Rick Wright, eroul blind

Un text de pe blogul lui Cristian Geambasu. E atit de bine scris, incit nu imi mai ramine nimic altceva de spus decit sa il redau in continuare:
Plouă urît, gurile de canal s-au sufocat de noroaie. Telefon de la un bun prieten. A murit Wright, mă anunţă sec. Tac. Apoi întreb prosteşte: Wright? Simt că am îmbătrînit, zice amicul. Dintr-o dată, tu nu simţi la fel? Ba da, la naiba! Închid, mă uit prin CD-uri, să văd dacă îmi lipseşte ceva din Pink Floyd. Mă simt furat. Nu suport să pierd şi deja am pierdut prea mult. Mai întîi Syd, acum Rick Wright. Sună iar telefonul. Un alt bun prieten. Altul pentru care muzica înseamnă Pink Floyd. A murit Richard Wright, îmi spune cu o voce spartă. Avea cancer, adaugă. Ştiu, adică nu ştiam că e bolnav, tocmai am aflat că nu mai e. Nu ştiam nici că el a compus “Great gig in the sky”. Şi “Us and them”, şi “Time”. A compus pasaje esenţiale din “Echoes”, din “Shine on you crazy diamond”.
Nu ştiam multe, l-am neglijat întotdeauna. Făcea parte din peisaj într-un mod foarte natural. Nu epata, nu era un virtuoz. Atingea clapele cu o delicateţe nefirească. Îi spun toate astea prietenului cu ochii la Piţurcă, pe B1. Ce mai zice?, întreabă excedat. Se ceartă cu lumea. E altă lume, un loc în care dacă trişezi eşti bărbat. Trebuie un antidot. Îmi pun “Live at Pompei”. Un amfiteatru roman, patru tineri, nişte boxe pe care scrie “Pink Floyd, London”. Vreau să mă spăl, să-i văd iar tineri, strălucitori, frumoşi. Nu-mi plac bătrîni, graşi, puhavi. Nu îi suport cînd se gîndesc să moara.
Pe net curg ştirile. Marile agenţii de presă lucrează prompt. Google pompează. Date biografice, referinţe muzicale. Carieră, familie, discografie. Avea 65 de ani, a suferit cumplit şi scurt. Purtătorul de cuvînt al familiei a produs un anunţ laconic. Discreţie. În viaţă şi în moarte. Rick a fost personajul cel mai puţin vizibil al galaxiei Pink Floyd. O spune David Gilmour, omul care a crezut mereu în el, prietenul. Cel care nu l-a trădat nici atunci cînd părea pierdut pentru muzică. David l-a readus în grup după ce fusese concediat de Roger Waters în timp ce lucrau la “The Wall”. Waters ajunsese la putere în acea perioadă şi nu se mulţumea să-şi transporte fantasmele pe scenă ori pe portativ. Au terminat de înregistrat dublul album cu Wright pe post de salariat, nu de membru Pink Floyd! La “Final Cut”, de la un capăt la altul opera/nebunia lui Waters, Rick era şomer. Acelaşi lucru îl putea păţi Nick Mason, bateristul, dar furia lui Roger s-a topit deasupra bîndului Wright. Îi considera pe amîndoi muzicieni mediocri, instrumentişti de duzină. Gilmour rămăsese singurul pe care îl mai respecta. Gilmour i-a recuperat ulterior, înviind Floyd-ul. “Momentary lapse of reason” şi “Division bell” au arătat că Pink Floyd exista şi dincolo de geniul pustiitor al lui Waters. Reveniseră la filonul psyhedellic, lăsîndu-l pe Roger să se lupte cu nedreptăţile Universului.
Acum gata! Nu o să-i mai vedem niciodată pe scenă, ne-am născut prea tîrziu. Cînd ei erau liberi şi tineri, noi eram prea mici, prea departe. Nu atît de departe încît să nu fi rămas dependenţi de ei. Nu atît de mici încît să nu fi înţeles că tristeţea muzicii lor e tristeţea lumii noastre. Nu atît de departe încît să nu fi băgat de seamă că pe “Meddle” se aude la un moment dat “You’ll never walk alone” cîntat de galeria lui Liverpool. Cel mai frumos omagiu adus celei mai frumoase galerii din lume de cea mai mare trupă a tuturor timpurilor. Uite că am devenit melodramatici şi lacrimogeni! Iar el a plecat tiptil, aşa cum atingea şi clapele. Proastă impresie îi facem probabil.

Cronica unui concert la care nu am fost

Am un mare regret. Duminica seara a cintat la Bucuresti unul dintre artistii pe care ii am cel mai aproape de inima, iar eu nu am fost acolo. Nehotarirea de la inceput si participarea la un alt eveniment in week-end-ul respective m-au facut sa ratez concertul lui Leonard Cohen. Venirea lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un mare eveniment. Dupa cum zicea si Marius Tuca, nu stiu de ce aveam sentimental ca vine la noi un prieten, si nu marele artist. Un prieten tainic, un prieten adevarat, de care nun e-am indoit niciodata, si care a fost de fiecare data linga noi atunci cind am avut nevoie de el.

Toti cei care ii ascultam muzica, poate de o luna, de un an, de 10 sau 20 de ani, stim cel mai bine ce inseamna muzica lui Leonard cohen, ce inseamna abandonul fiecaruia dintre noi in cintecele sale. Ne-am obisnuit sa luam din muzica si poezia sa si balsam, si venin, si suferinta, si aer, si energie, fara sa ni se ceara vreodata ceva inapoi. Uneori spiritual sau ne cotrobaie prin sufelete ca si cind ar fi la el acasa, alteori muzica lui ne patrunde pina in maduva spinarii, deseori poezia lui se amesteca impreuna cu single nostrum, oxigenindu-l sau otravindu-l, iar dintotdeauna ne bintuie visele si iubirile aidoma amantei sau amantului asteptat(e) de o viata si venind niciodata.

