26 februarie 2008

Iarna superba


Citeodata ma intreb de ce sunt blestemat sa stau in orasul asta gri, aglomerat, cu oameni mari cu suflete mici ? Cind avem o tara atit de frumoasa, si peisaje atit de frumoase...
Iarna la munte este absolut superb, iar daca totul se intimpla intr-un sat uitat de lume, insirat pe niste dealuri de parca cineva s-ar fi jucat si ar fi aruncat o mina de case pe unde nimerit... devine idilic, bucolic, si iarasi zic ca nu sunt suficiente cuvintele pentru a exprima o stare de spirit... Mai bine o fotografie...

25 februarie 2008

Idilism


DEX: Idilic = care aminteste idila; caracteristic vieţii de la tara; cimpenesc; rustic; bucolic; pastoral.
Dar cred ca o imagine exprima mai mult decit o suta de cuvinte...
Sirnea, februarie 2008

24 februarie 2008

Drumul spre Soare-Apune


Lungul drum al zilei catre noapte trece si prin Sirnea. Iar eu, calator spre infinit, am incercat sa merg pe poteca asta...

23 februarie 2008

Sirnea 2008


Simteam nevoia sa evadez din orasul asta de nebuni, sa uit pentru citeva zile de biduri, askuri, brokeri nesimtiti, puncte de swap mici, clienti nemultumiti, Jerome, subprime crisis si toate celelalte zilnice si sa fug undeva, intr-un loc linistit si frumos, cu zapada multa si oameni linistiti. Am mai gasit 2 zile de concediu ramase de anul trecut si am fugit din nou la Sirnea. Am gasit acelasi satuc superb de munte, linistit si cu niste peisaje superbe despre care am mai scris si aici. Fie vara, fie iarna, la locul asta ma atrage linistea si atmosfera sa reconfortanta, peisajul idilic si frumusetea zonei, a satucului cu citeva case pierdute prin coclauri, peste un deal sau peste altul.
Iarna asta mi s-a parut ca am nimerit in "Iarna pe ulita". Eu neavind niciodata rude la tara, si netraind bucuriile vacantelor de vara sau de iarna la tara, pe care le traiau multi din prietenii mei, am ajuns acum sa aprecie foarte mult ruralul. Dar ruralul idilic, nu ruralul manelistic... Sunt innebunit dupa satele de munte care mustesc de traditie si de obiceiuri transmise din tata-n fiu si unde totul este altfel. Nu ma omor dupa sate sau comune devenite orasele, unde este aglomeratie ca in Bucuresti in week-end. Dar in Sirnea este altfel...
In Sirnea parca ai coborit in alta lume... casute raspindite ici si colo la sute de metri una de alta, zapada multa, un riu care curge pe marginea drumului, iar de jur imprejur numai munti (pe care i am putut vedea abia duminica... pina atunci norii nu m-au lasat). Era ca si cum ai cobori din zgomotul si realitatea cotidiana, din multimea de oameni grabiti din orase, in linistea unui satuc vechi de la poale de munte. Ca si cum te-ai intoarce in timp, printre alti oameni, intr-o alta viata, mai simpla si mai linistita...
Iar aparatele mele foto m-au ajutat si pot veni sa depuna marturie despre frumusetea acestor locuri...

21 februarie 2008

Still loving you


Ceva dragutz


12 februarie 2008

Hai la mici !

Am primit azi o reteta si intrucit mi e tare pofta de niste mici si inca nu s-a deschis sezonul la gratare, o impartasesc cu voi :)

