8 noiembrie 2008

Fara bizoni in trafic

Am gasit pe net citeva campanii de responsabilitate si bun-simt la volan. E drept ca e doar un inceput, dar poate, macar asa, bizonimea romana posesoare de volan si 4 roti, dar nu si de bun-simt sau de sapte ani de acasa va intelege ceva.

Prima este o campanie TopGear, realizata cu ajutorul lui Artanu' :

A doua este o campanie initiata de Petrom. Pentru ca Romania va creste prin bun-simt si responsabilitate. Oare ?

Si de departe, cea mai tare si cea mai emotionanta, chiar daca poate prea dura, mi se pare aceasta. Realista, cruda, dar poate va fi si eficienta, punindu-i pe bizoni pe ginduri (?). Sper ca totusi unii sa inteleaga mesajul si sa se gindeasca de 2 ori inainte de a calca pedala de acceleratie pina la capat.

Oare cind vom ajunge si noi un popor civilizat si nu unul de bizoni ? Oare cind vor disparea toti manelistii si toti cei care fac umbra degeaba pamintului ? De ce nu sunt numai ei cei care dispar in asemenea accidente, ci sunt oameni nevinovati, oameni ca noi, a caror singura vina este ca s-au aflat in momentul nepotrivit, in locul nepotriit ?

7 noiembrie 2008

Buongiorno

Marti seara. Intilnire de afaceri cu un bancher elvetian. Am stabilit ca iesim impreuna la cina, si mi-a lasat mie placerea sau responsabilitatea alegerii locatiei. Nu a vrut nimic in mod special, un restaurant european, unde sa se poata minca bine. M-am tot gindit citeva zile, am mai cerut pareri in stinga si in dreapta si pina la urma am mers pe considerentul - trebuie sa fie un restaurant de calitate, dar nu de fitze, cu meniu universal, nu specific, si sa fie cit de cit aproape de zona Piata Romana-Piata Victoriei.

Am ales "Buongiorno", despre care am primit referinte bune. Un restaurant cu specific italian sau mediteranean, aparut la sfirsitul lui 2007. Am aflat ca restaurantul face parte din lantul de restaurante
al lui Dragos Petrescu. Dupa 'City Grill", "City Cafe" si 'Caru' cu Bere", omul de afaceri adauga un alt brand portofoliului detinut de compania sa. Locatia este linga Piata Victoriei, intr-o casa mare si veche - casa monument istoric "Lascar Catargiu" de pe bulevardul cu acelasi nume, in locul fostelor "Offshore" si apoi "Casa di David", vis-a-vis de Orange.

Buongiorno se compune din 3 parti distincte - restaurantul (la parter si etaj), un City Lounge (la demisol) si o terasa. Locatia impresioneaza prin abundenta detaliilor arhitectonice, prin spatii departajate in camere largi si aerisite, prin ferestre inalte impodobite cu perdele fine de matase, prin care patrunde suav lumina. Elementele din lemn masiv, accentele aurii, balustradele sculptate si mobilierul elegant completeaza atmosfera si dau o nota primitoare spatiului. Peretii incaperilor sunt zugraviti in culori calde, iar din loc in loc, pe pervaz, sunt aranjate discret cateva elemente decorative.

In ceea ce priveste meniul si specialitatile servite la Buongiorno, acestea sunt inspirate de gastronomia mediteraneana-italiana. Astfel, la loc de cinste in meniu se afla pastele, pizza, preparatele pe baza de carne, fructe de mare si peste proaspat, crostini, focacce italiene, orez cu legume, brinza. Una dintre specialitatile casei este pizza, care este pregatita intr-un cuptor cu lemne.

Restaurantul este un loc foare potrivit unei intilniri de afaceri. Mie mi-a placut, pentru decoruri, pentru muzica (jazz si muzica italiana, in surdina, cit sa mearga bine cu mincarea0, pentru servirea care a fost eficienta si prietenoasa si pentru mincarea gustoasa. Eu am incercat o lasagna cu carne de pui si brinza mozzarela, facuta la acelasi cuptor cu lemne, si a fost delicioasa.