Chiar in ziua concertului a fost ziua de nastere a lui Leonard Cohen… nu a implinit nici o virsta. 74 este doar un numar, in timp ce el este etern precum poetul care impleteste viata cu vocea. Nici nu stii cum sa il caracterizezi, nu stii daca este om, cintec, vers sau sentiment. De fapt nici nu stii ce sa mai faci. Ce poti sa mai spui despre cineva care are curajul nebunesc de a dansa pina la sfirsitul iubirii ? Care are curajul de a incerca viata cu provocari pe care altii doar le viseaza ? Despre un om care spune: “Am atins corpul tau perfect cu gindul meu” ?

Toti cei prezenti duminca seara pe stadionul "Arcul de Triumf" au respirat versurile maestrului, picurate in suflete o data cu stropii de ploaie. Sa te usture palmele de la aplauze la un concert precum cel oferit de Leonard Cohen la Bucuresti, a fost un nobil discomfort. Un concert aproape ireal. Perfect. O experienta estetica, poate unica, pentru publicul din România. Aşteptind, unii de-o viata, alţii doar de citiva ani, sa fie cuceriti de poetul, compozitorul si artistul Cohen, zece mii de spectatori au ascultat duminica un tinar de 74 de ani, care si-a sarbatorit ziua de nastere la Bucuresti, pe scena.

Leonard Cohen a imblinzit publicul desi nu a avut artificii sau jocuri de lumini, nu a cersit aplauze, nu a schimbat nenumarate costume "de designer" si nici nu a uitat ca se afla la Bucuresti si nu la Budapesta.

A spus simplu "Thank you" de fiecare data cand cineva din public i-a strigat "Happy birthday" si si-a scos de nenumarate ori palaria, la propriu, atit in fata publicului, cit si a colegilor sai de pe scena.

A aparut pe scena fara semnale sonore, fara jerbe de artificii, fara vreo prezentare pompoasa. A facut o plecaciune cu palaria la piept si, din acel moment, totul a fost magic. Melodie dupa melodie, vocea, prestanta si modestia lui Cohen au reusit sa ridice tot mai multe cupluri la dans. A zimbit, a glumit curtenitor cu cele doua backing vocals. A prezentat pe fiecare dintre cei care-l insoteau pe scena, de fiecare data cand acesta avea o partitura care-l scotea in evidenta. Peste 10.000 de spectatori de toate virstele au petrecut o seara memorabila, cu un artist desavirsit. Fara a fi spectaculos sau dinamic, Leonard Cohen a "imblinzit" publicul si l-a obligat la meditatie, la visare.

Un concert surprinzator, fara decibeli asurzitori. Cum altfel sa-l asculţi pe Cohen explicindu-ti ca dragostea nu are vindecare, dansind un ultim vals, la ora inchiderii, cucerind mai întii Manhattanul si apoi Berlinul? Duminica seara, privindu-i pe cei veniti sa-l asculte pe Cohen si sa fredoneze cu el "Dancing to the end of love", pentru a-si aminti impreuna de "Suzanne", i se putea descoperi lui Cohen "viata secreta" si se putea invata sa fim liberi "ca o pasăre pe o sirma".

Artistul si-a inceput spectacolul cu unul dintre cele mai cunoscute cintece ale sale: „Dance me to the end of love”, urmat, curgator, de „The Future” si o serie dintre cele mai faimoase piese din repertoriul sau - "Ain't No Cure for Love, apoi "Bird on the Wire", "Everybody Knows", "In My Secret Life", "Who by Fire", "Hey, That's No Way to Say Good Bye" si "Anthem". Dupa o scurta pauza, spectacolul a fost reluat fulminant cu "Tower of Song", cu celebra "Suzanne", cu "The Partisan", "Hallelujah", "Democracy", "I'm Your Man" si "Take This Waltz", piese pe care publicul le-a primit cu aplauze calduroase, in ciuda gradelor Celsius ce scadeau din ce in ce mai mult.

Trei torturi (doua pe scena si unul in culise), 74 de ani (impliniti duminica), 27 piese, aproape 3 ore de magie, pentru 10.000 de spectatori si 180 de persoane din staff-ul de organizare – cam asa s-a tradus, pe scurt, acest eveniment in cifre.

La final, dupa mai bine de doua ore de concert, Leonard Cohen s-a retras de pe scena in acorduri de vals, aplauze si urale… pentru ca sa revina, apoi, pentru un bis NEPROGRAMAT ce a durat peste 30 de minute. Trei runde de bisuri - din care nu au lipsit "So Long Marianne", "First We Take Manhattan", "Sisters of Mercy" si "Closing Time" - au trecut pana cand Leonard Cohen a parasit definitiv scena.

In acest timp, spectatorii au ramas in picioare, in ciuda ploii ce s-a incapatinat sa apara, totusi, la final si, mai mult, au cantat „Happy Birthday, Mr. Cohen!”. Mr. Cohen, rezervat, riguros si… timid, a zimbit din ochi, vizibil emotionat, dar a continuat sa cante.

