Macii din 2 Mai

Un prim week end la mare in anul asta, cu trecut Dunarea cu bacul, plimbari prin Dobrogea veche, prieteni regasiti si o vama destul de goala. Si cu multi maci. Cu foarte multi maci.
Imi plac foarte mult macii. Chiar ii iubesc, asa cum sunt ei, de un rosu de culoarea singelui. Iubesc tot la ei, textura, culoarea, contrastul, fragilitatea, furisarea in lanurile de griu sau garda de pe malul marii... au o gingasie cum si rozele si-ar dori...

Cimpurile de maci care ma conduc spre mare in fiecare sfirsit de mai. Macii atit de nobili, de eleganti si de uniti. Flori simple, nesofisticate, dar atit de armonioase. Sunt niste flori puternice si in acelasi timp atit de fragile. Floare rosie ce se naste in primavara si unduie linistea tacerii intr-o vara cu impletituri galbene ale spicelor de griu, apoi se transforma in petale rasfirate pe un orizont peticit de ploaie, intr-un gind efemer de toamna.

Felul minunat in care se unduiesc ii face sa fie asa. Macii rosii creaza dependenta, o dependenta puternica si subtila... dependenta privitului, a trecerii usoare a miinii peste petalele lor, a vorbitului pe indelete si pe nesaturate cu ei . Tocmai fragilitatea asta a lor ii face sa fie minunati si sa fie cele mai libere flori de pe pamint.

Asa mi-am dat seama ca am in suflet un cimp de maci, ca sufletul meu e de culoare rosie, renaste in fragilitatea primaverii, si isi traieste cele mai frumoase momente in vara, rosu si viu... Si am inteles ca macii sunt sublima floare a iubirii.

Pentru ca nu exista puritate mai rosie a naturii decit in petalele lor plapinde, nu exista viata mai fragila si mai puternica decit a lor.

Pentru ca daca rupi o floare de mac, ea moare atit de repede. Cind rupi tulpina fragila, imediat petalele incep sa plinga in lacrimi rosii catre pamint. Atit de rosu, atit de pur, atit de repede...

Pentru ca daca il lasi in bataia vintului, macul se tinguie lin, rostind balada celor care isi cheama, in dor, iubirea, unul catre celalalt. Este atita frumusete si atita tristete in fiinta lui plapinda, incit este o minune faptul ca totusi exista si traiesc.

Iubirea vorbeste intr-o petala de mac atunci cind cuvintele au incetat sa mai existe. Iar pe o petala de mac incap destule cuvinte cit sa incapa in sufletele dragi care mor in fiecare toamna si renasc in fiecare primavara, traind intr-un mac o iubire de-o vara impletita intr-o cununa din spice galbene de griu.

Si iata macii din 2 Mai care stateau de straja pe malul marii, numarind valurile si pazind nisipul, unduindu-se sub briza fina de sfirsit de mai. Si macii care au asteptat alaturi de mine nerabdatori o minge portocalie pe numele ei Soare sa apara din marea cea albastra...

Mansarda

Nu am mai zis nimic despre santier, pentru ca imi maninca aproape tot timpul. Si, pentru ca am ramas dator, o sa impartasesc cu voi niste imagini cu mansarda, in varianta "before" (la inceput de aprilie, cind era un mare spatiu de depozitare si nu aveai unde sa faci un pas) si "after" (la inceput de mai, cind era aproape gta, dar nemobilata...). In faza actuala, ii mai lipsesc 3 chestii: aerul conditionat, televizorul si canapeaua. Iar restul santierului merge inainte...

De 1 Iunie

Copilaria este un tarim magic. Nu stim cind si unde incepe si nu stim cind si unde se termina. Ne trezim doar ca numai suntem copii, ca am iesit din copilarie, uneori fara sa o fi trait pe deplin... Copilaria este o lume fermecata, duioasa, dulce, lina, in care orice se poate intimpla. Orice! Este virsta la care ne putem intilni oricind cu balaurul cu sapte capete, cu zgripturoaica cea haina, putem fi vrajitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii si sa credem cu tarie ca am fost acolo cu adevarat...

La multi ani tuturor copiilor din voi, din noi toti. Hai sa incercam sa mai fim copii, macar pentru o clipa, sa ne imaginam ca suntem din nou acolo...

Buna dimineata, copilarie!

Imi aduc aminte de tine… De genunchii tai zdreliti, de zimbetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta care, recurent, te purta catre cele mai nebanuite cotloane ale podului bunicilor.

Buna dimineata, copilarie!

Nu te-am uitat. Cum n-am uitat nici gustul cireselor furate din curtile vecinilor, nici mirosul florilor de cimp din coronitele pe care le impleteai cu meticulozitate, cit era ziua de lunga.

Buna dimineata, copilarie!

Spune-mi, iti mai aduci aminte mine? Sunt tot eu, cel pe care-l stii. Nu te uita la ridurile care mi-au acoperit chipul, la firele de par albe de la timple sau la kilogramele in plus. Viata, oamenii, iubirea au lasat amprente pe drumul meu. Ignora-mi umerii obositi, gindurile triste, nelinistile din suflet, visele tacute, aripile frinte…. Sunt tot eu. Cel care alerga exuberant pe cimpuri, cel care batea toata ziua mingea pe maidan, care mesterea continuu vapoare si avioane de hirtie dar si pocnitori cu fosforul de la chibrituri. Sunt eu, priveste-ma mai bine! De ce imi taci? Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?

