Un altfel de 1 Mai

In virtutea unei bune traditii intrerupta anul trecut, m-am decis sa merg de 1 mai undeva unde nu mai fusesem pina atunci. Si daca vorbele, zvonurile si invitatiile ce aveau ca tinta ultima fisie de litoral românesc nu m-au convins nici de data asta, pentru ca mi-am promis sa nu mai calc in Vama de 1 Mai, pentru ca mi se rupe sufletul sa o vad cotropita de o adunatura troglodita de pseudorockeri, drogati, emoizi, cocalari, urbanoizi trendy sau pitipoance pe tocuri. Vama de 1 mai nu e pentru mine, este o vama noua pentru niste oameni noi, si nu pentru sufletele care chiar iubesc locul ala. Fireste, daca dorul e prea mare, pot ajunge si din oamenii vechi pe-acolo, dar eu nu am vrut sa-mi asum riscul.
M-am framintat, m-am gindit, aveam o nevoie fantastica sa evadez dintre profile de rigips si caramida de samota, dintre parchet laminat, gresie si faianta, si sa ajung undeva unde sa pot uita citeva zile de toate astea, sa ma desprind de santier si sa respir aer, sa fug din orasul gri.
Si am ales destinatia. Un orasel vechi, aruncat pe citeva dealuri, care adaposteste ruinele unei vechi cetati medievale, locuit de 5.000 de ani, vechi si prietenos, cu multa istorie dar si peisaje superbe, cu stradute inguste si case ridicate in trepte pe dealuri, la numai 180 kilometri de Bucuresti. Si pentru ca probabil multi va ginditi la ceva dincolo de munti, in partea mai blajina si mai cumpatata a tarii, o sa va spun ca nu e asa. Ca sa ajung in acest loc plin de români, am luat-o spre sud, cu gindul sa trec granita, in directia Bulgaria, cu destinatia Veliko Tirnovo – fosta capitala a Bulgariei acum multe sute de ani.
Vineri dimineata, ora 7. Gasca se stringe la o benzinarie la iesirea spre Giurgiu. Drumul spre Giurgiu este odios, in special in zona Adunatii Copaceni, e mai prost ca un drum de tara. Sunt si bucati bune, cu pretentii de autostrada. Partea buna ca drumul este gol. Scurtatura spre granita care ocoleste Giurgiu, si iata-ne in vama. Podul Prieteniei, peste Dunare (taxa de pod – 25 RON) si am ajuns in Bulgaria. Teapa cu vigneta – in fata mea se termina vignetele valabile 1 saptamina care costa 5 EUR si sunt trimis la o benzinarie unde mi se explica cum ca nu mai exista pe nicaieri vignete de 1 saptamina, ci numai de 1 luna, la numai 100 RON. Intreb de EUR si mi se spune 20 EUR. Prefer sa platesc EUR decit sa cumpar EUR cu 5 lei (deformatie profesionala, deh) ca apoi sa aflu ca de fapt mai existau vignete si de 5 EUR, dar nesimtitii de la ghiseu erau mina in mina cu cei de la benzinarie. Asta este, poate mai ajung luna asta prin Bulgaria, cine stie? J
Trecem de Ruse. Din pacate in apropiere este Basarabov, cu Pestera Sfintului Dimitrie, ale carui moaste se afla la Catedrala din Bucuresti, dar pe care nu am gasit-o nici la dus, nici la intors, asa ca ramine ca destinatie pentru vreo plimbare viitoare. Dupa vreo 100 de kilometri parcursi pe E85 – sosea excelenta, cu 2 benzi si destul de libera - ajungem la Veliko Tirnovo. Sunt din nou bucuros de cunostintele mele in ale alfabetului chirilic si ca deja stiu vreo 3 cuvinte bulgaresti (pina la urma, e a patra oara cind merg in Bulgaria). Stiu ca Veliko inseamna „mare“, deci suntem in „marele Tirnovo“.
Si iata-ne in Veliko Tirnovo. Prima impresie este placuta. Un orasel „cozy“, dragut, cu o puternica si dragalasa patina istorica, asezat pe 3 dealuri, cu case in panta, stradute inguste si relativ intortocheate, care imi aduce un pic aminte de Lisabona. Chiar daca ma asteptam la o altfel de Sighisoara, trebuie sa recunosc ca nu are foarte multe in comun. Orasul e destul de mic, doar 80.000 de locuitori, dar deschis turistilor, avand un aer foarte relaxat.
La pensiunea la care sta restul gastii care isi rezervase din timp nu mai sunt camere libere. Deh, spontaneitatea mea are si dezavantaje – am lasat masina intr-o parcare si pret de vreo ora m-am plimbat sa caut cazare. Am fost abordat de un localnic ospitalier, care m-a dus la el acasa, si era foarte mindru ca a lui casa era mentionata in ghidul Routard. Mirosul ciudat, combinatia de igrasie si statut, primeaza in fata ospitalitatii omului si a faptului ca cerea doar 10 EUR pe noapte. Am gasit si un hotel mai de fite, cu canapele de piele si alte alea la 55 EUR pe noapte, iar pina la urma am ales o pensiune decenta, in centrul vechi, cu baie in camera, televizor si aer conditionat, la 30 EUR pe noapte.
In continuare am batut tot orasul cu piciorul. Veliko Tirnovo e ceva mai batrin decit Sighisoara, fiind prima asezare umana din Bulgaria, cu o istorie de peste 5.000 de ani. A fost capitala celui de-al doilea imperiu bulgar, care a durat peste 200 de ani, din 1185 in 1396, cuprinzind in perioada de maxima expansiune zone din Ungaria, Serbia, Macedonia, Grecia si Albania si si-a exercitat influenta politica in Valahia si Moldova. Cel putin asta zic bulgarii.
Peste tot in cartierul vechi, strazile sunt din piatra, inguste si legate intre ele ca intr-un labirint. Si asta a fost tare pe sufletul meu. Cartierul vechi, cu stradutele ciudate din alte timpuri, dar si zona istorica si catedrala. Strazile sunt inguste, dar gratie regulilor stricte de circulatie, nu se blocheaza. De aceea locurile de parcare sunt clar stabilite si respectate de toata lumea. Altfel te trezesti imediat cu masina ridicata.
Si bineinteles, circiumile, pline de pitoresc, de bere Zagorka si de mincare mai mult sau mai putin traditionala la preturi bune. Am devenit fan “Granny’s cake”intr-o parte, dar si fan al unui fel de mincare servit intr-o gondola in alta parte. Si bineinteles, traditionalul tarator – supa de iaurt cu castraveti. Totul la preturi rezonabile – o masa cu 2 feluri si o bere ajungea undeva pe la 5 euro de persoana…
Ca mai toate orasele vechi, ex-comuniste, are si o parte noua. Ce mi-a placut mult este ca partea noua, blocurile uniforme si gri, sunt construite dupa centrul vechi, nu sunt amestecate. E un oras care si-a pastrat esenta. Casele vechi, renovate dupa posibilitati si cam toate in acelasi stil, pareau locuite mai mult de batrini. In orasul vechi mesterii - olari, sculptorii in lemn, anticarii, lucreaza toti la vedere in timpul zilei, in magazine-atelier. Orasul e pozitionat strategic, la inaltime, strada principala turistica (Gurko Street) se afla pe o culme de deal, fiind suficient sa te abati putin pentru a ajunge la o belvedere a padurilor si platourilor stincoase inconjuratoare.