Bucuresti, la 28 maiu 1920
Onorate Domnule Ofiter!
Pentru caci fiecare vizita a Domniei voastre, ca si cu 20 ani în urma cele ale tatalui Domniei voastre, dimpreuna cu cinstitul Conu Luca Caragiale este, pe lânga onoare, si un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc sa dau la rându-mi dovada de cavalerism, împartasindu-va la dorinta onoratei Dumneavoastre sotii, Doamna Mariuta Baciu, retetarul de preparare ai mititeilor nostri, care, dupa cum bine stiti sunt cei mai laudati din tot Bucurestiul.
Astfel dau dovada de încredere în Domnia voastra spre a nu trada nicidecum secretul deliciosilor nostri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tica Preoteanu, antemergatoriul meu la conducerea bucatariei Carului.
Adresez aceieasi rugaciune si onoratei Dumneavoastre sotii, Doamnei Mariuta, celei mai desavârsite amfitrioane pe care sunt bucuros sa o fi cunoscut.
Perfectiunea seratelor de cina din casa Domniilor voastre, la care, multumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotarârea sa va divulg taina celui mai de pret preparat culinar care ne cinsteste numele în capitala, în tara întreaga si în strainatate.
Mititeii sunt un produs culinar din carne de vita, în stare finita de sapte pâna la opt centimetri si la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halba de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine statatoru.
Ei îsi au originea în Balkani, provenind din Serbia, dar se întâlnesc si în Grecia si Turcia, de unde au fost preluati de bucataria româneasca. Cum le spune si numele, sunt niste rulouri mici, fiind si numiti astfel: mici, în Regat, din carne cu mirodenii, având menirea sa încânte gustul mesenilor. Se servesc numai proaspat prajiti pe gratar de jar, fie cu tacâm, ori la scobitoare sub forma de gustare.
Se ia carnita de vaca de la gât, fara a se îndeparta grasimea si se da de doua ori prin masina, pentru a se marunti cât mai bine si cât mai uniform. Daca va fi carnea prea slaba, se va adauga ceva seu de vaca sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 pâna la 150 de grame pe fiecare kilogram cântarit de carne. Nu se va lua în nici un caz slaninuta, costita sau carne de porc, care nu fac decât sa strice gustul si sa ia din minunata savoare a mititeilor.
Se fierbe o zeama din oase de vaca cu maduva, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.
Se pregatesc pentru fiecare kilogram de carne mirodenii si condimente dupa cum urmeaza:
8 grame de piper proaspat pisat marunt
12 grame de cimbru uscat cât mai proaspat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat marunt
2 grame de coriandru pisat marunt
2 grame de chimion turcesc pisat marunt
1 gram de anis stelat pisat marunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 lingurite de zeama de lamâie
1 lingura de untdelemn
1 capatâna buna de usturoi aromat si nu din cel iute
La cantitati mai mari de cinci kilograme, se va adauga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, câte o masura mai mult din mirodeniile pomenite.
Se framânta carnea într-un vas pe masura timp de un ceas, adaugând la început bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lamâie. Jumatate din zeama de oase si toate celelalte condimente, afara de usturoi, se adauga treptat, uniform si putin câte putin.
Amestecul se acopera si se da la ghetar o zi si o noapte, dupa care se scoate, se lasa câteva ceasuri la dezmortit si se mai framânta o data pret de o jumatate de ceas cu restul de zeama de oase dezmortita.
Se face un mujdei de usturoi cu apa calduta dintr-o capatâna pentru fiecare kilogram de carne, care se lasa la tras o jumatate de ceas.
Se stoarce mujdeiul de usturoi într-un tifon, se adauga sucul de mujdei si se mai framânta odata amestecul pret de un sfert de ceas.
Se da din nou la ghetar pâna a doua zi.
Pret de trei ceasuri înainte de a fi prajiti si serviti mititeii, se scoate amestecul de la ghetar, pentru a se încalzi si inmuia; dupa trei ceasuri sau când s-a dezmortit amestecul, se formeaza mititeii ca de un deget mare lungime si ca de doua degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate partile si la capete si se lasa sa stea la zvântat un ceas.
Se prajesc pe jar iute de lemne sau carbune, ungându-se din când în când cu mujdei, asa ca sa prinda o crusta rumena de jur împrejur.
Gratargii nostri întorc fiecare mititel doar de trei ori pâna este prajit. La prajit mititeii vor scadea putin, de unde si denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasa sa se patrunda, ca sa nu se usuce sucul care contine savoarea condimentelor. Daca se prajesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usuca, leapada tot sucul aromat si devin seci.
Se servesc alaturi de chifle proaspete ori felii de franzela, cu Mutard de Dijon sau mustar picant si aromat, dupa preferinta si cu sare.
Doar si numai asa veti obtine mititei savurosi cum se zice ca numai la noi sunt.
Cunosc multi din asa numitii gastronomi prin birturi si bodegi mai ales prin mahalale, care din nestiinta ori din spirit de falsa economie înmultesc aluatul de mititei cu alte soiuri de carne de porc, cal ori oaie. Afara ca scad mai putin la prajit decât cei de carne de vaca, nu au pe departe gustul si savoarea mititeilor adevarati.
O greseala mare mai este si zgârcenia la condimente, mai ales la usturoiu si piperu.
Mai cu seama usturoiul este partea dominanta a gustului atât de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvalui Doamnei Mariuta acest mic secret, pe care stiu ca nu îl va da mai departe, asa cum nici eu nu-l voi dezvalui decât urmasului meu Maitre Cuisiner Sorin Luca plecat asta vreme prin tara intru cunoasterea clientelei si instruiri.
Mititeii preparati de Dânsa sunt extrem de gustosi, dar simtul meu gustativ mi-a dezvaluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat si al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Mariuta vor fi inegalabili!
Va astept luna viitoare când va întoarceti cu regimentul din manevre, dimpreuna cu Domnii Ofiteri Dinu si Vatache spre a savura o tava de mititei si câteva halbe împreuna!
Dorindu-va sanatate, voie buna si noroc, va rog a-i transmite umile sarutari de mâini Doamnei Mariuta, cea mai desavârsita gospodina si Doamna din înalta societate!
Dumnezeu sa va ajute!
Cu plecaciune,
Marian Ditu
Maestru Gastronom