Preturile din Buongiorno sunt demne de Piata Victoriei, desi totusi sunt la maxim jumatate fata de cele din Casa di David. Pizza este intre 18 si 28 RON, lasagna 24 RON, salatele in jur de 20 RON. Iar cine s-a saturat de mincare traditionala, fie ea si italiana, poate sa incerce caracatita la gratar cu otet de sampanie, la 50 RON. Bauturile insa au preturi mai mici decit m-as fi asteptat, o bere Ursus fara alcool a fost 6 RON, sucurile cam 5 RON, cafeaua 6-8 RON. Daca vrei sa bei ceva cu adevarat scump, selectia de vinuri din meniu este destul de exhaustiva si poate ajunge pina la 300 RON.

Nu pot reprosa acestui loc faptul ca nu se afla in target. Ambele fete ale localului se potrivesc perfect cu zona, cu Piata Victoriei, si fac o echipa buna pe care va recomand s-o incercati daca aveti ceva de sarbatorit, mergeti la o intilnire de afaceri sau pur si simplu cautati un loc ceva mai sofisticat unde sa va petreceti timpul.


Pofta buna!

5 noiembrie 2008

Obama


Acum 50 de ani, parea de neconceput. De ieri e realitate. Barack Obama, un afro-american fara vreo radacina pe noul continent, preia Casa Alba. Candidatul democrat a devenit primul presedinte de culoare din instoria Statelor Unite, victoria sa fiind sarbatorita de americani pina dimineata.

Victoria lui Obama, asteptata cu nerabdare in numeroase state ale lumii, survine celor opt ani petrecuti la Casa Alba de republicanul George W. Bush, care si-a indepartat opinia publica din strainatate printr-o politica apreciata deseori drept agresiva si unilaterala, devenind unul dintre cei mai antipatizati oameni din lume.

Cu un ecart substantiial de voturi, datorat mai ales noii ge­neratii, care vrea pentru SUA o noua cale, vrea iesirea dintr-un trecut nu întotdeauna onorabil si de prea multe ori belicos, vrea depasirea cit mai rapida a gravului impas economic. Si care crede in virtutile solutiilor gasite prin dialog, nu prin forta. Acestor comandamente, tipice clasei de mijloc, dar si tinerilor, le-a raspuns in campania electorala, cu inteligenta si cu abilitatea de a se prezenta drept omul providential, Barack Obama. Care n-a uitat sa adauge ca, prin politica sa fiscala, va da prioritate clasei de mijoc. Si ca va aseza "America inainte de toate": ce american, care are la usa drapelul instelat, nu vibreaza la asemenea slogan?

"Am parcurs un drum lung, dar in aceasta seara, datorita a ceea ce noi am facut azi, in acest moment istoric, schimbarea a venit in America“, a declarat Obama in fata a peste 200.000 de simpatizanti care s-au strins in Grant Park din Chicago.

Sloganul electoral al lui Obama "Yes, we can" ni se potriveste perfect si noua, pentru ca este universal valabil si exprima importanta votului in democratie. Cam aceeasi energie au degajat-o Emil Constantinescu in 1996 si Traian Basescu in 2004. Multe sperante si asteptari. Oamenii au sperat. La fel ca in cazul lui Obama, tinerii au iesit ca niciodata sa voteze un om care intruchipa vointa de a face adevarata schimbare a sistemului corupt, incapabil sa genereze si sa rasplateasca performanta.

Acum Obama a cistigat,sloganul s-a transformat din "Yes, we can" in "Yes, we did" si ramine de vazut in ce masura Obama va reusi sa schimbe America si in ce masura America va reusi sa il schimbe pe Obama.

4 noiembrie 2008

Wedding

Duminica am fost la nunta. A doua oara pe anul asta, dar la prima am fost in calitate de partener, fara sa cunosc mirii. Acum m-am dus singur.

