Macii din Vama Veche

Si ce poate urma dupa macii din 2 Mai? Raspunsul este simplu: o plimbare printre macii din vama... Inspre frontiera, cimpuri de maci te saluta, fie pe marginea soselei, fie pe malul marii. Paradis: mii de maci rosii-singerii, marea albastra de amurg, Vama Veche veche, un pic de vinticel, un soare care a ars toata ziua, o zi de sfirsit de mai, o plaja pustie, scoici, oameni faini... Si multi maci, fireste.

Am scris de atitea ori despre vama, incit nu stiu ce as mai putea scrie acum. Epava a intrat cu totul in apa, pista de biciclisti desparte hidos plaja de locul de promenada, iar spiritul vamii de alta data a fost de mult ucis, ca un pescarus batrin care si-a dat duhul in locul in care altadata era singurul stapin.

Altadata? Dar ce inseamna altadata? Cind România a dobindit Cadrilaterul, ca urmare a participarii sale la cel de-al Doilea Razboi Balcanic, in 1913, granita Dobrogei s-a mutat cu mult mai la sud, la Ekrene, adica la vreo zece kilometri mai jos de Balcic, iar fostul punct de frontiera, cel de pe soseaua ce mergea paralel cu tarmul Marii Negre, a capatat numele de Vama Veche, dupa ce pina atunci se numise Ilanlik. In 1940, România a pierdut Cadrilaterul, iar granita de sud a revenit la o mai veche configuratie, trecind prin dreptul fostului punct de control. Denumirea acestuia nu s-a mai schimbat, însa – si de ce sa se fi schimbat? Macar într-un nume sa persiste tendintele expansioniste avortate ale României.

Pina prin 1970, se ajungea usor de la Mangalia la 2 Mai si apoi, la Vama Veche: se trecea peste un pod mobil astfel incit iti lua cam o jumatate de ora de mers linistit ca sa ajungi de la Cazinoul din Mangalia pina la restaurantul Dobrogeanul. Cu timpul insa, s-a reconsiderat importanta strategica a bazei militare navale de pe lacul Mangalia si s-a ales un drum ocolit, de 14 kilometri, care trecea prin comuna Limanu. Trebuia sa-l parcurgi cu masinile ITA dar, chiar si asa, dura mai mult de o ora sa ajungi in Vama Veche, datorita controalelor graniceresti. In anii 1980 simteai granita inca de cind ajungeai în Mangalia. Si, poate ca tocmai prezenta mult prea evidenta a granitei facea ca 2 Mai si Vama Veche sa fie o destinatie a celor boemi, care nu cautau neaparat confortul, ci doar un spatiu liber de prejudecati, unde sa poata cunoaste oameni la fel ca ei, intelectuali, cititori de carti bune, ascultatori de muzici bune, si nu facind parte din marea masa a românimii comuniste. Nici la 2 Mai si nici la Vama Veche nu era apa curenta. Unicul telefon se afla la posta din 2 Mai, iar singurul politist era plutonierul Ambrozie, care-si ridicase o casa vizavi de Dobrogeanul, unde inchiria camere cu 50 de lei pe zi.

Iar Vama Veche arata la fel ca în 1850, de pilda, cind prima generatie de gagauzi intemeietori se stinsese deja: case marunte, cu olane desperecheate, ratacite dezordonat printre livezi debile si parcele de porumb, ridicate între fisia copioasa a plajei si pamintul sterp care disparea spre vest. In mare, la vreo trei sute de metri de tarm, epava unui vas cipriot, praduit de localnici – luasera care un geam cu rama de cauciuc, care o scara de fier abrupta si ruginita ca sa urce în pod, care o bucata de linoleum cu marginile roase pentru sufragerie… In iarna 2008/2009, epava a intrat aproape cu totul sub apa, nu se mai vede mai nimic din ea, si marturia prezentei ei acolo o mai constituie doar povestile localnicilor si fotografiile din anii trecuti.

Altadata, lucrul cu adevarat magic de la Vama Veche era cerul, noaptea - Universul intreg care se rotea deasupra noastra, stelele cazatoare din august, luna plina care ne asternea umbra la picioare si ne lumina plaja în gri si ne deschidea carare de lumina aurie peste mare, pina la orizont. Si mai era fosforescenta apei care ne inconjura trupurile cu o lumina ca de halogen, difuza si laptoasa…
Cind au electrificat plaja si au adus primele baruri cu zgomoteci si lumini electrice pe plaja, au ucis ce era mai important in Vama. Au alungat lumina Universului si au înlocuit-o cu luminile alea amarite de bodega.

Singurul lucru care a mai ramas sunt macii. Pe ei nu ii poate indeparta de acolo nici Bibi, nici Mitocanu, nici John si nici vreun alt mega-patron de casoaie cu termopane si multe etaje. Macii rosii sunt suficient de puternici cit sa reziste si in noua Vama si sa ofere o oaza de frumusete salbatica pe plaja domesticita brutal, si sa iti aduca un pic aminte de Vama Veche de altadata...

Macii din 2 Mai

Un prim week end la mare in anul asta, cu trecut Dunarea cu bacul, plimbari prin Dobrogea veche, prieteni regasiti si o vama destul de goala. Si cu multi maci. Cu foarte multi maci.
Imi plac foarte mult macii. Chiar ii iubesc, asa cum sunt ei, de un rosu de culoarea singelui. Iubesc tot la ei, textura, culoarea, contrastul, fragilitatea, furisarea in lanurile de griu sau garda de pe malul marii... au o gingasie cum si rozele si-ar dori...