10 februarie 2008

Dor


2 locuri dupa care tinjesc, 2 locuri care imi sunt foarte dragi, 2 locuri pe care abia astept sa le revad... si o prelucrare a 2 poze care totusi au fost facute de mine in aceeasi zi, 10 august 2004...

4 februarie 2008

Fotografii interzise

Simbata am iesit cu niste prieteni prin oras si am ajuns la Universitate, la Teatrul National, pentru a viziona expozitia de fotografii interzise si imagini personale a lui Andrei Pandele. Va sfatuiesc, daca aveti timp, sa dati o fuga si sa nu o ratati. Fotografiile sunt expuse la galeria Artexpo de la etajele 3/4 TNB, pina pe 10 februarie. Fotografii interzise in perioada comunista, poze de la revolutie si alte lucrari personale.
De treizeci de ani, Andrei Pandele se uita atent la orasul lui, Bucuresti. Cu meticulozilate, el a inregistrat tot. Fotografiile lui povestesc istoria unui oras traumatizat care inca incearca sa-si vindece ranile. Andrei Pandele nu a fost doar un martor “privilegiat” al vremurilor ci mai ales un excelent fotograf, cu o privire pertinenta si de o estetica impresionanta. Intre marturie istorica si poetizare a realului, fotografiile lui Andrei Pandele par sa reintroduca cotidianul in evenimentul istoric. Incepind cu cliseele realizate inainte de 1989, in timpul revolutiei si de atunci incoace, istoria recenta a Romaniei devine perceptibila prin intermediul privirii decalate a lui Andrei Pandele. Fotografii cu nuante ironice, citeodata dulci-amare.
Unii dintre noi fac parte din generatiile care au prins doar sfirsitul de comunism sau care nici macar nu pot spune ca stiu ce-i comunismul. Pentru ei si pentru cei care din nefericire vad doar partea buna a acelor vremuri (de vina fiind melancolia tineretii) exista expozitia de fotografie a lui Andrei Pandele. Nu este vorba doar de fotografii reusite, ci de povestea orasului in care traim, povestea lui vazuta pe parcursul a treizeci de ani, prin momente cheie sau prin mici instantanee care surprind viata de zi cu zi a orasului. Majoritatea fotografiilor sunt in alb-negru, poate si pentru ca asa nu risti sa te pierzi in mrejele culorii pierzind mesajul imaginilor. Fiecare element al comunismului surprins de fotograf este pus in antiteza ironica cu o privire incruntata sau cu paradoxul contrastelor, mizeria strazilor si stralucirea sloganelor.
Cozile la carne, sticlele cu lapte inghetate, blocurile in coloane de fum de la cutremurul din ’77, mascarada ceausista, mercedesul lustruit al analfabetei si bocancii rapciugosi ai muncitorilor, turnind asfalt fierbinte peste zapada pentru ca a doua zi venea El, la promenada. Oameni calarind mijloacele de transport in comun. Ulicioare demolate, biserici stramutate, constructii faraonice, schele si macarale devorind cartiere intregi... Pentru cine a uitat sau era prea tinar pentru a constientiza, imaginea Bucurestiului anilor optzeci este surprinsa perfect si unele poze sunt de natura sa stirneasca fiori reci pe sira spinarii. De asemenea, revolutia, reactia tinerilor la instaurarea regimului Iliescu, crimele regimului neosocialist iliescian - mineriada, setea de informatie (cozile la ziare din primele luni de dupa Revolutie), disparitia monumentelor sovietice, avatarurile capitalismului incipient... toate momente semnificative din istoria recenta a unui neam.