Cum se termina casele, pe malul riului Yantra, apar ruinele cetatii Tsarevets – un castel construit pe culmea unui deal in virful caruia troneaza o biserica, si care este inconjurat de un zid fortificat. Aici era rezidenta permanenta a tarilor. Locul e foarte fain, iti vine sa stai acolo o zi intreaga, simtind cum fiecare piatra are cite o poveste si tot locul emana istorie si legende, poti sa stai sa fotografiezi fiecare piatra si sa te miri de monumentalitatea si vechimea ansamblului. Inca de la intrare esti intimpinat de niste papusi vorbitoare care iti spun povestea locului, chiar si in româneste.
Ruinele cetatii sunt foarte bine intretinute, iar unele parti au fost chiar reconstruite in spirit medieval. Fortareata se intinde pe o suprafata foarte mare, imposibil de vizitat in intregime intr-o zi. Dar punctele ei importante (Biserica, ruinele cele mai bine pastrate, si turnurile de aparare) pot fi acoperite lejer in cateva ore.
Cetatea este punctul principal de atractie al orasului, mai ales in serile cind se organizeaza spectacole de sunet si lumini (din pacate nu a fost cazul acum). Toata cetatea este luminata, pe sectoare, in diverse culori, totul pe ritmul muzicii.
In afara de cetate, este interesant de vizitat si Catedrala din oras, construita in secolul XIX si renovata in anul 1913.
In schimb odata cu lasarea serii am descoperit un oras linistit, fara muzici, fara circiumi tipatoare, fara prea multe lumini, care parea ca traieste doar prin cele citeva zeci de turisti (in proportie de 99% români – era plin in Veliko Tirnovo de români veniti la plimbare si la vizitat de monumente pentru un altfel de 1 mai). Si totusi am descoperit un club fain, unde se cinta muzica live iar berea la halba era ieftina si buna, si am stat pina la 3 dimineata la un concert de jazz, in care elementul principal era un contrabas.
A doua zi am fost prin imensul parc al orasului, am vazut statuile primilor 4 tari ai celui de-al doilea imperiu bulgar, fiecare pe cite un cal, si am desavirsit plimbarile pe stradutele inguste si intortocheate.
Inainte de plecare am trecut si prin Arbanassi. Un sat turistic, la 4 km de Veliko Tarnovo, cu case in stil vechi, renovate, gata sa se exhibe vizitatorilor, linistit si placut privirii. Fosta resedinta de vara a lui Todor Jivkov, actualmente intrata in circuitul turistic ca si hotel de 5 stele. Multe flori, multa verdeata, liliacul inflorit peste tot. Si totusi, cam lipsit de viata, un loc in care cred ca te poti plictisi destul de repede.
In schimb, despre Veliko Tirnovo, numai de bine. Demult vroiam sa ajung si acolo, iar odata ajuns pot spune ca mi-a confirmat asteptarile, ba chiar mi le-a si depasit. Este o alternativa net superioara de a petrece timpul liber unui week-end in inghesuiala de pe Valea Prahovei. Pentru cei care locuiesc in partea de sud a României, orasul reprezinta o destinatie perfecta pentru o excursie de o zi sau de un week-end. Mie mi-a placut si il recomand si altora.
Si, ca de obicei, sa las imaginile sa vorbeasca…