La finalul celui de-al treile bis, Cohen s-a autodefinit ca "un om care inca mai munceste pentru a va face sa zimbiti" si a multumit celor prezenti pentru ca "ati tinut muzica mea in viata". A primit pe scena doua torturi, a suflat in luminari, a multumit, a zimbit, si-a mai scos o data palaria in fata publicului, a spus parinteste "Vedeti sa nu raciti. Dumnezeu sa va binecuvinteze!", a spus "God bless you" si a iesit de pe scena. God bless you, too, Leonard!

Atit de rau imi pare ca am pierdut acest concert, ca am ratat ocazia unei intilniri senzationale cu acest artist care inteleg ca a facut sufletele tuturor sa plinga sis a rida de sute de ori, un concert care, dupa cum zicea acelasi Marius Tuca, a fost ca o rugaciune. God Bless Leonard ! And hope you will come and sing again for those who could not be there at our first meeting…

Cine a mai ramas pe aici...

Un text senzational al lui Lucian Mindruta, care surpinde chintesenta poporului roman, natie europeana si membru NATO si UE, la inceput de secol 21, in anul de gratie 2008. Parca era mai bine pe vremea lui Caragiale...

Cine-a mai rămas în România

Zugravul. Are o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii. Tricoul rupt de pe el nu-ţi dă nici o idee despre onorariul pe care îl va cere la capătul unei zile de spoit în lene, pe un perete care nu se poate opune sau fugi. Ideile lui sînt alea din reclama de la bere. Nevoile sînt cele naturale, şi în multe dintre ele apare şi un copac, exact ca în cazul cîinilor. Viaţa lui e şi ea o reclamă: la societatea modernă, care a reuşit cumva să elimine selecţia naturală. Acum 30 de mii de ani, zugravul ar fi fost ucis pe loc, după primul cerb desenat strîmb în peşteră, la Lascaux.
Baba urbană. Spre deosebire de sora ei de la sat, baba urbană a văzut multe şi ştie tot. Îşi urăşte, în ordine, nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Paradoxal, îşi iubeşte însă ţara, chiar dacă nu-i poate găsi alte calităţi decît acelea cu care a rămas din cartea de română, 1955. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei e făcut s-o fure: administraţia blocului, compania de gaze, străinul care tocmai a intrat în hol şi se uită suspect la cutiile de scrisori. Fireşte, baba are dreptate, însă asta nu-i face în nici un fel viaţa mai bună. Destinul babei e să moară, iar ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvîrşire babele din America, alea care se duc voluntare la ONG-uri, sau alea din Franţa, care merg la mitinguri, cînd nu citesc literatură de stînga. Babele noastre doar votează.
Şoferul manelist. E rapid, pentru că nu poate fi nimic altceva, în afară de negustor de droguri sau combinator de terenuri. Cel mai bun lucru din viaţa lui e motorul, făcut de un neamţ cu mult mai deştept, însă şoferul nostru nu pare să sesizeze ironia. Îi place să împartă: pumni, muzică, opinii. Ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept, iar viaţa, în felul ăsta, devine foarte simplă. De-aia şoferul manelist e cel mai relaxat dintre românii care au rămas în ţară. Cînd te întrebi de ce Mazăre a pus palmieri la Constanţa, răspunsul e limpede pe şosea: pentru că maimuţele erau deja acolo. Şi nici n-aveau duşmani naturali.
Inginerul. A lucrat cîndva în cercetare. Revoluţia l-a prins la planşetă, desenînd clădiri urîte, cu speranţa că într-o bună zi va fi lăsat să fie genial. Cînd a fost lăsat, a continuat să fie el însuşi, cu program clar. Dimineaţa la 8 la serviciu, la 5 acasă, la 8 la a doua sticlă de vin. Înăuntrul lui sînt o mulţime de bagaje desfăcute şi lăsate aşa, în lipsă de o nouă destinaţie: literatură SF, poeţi optzecişti, două-trei iubiri, neapărat consumate la Costineşti, cu Radiovacanţa undeva în surdină. Se mişcă greu printre ele şi de-aia e deprimat. Speră să vină vremuri mai bune, chiar şi cînd apar la orizont, el speră că o să-i bată la uşă, să-l ia de mînă pînă în Germania, unde sigur cineva ştie de lucrarea lui de diplomă, o revoluţie la vremea ei.
Bogatul. În ciuda previziunilor optimiste ale telenovelelor, bogaţii nu plîng. Nu au de ce, nu au cînd, nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sînt bogaţi – pentru că nu se mai măsoară în raport cu tine, ci în raport cu alţi bogaţi. Chestia asta aduce cu sine o situaţie pe care nici psihologul plătit cu 200 ora n-o poate rezolva: sînt bogaţi cu Mercedes care suferă că n-au Bugatti. Bogatul român are şi o altă problemă: nu e bogat decît aici. Cînd iese din ţară, e doar ostentativ.
Băiatul de club. El e în general fiul celui de mai sus. Ziua lui de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Exemplarele cele mai robuste rezistă fără mîncare o săptămînă şi pînă la două zile fără paparazzi. Ideile lui sînt simple: moşule, du-te tu la şcoală, dacă n-ai bani de distracţie! Zilele lui sînt numărate: le numără presa de scandal şi poporul odată cu ea, cînd scoate din frigider brînza, la o salată de roşii tăiate repede, pînă nu începe Magda la OTV.
Toţi ăştia au rămas în ţară. Restul au plecat, şi nu în concediu. Or mai fi şi alţii, nu ştiu, e treaba institutelor să ne zică. Ce vreau eu să vă spun e altceva: uitaţi-vă la ei şi încercaţi apoi să vă închipuiţi că, din marfa asta, trebuie să facem o naţiune.

Kogălnicene, mă, Carole, băi intelectualilor, ce naiba, nu se bagă nimeni?