Parcurgind perete cu perete fotografiile expuse iti dai seama, poate in mod ironic, ca lucrurile nu prea s-au schimbat. Cel putin acum daca ne uitam pe strada putem sa reconstituim cu usurinta fotografiile lui Andrei Pandele cu peisajele de iarna, masinile troienite si parasite cumva in voia sortii sub stratul de nea, un trafic congestionat de zapada abundenta si nametii lasati indiferenti pe strada si pe trotuar pentru a colectiona mizerie. Ceea ce acum pare scos din vremuri antice, anume coada (la carne, lapte, piine...) traieste inca in pozele lui. Cind vezi sirurile de oameni nu te gandesti decit la superoferte, promotii si megadiscounturi, in timp ce in realitate era vorba de ratii si cartele.
O parte din fotografii stau sub semnul fricii. El, acel Big Brother al acelor vremuri, reuseste sa opreasca printr-un singur gest pulsul orasului. Metroul se goleste, masinile se opresc in plina strada, oamenii stau insiruiti ca la parada in asteptarea masinii oficiale care o duce pe analfabeta la Gradinita.
Imaginile de la Revolutie nu arata eroii, ci prezinta imagini cu oameni depasiti de evenimente, prinsi la mijloc si care au intrebari si nu raspunsuri. Totul este un haos, totul este dominat de nedumerire.
Saracia, mizeria si disperarea prezenta in unele fotografii este la fel de prezenta acum in Bucuresti, cum era si acum douazeci de ani. Din punctul acesta de vedere, nimic nu s-a schimbat.
Fotografiile lui Andrei Pandele ne invita, ne provoaca la meditatie asupra trecutului (si implicit asupra prezentului), asupra metamorfozelor societatii romanesti. Ele ne pun fata in fata cu noi insine, cu o Romanie chinuita, infometata, disperata, manipulata, intoxicata. O imagine aproape suprarealista, insuportabila, dureroasa, pe care tindem sa o ingropam tot mai adanc, asemeni unui cosmar ce trebuie uitat. Dincolo de (re)sentimentele pe care acestea ni le induc, ele au calitatea unei lectii de istorie obligatorii.
Daca esti satul de prezentari romantice si daca nu esti complet multumit de fotografiile urbane ale orasului, daca astepti metroul la Universitate si evident el nu mai vine, zic sa iesi un pic la suprafata si sa te duci la TNB, in cladirea rezervata expozitiilor pentru o portie de sentimente stranii, servite direct de pe obiectivul aparatului foto, de Andrei Pandele. Frumusetea in toata povestea asta cu expozitia de la Galeria si motivul pentru care insist sa mergeti sa o vedeti este ca imaginile sunt de o sinceritate in fata careia orice pacaleala nationala, orice musamalizare, orice praf de nostalgie cu privire la asa-zisa “epoca de aur” palesc.