Apara Ducadaaam!!! Suntem finalisti! Am cistigat cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucuresti!

Au trecut 23 de ani de la cea mai frumoasa zi a fotbalului romanesc. De fapt cea mai frumoasa seara, o seara de mai in indepartata Andaluzie, seara de 7 mai 1986 la Sevilla. Atunci, Steaua Bucuresti a reusit cea mai mare performanta din istoria fotbalului românesc, reusind sa cistige cel mai important trofeu inter-cluburi al Europei - Cupa Campionilor Europeni. Ziua de 7 mai 1986 a lasat pentru totdeauna in inimile stelistilor si ale tuturor românilor amintirea unei echipe extraordinare si a unor jucatori care dupa acea zi au devenit adevarate legende si idoli pentru toti conationalii lor. Numele acestor jucatori vor fi mereu asociate cu extraordinara seara de 7 mai si cu visul iplinit de care vom fi intotdeauna mindri - STEAUA Bucuresti - Campioana Europei.

Nici o ehipa mare nu se naste peste noapte, din senin, iar Steaua, campioana campioanelor europene, nu a facut nici ea exceptie de la regula. In sptele superbei impliniri de la Sevilla au stat ani de munca, de straduinte si cautari. Din toamn lui 1983 stelistilor li se spunea "vitezistii", termen datorat lui Dan Claudiu Tanasescu, cronicarul de fotbal al revistei "Saptamina". Pornind de la acest alint, jucatorilor de la Steaua li s-a recunoscut prima calitate cistigata in acea perioada - viteza de joc, viteza de deplasare, cu sau fara minge, viteza contraatacurilor, viteza de transmitere a mingii sau viteza de construire a atacurilor. Iar Jenei si-a invatat elevii sa deseneze fotbalul pe teren, sa teasa fiecare faza, sa opreasca minga foarte rara, sa declanseze morisca unor combinatii de pase - incintare pentru public si infern pentru adversari. Si jocul acelei echipe m-a facut pe mine, la 9 ani, sa devin suporter al acestei echipe, chiar daca Dinamo juca in semifinalele Cupei Campionilor Europeni in acel an.

Drumul catre cucerirea celui mai rivnit trofeu al Europei a inceput pentru Steaua in Danemarca, unde campioana României avea sa intilneasca campioana acestei tari, Vejle Bold Klub. Steaua s-a intors acasa cu un 1-1, iar la Bucuresti nu le-a dat nici o sansa de calificare danezilor, ros-albastrii impunindu-se cu 4-1. Urmatorul adversar intilnit de Steaua a dat trupei pregatite de Emerich Jenei primele emotii, campioana Ungariei, Honved Budapesta, impunindu-se cu un nedrept 1-0. Nedreptatea a fost reparata la Bucuresti, ungurii plecind cu acelasi rezultat obtinut si de danezi, 1-4. Steaua accede în turul III. Aici românii dau de un adversar aparent mai accesibil decit in primele două tururi, campioana finlandei, Kuusysi Lahti. Nu a fost deloc asa, iar meciul tur, disputat pe stadionul Steaua, avea sa se incheie cu scorul de 0-0. Acest rezultat obliga Steaua sa obtina, pentru prima data in aceasta campanie europeana, o victorie in deplasare. Cu gindul la o semifinala, Steaua se impune la limita, 1-0, prin golul lui Piturca din minutul 86 si se califica in primele patru echipe ale Europei. In aceasta faza, sortii au decis ca Steaua sa fie adversara puternicei campioane a Belgiei, Anderlecht Bruxelles. Meciul tur avea sa fie adjudecat de belgieni, cu 1-0. Atit trebuia sa remonteze Steaua pentru a merge mai departe. Meciul al doilea, disputat la Bucuresti, avea sa intre in istorie. Dupa un meci de vis, Steaua trecea de campioana Belgiei cu un rasunator 3-0 si ajungea in finala Cupei Campionilor Europeni, o finala care avea să fie un triumf care a trecut pentru totdeauna numele Steaua în istoria fotbalului... Va amintiti ? 'notre respect, Anderlecht"...

Finala Cupei Campionilor Europeni, editia 1985/1986, s-a disputat pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, din orasul Sevilla. Practic, FC Barcelona evolua in ultimul act al competitiei pe teren propriu. Peste 50.000 de suporteri ai catalanilor au luat cu asalt orasul din Andaluzia pentru a asista la, credeau ei, cistigarea trofeului de catre favoritii spanioli. Cu citeva zile inainte de marele meci, oficialii echipei bucurestene au fost instiintati ca nu pot evolua in echipamentul traditional, ros-albastru, acestea fiind si culorile Barcelonei, si ca trebuie sa joace intr-un alt echipament. S-a ales culoarea alba, una neobisnuita pentru suporterii echipei.Partida propriu-zisa a fost marcata de miza incredibila, jucatorii ambelor echipe fiind crispati in multe momente. Poate si de aceea a ales Jenei sa-l introduca in teren pe veteranul Iordanescu, antrenorul secund al Stelei din acea perioada.