Dervent

In drumurile mele spre Vama, am cautat locuri neumblate, drumuri neaglomerate, peisaje frumoase, lanuri de maci, drumurile prafuite ale Dobrogei, sate uitate de lume. Am inceput sa fug de monotonia autostrazii si de nebunia dintre Cernavoda si Constanta, sau de aglomeratia de duminica dupa amiaza din jurul Eforiilor. Am descoperit vechiul drum care trece Dunarea cu bacul dupa Calarasi, apoi se infasoara printre dealuri spre Adamclisi, am gasit o varianta a lui care ma duce prin locuri uitate de lume, cu peisaje ca in wallpaperul Windows 95 si tine granita cu Bulgaria pentru a ma scoate la Negru Voda, si de acolo direct in Limanu si apoi in 2 Mai, fara a atinge nici macar Mangalia.
In toate aceste drumuri am trecut pe linga o minastire superba. Venind dinspre Ostrov, insotit prin incremenirea fierbinte a locurilor doar de curgerea senina a Dunarii, la un moment dat se zareste un deal ce se termina aproape de soare cu turlele stralucitoare ale unei biserici. Apropiindu-ma de acest loc, care sfideaza cu maretie pustietatea din jur, am descoperit un complex monahal care uneste intr-o armonioasa impletire trecutul si prezentul, istoria si spiritualitatea, traditia si contemporaneitatea. Am trecut de multe ori pe linga acest loc, dar niciodata nu am intrat. Simbata am decis ca trebuie sa intru, locul acesta avea un magnetism aparte si ma chema inauntru, asa ca am oprit si am petrecut jumatate de ora in minastirea Dervent - o miastire reinfiintata dupa '89, amplasata aidoma unei altfel de fortarete la doar 4 km de hotarele cu Bulgaria, in imediata apropiere a Dunarii, pe terasele viticole ale comunei Ostrov, satul Galita.
De pe culmea dealului Ostrov, privirea cuprinde intreaga lunca a Dunarii, nu intamplator Dervent inseamna in limba turca "trecere peste ape". Impresurata fara scapare de bratele vinjoase ale Dunarii, ce se prind si se desfac in smircuri namoloase, de netrecut, minastirea pare ca imprumuta ceva din asprimea si insingurarea locului, cercetindu-te atent ca nu cumva sa-i tulburi sufletul mistic si tihnit sau sa-i rapesti comoara cea mai de pret - crucea tamaduitoare, o piatra miraculoasa, innegrita de fumul luminarilor si de mingiierile disperate ale credinciosilor.
Cindva, demult, pe dealul Ostrovului, oamenii au descoperit cu uimire ca din pamint incepusera sa creasca patru cruci masive de piatra. Nu era vreo scornire sau o impresie a cuiva; crucile se ridicau aievea din pamint, cu de la sine putere, amintindu-le celor batrini o legenda straveche, care spunea ca pe acele locuri dobrogene fusesera martirizati patru ucenici ai Apostolului Andrei: un calugar si trei fecioare neprihanite. Asa incepe povestea Minastirii Dervent, cu un mare miracol dumnezeiesc, intregit de-a lungul anilor cu numeroase si incredibile vindecari - de cancer, de paralizie, de neputinte sufletesti. De-a lungul secolelor, crucile s-au dovedit a avea putere vindecatoare atit asupra bolilor trupului, cit si asupra bolilor mintale. Biserica se află in centrul incintei monahale, caci in jurul ei graviteaza intreaga viata a asezamintului si ocroteste doua comori duhovnicesti de nepretuit: icoana Maicii Domnului facatoare de minuni si Sfinta Cruce tamaduitoare.
La capatul livezii de nuci a minastirii se afla Izvorul Tamaduirii, care a aparut ca un miracol al Sfintului Andrei. Se spune ca trecind acesta prin locul in care se afla acum minastirea si fiindu-i sete, a batut cu toiagul in pamint si de acolo a tisnit un izvor. Apa sa este plina de har, iar cei ce beau din acea apa sau se stropesc cu ea cu credinta sunt vindecati de rele.
Actuala Minastire Dervent s-a ridicat la inceputul secolului XX, pe locul unde in secolele IX-XI a fost o veche vatra monahala. Temelia actualei bisrici s-a pus la 5 iulie 1936, staretul minastirii fiind parintele Elefterie Mihail. Sfintirea s-a facut la 13 septembrie 1942. In anul 1959 minastirea a fost inchisa. Pe 2 februarie 1990, preotul Elefterie Mihail a obtinut aprobarea pentru a o redeschide; pe 12 mai al aceluiasi an insa, acesta a trecut în vesnicie. Biserica, in forma de cruce, a fost construita dupa planurile arhitectului N. Savulescu din Calarasi, si apoi pictata in anii ‘70- ‘80. Hramul Bisericii este Sfinta Cuvioasa Parascheva, pe 14 octombrie.
Pasind in incinta minastirii, se pot admira straturile de flori, printre care se afla presarate obiecte care se incadreaza perfect in specificul locului, fiecare cu o istorie proprie: o ancora din secolul al XVIII-lea gasita pe fundul Dunarii, un sfesnic de piatra, care a apartinut bisericii din satul Girlita, precum si doua cruci de piatra din anul 1876, care au strajuit initial mormintul celor 28 de soldati a caror barca s-a scufundat cind incercau sa traverseze Dunarea pentru a participa la Razboiul de Independenta.
Mai multe despre acest lacas puteti afla pe site-ul minastirii: www.dervent.ro, dar si o vizita in aceste frumoase locuri merita cu virf si indesat, chiar si ca un scurt popas in drumul spre sau dinspre mare. Si bineinteles, sa continui cu niste fotografii: