Transfagarasan reloaded

Din nou caldura mare, dar a trecut cu bine si saptamina de cod rosu. Se apropie iar week-endul. Toata lumea ma intreaba daca merg din nou in Vama. Ei bine, nu. Parca ce-i mult strica, o binemeritata pauza nu strica nimanui. Si parca m-am saturat de nebunia de pe autostrada si haosul de la Stuf noaptea. Vreau altceva, vreau racoare, vreau un peisaj frumos, vreau combinatii de culori, munti inalti, cer albastru, lacuri limpezi, vreau sa respir un aer curat si tare. Probabil ca marea imi place mai mult decit muntele, dar asta e numai din cauza ca nu am mai incercat sa cuceresc muntele si altfel decit cu masina si cu gratarul, nu am mai mers demult pe poteci neumblate, pe carari de munte, pe creste inzapezite si pe la cabane frumoase, cu rucsacul in spate si visind la un foc de tabara si o chitara... Iar acum simteam ca imi doresc la munte.

Simbata dimineata. Ora 10. 33 grade in Bucuresti. E clar, va fi Transfagarasan. Am fugit de o autostrada si dau de alta. Traficul e la fel de infect. Se lucreaza la podul de peste Arges pe la km 35 si se formeaza o coada de citiva kilometri. Facem 4 kilometri in 45 de minute. O viteza buna pentru o autostrada, mare lucru ca le avem si pe astea. Staul pe autostrada e chiar interesant. Am citit undeva ca exista unele semne ale "febrei Stau", cu simptome precum anxietatea, agresivitatea si disconfortul. In mod ciudat, se pare ca 20% din soferi au trecut prin asa-numita "pofta Stau", adica au simtit placere la gindul ca erau prinsi in blocaj. Unii au spus ca le place sentimentul de caramaderie trezit de captivitatea in trafic, iar altii au afirmat ca le oferea un sentiment pervers al izbinzii faptul ca reusisera sa depaseasca experianta. Eu nu pot sa-i inteleg, eu am facut parte din cealalta categorie, care a injurat calm autoritatile, pe cei care se ocupa de drumuri, firmele de lucrari si pe cei care baga in buzunar bani din impozitele si taxele noastre si ne rasplatesc cu asemenea bucurii.

In fine, am ajuns si la Pitesti, am trecut prin Curtea de Arges, m-am intrebat din nou cind oare vor fi date jos schelele de pe Minastirea mesterului Manole si a lui Neagoe Basarab, cind va putea sa le arate tuturor intreaga sa frumusete. Cheile Argesului. Cetatea Poienari - din nou vazuta din masina, dar imi propun sa reusesc cindva sa sui din nou cele 1500 de trepte... Tunelul. Barajul Vidraru. Am un soc. Parca sunt la Sinaia. Sute de masini parcate pe o parte si pe alta a tunelului, a barajului, a soselei. Se circula bara la bara, sunt sute si sute de oameni care se invirt pe acolo. Porumb fiert, manele, oameni de toate virstele si categoriile. 35 de grade. Probabil caldura, asfaltul incins, peretii de beton topiti si smogul din oras i-au impins pe multi sa caute o mica oaza de racoare, iar ideea mea nu a fost chiar singulara si originala. Lacul e mai frumos decit in iunie, apa lui e mai albastra, este o frintura de mare intre pereti de stinca, intre paduri frumoase de brazi... De data asta imi iau inima in dinti si urc. Intii dovedesc cele 6 etaje ale cladirii de linga baraj, apoi nu ma mai pot opri si urc rinduri si rinduri de trepte (daca tot am ratat cetatea de la Poienari...), trec de prima platforma si ajung sus. Da, sunt linga omul-tinichea (The Tinman) cu fulgerul lui in brate. Se vede superb de acolo de sus, vad o bucata mai mare din lacul albastru si adinc, vad citeva barci pe lac, vad stinci si paduri, fac poze si ma bucur ca am ajuns atit de sus si ca am facut ceva nou. Din nou jos, o plimbare pe baraj, din nou platforma de bungee-jumping (tot fara nici un client), poze cu tunelul, poze cu lacul, poze cu barajul, poze cu Tinman. Cromatica e superba, nu am mai vazut niciodata combinatia asta de culori acolo lac-munte-padure-cer. Ma incarc din nou cu amintirea unui loc superb, si regret din nou ca avem o tara atit de frumoasa, dar din pacate locuita.