Cosmin are nevoie de ajutor in lupta cu cancerul

Auzim de multe ori despre intimplari triste si despre necazuri intimplate unora sau altora, din jurul nostru, din jurul celor pe care ii cunoastem sau unor necunoscuti. De multe ori poate am dori sa ajutam, poate am vrea sa ne implicam si noi pentru a alina suferinta unora, a ajuta intr-un fel sau altul. De multe ori insa ne impiedicam de comoditate, de lene sau de lipsa de motivatie. Am aflat de la un prieten o poveste trista, povestea lui Cosmin Gologan, zis Bubu.

Cosmin a implinit in urma cu citeva zile un an. De doua luni, este chinuit de cancer. O tumora ca o caracatita se intinde spre organele lui vitale. In spitalele din România il asteapta o lupta crincena, cu sanse mici. In Austria, la cea mai renumita clinica de oncologie, speranta este aproape dubla. Parintii isi vind toata agoniseala, dar banii nu le ajung. Tratamentul micutului costa 200.000 de euro.

Este o minune de copil. Numai cei care au primit in dar un pui dupa multe rugi si suferinte pot intelege o asemenea minune. “Este raspunsul la tot ce ne-am dorit, marturiseste tatal. Sotia a facut tratament aproape un an pentru a-l avea. Este un copil asteptat, lumina vietii noastre”. Opt luni de intensa fericire s-au sfarimat brusc, sub greutatea unui singur cuvint: cancer. Cosmin a fost diagnosticat in urma cu doua luni cu neuroblastom. O tumora i-a infasurat coloana si ii ameninta plaminii si rinichii. De doua luni, Cosmin si parintii lui lupta cu moartea. Copilul are sanse sa traiasca, dar intre el si viata se afla o mare suma de bani: 200.000 de euro. Atit costa interventiile chirurgicale si tratamentul la Clinica “Sfinta Ana” din Viena, cea mai renumita in oncologie pediatrica.

Citostatice de la 8 luni

Cosmarul a inceput acum doua luni. Intr-o zi de luni, parintii l-au asezat in premergator, gata pentru cursele prin apartament. Numai ca baietelul a ramas pironit. “Ne-am speriat cind am vazut ca nu misca. Am crezut ca-i obosit. L-am pus in patut. A doua zi, povestea s-a repetat. L-am dus la spital, in Bacau. Nu i s-a pus un diagnostic. Am plecat la Bucuresti, la Spitalul Bagdasar-Arseni. Ni s-a spus, foarte repede, ca are o tumora”. La RMN s-a vazut ca are o tumora intre vertebrele gitului. A fost operat, dar i s-a extirpat doar partial tumora. Atunci s-a descoperit ca aceasta avea radacini. Un organism strain crestea in corpul micutului, in spatele unuia din plamini si isi intindea tentaculele lacome sa-i inghita organele vitale. Au urmat doua saptamini de citostatice, un tratament greu de suportat chiar si pentru un adult. La a doua operatie, la Spitalul “Marie Curie”, a fost extirpata tumora mare, dar ramificatiile au ramas intre coaste si pe coloana. “Daca ii cuprinde plaminii sau rinichii nu mai are nicio sansa. Urmeaza sa faca alte cure de citostatice si alte operatii. Medicii nu ne dau nicio garantie.”

„Mami, eu mor?“

Tatiana Gologan, mama lui Cosmin, nu se dezlipeste de patutul lui. Tatal doarme in masina, in fata spitalului. “Facem tot ce se poate pentru a-l hrani bine, sa reziste la tratament. Am face orice sa-l salvam. Vom vinde tot ce avem, dar tot nu ne ajung banii. Daca in România are 40% sanse de supravietuire, in Austria acestea cresc la 70%. Am cunoscut o familie care a reusit sa-si salveze copilul. Fetita, cu exact acelasi diagnostic, a fost operata in Austria. S-a vindecat. Tot acolo a fost salvata si fetita Lianei Stanciu.” Speranta a renascut, desi in urma cu citeva zile, sub ochii lor s-a stins un copilas suferind de boala lui Cosmin. Avea putin peste doi ani si intreba: «Mami, eu mor?». Cosmin lupta uimitor cu boala. Se reface foarte repede dupa operatii. Nu stie, dar vrea din toate puterile sa traiasca. Are, insa, nevoie de ajutor. Fiecare dintre noi ii poate darui un minut de viata. Ne costa atit de putin!

Prietenul meu s-a implicat in mod deosebit in a-l ajuta pe Bubu. I-a facut un site: www.cosmingologan.ro, a contribuit cu o suma considerabila, a fost alaturi de parintii lui Bubu in toate demersurile lor, iar acum se afla cu ei la Paris, pentru a afla exact ce sanse de supravietuire si ce tratament i se prescrie. In Romania Cosmin nu are nici o sansa, asa ca pentru el e vital sa ramina la tratament in Franta. Iar el este acolo, alaturi de parintii lui, pentru a-i ajuta sa se descurce mai usor.

Tatal: Cristi Gologan – 30 ani – sofer la SC TRANSPORT BISTRITA SA (0234-576.498, 0234-576.850). Cristi si-a impartit viata intre Bacau si Bucuresti. La Bacau cauta sprijin financiar pentru salvarea lui Cosmin, la Bucuresti dormea in masina in fata Spitalului Budimex si statea alaturi de sotie si copil.
Mama: Tatiana Gologan – 26 ani – jurist SC LOGISTIC INVEST SRL (0234-206.081, 0234-516.516). De aproape 3 luni s-a internat in spital impreuna cu Cosmin, sufera alaturi de copil si o chinuie gandul ca lipsa celor 200.000 euro o va impiedica sa-i ofere Cosmin cele mai bune sanse de vindecare.