Cimpurile de maci care ma conduc spre mare in fiecare sfirsit de mai. Macii atit de nobili, de eleganti si de uniti. Flori simple, nesofisticate, dar atit de armonioase. Sunt niste flori puternice si in acelasi timp atit de fragile. Floare rosie ce se naste in primavara si unduie linistea tacerii intr-o vara cu impletituri galbene ale spicelor de griu, apoi se transforma in petale rasfirate pe un orizont peticit de ploaie, intr-un gind efemer de toamna.

Felul minunat in care se unduiesc ii face sa fie asa. Macii rosii creaza dependenta, o dependenta puternica si subtila... dependenta privitului, a trecerii usoare a miinii peste petalele lor, a vorbitului pe indelete si pe nesaturate cu ei . Tocmai fragilitatea asta a lor ii face sa fie minunati si sa fie cele mai libere flori de pe pamint.

Asa mi-am dat seama ca am in suflet un cimp de maci, ca sufletul meu e de culoare rosie, renaste in fragilitatea primaverii, si isi traieste cele mai frumoase momente in vara, rosu si viu... Si am inteles ca macii sunt sublima floare a iubirii.

Pentru ca nu exista puritate mai rosie a naturii decit in petalele lor plapinde, nu exista viata mai fragila si mai puternica decit a lor.

Pentru ca daca rupi o floare de mac, ea moare atit de repede. Cind rupi tulpina fragila, imediat petalele incep sa plinga in lacrimi rosii catre pamint. Atit de rosu, atit de pur, atit de repede...

Pentru ca daca il lasi in bataia vintului, macul se tinguie lin, rostind balada celor care isi cheama, in dor, iubirea, unul catre celalalt. Este atita frumusete si atita tristete in fiinta lui plapinda, incit este o minune faptul ca totusi exista si traiesc.

Iubirea vorbeste intr-o petala de mac atunci cind cuvintele au incetat sa mai existe. Iar pe o petala de mac incap destule cuvinte cit sa incapa in sufletele dragi care mor in fiecare toamna si renasc in fiecare primavara, traind intr-un mac o iubire de-o vara impletita intr-o cununa din spice galbene de griu.

Si iata macii din 2 Mai care stateau de straja pe malul marii, numarind valurile si pazind nisipul, unduindu-se sub briza fina de sfirsit de mai. Si macii care au asteptat alaturi de mine nerabdatori o minge portocalie pe numele ei Soare sa apara din marea cea albastra...

Mansarda

Nu am mai zis nimic despre santier, pentru ca imi maninca aproape tot timpul. Si, pentru ca am ramas dator, o sa impartasesc cu voi niste imagini cu mansarda, in varianta "before" (la inceput de aprilie, cind era un mare spatiu de depozitare si nu aveai unde sa faci un pas) si "after" (la inceput de mai, cind era aproape gta, dar nemobilata...). In faza actuala, ii mai lipsesc 3 chestii: aerul conditionat, televizorul si canapeaua. Iar restul santierului merge inainte...

De 1 Iunie

Copilaria este un tarim magic. Nu stim cind si unde incepe si nu stim cind si unde se termina. Ne trezim doar ca numai suntem copii, ca am iesit din copilarie, uneori fara sa o fi trait pe deplin... Copilaria este o lume fermecata, duioasa, dulce, lina, in care orice se poate intimpla. Orice! Este virsta la care ne putem intilni oricind cu balaurul cu sapte capete, cu zgripturoaica cea haina, putem fi vrajitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii mintii si sa credem cu tarie ca am fost acolo cu adevarat...

La multi ani tuturor copiilor din voi, din noi toti. Hai sa incercam sa mai fim copii, macar pentru o clipa, sa ne imaginam ca suntem din nou acolo...

Buna dimineata, copilarie!

Imi aduc aminte de tine… De genunchii tai zdreliti, de zimbetele care inundau efervescent lumea din jur, de curiozitatea ta care, recurent, te purta catre cele mai nebanuite cotloane ale podului bunicilor.

Buna dimineata, copilarie!

Nu te-am uitat. Cum n-am uitat nici gustul cireselor furate din curtile vecinilor, nici mirosul florilor de cimp din coronitele pe care le impleteai cu meticulozitate, cit era ziua de lunga.

Buna dimineata, copilarie!

Spune-mi, iti mai aduci aminte mine? Sunt tot eu, cel pe care-l stii. Nu te uita la ridurile care mi-au acoperit chipul, la firele de par albe de la timple sau la kilogramele in plus. Viata, oamenii, iubirea au lasat amprente pe drumul meu. Ignora-mi umerii obositi, gindurile triste, nelinistile din suflet, visele tacute, aripile frinte…. Sunt tot eu. Cel care alerga exuberant pe cimpuri, cel care batea toata ziua mingea pe maidan, care mesterea continuu vapoare si avioane de hirtie dar si pocnitori cu fosforul de la chibrituri. Sunt eu, priveste-ma mai bine! De ce imi taci? Chiar nu iti mai aduci aminte de mine?