamna bani). Daca permisul nu s-ar mai da pe pile si pe bani ci ca urmare a unui examen corect (si mai ales al unui test psihologic care sa determine discernamintul fiecaruia si cit de mare e riscul de a-l lasa stapin pe 4 roti si citeva zeci sau sute de cai putere)... Daca mitocania din trafic s-ar pedepsi (si nu neaparat o greseala marunta, care se intimpla, dar atunci cind a gresi e o conduita, atunci avem o problema reala)... Daca masinile parcate ilegal ar fi ridicate, daca celor care merg pe contrasens li s-ar lua carnetul pe o perioada suficient de mare... Daca nesimtirea si bineinteles crima s-ar plati, iar persoane precum carmen paunescu si anamaria straus (fara litere mari) ar infunda puscariile... As face iarasi 10 minute pina la job in fiecare zi.
Dar ce ne facem, fetelor, lasam Bucurestiul fara taximetristi?