Din nou pe drum, am fugit de caldura din Bucuresti, sunt pe Transfagarasan, dar tot de 35 de grade am parte. Totusi, peisajele sunt mult mai frumoase cu un cer atit de albastru, parca si drumul arata mai bine, micuta cascada de la un colt de drum are o apa limpede si curata si nu suvoaiele de noroi de acum o luna. Incet-incet ajungem din nou in zona de pasune alpina. Lipseste zapada de iunie, dar peisajele sunt la fel de salbatice, de spectaculoase, de unice. Verdele crud varatec se imbina superb cu verdele inchis al padurii de conifere, cu griul stincilor abrupte si cu turcoazul infinit al cerului. Ou sont les neiges d'antan ? Mi-e dor de ochiurile de zapada cernuta fin si aruncata ici si colo pe munte. Nu mai sunt sofer si pot sa ma ocup mult mai constiincios de fotografie. Din nou pauza la cascada Capra, din nou la cota 1800. Aparatul capteaza imagini superbe si mie mi-e greu sa ma dau plecat de acolo. E atit de frumos... Ajungem si la tunelul dintre anotimpuri, sub acoperisul Romaniei. Cind intram sunt 27 de grade, cind iesim... 20 de grade. In fine, racoare. Dar senin, soarele domina peisajul fara a lasa vreun nor sa strice frumusetea din jur. Cerul turcoaz si muntele verde, iar in mijloc oglinda lacului si cabana. Vremea e superba, la fel si locul, asa ca din nou incep sa fac poze, caut noi unghiuri si noi perspective ale locului. Despre loc am mai povestit in blogul "Transfagarasan", asa ca nu o sa mai insist. Atmosfera de bazar de la capatul tunelului e aceeasi, lume multa ca duminica pe bulevard, masina linga masina, corturi montate ici si colo. Mincam ceva si constat cu placuta surprindere ca pot sa beau Silva Bruna pe terasa cabanei, pe malul lacului. Ma plimb in jurul lacului. Vad pe cineva care se da cu aripa. Nu cumva o fi ? Ba da, e Madalin, amicul de la Sibiu, care e nelipsit prin aceste locuri de cite ori e vreme frumoasa, sa dea o tura cu parapanta. Intr-un final, dupa multe cautari, gasesc si un colt umbrit, in care niste urme de zapada ignora faptul ca e aproape august. Iese de un bulgare si o mica bataie cu mini-bulgari. Snadalele mele se infig nefiresc in micul petic de zapada, iar un bulgare zboara catre lac. Un pastrav se sperie si sare, dar prea repede pentru a-l putea imortaliza. Intre timp orice unda de vint dispare si din nou apa lacului devine o oglinda imensa, in care cabana are o sora geamana in apele lacului, iar muntii se continua si ei in jos. Din nou ma cuprinde senzatia de lac glaciar in creierii Alpilor. Si totusi, nu... Suntem in Romania, la nici 250 km de Bucuresti. Bilea m-a intimpinat pentru a doua oara cu un cer de un azur visator, cu un soare pregatindu-se sa apuna dupa munti, si cu o imensa oglinda. Probabil incearca sa-mi transmita ca viata e frumoasa si ca exista atitea locuri frumoase si atitia oameni cu suflete frumoase incit nu trebuie sa-mi fac vreodata griji ca m-as putea plictisi, si ca nu imi va ajunge o viata de om sa le cunosc pe toate si sa ii cunosc pe toti. Oare aici e raiul pe pamint ? Bucuria ochilor se filtreaza intr-o incintare a sufletului, in care maretia si salbaticia naturii te coplesesc. Cuvintele sunt de prisos, poate imaginile sa capteze o mica parte din superbitatea locului. Nu mai vreau sa plec de acolo, dar timpul trece, soarele incepe sa se ascunda si eu nu stiu unde o sa-mi petrec noaptea.

Bilea Cascada, o carare, un riu repede de munte, un apus de soare printre copaci, serpentine, ace de par, peisaje minunate, panorama Podisului Transilvaniei, un orizont la sute de kilometri. Din pacate, in numai 20 de kilometri, toate acestea au luat sfirsit si am revenit la realitate. Ajungem la DN1 si facem dreapta. Ne enervam de faptul ca se lucreaza si ca sunt zeci de semafoare intre Sibiu si Brasov, care fac ca placerea acestui drum sa fie compensata de durata lui mult mai mare. Si totusi, tot primesc un premiu de consolare... De dupa crestele inalte si semete ale muntilor Fagaras rasare luna. Se pare ca anul asta am invatat sa iubesc si rasariturile de luna, dar am de ce. Este minunat, o luna portocalie scoate sfios capul de dupa o creasta, apoi prinde curaj si urca incet-incet pe cer, devenind o mare luna plina si luminind drumurile de munte pe unde ratacim noi. Fagaras. Zarnesti. GPS-ul o ia razna si ne invirte 10 minute degeaba prin Zarnesti pina ajungem la concluzia ca ne putem descurca si fara sa-i ascultam sfaturile. Castelul Bran luminat in noapte. Serpentinele de la Moeciu. O intersectie la dreapta si drumul spre un alt colt de rai... Sirnea. Dar asta se va intimpla intr-un blog viitor...