Povestea unui parculet

A fost odata un parc, la intersectia a doua strazi, in Bucuresti. In parcul acela s-au jucat multe generatii de copii, pe bancile lui s-au sarutat multe generatii de indragostiti, si s-au odihnit multe generatii de batrini, au zburdat foarte multe animale... Parcul a luat nastere odata cu cartierul "Drumul Sarii", la sfirsitul anilor 1930. Din fericire, desi era printre urmatoarele pe planul de sistematizare fortata al sfirsitului anilor 1980, Revolutia a venit, Ceausescu a fost dat jos si nu a mai apucat sa rada de pe fata pamintului si acest cartier, cum facuse cu cel de peste drum, iar parcul a ramas mai departe. Copiii de atunci au crescut, s-au indragostit, s-au plimbat de mina prin micul parc, unii dintre ei au decis sa aiba o viata impreuna si astfel s-au nascut alti copii care vor sa se joace si sa alerge in micul parc. Indragostitii de atunci au acum fire albe de par in cap si in plimbarile lor prin carier mai vor sa se odihneasca putin in micul parc. Batrinii de atunci au plecat dintre noi, si de acolo de sus vor sa se mai uite odata la verdeata si la scrinciobul si toboganul din micul parc...

Si eu am copilarit in acest cartier, am batut mingea in "parculet", am fumat pe furis o prima tigara in parculet, am ramas la povesti si glume cu tovarasii de joaca pina mai tirziu in parculet, m-am dat in scrinciob si pe tobogan in parculet, am sarutat o fata in parculet, m-am oprit cu bunica de citeva ori (Dumnezeu s-o ierte) in parculet. De cite ori nu stia de unde sa ma ia, mama ma putea gasi in parculet. Pe atunci nu existau telefoane mobile...

Din pacate, viata micului parc e pe cale sa se schimbe. "Parculetul" nostru mic, de doar vreo 500 de metri patrati, din strada Aviator Caranda colt cu General Culcer, mica noastra oaza de verdeata cu cei 50 de copaci ai ei, micul nostru loc de joaca si de odihna dintre casele din Drumul Sarii a fost vindut ca teren viran, cumparat de un afacerist cu buzunare largi si fara scrupule si ingradit de proprietar. Locul nostru de joaca si de plimbare a disparut pentru a face, cel mai probabil, loc unei cladiri.

Terenul pe care ca era altadata parcul se pare ca nu a fost deocamdata cumparat integral. Unul dintre viitorii proprietari ai terenului, pe numele lui Nicolae Berendea (sunt curios al cui fiu/frate/var/ginere/nepot este si ce culoare politica are) spune ca se afla inca in negocieri pentru achizitionarea parcului. „Am inaintat doar un avans pentru el. Nu ne-am decis daca o sa construim acolo. Probabil ca un an nu se va pune problema. Oricum, cand ne vom decide, vom face public, vom vorbi si cu oamenii din zona, ca sa stie ca se va construi. Acolo nu era un parc public, era doar un teren”, a spus Nicolae Berendea. Sunt absolut sigur ca oamenii din zona nu vor fi consultati, iar in parc intre timp au aparut si baraci pentru muncitorii care vor construi acolo.

Terenul este acolo dintotdeauna si nu a avut niciodata vreun proprietar, deci este imposibila proprietatea privata aparuta peste noapte. De fapt este posibila, asociata cu o spaga grasa plasata in buzunarul cui trebuie. Acolo a fost depozit pentru santierul din anii ‘30, cind s-a inceput constructia locuintelor din zona. Apoi, cind s-au terminat lucrarile, a ramas un spatiu intre case, care a fost transformat in parc cu loc de joaca. Era al statului, si nu are in nici un fel cum sa fie mostenit. Dar, ca de obicei, in Romania, banii se dovedesc mai puternici decit legea si astfel un grup de oameni de bine a achizitionat pe un pret de nimic si o spaga corespunzatoare singura oaza verde a acestui cartier. Pretul unui metru patrat de teren aici, in spirala absurda a multiplicarii exponentiale a preturilor, a ajuns la 2.000 de euro. Deci micul meu parculet valoreaza 2.000 * 500 = 1 milion de euro. Cit o fi fost spaga ? Cred ca de ordinul sutelor de mii de euro. Se pare ca este o metoda practicata la scara larga in ultima vreme, declararea parcurilor ca terenuri virane si atribuirea lor unor asa-zisi "mostenitori" sau cumparatori fara nici un drept. Buzunarul functionarului public care da avizul si al primarului se ingroasa, investitorul imobiliar e fericit ca a pus mina la pret de chilipir pe un teren de milioane, iar noi suportam, din buzunarul nostru, taxe si impozite, pentru a-i tine in viata si in putere pe asemenea netrebnici, care iata, nu numai ca ne fura banii, ne jignesc inteligenta, eludeaza un intreg sistem atit legislativ cit si de valori morale, dar ne fura si unica bucurie "verde" a cartierului, unicul bastion de verdeata intre atitea vile si chiar blocuri care cresc, cresc, cresc, ca ciupercile dupa ploaie, stricind frumusetea arhitectonica a unui cartier in care se putea regasi un pic din atmosfera si din linistea Bucurestiului interbelic.

Micul meu parculet a scapat de soarta trista de a deveni o fundatie de bloc in anii comunismului, pentru a ajunge o fundatie de bloc in anii capitalismului feroce. Cum sa-i mai pot invinui pe cei care spun ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, ca nu se fura atit...

Micul meu parculet plinge si imi cere ajutorul. Iar eu nu stiu ce sa fac, doar am gasit undeva numele acestui ticalos Berendea, dar am auzit un zvon cum ca el nu ar fi decit un paravan si adevaratul proprietar ar fi prefectul de Cluj. Fiind doar un zvon, prefer sa nu insist inca pe marginea lui. Cine are cea mai mica idee cum am putea salva micul meu parculet, este rugat sa vina cu idei, propuneri, sugestii. Probabil urmatorul pas va fi sa fac petitii on line si sa raspindesc mica mea poveste, apoi sa incerc sa o trimit in cit mai multe locuri, poate o ajunge macar la 1% din faima povestii cu Costanda si parcul Bordei. Daca as sti ca asta poate salva micul meu parculet, as incerca sa o scot in presa, poate cineva acolo sus se va sesiza si miinile patate de spaga se vor imprieteni cu catusele care le asteapta de atita timp.... Poate. Dar sunt un visator, traim totusi in Romania si nimeni dintre marii corupti ai acestei tari nu a ajuns inca acolo unde ii este locul.

Va rog, ajutati-ma sa ajut micul parculet !