Pe Cristina o stiu de cind ma stiu, am copilarit pe aceeasi strada, suntem vecini de cind ne-am nascut. Chiar daca nu am mai pastrat legatura ca pe vremuri, si nu am stiut prea multe amanunte despre povestea lor, nu-mi ramine decit sa ma bucur ca am fost invittat la eveniment, ca am petrecut o seara cu oameni pe care nu ii mai vazusem de mult, ca am reinnodat un pod peste timp si peste un ocean, ca am retrait ceva din povestile copilariei, cu cadouri de Paste si Craciun. Am reintilnit o prietena draga pe care nu o mai vazusem de aproape 7 ani de zile.

Iar Cristinei si lui Alexandru le doresc "Casa de piatra", sa fie fericiti impreuna si sa aiba parte numai de bucurii.

1 noiembrie 2008

Obsesiile românilor


Românii sunt obsedaţi. De diferite lucruri. Asta n-ar fi o problemă dacă aceste obsesii ar fi constructive.
Uite, japonezii sunt obsedaţi de electronică şi au ajuns unde au ajuns. Francezii sunt nespălaţi dar au nasuri fine şi sunt obsedati de parfumuri. Şi uite unde au ajuns. Şi exemplele ar putea continua.

Din nefericire, la noi obsesiile nu sunt de natură colectivă. Adică, deşi românii împărtăşesc cam aceleaşi obsesii, ele sunt profund egoiste şi privesc fericirea personală chiar în detrimentul tuturor celorlalţi.

TOP 10 OBSESII ROMÂNEŞTI:

1. Obsesia cu “casă pe pământ”. Toată lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă pe pământ. Nu conteaza că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic! Nu conteaza nimic! Casa pe pământ să fie!
2. Obsesia televizorului. Românul e devorator de televiziune. S-au făcut nişte cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni ! Mi se pare fascinant ca romanul este “europeanul” cel mai telespectator având în vedere că în România sunt, cu câteva excepţii, cele mai imbecile şi mai de prost-gust producţii !
3. Obsesia Coelho. Dacă n-ai citit Coelho… n-ai viitor frate! “Păi am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu…” “Cine-s ăia ? Citeşte Coelho !”
4. Obsesia ţâţelor. Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie: “Ţâţele aduc rating!” Şi ştiţi ce e mişto? Că de câţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispozitie internetul pentru femei. Dai un click şi gata! Cine dracu’ mai aşteaptă emisiunea cu “Mama Natura” ca să-i “dea în cap lu’ mutu”. (scuze Adriane dar aşa e expresia! Dacă vrei schimbăm: “să-i dea în cap lu’ Chivu”)
5. Obsesia messenger. Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe invisible…
6. Obsesia haiducească. După o sticlă-două de vin şi cel mai prăpădit român devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere răscumpărări… Şi dup-aia, haiducia maximă. “Puşca şi cureaua latăăăăă…”. Apoi recunoaşte că e impotent: “Ce bărbat AM FOST odatăăăăăă…”
7. Obsesia auto. În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct. Pe strazile noastre există maşini cum n-au vazut nici parizienii, nici londonezii… Punct.
8. Obsesia cărnii din congelator. Cu toate că au trecut 20 de ani de când găseşti sute de feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă până la refuz congelatorul. Să fie acolo… Cine ştie…
9. Obsesia celulară. Pentru român, telefonul mobil reprezintă un statement. Am văzut vânzătoare în magazinul Titan care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu, desi eu poate câştig de 30 de ori mai mult. Asta e un mare mister. Cum ajunge un om cu salariu de 10 milioane să aiba un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el !
10. Obsesia “dacă ăla nu face, de ce sa fac io?”. Asta de obicei e completată şi cu o doză de mândrie: “Ce? Sunt mai prost?!” DA!

primit pe mail, apoi identificat autorul - "mondenul" Mihai Bendeac

31 octombrie 2008

Happy Halloween !!

Halloween este o sarbatoare populara din care fiecare ia ce i se pare mai straniu si mai hazliu, insa putini sunt cei care stiu ca, de fapt, participa la o celebrare a mortilor. Pentru ca aici trebuie cautata semnificatia acestei nopti in care este reinviata o intreaga mitologie a spaimei. Importata de la americani, Halloween sau noaptea vrăjitoarelor (31 octombrie) este, de fapt, o foarte veche sarbatoare a celtilor, care ,ulterior, a fost adoptata si de romani si dedicata recoltei si belsugului.