Pe 22 septembrie 2008 Cosmin a inceput analizele la Institutul Gustave Roussy din Paris. Pina vineri este programat la mai multe teste. Inainte de a decide asupra tratamentului, medicii francezi au nevoie sa cunoasca cu exactitate starea actuala a bolii.
Bubu va finaliza vineri analizele, iar medicii francezi isi vor prezenta concluziile Astazi lui Cosmin i se va lua singe si i se va injecta o substanta de contrast necesara pentru scientografia programata vineri. Cel mai probabil, imediat dupa scientografie, Cristi si Tatiana vor fi convocati la o intilnire cu medicii de la Institulul Gustave Roussy pentru a li se comunica rezultatul analizelor si tratamentul de trebuie urmat. De saptamina viitoare, viitorul lui Cosmin va depinde exclusiv de rapiditatea cu care parintii vor strange banii necesari. Cristi si Tatiana urmaresc zilnic cu infrigurare sumele care intra in contul pentru Cosmin si va multumesc tuturor celor care ii sustineti moral si financiar. “Acum 2 saptamani nu indrazneam sa cred ca vom stringe suma necesara, acum am inceput sa sper”, spune Tatiana. Cristi este alaturi de copil la Paris: “Saptamina viitoare o sa ma intorc in Romania si o sa merg din firma in firma, o sa ii resun toti prietenii si pe cei care mi-au promis ajutor financiar dar pe care nu ii regasesc pe extrasul bancar, o sa cersesc, fac tot ce este necesar pentru salvarea lui Bubu”

Parintii se ocupa cu ingrijirea copilului. Noi ii putem ajuta cu bani. Orice suma de bani il aduce pe Cosmin mai aproape de viata:
RO19 BRDE 040S V331 8494 0400 pentru RON
RO49 BRDE 040S V331 8531 0400 pentru EUR
conturi deschise la BRD Bacau suc. Alecu Russo pe numele Gologan Ionela-Tatiana, CNP 2810203151941
Acest micut nu ne cere un banut, el ne daruieste Imparatia Cerurilor. Prin fapta buna care o facem donind si noi cite putin, ii dam prilejul lui Dumnezeu sa ne ierte pentru greselile noastre, pentru indurarea si ajutorul pe care il dam acestui micut. Uitati-va la copiii vostri si bucurati-va ca sunt acolo, acasa, cu voi, sanatosi.Si ganditi-va la parintii lui Cosmin: le putem reda aceasta bucurie! Copiii nostri nu s-ar supara daca, in loc sa le cumparam o hainuta de fitze sau o jucarie scumpa care sa zaca prafuita intr-un colt, am dona banii respectivi pentru Cosmin. Ochii lui mari de Bubu mic va implora sa-i intindeti o mina. Sau chiar pe amindoua. Peste ani sau chiar miine, Dumnezeu, soarta, Ingerasul lui Cosmin, va vor inapoia insutit leul pe care il oferiti sansei lui de a se bucura de prima zi de scoala, de prima iubita ori de... bastonul de maresal al unei batrineti cistigate prin atita suferinta! Oferiti o bucatica din viata voastra unui inger! Veti fi ocrotiti de aceasta fapta buna, intreaga viata!!!
Pina joi, se strinsesera 84.124 EUR din cei 200.000 EUR necesari.
Daca puteti da si voi o mina de ajutor, va rog, nu ezitati, indiferent cit de mica este contributia, mic cu mic se face mare, impreuna suntem atit de multi, nu conteaza cu cit jutam iar acest copil are dreptul la o viata frumoasa ! Ma gindesc doar ca oricare dintre noi ar putea avea un cunoscut cu o problema asemanatoare sau ca ceea ce am depus eu acolo, poate putin, pentru Cosmin, va putea face diferenta pentru ca vor mai exista si altii care o vor mai face, iar impreuna vom reusi sa-l ajutam, asa cum l-am ajutat si pe Matei in primavara. Matei si Cosmin sunt acum colegi la spitalul din Paris, iar Matei e pe drumul cel bun. Haideti sa incercam sa il aducem si pe Cosmin pe drumul cel bun.

A murit cel mai iubit dintre paminteni

Inca o veste trista. Inca un mare nume ne paraseste si pleaca de pe lumea asta intr-una, poate, mai buna. Dupa Pintea, Pittis, Ilarion Ciobanu si Ovidiu Iuliu Moldovan, a venit si rindul lui Stefan Iordache.

Stefan Iordache a incetat din viata duminica, intr-o clinica din Viena, in urma unui stop cardiorespirator. Actorul a fost internat saptamina trecuta la Spitalul Elias din Bucuresti, de unde a fost transportat apoi in Austria.

Nascut în 1941 la Calafat, Iordache a copilarit in Rahova, cartier pe care il considera adevarata sa „patrie“, Stefan Iordache a dat la 16 ani examen la Medicina, examen pe care, din fericire pentru teatrul românesc, nu l-a luat. In 1959 a intrat la Institut ultimul si l-a absolvit printre primii, cu 10, la Actorie. Colegi de an i-au fost Irina Petrescu, Cornel Coman, Valentin Uritescu. Primul rol dupa absolvire a fost Arturo Ui, din „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprita“, de Brecht, in care l-a întruchipat pe Hitler.