Echipa Steaua (din rindul careia lipsea tocmai capitanul Tudorel Stoica) arata asa: Duckadam - Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu - Balan (72 Iordanescu), Boloni, Majearu, Balint - Lacatus, Piturca (112 Radu II).

Românii au controlat totusi meciul, atragind simpatia si admiratia celor prezenti pe stadionul din Sevilla. Meciul s-a incheiat asa cum a inceput, cu scorul de 0-0, si invingatoarea urma sa fie decisa in urma executarii loviturilor de la 11 metri. A fost un duel al portarilor, Urruti versus Duckadam.

Primii au executat stelistii. Majearu a sutat in partea dreapta, dar Urutti a ghicit coltul aparind primul penalty. Duckadam nu se lasa mai prejos si "scoate" si el penalty-ul catalanilor. A urmat experimentatul Loti Boloni, care a sutat in partea stinga, insa Urruti a respins si aceasta minge. Duckadam se pregatea totusi sa intre in istorie, scotind al doilea penalty. Tinarul, pe atunci, Marius Lacatus a fost cel care a deschis scorul la a treia serie de lovituri de departajare, cu un sut puternic, care a izbit mai intai transversala. Lacatus trebuie sa inscrie, Lacatus va inscrie! Sut si gool! Citeva minute mai tarziu, Duckadam "scotea" inca un penalty, al treilea. Gabi Balint si-a luat un elan mare si a inscris cu un sut plasat, in coltul sting. 2-0. O liniste impresionanta cuprinde stadionul pentru citeva clipe, dupa care publicul aplauda cu fair-play pe Steaua. Deja, toata lumea asteapta un nou "numar' al lui Duckadam si doar Marcos, virful Barcelonei, se mai gindeste ca il poate invinge. Cum anume? Schimbind coltul, adica sutind in stinga lui Duckadam, care va anticipa din nou senzational, aparind sigur si facind inutila executarea celei de-a cincea perechi de penalty-uri. Duckadm culege mingea si porneste cu ea intr-o alergare frenetica spre centrul terenului, de unde intreaga echipa a pornit deja in intimpinarea lui. La televiziunea romana, Teoharie Coca Cosma izbucnea bucuros strigind celebra replica "Apara Ducadaaam!!! Suntem finalisti! Am cistigat cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucuresti!"

Cu totii stim ca in 1986 o tara intreaga a suferit si s-a bucurat pentru aceasta echipa care a aratat Europei ca stim si noi fotbal, ca suntem si noi acolo pe harta. O echipa care a adus bucurie in casele atitor oameni care stim, multi dintre noi, cum traiau in acele vremuri. O echipa care ne-a facut mindri sa fim români. Iar acum, dupa 23 de ani, ne gindim ca parca a fost ieri. Sa ne amintim...

Vin musulmanii

Un filmulet care nu are nevoie de prea multe comentarii. Uitati-va la el si va va pune un pic pe ginduri. Puneti-va pe facut copii, ca altfel o sa facem cu totii saorma...

Life is for sharing

Extraordinara ideea celor de la T-mobile, care au mobilizat aproape 15.000 de oameni la Londra, in Traffalgar Square si i-au pus sa cinte impreuna "Hey Jude" intr-un fel de mega-karaoke. Iar melodia asta este una dintre acelea pe care le stie toata lumea, care inseamna ceva pentru toata lumea, care stirneste amintiri pentru toata lumea. Si ce poate fi mai frumos decit toata lumea asta la un loc, cintind pe zeci de mii de voci, "Hey Jude"?

Intr-adevar, life is for sharing !