Povestea spune ca in ziua de 31 octombrie, spiritele persoanelor care au murit in ultimul an se intorc pe pamint in cautarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului urmator, aceasta fiind unica speranta de a avea o viata dupa moarte. Personal, si mai ales dupa cele intimplate de curind, nu cred in legenda asta si o consider doar o alta sarbatoare importata. Totusi aceasta sarbatoare are o istorie mult mai lunga, astfel, vechii celti considerau ca toate legile spatiului si timpului sunt suspendate in aceasta zi, permitindu-le spiritelor sa interactioneze cu cei vii. Cei vii nu doreau sa fie posedati, astfel incit in noaptea de 31 octombrie satenii stingeau toate focurile din casa, pentru ca spiritele sa gaseasca locuinte reci si intunecoase. Ei se imbracau in tot felul de costume caraghioase si participau la parade galagioase, incercind sa fie cit mai inspaimintatori posibil pentru a speria spiritele care veneau in cautarea celor vii. In aceasta zi, pentru celti incepe un nou an, se sfirseste vara - sezonul recoltei, lasind loc iernii - sezonul intunericului si frigului.

Celtii sarbatoreau si Samhain, un festival pentru care construiau rugi sacri pe care faceau sacrificii zeitatilor sub forma de grine sau animale. In timpul celebrarii, celtii purtau costume in general facute din piele si capete de animale. Cind sarbatoarea lua sfarsit, ei foloseau focul de la rugii de sacrificiu pentru a-si aprinde focurile stinse mai devreme in aceasi seara. Scopul era acela de a-i proteja pe parcursul iernii care urma. Probabil de aici a venit ulterior ideea dovlecilor luminati din interior. Una dintre vedetele de Halloween, dovleacul-felinar sau Jack O'Lantern, are si el o legenda "americaneasca". Povestea spune ca un betiv notoriu, pe nume Jack, a reusit sa captureze un drac intr-un copac si nu l-a lasat sa plece decit atunci cind faptura intunericului s-a legat sa nu il mai sperie niciodata. Dupa ce omul a murit, spiritul sau nu a fost primit in Rai, pentru ca avea o intelegere cu Satana, dar nici in Iad, pentru ca il pacalise pe acesta. Ratacitor intre doua lumi, sufletul a avut din partea dracului un singur ajutor - un singur taciune care sa-i lumineze drumul prin intunericul rece. El a pus taciunele intr-o rapita pentru a-l putea tine aprins mai mult timp. Initial irlandezii foloseau rapita drept “lanterna lui Jack”. Dar cind imigrantii au venit in America au descoperit ca dovlecii se gaseau mult mai usor decit rapita. Astfel, acum, “lanterna lui Jack” se face dintr-un dovleac scobit, luminat de un taciune sau de o luminare.

Pina prin anii '30, in America, Halloween-ul adus de imigrantii irlandezi in 1840, devenise o sarbatoarea centrata pe comunitate, cu parade si petreceri raspandite prin tot orasul. Tot cam in acest timp a fost resuscitata si traditia "trick or treat". In timpul festivitatilor, sarmanii cerseau mancare si oamenii le ofereau placinte numite "prajituri de suflet" in schimbul promisiunii de a se ruga pentru sufletele celor morti din familia lor. Aceasta traditie era un mod relativ necostisitor pentru ca toata comunitatea sa se bucure de sarbatoare. In teorie, oamenii puteau preveni sa fie pacaliti (trick) oferind copiilor sau celor care le sunau la usa costumati o mica atentie (treat) - bomboane, dulciuri, mere. In timp, americanii au ajuns sa considere ca Halloween este un fel de marca nationala si majoritatea habar nu au ca si la ei e o traditie imprumutata. Obiceiul costumelor de Halloween are radacini adinci in istorie, plecind de la vechii celti chinuiti de gerul iernii, pana la englezii care considerau ca in noaptea in care se deschid portile celor fara viata, nu pot iesi afara din casa decit costumati pentru a speria, la randul lor, fantomele.