A debutat in film in 1964 cu rolul titular din filmul „Strainul“. Dupa incheierea filmarilor ar fi trebuit sa plece in armata, dar a scapat de ea, pentru ca a primit un rol in pelicula „Gaudeamus Igitur“, la Cluj. Atunci s-a imprietenit cu Sebastian Papaiani. Atit de tare, ca si-au taiat cu furculita incheietura miinii stingi si s-au facut frati de cruce.

Timp de aproape jumatate de secol a interpretat roluri memorabile in teatru si film: „Glissando“, pelicula ce a facut furori in epoca, apoi „Editie speciala“, in regia lui Mircea Daneliuc, „De ce trag clopotele, Mitica?“, realizat de Lucian Pintilie, „Hotel de lux“, „Concurs“, „Noiembrie, ultimul bal“, in regia lui Dan Pita, film al cărui titlu a fost considerat o prevestire a caderii comunismului, „Cel mai iubit dintre paminteni“, in regia lui Serban Marinescu. In teatru a jucat mult sub bagheta Catalinei Buzoianu, ultima colaborare dintre cei doi creatori fiind la spectacolul „Lolita“, montat la Teatrul Mic. Printre rolurile sale memorabile se numara Titus Andronicus in regia lui Silviu Purcarete, Hamlet, in regia lui Dinu Cernescu, si Barrymore, in regia lui Gelu Colceag, rol pentru care a primit si Premiul UNITER.

Casuta de pamint, cu prispa, de la Gruiu, oaza sa de liniste, si-a cumparat-o cu onorariul primit pentru rolul din filmul „Glissando“. Cu mina lui a pus acolo porumbul, rosiile, via. Ii placeau oamenii si viata. Si circiuma, pentru ca, spunea el, la circiuma se dezleaga limbile si ies la iveala caracterele. Intr-o vreme, In special in perioada „Sarpele Rosu“, mergea singur la circiuma, sa stea la o masa, sa priveasca oamenii. La teatru ajungea cu trei ore inainte de spectacol. In cabina juca de unul singur poker american. Ulterior a renuntat la obicei, pentru a repeta rolul inca o data, in minte, inainte ss urce pe scena. După reprezentatie, in drum spre casa, il mai juca o data. Dupa fiecare rol isi spunea ca e ultimul, dar nu l-a lasat niciodata sufletul sa-l refuze pe urmatorul. Si niciodata nu s-a plins de cit este de grea meseria de actor. Recunostea insa cit de tare il consuma: „De asta se si moare mai de tinar in meseria asta“.

Stefan Iordache a fost mai mult decit un actor – a fost un fenomen social. Numele lui era motivul pentru care românii ieseau din casa in plina iarna sau lasau totul si deschideau televizorul. Dragostea lui de viata era aproape transmisibila, iar bunatatea lui de om - atit de mare incit putea sa transpara fie si numai printr-un simplu raspuns la salut insotit de un zimbet.

Oamenilor le placea sa fie in preajma lui, iar sentimentul era acelasi pentru cei din breasla, dar si pentru toti ceilalti. Stefan Iordache stia sa povesteasca, sa cinte, sa te incinte, vorbea despre trecut ca si cum acesta ar fi fost viu, in fata ochilor lui, iar oamenii pe care ii pomenea prindeau viata prin el, ca si cum le-ar fi dat din viata lui. Dincolo de omul Stefan Iordache, faima actorului Stefan Iordache se bazeaza pe date concrete: a fost cel mai mare actor shakespearian pe care l-a avut teatrul românesc.

Stefan Iordache inca este si nu a fost, spun cei care i-au fost alturi in cei aproape 50 de ani de cariera, cel mai mare actor din ultimele cinci decade, un geniu modest, care desi a vrut sa fie "ingropat in pamint românesc, sa creasca peste el iarba româneasca, sa calce pe el un român care sa spuna "Aici se odihneste un actor: Stefan Iordache", a murit la Viena.

Stefan Iordache facea parte din acea categorie de actori, de artisti, carora daca le atasezi epitete simple ca "mare", suna prost. Talentul sau nu incapea intr-un epitet. Totusi, era de o modestie aproape scandaloasa. Spunea ca a ajuns la actorie din intimplare, ca a ajuns cunoscut din intimplare si ca, de fapt, parintii il doreau medic. Dar, desi modest, avea acel orgoliu "desuet", pe care numai la artistii de o anumita virsta si, mai ales valoare, il mai gasesti: isi respecta munca si admitea ca incercase mereu sa fie aproape perfect.

Nici macar nu este nedrept, trist sau amar. Este inspaimitator. Ne uitam in jur si vedem ca oameni ca ei sunt din ce in ce mai putini. Si mai vedem ca ceilati sunt din ce in ce mai multi.

Disparitia actorului Stefan Iordache reprezinta o imensa pierdere pentru teatru, pentru cinematografie, pentru cultura româna. Stefan Iordache va ramine in amintirea tuturor, o figura luminoasa, un simbol al talentului si al profesionalismului si un model de daruire, decenta, discretie si seriozitate.

Cu fiecare mare actor disparut se pierde ceva din sufletul acestui neam.

Drum bun, maestre! Sa va odihniti in pace!

Despre Boogie Shop

Pe Lucia am cunoscut-o anul trecut – unde altundeva decit in Vama. Este o prietena buna de-a unei prietene de-ale mele. Lucia picteaza foarte frumos si s-a hotarit sa incerce marea cu degetul si sa transpuna in realitate un proiect la care tinea foarte mult. Pentru Lucia totul a pornit de la explozia de kitschuri provenite din China si de la nemultumirea ei personala de a nu gasi nicaieri obiecte de arta plastica romanesti, autentice.