Timpul si moda intr-o continua schimbare, precum si tendintele mercantile ale Lumii Noi par a fi cel mai crunt dusman al esentei acestei traditii stravechi. Intre timp, nu numai lanterna de rapita a lui Jack a fost schimbata cu dovlecii scobiti, dar si deghizarea zinelor care colindau la fiecare usa a devenit ”trick or treat”. Focurile au ramas populare , dar nu pentru a ingrozi spiritele rele sau pentru a prezice viitorul.In ultimii ani, sarbatoarea de Halloween a capatat multi adepti si la noi in tara. Deghizarea in costume macabre si traditia dovlecilor sculptati in forma de felinar, precum si dulciurile impartite copiilor au transformat-o pe aceasta intr-un eveniment foarte drag celor mici.

Asa ca va urez tuturor, fie ca inseamna sau nu ceva pentru voi, Happy Halloween !

28 octombrie 2008

Videoclip in excel - AC DC

Niste fani AC/DC s-au gindit sa se joace un pic cu codul ASCII si sa lanseze un videoclip al celebrei formatii scris in totalitate in acest cod ASCII Rezultatul il puteti gasi intr-un fisier Excel pe care il puteti gasi aici sau il puteti viziona pe youtube in caz ca nu sunteti utilizatori Microsoft Office.
Si asa ajungem la clipul in varianta Microsoft Excel al piesei "Rock'n Roll Train" de pe ultimul album AC/DC, "Black Ice", lansat saptamina trecuta si prin care fanii incearca sa invinga "firewall-urile corporatiste". Daca pe youtube, trilulilu sau metacafe nu avem voie, atunci sa ne jucam cu excelul, ca e voie la job.
Sau, dupa cum am citit pe undeva, AC/DC propune un medicament rock pentru durerile de cap date corporatistilor de criza financiara :)
Oricum, atit ideea, cit si efortul, dar mai ales bucuria reintilnirii cu AC/DC merita din plin...

27 octombrie 2008

Limelight

Simbata seara, chef de iesit pe undeva, de distractie si de dans. Programul initial sufera schimbari, iar dupa o bere pe undeva prin centrul vechi, cineva vine cu ideea – “Hai in Limelight”. Nu auzisem de locul asta, iar atunci cind am intrebat despre ce e vorba, mi s-a spus “E un loc cu muzica live si cu un pian. Nu seamana cu nici un loc in care ai mai fost. O sa vezi…” Si, zis si facut.
Limelight Piano Bar este situat in spatele hotelului Hilton, pe cale Victoriei nr. 100. Desi credeam ca locul este nou pe harta puburilor si cluburilor bucurestene, am inteles ca exista de aproape 2 ani de zile ca investitie a unui muzician bulgar. Se pare ca acest bar are un frate mai mare in Sofia si dupa modelul aceluia a fost dechis si cel de aici.


Cel mai mare plus al acestui loc este muzica live, cantata in fiecare seara intr-o lumina rosie, la pian, chitara si vocal de o trupa de muzicieni din Bulgaria, pentru cei cu chef de petrecere si de hituri vechi. Dar ei stiu sa cinte si romaneste, si o fac foarte bine. Au cintat si rock’n’roll, si „I will survive“, dar si „Nothing else matters“. Coveruri ale unor melodii vechi si bune, cunoscute de toata lumea, si care nu suna rau deloc, mai ales acompaniate excellent la pian.

O piesa de rezistenta a barului este pianul. Nu orice fel de pian, ci ceva asupra caruia nu am reusit sa ma dumiresc daca este o masa in forma de pian sau un pian in form de masa. In orice caz, nu mai putin interesant. Pianul face locul, am inteles ca nu mai exista asa ceva in Romania. Modelul e importat din State, iar baruri de genul asta in Europa (pe linga cel din Sofia) se mai gasesc doar prin tarile nordice.

Un pahar de whisky pe marginea pianului, iar acordurile gilgiind din clape iti inunda sufeltul asa cum bautura iti acapareaza simturile, anihilindu-le rind pe rind, pina iti ramine doar sentimentul ca nimeni si nimic nu te poate atinge mai mult decit pianul.

Decorul este un alt plus al barului. Mobila de lemn, covoare, luminary, canapele confortabile, scaune inalte de bar in jurul pianului, seminintuneric, un decor 100% jazz. Dupa cum spune si sloganul Limelight piano bar – “atmosfera pentru prieteni”.

Muzica live, hituri vechi, muzicieni bulgari, cintec in jurul pianului si un pahar de whisky – astea par a fi ingredientele unei seri de success in Limelight. Muzica nu iti urla in cap, te poti auzi cu cei cu care ai venit sau cu cei pe care urmeaza sa ii cunosti. E mare lucru ca mai exista in Bucuresi locuri in care poti sa te simti bine si fara sa-ti urle muzica in cap…

Lumea din Limelight este ok. Oameni spalati, civilizati, probabil in marea majoritate corporatisti fara prea multe fitze si snobisme in cap. Un pic cam aglomerat, dar totusi era simbata noaptea, deci nu ma puteam astepta la altceva.

Ceea ce m-a mirat pentru un loc cu muzica live in buricul tirgului a fost faptul ca intrarea era libera, nu 10-15-20 RON ca prin alte locuri respectabile. Iar preturile sunt de genul 8-10 RON o bere, 15 RON 50 de whisky, 18 RON un Red Bull, 20 RON un gin tonic. Nu mai mari decit in alte cluburi de acest gen.
In concluzie, mi-a placut locul si o sa mai merg si altadata cu placere. Dar repede, pina nu pun taxa de intrare :)

25 octombrie 2008

Boogie


Aseara am avut chef de un film. Am auzit multe despre „Boogie“ si m-am gindit ca poate ar fi un moment bun sa il incerc. Chiar a fost o experienta interesanta. Si asta pentru ca „Boogie“ e filmul ala, pe care il asteptam de mult. Eram, intr-un fel, plictisit de toate filmele romanesti care parka se straduiau sa arate tuturor tot ce e de rahat in Romania. Parca nu mai vroiam sa vad nici cum sistemul sanitar isi bate joc de domnul Lazarescu, nici cum ticalosii din clasa politica isi bat joc de toti ceilalti. Vroiam sa vad si eu un film in care sa ma regasesc, cu baieti la sprit de 1 mai la mare. Iar “Boogie” este filmul ala, si comedie, si drama, cu dialoguri naturale, cu o poveste simpla, dar universala pentru o anumita generatie.

“Boogie” este un film despre “ultima noapte de tinerete” din viata unui barbat casatorit si cu copil, dar si despre casnicie, cu toate compromisurile pe care le implica aceasta. Filmul vorbeste, in primul rind, despre criza barbatului un pic trecut de 30 de ani. Deci chiar exista criza asta J. Dar filmul este si un tablou decent si corect a ceea ce inseamna casatoria si copilul in Romania zilelor noastre, dar si o cronica lucida a unei nopti petrecute la mare, de 1 mai, “cu baietii”, care a avut darul sa imi trezeasca multe amintiri.

Boogie este porecla din adolescenta a personajului central, o porecla care nu i se mai potriveste acum lui Bogdan Ciocazanu - un tip un pic trecut de 30 de ani, cu firma de mobilier, care incearca sa iasa din stresul de zi cu zi si din workaholism plecind la mare de 1 Mai cu sotia si cu copilul de 4 ani. Nu in Vama, ci in Neptunul in care, cu ani in urma, de aceeasi sarbatoare, cadeau betivii de la balcoane. Si vremurile alea imi sunt si mie atit de vii in memorie, cu berea la halba de la Prichindel si nebuniile din toate hotelurile de acolo. Acum Neptunul e gol, iar Boogie se intilneste intimplator cu doi vechi prieteni, cei mai buni prieteni din liceu – Penescu si Iordache, la data so locul de care ii leaga cele mai glorioase escapade bahice de altadata. Ei ies cu totii la cina, apoi sotia pleaca cu copilul in camera. Cei trei baieti ramin in jurul sticlelor de vin, cu o banuita nevoie de a-si retrai lipsa de griji de pe vremuri.