Pentru cine doreste sa cumpere ceva unicat si plin de culoare, ceva ”altfel” decit kitschurile chinezesti intilnite la tot pasul sau produsele al caror brand scoate din buzunar un salariu mediu pe economie, pe Calea Victoriei a aparut un magazinas cochet, care deschide o lume de vis – lumea Luciei. Inaugurarea BOOGIE SHOP – eveniment la care am fost si eu invitat si deci, prezent, a avut loc in ultima zi a lui iulie. Locatia este Calea Victoriei 101 (vis-a-vis de Teatrul Act), in gang la fintina si Boogie Shop – magazinul pitic plin cu “lucruri de mina” - se doreste a fi nu doar un magazine de cadouri hand made, ci un spatiu original, incarcat de forta vizuala a ritmului boogie. Bucurestiul are acum un nou butic rezervat celor care nu pun pret pe eticheta.

„Boogie“ este filmul lui Radu Munteanu, care a luat premiu la Cannes. ”Boogie“ este un fragment de muzica nebuna. Pentru bucuresteni, “Boogie“ este si un nou magazin de accesorii si obiecte decorative facute de artisti din România. Buticul cochet, ceva mai mic decit jumatate dintr-o garsoniera confort trei, si-a gasit loc pe Calea Victoriei. ”Boogie Shop“ s-a strecurat, tiptil, printre magazinele cu haine şi preturi de fite de la bulevard si s-a pitit într-un coltisor de Bucuresti cu parfum de vechi. Si-a colorat frumos peretii, in patratele-curcubeu, si-a insirat pe rafturile pitice zeci de accesorii cu dichis si a primit cei dintii clienţi - adolescenti si tineri amatori de lookuri „urban-cool“, dar si doamne respectabile, gata oricind sa-si atirne la urechi un pantofior decupat dintr-o bucata de piele lacuita sau o pereche de fluturi cu aripile in picatele.

Prin ”Boogie Shop“avem sansa de a fi in tendinte pentru ca se poarta produsele unicat, de la bijuterii, pina la cele mai neasteptate obiecte de decoratiuni interioare. Adolescentii si tinerii se pot defini ca stil pentru ca toate obiectele expuse aici exprima bucuria de a trai, indrazneala de a spune ce simti, de a te afirma ca personalitate unica. Sunt o explozie de emotii, iar ”Boogie Shop“ este un ghid de calatorie a spiritului mereu liber. Intr-un spatiu intim, comunica in mod misterios si atragator sute de bijuterii (inele, bratari, coliere, cercei, pandantive), dar si accesorii originale, realizate din materiale neconventionale (piele, lemn, ceramica) si din metale si pietre semipretioase. Decoratiunile interioare dau viata spatiului prin sarabanda de culori si forme, lipsite de constringeri si nepervertite de uniformizarea industriala. Figurine, vaze, cutii de bijuterii, oglinzi, ghivece, picturi pe lemn, fotografii, magneti, dar si mici piese de mobilier, toate au de spus o poveste fascinanta si unica.

In “Boogie Shop“ gasesti lucruri „hand made“ semnate de peste 20 de artisti din toata România, reuniti de cei care au avut ideea deschiderii unui butic in care sa gasesti mereu ceva frumos şi original. “Boogie Shop“ este si o sansa creata pentru tinerii artisti de a se exprima liber si de a se intalni cu piata. Desi au preturi accesibile, toate obiectele sunt creatii artistice si au o valoare intrinseca mult mai mare. Cu “Boogie Shop“ colaboreaza peste 20 de tineri artisti, dintre care cea mai tanara artista este micuta pictorita Ana Constantinescu care, la mai putin de 12 ani, dupa patru expozitii de pictura, a descoperit magia obiectelor de decoratiuni interioare.
Cu ochii zburdind pe rafturile magazinului din gang, te prinzi imediat ca de aici vine sa cumpere “oricine doreste sa aduca un plus de culoare in casa lui“. Pentru asta stau aliniate papusele aproape vii, tablouri, vaze si cutii cu jucarii – obiecte care iti fura mintea incarcata de griji. Boogie este un magazin colorat, care te suprinde printr-o vitrina vesela ticsita cu ceramica vopsita si decorata frumos. Iar inauntru o serie de mici comori se prezinta mindre pe rafturi. Vaze haioase, pictate intr-un atelier din Banat, luminari parfumate, garnisite cu boabe de cafea sau felii de portocala, oglinzi incadrate de rame din lemn, pictat manual cu pasari, printese si fluturi, minitablouri cu româncute in costum traditional si ingerasi timizi, cu aripile ascunse, care nu se mai gasesc nicaieri în Bucuresti.

In micul magazin, un loc mare il ocupa accesoriile. Pentru ca se stie cit de mare vilvă fac in oras tirgurile de bijuterii unicat, modelate de artisti cu idei crete. Asa se face ca oferta pentru doamne si domnisoare cuprinde cercei, bratari, pandantive si brose dintre cele mai diverse: cu actrite din reviste vechi de cinema, cu fetite bucalate, fructe si legume gata de atirnat, cu pantofi, fundite si pisici din piele. Preturile sunt blinde cu buzunarul celor care vor sa isi cumpere cateva decoratiuni, sunt in cautare de cadouri sau vor sa cumpere bijuterii unice.

In magazinul plin de veselie din centrul Capitalei, programul e de luni pină vineri, de la ora 11 la 20, si simbata, de la 11 la 15. Daca o intrebi pe Lucia, magazinul nu are cum sa nu reziste in buricul tirgului - in ciuda etichetelor sonore -, atita vreme cit bucurestenii dau din ce in ce mai mult credit obiectelor unicat, care au farmec tocmai pentru ca nu sunt produse pe banda rulanta.

“Boogie Shop” este un loc care umple un loc vacant, al magazinelor cu mici obiecte de artizanat numai bune de oferit cadou sau pentru a ne infrumuseta vietile aducind-le culoare. In gangul cochet de pe Calea Victoriei a fost lansata o provocare de culoare, forme si sinceritate catre toti bucurestenii care isi doresc sa primeasca si sa ofere amintiri memorabile, unice si cu personalitate. Si in plus, daca atmosfera de la deschidere se pastreaza, atunci veti gasi mereu pe cineva care sa va ofere un sfat bun si un pahar de vorba la fintina din fata magazinului.

Va invit sa dati o fuga la “Boogie Shop” pentru un strop de culoare dramuita cu mestesug de artisti români, ceramica româneasca, tablouri pictate manual, decoratiuni interioare si, nu in ultimul rind, bijuterii, bijuterii, bijuterii. Multe bijuterii lucrate cu multa atentie si pasiune de creatorii lor.

I am back

M-am intors. E drept ca m-am intors de 2 saptamini, dar, intotdeauna, dupa concediu, lucrurile tind sa se miste mult mai incet, si sa isi reintre in ritmul lor obisnuit mult mai greu.

Si, ca sa fac bilantul acestui concediu, trebuie sa spun ca a fost foarte frumos. Au fost 5.000 de kilometri (4.000 cu trenul si 1.000 cu masina - desi probabil ar trebui sa mai adaug si vreo 100 ca pieton plimbaretz), 6 tari straine, 4 capitale, 3.000 de poze, multe frumuseti arhitecturale, multa istorie, multe peisaje superbe, si doar 2 saptamini... Trseul complet a fost: Bucuresti - Budapesta (2 zile si 2 nopti) - Viena (2 zile si 3 nopti) - Bratislava (1 zi) - Salzburg (1 zi) - Munchen (1 zi si 1 noapte) - Heidelberg (5 zile si 8 nopti) - Luxemburg (1 zi) - Strasbourg + Ribeauville (1 zi) - Mannheim (1 zi) - Munchen (1 zi).

Nu stiu ce mi-a placut mai mult. Daca a fost ziua fierbinte de august din Budapesta sau seara de week-end de pe podul "Chain Bridge" care devenise pietonal si era o copie fidela a celebrului "Karlovy Most" din Praga. Daca a fost romantismul Vienei, frumusetea cladirilor dar si minunatia din curtea palatului Schonbrun. Poate modul in care verii nostri slovacii au stiut sa faca din centrul istoric al Bratislavei o zona turistica minunata, poate modul in care imaginea lui Mozart se simtea (si se vindea) peste tot in Salzburg, poate minunatia de primarie din Munchen si statuetele care cinta la ora 12. Poate romantismul si frumusetea vechiului centru universitar Heidelberg si trenuletzul vechi de 100 de ani cu care poti merge in virful dealului, pentru a avea o panorama care iti ia suflarea, sau poate barul vechi de sute de ani din acelasi Heidelberg si cu pianistul care cinta fara partitura, ore in sir, fara sa se repete. Poate maretia unui oras mare dintr-o tara mica, Luxemburgul, sau poate casutele ca de turta dulce din Alsacia, catedrala din Strasbourg, dar si idilismul din Ribeauville, un satuc la 80 de kilometri de Strasbourg unde as vrea sa ma retrag cindva, la batrinete...

Sau poate cel mai mult mi-a placut civilizatia din toate aceste tari, relaxarea pe care o vedeam pe fata tuturor, fie ei unguri, austrieci, nemti sau luxemburghezi. Viata curge in ritmul lor linistit, si nu atit de grabit ca la noi. Si totusi, eu au timp sa traiasca, sa iasa in pacuri, sa se plimbe cu bicicletele, sa iasa seara la o bere, sa aiba grija de ei si de sanatatea lor si sa puna pe primul plan conceptul de calitate a vietii. Nu o sa-i vezi inghesuindu-se in tramvaiul 5 care venea cu o precizie aproape enervanta la ora la care era afisat pe panou, nu o sa il auzi claxonind isteric pe cel care e al zecelea la semafor in secunda in care s-a facut verde, nu o sa ai unde sa inveti injuraturi noi cum ai dimineata la Razoare, nu o sa-ti faci probleme pentru siguranta ta cind te plimbi pe strazi mai putin centrale dupa lasarea intunericului. O sa te miri cum mame cu copiii in carucior au curajul sa se plimbe cu tramvaiul, cum batrini in carucior ies seara sa bea o mere si sa manince niste wurst in centru, o sa te miri cit de bine e pus la punct totul, cit de mult conteaza omul pentru autoritati, cit de mult respect reciproc exista. Si nu o sa intelegi de ce toti cei a caror privire se intersecteaza cu a ta iti zimbesc, sincer, din inima, pentru ca ei stiu ca viata e frumoasa, si nu vei vedea fetele superior-plictisite sau cu nervii in pioneze dupa 5 kilometri intr-o ora si 20 de minute din traficul din Bucuresti.

Europa, venim si noi. Dar, din pacate, suntem inca atit de departe, incit nu pot decit sa ma mir cit de optimist a fost nea Brucan cind ne-a dat numai 25 de ani sa ajungem acolo. Mai avem sute de ani, multe schimburi de generatii si o nevoie tot mai puternica de epurare etnica. Pina atunci, ma duc sa inchid geamul, ca iar trece un jmecher cu un chiu sapte alb la mine pe strada, ascultind la maxim ultimele compozitii ale rapsozilor de cartier...