Titlul initial al filmului fusese “30 si ceva”, dar a fost schimbat, din cite am inteles, tocmai pentru ca nu se vrea neaparat un tablou al virstei cit mai fidel. Exact cind filmul risca sa devina neverosimil, apar si certuri, si priviri neimplinite, si remuscari, ca apoi oboseala diminetilor bete sa coboare garda si sa lase personajele sa smulga din nou risete. Dialogurile te tin, sunt ca in viata, iar actorii sunt si ei ca noi sau, in fine, ca atitia cunoscuti de-ai nostri. Incepi sa te recunosti in povestea celor 3. Odata ce i-au plecat responsabilitatile, si Boogie isi permite sa se lafaie in naturaletea de alta data – ride, mai scapa o injuratura, fumeaza o tigara. Ei incep sa bintuie barurile, sa se ia de hostesse, sa pretinda ca sunt tineri si liberi. Cei trei sunt tentati sa retraiasca aventurile din vremurile bune, dar incercarea de a-si recupera tineretea pret de o noapte, bifind bautura, jocurile, flirtul, discotecile si mersul la curve, se transforma intr-o deziluzie imensa. Prin sticlele de vin baute prin baruri si camere de hotel inghesuite, prin fetele care se lasa sau nu se lasa agatate in discoteca sau la bowling, prin curva pe care o fac posta in hotel, prin glumele fara perdea si exprimarile fara plasa de siguranta dimineata devreme. Referintele la Ceausescu si la vila lui cu pauni nu par deplasate, dar cind doi dintre cei trei prieteni incep sa urle ca paunii cocotati pe gardul vilei te trezesti in fata unei scene de o tristete dezolanta.

Dar trebuie sa treci prin tot filmul, printr-o zi si o noapte, ca sa ajungi aici. Prin discutiile „ca baietii” despre masini, femei, sprituri si curve dintre cei trei. Cifra asta mi se pare excelent aleasa – intodeauna grupurile cele mai inchegate din liceu erau formate din trei, si e si cazul meu – si noi am fost un grup de trei, care chiar daca nu am mers impreuna la curve sau nu am jucat bowling, ne puteam recunoaste in unele din discutiile de acolo. Trebuie sa treci prin discutiile aiuritoare, dar atit de verosimile, dintre Bogdan si sotia lui, Smaranda, enervata ca a fost adusa de 1 Mai la mare, pe post de „bona la copil”, pentru ca Bogdan prefera compania baietilor, cu care nu s-a mai vazut de 3 ani. Din nou, sunt convins ca toti prietenii mei, pusi in situatia lui Boogie, ar face ca el, in timp ce toate prietenele lor s-ar supara pe situaita asta. Desi supusi unui conflict, care ar putea fi considerat punctul culminant al filmului si care declanseaza criza barbatului de 30 de ani in varianta Boogie, cei doi reusesc, dupa refularea lui Bogdan, sa revina la viata lor de zi cu zi, cu compromisuri si certuri dar fericita. Bogdan realizeaza ca dupa noaptea de abuzuri, excese si imoralitati, ca in tinerete, viata pe care a ales sa o traiasca alaturi de familia sa este cea potrivita pentru el. Si cit de adevarata este concluzia lor, ca trebuie sa iti dai drumul si sa spui toate lucrurile marunte care te deranjeaza, sa nu le lasi sa se adune.

Si totusi cine e fericit in acest film ? Bogdan, care munceste de-i sar capacele la firma lui si nu mai are timp pentru nimic, nici pentru nevasta si nici pentru copil ? Predescu, care dupa 10 ani munciti in turism, s-a cam plictisit si simte ca vrea sa faca altceva, vrea sa iasa dintr-o blazare din care nu il mai misca nici macar prostituata agatata in discoteca ? Iordache, care a plecat in Suedia, si care e pe punctul de a se insura cu o suedeza de treaba, care il ajuta cu munca si cu casa, dar pe care nu o iubeste, doar pentru ca ii e urit printre straini si nu vede nici o perspectiva mai senina ? Cei trei au ajuns la 30 si ceva de ani gata obositi – ce cliseu adevarat. Ei nu se mai regasesc nici in atmosfera de la discoteca, cu muzica house la maxim, dar nici in viata adulta, cu responsabilitati si probleme.

Poti sa rizi la "Boogie", de fapt ai si de ce - poante sunt cu duiumul -dar, daca te gindesti bine si daca ai 30 si ceva de ani, si tu esti poate la fel ca eroii. Si atunci risul ti se opreste in git. Forta filmului vine din locurile comune. Nu e replica din film pe care sa nu o fi rostit-o, nu e kebab la care sa nu ne fi strimbat la mare, nu e partenera cu care sa nu fi avut o asemenea cearta, nu e prieten pe care sa nu-l fi pupat la fel la betie. Filmul e viu si empatizeaza cu tine, nu tu cu el. El traieste tineretile celor din sala, trecuti un pic de treizeci de ani. Si toate sub umbrela un pic intunecata a nostalgiei surde.

Boogie este un film pentru o generatie careia realitatea i-a permis, la un moment bun, sa infulece. Si care, un pic si deocamdata, a obosit. Filmul propaga o vaga unda de pesimism dupa final, te lasa in minte cu perspectiva unui santier greu care abia incepe. Dar e foarte bun. Il recomand, daca aveti in jur de 30 de ani, vedeti-l neaparat !

24 octombrie 2008

Criza subprime. Explicatie noua, cu betivi.

Intreprinzatorul Ionescu avea un bar de cartier unde vindea bautura ieftina, contrafacuta. Vinzarile erau multumitoare, dar Ionescu a decis sa le creasca, vinzind bautura pe datorie. Toti alcoolicii din cartier au inceput sa frecventeze barul lui Ionescu, unde stiau ca pot bea fara sa aiba un ban in buzunar. Vazind afluenta de la tejghea, Ionescu si-a permis sa urce pretul bauturilor, in special la rom si tuica de casa, in realitate o facatura ordinara, dar care avea mare trecere la clienti.
Banca din coltul strazii, vazind cata clientela are Ionescu, a trimis un om sa-i faca o oferta de creditare. La atatia clienti, este evident ca proprietarul businessului are incasari pe masura, asa ca o relatie cu el poate aduce profit, gindea bancherul. Fericit ca e curtat de banci, Ionescu a luat creditul, garantind cu datoriile betivilor din cartier. Datorii sigure, platibile in ziua in care clientii lui luau salariile. Imediat dupa ce s-a trezit cu Ionescu drept client, bancherul a transformat caietul in care acesta isi tinea datoriile in CDO, CMO si alte asemenea produse pe care nu le intelegea nimeni, dar care dadeau foarte bine in portofoliul bancii sale. “Dom'ne, am aici garantia unei afaceri de miliarde. Da-mi pe ea 100 de milioane si ti-o cedez”, i-a spus el bancherului aflat la doua strazi distanta. Dupa doua saptamini, acesta a vandut caietul lui Ionescu unei banci din Capitala, pe 200 de milioane, convingindu-l pe cumparator ca o asemenea afacere o prinzi o singura data in viata. Nici la noul proprietar, caietul cu datoriile betivilor de cartier nu a zabovit prea mult. In fine, peste 6 luni, el a servit drept levier pentru traderii pietelor financiare, fiind cotat pe cele mai sofisticate piete internationale. In scurt timp, datoriile betivilor de cartier erau negociate ca si cind ar fi fost cele mai solide titluri, pe 80 de piete. Agentiile de rating acordasera calificative "BB+".
Pina intr-o zi in care un investitor care avea nevoie de bani si a vrut sa vinda in piata o parte din datoriile betivilor care treceau pe la Ionescu. Dar nimeni nu le voia, nimeni nu era interesat de asa ceva. In scurt timp, Ionescu a dat faliment. Betivii se mutasera la o alta crisma, care oferea nu doar bautura, ci si mincarea pe datorie, asa ca au uitat de Ionescu. Acesta a ramas cu caietul lui, pe care-l citeste in fiecare seara, ca pe un roman politist. Inca mai spera sa afle in final, cine e criminalul.
(Adaptare dupa Dan Popa)